MANIFESTĂRI DE ADEZIUNE A MINORITĂŢILOR NAŢIONALE LA MAREA UNIRE DIN 1918. MANIFESTUL DE ADERARE LA HOTÃRÂRILE DE LA ALBA IULIA A ADUNÃRII SAŞILOR DE LA MEDIAŞ DIN 8 ianuarie 1919

 

 

 Întregul an 1918 care avea să aducă împlinirea unui vis de generaţii – Marea Unire, a fost unul zbuciumat pentru istoria României.

O Mare Unire care rămâne un moment de referinţă în istoria neamului românesc, o faptă istorică ce aparţine cu precădere voinţei poporului, într-un elan călăuzit de oamenii politici ai vremii pentru împlinirea unui ţel, atins la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918.

La fel ca toată Transilvania, Mediaşul a fost şi el parte în vâltoarea evenimentelor şi  rămâne consemnat în istorie prin Adunarea Săsească din 8 ianuarie 1919, prin care saşii din Transilvania aderau oficial la Marea Unire.

  Trebuie precizat faptul că Adunarea Săsească de la Mediaş, de la începutul anului 1919, a fost rodul unei perioade de negocieri şi discuţii, prin care conducătorii saşilor transilvăneni şi-au exprimat speranţa poporului lor că va putea să-şi păstreze şi să-şi consolideze identitatea naţională în noua patrie, că-şi va putea dezvolta liber cultura, că-şi va putea folosi nestânjenit limba maternă în viaţa publică.

Marea Unire avea de înfruntat noi provocări, printre care şi chestiuni legate de abordarea minorităţilor.

După discuţii şi negocieri, precum şi o întâlnire a reprezentanţilor saşilor cu Iuliu Maniu, în ziua de 2 ianuarie 1919, Consiliul Naţional German Săsesc (CNGS) a convocat o adunare lărgită a Comitetului Central Săsesc şi a CNGS pentru data de 8 ianuarie 1918, la Mediaş.

 Potrivit datelor istorice, s-au întâlnit 138 de delegaţi, la care s-au adăugat şi câţiva medieşeni. „Au fost dezbateri aprinse, iar şedinţa a durat aproape opt ore. Au luat cuvântul mai multe persoane, printre care şi Rudolf Brandsch.

A fost chiar şi o contrapropunere la aceea de recunoaştere şi aderarea la Marea Unire, făcută de avocatul Friedrich Ipsen, din Mediaş. Acesta a propus ca adunarea să pronunţe fie rămânerea la Ungaria, fie o Transilvanie cantonală, după modelul Elveţiei.

În cele din urmă, textul declaraţiei saşilor de recunoaştere a Unirii a fost adoptat în unanimitate”, pe la ora 19, s-a terminat şedinţa şi a fost distribuit un manifest cu acea proclamaţie către poporul sas. După ore întregi de dezbateri, se hotărâse aderarea la Marea Unire.

Manifestul „Către poporul nostru“ a fost preluat şi tipărit de ziarul local „Mediascher Wochenblatt“, fiind distribuit participanţilor.

„Poporul săsesc din Transilvania se pronunţă, conform principiilor de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu România. Salută poporul român şi îl felicită pentru îndeplinirea idealurilor sale naţionale.

Poporul săsesc ia act nu numai de un proces istoric de importanţă mondială, ci şi de dreptul legitim al poporului român pentru unire şi formarea unui stat”, spunea proclamaţia de la Mediaş, care sublinia şi faptul că „pe deplin conştient poporul săsesc se consideră, de acum înainte, ca parte a statului român; el consideră pe fiii şi fiicele sale ca cetăţeni ai acestui stat”.

Aşa cum reiese din documente, în 10 ianuarie 1919, A. Schullerus, R. Brandsch, R. Schuller şi A. Polony au predat hotărârea adunării de la Mediaş preşedintelui Consiliului Dirigent al Transilvaniei, iar Iuliu Maniu le-a dat din nou asigurări că drepturile saşilor vor fi apărate şi respectate. Aşa cum se arată într-un studiu complex despre evenimentul găzduit de oraş, publicat de dr. Vasile Ciobanu, „Adunarea Săsească de la Mediaş – 8 ianuarie 1919“:

„Aceeaşi delegaţie săsească, la care s-au adăugat H.O. Roth, E. Filtsch şi L. Jekeli, a prezentat guvernului din Bucureşti şi regelui Ferdinand, în 29 30 ianuarie 1919, pergamentul cu textul aderării saşilor la Unire. Hotărârea adunării de la Mediaş a avut un amplu ecou pozitiv în opinia publică românească şi a fost semnalată chiar în alte ţări“.

Tot dr. Vasile Ciobanu conchide în finalul studiului domniei sale: „Adunarea de la Mediaş rămâne, probabil, cel mai important eveniment politic legat de oraşul de pe Târnava Mare.

Numele aşezării a pătruns astfel, încă o dată, în cărţile de istorie, fiind invocat în legătură cu istoria oraşului, a saşilor, a Transilvaniei şi a României întregi. Mai mult, fără a exagera, putem aprecia că momentul Mediaş – 8 ianuarie 1919 face parte din frământările politice produse în sud-estul Europei după dezagregarea Imperiului Austro-Ungar”.

 

 

 

 

 

MANIFESTUL ADUNÃRII SAŞILOR ÎNTRUNITÃ LA MEDIAŞ

DE ADERARE LA HOTÃRÂRILE DE LA ALBA IULIA.

1919, IANUARIE 8

 

 

Cãtre poporul nostru.

 

 

            ,,Comitetul central sãsesc sporit împreunã cu sfatul german-sãsesc  pentru Transilvania , ca reprezentanţe chemate ale poporului ardelean sãrac a votat în Mediaş la 8 Ianuarie 1919 cu unanimitate urmãtoarea hotãrâre :

            Evenimentele mondiale au creat fapte nouã pentru teritoriul , în care poporul Saşilor ardeleni şi-a întemeiat înainte cu aproape 800 de ani cãminul sãu . Regele Ferdinand al României şi-a declarat şi inaugurat  stãpânirea asupra acestui teritoriu prin decretul sãu de la 27 Decemvrie 1918.

Iar poporul cel mai numeros al Transilvaniei şi al pãrţilor limitrofe din Ungaria a declarat în adunarea naţionalã de la Alba – Iulia alipirea sa la România. Prin unire cu România a Transilvaniei şi a ţinuturilor ungurene locuite de Români s-a creat un teritoriu compact, unitatea cãruia  se întemeiazã pe relaţiunile lui etnice.

            În vederea acestor fapte şi în convingerea  cã aici s-a îndeplinit un proces de istorie universalã, poporul sãsesc din Transilvania, aşezându-se  pe tãrâmul dreptului de autodeterminare a popoarelor, decide alipirea sa la Regatul României  şi trimite poporului român salutul sãu frãţesc împreunã cu urãri cordiale la îndeplinirea idealurilor sale naţionale.

            Poporul sãsesc din Transilvania ţine prin aceasta seamã nu numai de evoluţia istoriei universale, ci şi de dreptul natural al poporului român la evoluţia statului sãu naţional unitar şi exprimã aşteptarea plinã de încredere , cã poporul şi statul român , cãruia poporul sãsesc îl pune la dispoziţie  tradiţionala sa hãrnicie, va fi condus faţã de el totdeauna de sentimente nobile şi echitabile.

Poporul sãsesc, care a avut secole  de-a rândul autonomie administrativã şi constituţionalã, care i s-a luat în mod nedrept (de cãtre statul ungar) împotriva asigurãrilor solemne şi legale, aşteaptã mai departe , sã nu i se facã niciodatã cu neputinţã a se afirma şi dezvolta în viitor ca unitate naţionalã şi politicã conştientã de originea sa,  în presupunerea, cã noul stat îi va oferi bucuros tot ceea ce va considera ca condiţie de trai pentru el.

            O chezãşie pentru aceasta vede în hotãrârile adunãrii naţionale  româneşti de la Alba-Iulia, în cari se spune cã fiecare popor se va conduce, instrui, administra şi judeca în propria sa limbã şi guvernare, cari asigurã autonomie pentru bisericã şi şcoalã şi în general o consideraţiune dreaptã şi binevoitoare a tuturor drepturilor şi libertãţilor naţionale, politice, economice şi culturale ale poporului întreg , deci şi ale poporului nostru .

            Poporul sãsesc se alãturã la hotãrârea adunãrii naţionale din Alba-Iulia, prin care se cere, sã asigure congresul de pace, dreptate şi libertate pentru naţiunile mari şi mici, vãzând în aceasta o chezãşie durabilã a pãcii între popoare.

            Sperã cã şi ceilalţi Germani din noul stat vor proceda la fel şI exprimã dorinţa, ca drepturile ce se cuvin Saşilor, sã fie acordate şi celorlalţi Germani şi ca unitatea etnicã a tuturor Germanilor din noul stat sã fie recunoscutã.

            În conştiinţa deplinã a importanţei acestei hotãrâri poporul sãsesc se  considerã de azi înainte ca membri al statului român , iar fiii şi fiicele sale ca cetãţeni ai acestui stat. Roagã pe Dumnezeu, ca pasul acesta plin de rãspunderi, pe care s-a simţit obligat a-l face, sã-l îndrepte spre bine şi sã-l însoţeascã cu binecuvântarea sa.

                          Mediaş, 8 Ianuarie  1919,    Adunarea Naţionalã Sãseascã.”

                                 

              Sursa:   Ion Lupaş, Lecturi din izvoarele române, Bucureşti , 1988 , p. 290 – 192.

 

 

Naţionalităţile conlocuitoare din Basarabia, Bucovina şi Transilvania şi-au exprimat adeziunea la marile acte istorice ale Unirii acestor provincii cu România în cursul anului 1918, în primul rînd ca urmare a faptului că programele partidelor politice ale românilor, societăţilor cultural-patriotice, care militau pentru Unire, discursurile, studiile şi articolele fruntaşilor naţiunii române, au relevat, în mod expres, fără reticenţă, faptul că, după făurirea statului naţional unitar român, va fi promovată o politică autentic democratică în problema minorităţilor, se va asigura egalitatea deplină în drepturi tuturor cetăţenilor României, fără niciun fel de discriminări sau privilegii, vor fi create condiţiile necesare pentru afirmarea identităţii etnice.

O influenţă decisivă asupra atitudinii minorităţilor naţionale faţă de Marea Unire din anul 1918 au exercitat-o Hotărîrile adoptate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, de către exponenţii naţiunii române, documente de excepţională valoare istorică, care, în ansamblul drepturilor şi libertăţilor proclamate, menţionau expres principiile care vor sta la baza relaţiilor interetnice din România Mare.

Declaraţia de Unire de la Alba Iulia, decretînd „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare”, precum şi faptul că „fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc” a oferit o mare şansă minorităţilor naţionale şi a determinat poziţia lor în favoarea Unirii Transilvaniei cu România.

În virtutea acestor proiecte de edificare a statului naţional unitar român şi a garanţiilor conferite, germanii, cu diversele lor ramuri, maghiarii, evreii, polonezii, slovacii, armenii, rutenii, secuii au subscris, prin declaraţii publice, la hotărîrile de unire ale românilor.

De altfel, germanii din România s-au pronunţat, încă înaintea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, în favoarea Unirii Transilvaniei cu România. Aşa de pildă, Consiliul Săsesc, întrunit la Sibiu, în zilele de 21-22 noiembrie 1918, a hotărît să intre în legătură cu Consiliul Naţional Român, care pregătea Marea Unire a Transilvaniei cu România, iar Adunarea Naţională a saşilor din Transilvania, întrunită la Mediaş, la 8 ianuarie 1919, a hotărît, în unanimitate, unirea cu Regatul României.

Într-o proclamaţie adoptată cu prilejul menţionat, Consiliul Naţional Germano-Saxon pentru Transilvania comunica Consiliului Naţional Român Central că, luînd act de faptul că „poporul cel mai numeros din Transilvania şi părţile limitrofe Ungariei a hotărît, în Adunarea Naţională de la Alba Iulia, unirea sa cu România …, poporul sas din Transilvania, bazîndu-se pe dreptul popoarelor de a dispune în mod liber de ele însele, proclamă unirea sa cu Regatul României şi transmite poporului român salutul său frăţesc şi cordiale urări pentru realizarea completă a idealului naţional”.

„Pe deplin conştient – sublinia Proclamaţia de la Mediaş – poporul săsesc se consideră, de acum înainte, ca parte a statului român; el consideră pe fiii şi fiicele sale ca cetăţeni ai acestui stat”.

Într-un raport al lui von Furstenberg – consulul general al Germaniei la Budapesta – înaintat Ministerului de Externe al Germaniei, se sublinia expres că „Alipirea saşilor la România s-a făcut fără condiţii” şi că „o deputăţie a plecat la Bucureşti, pentru a duce guvernului de acolo şi regelui Ferdinand hotărîrea saşilor”.
În martie 1919, în cadrul unei alte adunări populare, saşii au reafirmat voinţa lor de cetăţeni ataşaţi noului stat naţional unitar român. Apreciind poziţia realistă a saşilor, deputatul I. Clopoţel, în şedinţa din 14 februarie 1920 a Adunării Deputaţilor, a relevat că „hotărîrea acestei naţionalităţi era rezultatul unei experienţe de convieţuire comună, de peste 800 de ani, cu românii din Transilvania”.

„Românii şi saşii – sublinia parlamentarul – cu forţe unite au înregistrat în cele opt secole multe momente de prosperitate economică şi culturală. Trecutul comun a fost baza şi îndemnul pentru colaborarea viitoare, rodnică de ambele părţi”.

Poziţia şvabilor din Banat faţă de unirea cu România s-a conturat mult mai tîrziu. Aceasta datorită faptului că unii lideri politici ai germanilor, sub influenţa politicii de asimilare a guvernelor maghiare anterioare, au fost tentate să susţină apartenenţa directă a Banatului la Ungaria sau organizarea autonomă a provinciei în cadrul statului ungar.

Astfel, în ziarul Volkswille, din 2 decembrie 1918, liderul social-democrat dr. Otto Roth, a proclamat autonomia Banatului, nesocotind voinţa românilor, populaţie majoritară în provincie. Conform unor evaluări din epocă, în întreg Banatul trăiau, la 1918, circa 529 de mii de români, 387 de mii de şvabi, 285 de mii de sîrbi şi 242 de maghiari. Practic, germanii doreau menţinerea integrităţii teritoriale, politice şi economice a Banatului, teritoriu revendicat de România, Ungaria şi Iugoslavia.

După ce Conferinţa de Pace de la Paris a decis, la 27 iunie 1919, ca Banatul să fie împărţit între România şi Iugoslavia, ceea ce încălca Tratatul dintre România şi Antantă, din august 1916, prin care se prevedea ca întreg Banatul să aparţină României, la 8 iunie 1919, s-a întrunit Conferinţa Întregii Populaţii Germane din România , care a afirmat dorinţa germanilor de a fi „cetăţeni credincioşi noului stat român”.

Drept urmare, o primă adunare şvăbească, desfăşurată la 10 iunie 1919 la Timişoara, s-a pronunţat pentru acceptarea unirii cu România.

O nouă adunare a şvabilor a avut loc la 10 august 1919, unde s-a adoptat o rezoluţie de aderare necondiţionată la hotărîrile de la Alba Iulia.

La Dumbrăveni – Ibaşfalău, cum se numea atunci – tot în cursul anului 1919 a avut loc o adunare naţională ţigănească, prin care populaţia ţigănească din Ardeal a recunoscut şi a aderat la Marea Unire”. Adunarea a avut loca la Castelul Apaffi din Dumbrăveni.

Memoriul datat 27 aprilie, Ibaşfalău, consemnează aderarea ţiganilor transilvăneni la Marea Unire şi adună o serie de doleanţe:

„Atât noi cât şi urmaşii noştri să fim consideraţi ca cei mai supuşi şi credincioşi fii şi cetăţeni ai României Mari, conform punctului I al hotărârii aduse în adunarea naţională românească ţinută la Alba Iulia la 18 Nov./1 Dec. 1918” şi altele, printre care şi eliminarea apelativului „ţigan” şi înlocuirea cu altceva. Documentul final este semnat de 22 de delegaţi şi de preşedintele Gheorghe Humagiul.

 

Unii exponenţi de vază ai naţionalităţii maghiare, s-au exprimat, de asemenea, în mod favorabil, faţă de hotărîrea istorică a românilor de Unire a Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie 1918. Astfel, într-un manifest din 3 noiembrie 1918, semnat de mai mulţi reprezentanţi ai vieţii culturale şi obşteşti ungare, printre care Ady Endre, Bartok Bela, Bölöni Gyorgy, Kodály Zoltán, Vargo Jenö, se recunoştea legitimitatea Unirii Transilvaniei cu România.

Semnatarii exprimau ideea cu valoare de postulat şi anume că „Libertatea naţiunilor surori este chezăşia libertăţii noastre”, respectiv a naţiunii maghiare.

Partidul Naţional Democrat Maghiar, în Programul său adoptat în anul 1919, menţiona expres următoarele:

„Noi sîntem cu totul pe baza programului formulat la Alba Iulia, a cărui realizare o pretindem”. Deci, este vorba de o recunoaştere a Marii Uniri, precum şi a necesităţii respectării şi aplicării hotărîrilor programelor sale, inclusiv în problema naţională, atît de către statul român, cît şi de către maghiarii din România, în numele cărora se adresa PNDM.
O poziţie de sine stătătoare, favorabilă Unirii Transilvaniei cu România, au adoptat şi secuii. La începutul anului 1920, baronul Janos Fay, deputat din partea secuilor, a făcut următoarea declaraţie în Parlamentul României:

„Secuii, avînd nădejde că interesele lor viitoare vor fi ocrotite în sînul noului stat, au primit cu încredere şi linişte Unirea Transilvaniei cu România”.

La rîndul său, deputatul maghiar Urmossy Bela, declarîndu-se „educat şi crescut în mijlocul poporului român”, aprecia de la tribuna Adunării Deputaţilor, la 3 martie 1920, că „Scopul principal al politicii noastre este, pe de o parte, ca, pe lîngă menţinerea intereselor noastre naţionale, să căutăm o armonie cu naţionalitatea română, pe de altă parte, ca, eliberînd poporul secuiesc şi maghiar de sub influenţa concetăţenilor şovinişti maghiari, de conducătorii lor vechi şi de seducătorii de azi (aluzie la iredentismul şi revizionismul horthyst) să-i transformăm şi educăm ca cetăţeni cinstiţi ai României Mari”.
După cum probează documentele istorice, reprezentanţii tuturor minorităţilor naţionale – germani, maghiari, evrei, slovaci şi ruteni – au făcut în Parlamentul României, la 30 decembrie 1919, declaraţii solemne de fidelitate faţă de noua lor patrie.

Evreii nu s-au ţinut nici ei la o parte de aceste declaraţii politice, de adeziune la o convieţuire demnă şi paşnică în cadrul statului naţional unitar român.
Într-un Memoriu adresat de guvernul român Conferinţei de Pace de la Paris, în martie 1920, în legătură cu problema minorităţilor, se arată că, chiar unele „minorităţi naţionale care rămîn în afara frontierelor române, stabilite de comisiile teritoriale, ca slovacii din Bekescsaba şi rutenii din Maramureş, au cerut şi continuă să ceară unirea lor cu statul român.

Slovacii au decis-o în Adunarea lor naţională de la Csaba, la 13 iunie 1919, printr-un act prezentat Conferinţei de Pace, la 2 septembrie 1919, prin intermediul d-lui Beneş, ministrul Afacerilor Externe al Republicii Cehoslovace; rutenii, la rîndul lor, şi-au afirmat voinţa de unire, trimiţîndu-şi reprezentanţii naţionali în camerele constituante ale României Mari”.

Într-un document diplomatic românesc, adresat Conferinţei de Pace de la Paris, se arată că în pofida „celor ce afirmă delegaţia ungară în memoriile ei, anume că aceste populaţii (minorităţile naţionale) nu vor recunoaşte şi nu vor accepta niciodată unirea lor cu România, se poate constata că însele populaţiile maghiară şi secuiască din noile teritorii româneşti au acceptat unirea, aderînd la noua ordine politică, creată prin decizia Conferinţei.

Căci, reprezentanţii secuilor şi maghiarilor, după ce au obţinut mandat de la conaţionalii lor, s-au prezentat din proprie voinţă la alegerile pentru Adunarea Constituantă a noii Românii şi, fiind aleşi, participă în prezent la lucrările acestei Adunări”.

 

 

Surse:

http://www.monitoruldemedias.ro/2015/12/mediasul-in-focul-marii-uniri.html

http://ziarulfaclia.ro/adeziunea-minoritatilor-nationale-la-marea-unire-din-1918/

Publicitate

O lecţie de românism dată de preotul-scriitor Eginald Norbert Schlattner, un sas din Roşia-Sibiu

 

 

 

 

 

Foto: Ungaria înainte şi  după Tratatul de la Trianon

Pe măsură ce se apropie sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, la 1 Decembrie 2018, revizionismul maghiar repune în dezbatere „injusteţea prevederilor Tratatului de la Trianon”, declanşând acţiunea ,,Trianon-100”, susţinută de resurse financiare şi umane considerabile.

Realităţile prezente din Transilvania arată însă că populaţia majoritar românească dovedeşte un înalt spirit de toleranţă faţă de toate minorităţile care locuiesc pe acest teritoriu.

Statul român a elaborat un cadru legislativ adecvat, asigurând drepturi egale pentru toţi cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, fiind un model de urmat pentru toate ţările, membre ale Uniunii Europene.

Felul în care este apreciată convieţuirea între populaţia majoritar – românească şi minorităţi, reiese şi din atitudinea marelui scriitor-preot din localitatea Roşia-Sibiu, de naţionalitate germană, Schlattner Eginald Norbert, care spunea  în scrierile sale:

 

“Ţin la această ţară şi ştiu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume! Când în pădurile şi mlaştinile unde astăzi se află Berlinul creştea pir, aici, în Transilvania, se cânta nemţeşte şi se rosteau rugăciuni latineşti.

Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august 1944 – la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german. În septembrie 1944, fiecare copil de sas  s-a dus la şcoala lui germană, unde se predau două ore de limbă română ca limbă străină, începând cu clasa a III-a”.

Cu aceste cuvinte şi-a întâmpinat preotul şi scriitorul Eginald Norbert Schlattner, în biserica din comuna Roşia (Rothberg), de lângă Sibiu, un oaspete de seamă sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily.

Publicat mai mult în străinătate decât acasă, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania şi Elveţia, dar şi din Spania şi Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din România.

După marea plecare a saşilor din anii 1990-1991, el a continuat să-şi îndeplinească îndatoririle de preot, trăind cu stoicism tristeţea de a sluji zilnic în Biserica evanghelică din Roşia (Rothberg) “doar pentru Dumnezeu şi pentru mine, de unul singur, şi mulţi îngeri”.

Din cei cinci saşi care mai vieţuiesc în comună, doar preotul şi câteodată preoteasa mai trec pragul sfântului lăcaş.  Biserica-cetate din Roşia este construită în secolul al XIII-lea , iar casa parohială din anul 1550.

Aici şi-a găsit familia Schlattner (al carei arbore genealogic coboară, cu documente, până la 1467) loc de vieţuire şi de slujire pe altarul credinţei, spaţiu de tihnă şi de creaţie literară.  

Când se retrage să-şi scrie cărţile, şapte uşi îl despart pe romancierul-preot de lume; şapte uşi ca tot atâtea praguri de amintiri răscolitoare.

Vorbele cu care a fost întâmpinat ministrul Otto Schily au făcut o impresie extraordinară asupra delegaţiei germane.

Scriitorul-preot a dorit să le demonstreze că românii sunt europeni prin vocaţie şi ţinută, că această ţară vine din istorie cu “acquis”- ul comunitar însuşit, pe care-l şi depăşeşte la capitolul toleranţă faţă de minorităţi, a demonstrat că în România ultimilor 87 de ani, domneşte caracterul umanitar al civilizaţiei româneşti.

Îl întristează nespus faptul că, în străinătate, România este percepută numai prin stradă, şi anume: câinii de stradă, copiii de stradă, fetele de pe stradă, hoţii de stradă,

…S-a ajuns la aberaţii de genul celor întâmplate la Lisabona, unde a ţinut o conferinţă de presă despre România, organizată de Ambasada Austriei. Pe timpul conferinţei s-a apropiat un ataşat de presă oarecare şi i-a şoptit:

“N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”.

La  Academia Evanghelică din Sibiu, preotul scriitor i-a ţinut ministrului federal o adevărată dizertaţie despre învăţământul multicultural din România.  I-a prezentat, printre altele, situaţia abecedarelor. A formulat, mesajul României către Europa Unită:

,,… la noi în  ţară, abecedarul se tipăreşte în peste zece limbi! Asta înseamnă că la noi în ţară există tot atâtea sisteme şcolare în care limba de predare nu este cea românească, ci limba maternă a copilului. În Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic în Europa!”.

Acesta i-a explicat practic, domnului ministru german, ce înseamnă sistemul de învăţământ românesc:

“Dacă doriţi ca pe cele două fete ale dumneavoastră să le trimiteţi în Germania la o şcoala cu limbă de predare turcă, la 2-3 milioane de turci, nu puteţi. Dar trimiteţi-le aici, la Constanţa sau la  Babadag , unde există numai câteva mii de turci, şi acolo poate să termine liceul şi să dea şi bacalaureatul în limba turcă. Asta este, domnule ministru, România europeană. Nici măcar austriecii, care până în 1918 au gestionat 13 naţiuni, nici ei încă nu reuşesc să aprecieze corect mesajul românesc către Europa multiculturală”.  

Eginald Norbert Schlattner, prin operele sale este un cetăţean român gata integrat în Uniunea Europeană.

Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european. Este convins că o ţară atât de ortodoxă cum e România va completa în mod fericit viaţa spirituală a Europei Occidentale.

Şi Andrei Pleşu declara că în fiecare român există un european care trebuie doar descoperit. Suspiciunea este că majoritatea românilor, când zic “european”, se gândesc la stilul de viaţă materială şi mentală din Europa de Vest, prelungit până în America.

Mulţi dintre ei cred ca trebuie să adoptăm şi să imităm acest stil, această formă de viaţă, această mentalitate care este în mod derivat tributară creştinismului catolic şi protestant.

Scriitorul a convieţuit peste 70 de ani cu românii, şi ştie că religiozitatea mistică a românilor a creat o relaţie specială cu Dumnezeu şi care are toate şansele să revigoreze creştinismul apusean.

De exemplu Grecia ortodoxă, este membră a UE de peste un deceniu. De ce n-a reuşit să influenţeze Apusul catolic şi protestant?

Pentru că Grecia, nu e prezentă în Europa prin religia ortodoxă, ci prin antichitate. Cine merge la Atena, nu merge să asiste la o slujbă ortodoxă, ci să-şi rupă pingelele pe Acropolis.

De aceea România, alături de Bulgaria mai mică, vor duce în Vest şi acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual şi spiritual bizantin.

Este tragic că saşii au părăsit această ţară şi au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte între cele două lumi adiacente.

În continuare preotul-scriitor crede că:

,,… noi, saşii, putem trăi pe aceste plaiuri încă 900 de ani: cu români,  unguri, sârbi, evrei şi ceilalţi. Nimeni nu ne-a alungat din ţară!”.

Acesta explică printre altele de ce nu a părăsit România:

“Pentru că ţin la această ţară şi ştiu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume!”.  

Acesta este de fapt mesajul către toţi cetăţenii români şi către toţi cei care vor să cunoască adevăratele realităţi româneşti.

Aceasta este de fapt adevărata viaţă în România, de după Trianon 1920!

De aceea, opinia publică are obligaţia de a urmări şi amenda, tendinţele cercurilor politice şi diplomatice revizioniste.

Fiindcă revizuirea, fie că este „brutală” sau „paşnică”, este o practică generatoare de război.

Luaţi aminte dragi români de această adevărată lecţie de românism, scrisă de preotul-scriitor Eginald Norbert Schlattner, din Roşia-Sibiu!

Încă din ziua ratificării Tratatului de la Trianon (13 noiembrie 1920), extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă ,,Ungaria Mare” sau ,,Ungaria Milenară”.

De-a lungul timpului, nu puţini au fost oamenii politici şi diplomaţi, care au atenţionat atât conducerea Ungariei, cât şi opinia publică, de pericolul pe care îl reprezintă extremismul maghiar.

Dar acesta, în loc să-şi diminueze intensitatea, dimpotrivă, s-a amplificat, reconfirmând încă odată constatarea lui Nicolae Bălcescu: „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic.”

Aceste precizări se cereau făcute, pentru că şi astăzi, după atâţia ani, propaganda maghiară revizionistă, susţine că problema graniţelor Ungariei n-a fost dezbătută serios si că din această cauză, Ungaria a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, Tratatul de la Trianon fiind în realitate, un dictat.

Guvernul maghiar a elaborat o lege, numită „Legea statutului”, care prevede ajutorarea tuturor maghiarilor aflaţi dincolo de graniţele Ungariei, lege care încalcă legislaţia europeană (prevederile „Tratatului de la Nisa”), privind egalitatea cetăţenilor europeni şi nediscriminarea lor pe baza vreunui criteriu.

Se poate spune că, după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai josnică acţiune revizionistă.

O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României.

Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” prin Tratatul de la Trianon.

În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie” în România.

După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, acest extremism a considerat că poate trece la atac.

O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, vizând România în etapa actuală.

 

 

Surse:

 

 

Col(r) dr.ing. Avădanei Constantin

Preşedintele Grupului de Iniţiativă ,,MAREA UNIRE-CENTENAR-Alba Iulia”

Preşedintele cercului ,,ASTRA” Cugir

Vicepreşedinte, Filiala judeţului Alba

a ANCE- ,,Regina Maria”

Vicepreşedinte, Filiala Judeţeană,,Gemina” a ANCMRR

 Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş – Administraţia militară horthystă în nord-vestul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988.

 * * * Istoria Statului Major General Român – Documente (1859 – 1947), Editura Militară, Bucureşti, 1994.

* * * Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988.

Zorin Zamfir – Istorie universală contemporană, Bucureşti, 1995, vol. 1.

 Mihai Stratulat – Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti,1994.

 

http://www.dacoromania-alba.ro/

http://www.certitudinea.ro/articole/de-la-lume-adunate/view/eginald-schlattner-tin-la-aceasta-tara-si-stiu-ca-dumnezeu-ma-vrea-aici

 

 

 

 

ADDENDA:

 

 

 

Eginald Norbert Schlattner (n. 13 septembrie 1933, Arad), este un scriitor de limbă germană din România, pastor luteran în satul Roșia, județul Sibiu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, toți etnicii germani din Regatul României au fost declarați colaboratori ai lui Hitler. Tatăl lui, Felix Schlattner, a fost deportat în Rusia, la muncă silnică.

 În primăvara anului 1945, sașii și șvabii (populații de etnie germană din România) sunt expropriați. Nici familia lui Schlattner nu a fost cruțată de necazuri, fiind azvârlită în stradă într-o noapte de noiembrie 1948.

În perioada 1952-1953, Eginald Norbert Schlattner, a studiat timp de două semestre, la Institutul de Teologie Evanghelică la Cluj, după care a fost exmatriculat.

El a declarat că în acei ani, era ateu convins, fiind adept al lecturilor lui Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche.

A studiat timp de un semestru matematica și apoi, timp de 5 ani, în perioada 1952-1957, a studiat hidraulica.

În anul 1957, înainte de a-și susține examenul de stat, a fost arestat din motive politice şi deținut sub stare de anchetă timp de 20 de luni, în această perioadă fiind torturat fizic și psihic.

Pentru a-l face să colaboreze cu autoritățile comuniste, a fost maltratat de Securitate prin aplicarea tacticilor de bătaie și înfometare. Nemairezistând torturilor, Eginald Schlattner decide să colaboreze cu anchetatorii.

Este condamnat în noiembrie 1959 pentru „tăinuirea delictului de înaltă trădare” la doi ani închisoare corecțională cu interdicție civilă și confiscarea averii în întregime, pedeapsă care a fost compensată cu perioada de arest preventiv. Fratele său mai tânăr, Kurt Felix Schlattner, fusese deja arestat pentru nedenunț.

După ieșirea din închisoare, autoritățile comuniste i-au oferit lui Eginald Schlattner oportunitatea de a pleca în Germania. 

„Toți foștii deținuți politici au primit imediat pașaportul, pentru că regimul de atunci era mulțumit să scape de ei. Atunci, mie o voce interioară – n-am știut că era vocea lui Dumnezeu – mi-a spus: Nu pleca!“,  declara el mai târziu.

A lucrat mai întâi ca muncitor zilier la Fabrica de Cărămidă din Făgăraș, iar apoi ca tehnician în construcții rurale la Ferma de Stat Berzovia și pe urmă la construcția căii ferate Deva-Brad. S-a căsătorit cu Susana Dorothea Ohnweiler, o sibiancă în vârstă de 18 ani, iar în anul 1967 s-a născut Sabine Maya, singurul copil al familiei Schlattner (care trăiește acum la München).

Este angajat apoi la Uzinele Mârșa ca desenator tehnic. În anul 1969 i s-a îngăduit în cele din urmă să-și susțină examenul de stat în domeniul hidrologiei, la peste un deceniu după colegii lui, devenind astfel inginer. A lucrat apoi ca inginer hidrolog doar până în 1973, fiind pe rând șef de șantier, inginer coordonator la Investiții și inginer hidrolog la uzină.

În același an, deși fusese reintegrat în societate și avea o situație materială bună, Eginald Schlattner a reluat studiile teologice. După absolvirea acestora, din anul 1978, a fost până la pensionare pastor luteran în satul Roşia  din jud. Sibiu.

Credincioșii parohiei sale s-au împuținat an de an, emigrând în Germania, însă pastorul Schlattner a rămas la Roșia. De asemenea, a lucrat ca pastor şi în Penitenciarul Gherla (din 1992).

Chiar și după pensionare a continuat să lucreze ca pastor în penitenciar și la Roșia, unde între timp nu mai există comunitatea săsească .

Din 1991 este și preot misionar pentru penitenciarele din toată țara, având grijă nu numai de enoriașii evanghelici sași, ci și de femeile deținute și de cetățeni din Germania închiși în România.

În ianuarie 2002 Eginald Schlattner a fost numit „Ambasador cultural al României“. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Eginald_Schlattner)