22 noiembrie 1861 – Unirea Principatelor Române sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost recunoscută de Inalta Poartă

 

 

Harta României între anii 1859-1878

 

 

După înfrângerea Imperiului Rus în Războiul Crimeii și încheierea Tratatului de pace de la Paris din 1856, cele două principate române au fost trecute sub tutela comună a Imperiului Otoman și a Congresului Marilor Puteri (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei,  Imperiul Francez, Regatul Sardiniei, Imperiul Austriac, Prusia și, doar la  nivel declarativ a Rusiei).

Tratatul de la Paris a înlocuit protectoratul rus cu garanția colectivă a marilor puteri, care au a facilitat calea către Unirea celor două ţări româneşti, lăsând problema în mâinile românilor.

Negocierile din timpul sus-amintitului tratat au dus la aprobarea unei uniuni minimale a celor două principate române, în care urmau să fie aleși doi domnitori la București și Iași şi  două organe legiuitoare, urmând ca la Focșani să funcționeze un organ legislativ comun.

O  altă hotărâre care viza soarta celor două principate era organizarea de alegeri pentru Divanurile ad-hoc, care reuneau reprezentanţi ai tuturor claselor sociale , care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări potrivit dorinţei românilor.În urma alegerilor au fost convocate în 1857  adunările ad-hoc, organisme reprezentative care aveau un caracter consultativ alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la materializarea idealului unirii Principatelor Române.

 

 

 

 

Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească, litografie de Carol Popp de    Szathmáry

 

 

 
În 1859, profitând de ambiguitatea textelor înțelegerilor finale de la Paris, care prevedeau existența a două domnii, dar nu împiedica una și aceeași persoană să fie aleasă pe ambele tronuri, moldoveanul Alexandru Ioan Cuza a fost ales  la 5 ianuarie 1859 domnitor în Moldova, iar la 24 ianuarie în același an  în Țara Românească, devenind astfel Domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei.

 

 

 

 

În imagine: Trecerea cortegiului domnului Cuza  pe sub turnul Mitropoliei

 

 

Imediat după 24 ianuarie 1859, principalul ţel al politicii domnitorului  Cuza, a fost obţinerea recunoaşterii Unirii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi desăvârşirea unităţii politice şi administrative a tânărului stat naţional.

In martie 1859, reprezentanţii Franţei, Rusiei, Sardiniei, Prusiei şi Angliei, l-au recunoscut oficial pe Cuza ca singurul domn al Principatelor.

Principatele Unite, deşi se aflau în stare de dependenţă faţă de Imperiul otoman, au inceput sa duca tot mai mult o politică externă proprie şi să se manifeste din ce in ce mai puternic în concertul natiunilor lumii.

In anul 1860 se înfiinţează prima agenţie diplomatică română (la Paris) şi se încheie Convenţia telegrafică cu Rusia, cea dintâi convenţie internaţională a Principatelor Unite.

Tot  în septembrie 1860, domnitorul Cuza a făcut călătoria de învestitură la Istanbul. Înţelegând că Unirea este de fapt o pavăză utilă contra expansiunii Rusiei, noul domnitor român a fost primit de sultanul Abdul Aziz cu onoruri la Palatul Dolmabahce şi  i-a înmânânat  în timpul ceremoniei de învestitură o sabie împodobită cu nestemate. 

Domnitorul Principatelor Romane, Alexandru Ioan Cuza, nu a ingenuncheat să sarute ciucurele de la varful papucului sultanului, ci   a primit investitura demn, in picioare,.

În noiembrie 1861, sultanul Abdul Aziz a recunoscut printr-un „Berat” Unirea Principatelor Române. Această recunoaştere a fost însoţită însă de o notă restrictivă (sugerată de monarhia habsburgică) ca Unirea sa înceteze la sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Firmanul de organizare a Moldovei şi Valahiei din 22 noiembrie 1861, admitea unirea administrativă şi politică a Principatelor, înfăptuită de facto la 24 ianuarie 1859, ca  teritoriu autonom, aflat sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

În ciuda stipulaţiilor sale restrictive, documentul a însemnat un pas important pe calea unirii depline a Principatelor (22.XI/4.XII).

Au fost reunite ministerele de la Iaşi si Bucureşti într-un singur guvern şi Adunarile Elective într-una singură, fiind de asemenea suspendată activitatea Comisiei Centrale de la Focşani şi frontiera dintre cele doua ţări.

 În data de 3 decembrie 1861, în mesajul de deschidere a Corpurilor Legiuitoare, domnitorul Al.I. Cuza a anunţat ca „Inalta Poartă, precum şi toate puterile garante” au aderat la Unirea Principatelor, care va fi aşa cum „Romania o va simţi şi o va dori”.

La nouă zile de la acest anunţ a avut loc Proclamaţia către naţiune a lui Al.I. Cuza prin care acesta aducea la cunoştinta oficial că „Unirea este indeplinită, nationalitatea română este intemeiată. Acest fapt mareţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldura de noi, s-a recunoscut de Inalta Poarta şi puterile garante… Alesul vostru vă dă astăzi o singura Românie”.

 

 

 

 

Foto: Pictura lui Theodor Aman – „Unirea Principatelor”

 

 Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, s-a înfăptuit  mai întâi, uniunea  personală a celor două state româneşti sub sceptrul unui singur principe (1859) și apoi unirea lor completă (1864).

Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei încep să se  numească oficial, ROMÂNIA.

 

 

 

 

Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, domnul Unirii, s-a născut pe  20 martie 1820 la  Bârlad, şi s-a  stins din viaţă  la  3 mai 1873, în orasul Heidelberg din  Germania.

A fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România şi a domnit din data de 24 ianuarie 1859 până la 23 februarie 1866. 

Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea în plan internaţional a unirii Moldovei și Țării Românești și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare naţională și un singur guvern.
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și „Monstruoasa Coaliție”.

A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au dus la crearea şi dezvoltarea  instituţiilor statale, la modernizarea Statului Român pe temelii trainice.

Analizând suita de evenimente petrecute în acei ani, unele având un caracter cu adevarat revoluţionar, putem spune că sub domnia providenţială a lui Alexandru Ioan Cuza a luat naştere România modernă.

Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică,  administrativă, culturală sau militară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice, în concordanţă cu cerinţele epocii. 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/09/27/30-septembrie-1857-incep-lucrarile-adunarii-ad-hoc-a-valahiei-care-au-precedat-unirea-principatelor-romane-moldova-si-valahia/

 

 

 

 

Surse:

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/unirea-lui-cuza-recunoscuta-de-inalta-poarta-38076.html

„Istoria Romaniei in date”,  Dinu C. Giurescu

 https://ziarulunirea.ro/24-ianuarie-1859-mica-unire-unirea-principatelor-romane-sub-alexandru-ioan-cuza-240383/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Principatele_Unite_ale_Moldovei_%C8%99i_%C8%9A%C4%83rii_Rom%C3%A2ne%C8%99ti

 

Publicitate