CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Romanitatea panonică. Românii uitaţi de tratate


Fragment de hartă Granita Ungariei cu Transilvania, Liber Chronicorum (1493), autor Hartmann Schedel (1440-1514), istoric umanist din Nürnberg

 

 

Aspecte documentare ale romanităţii panonice

Revine timid din când în când în actualitate, conjunctural doar, problema românilor uitaţi de tratate, în afara graniţelor acceptate după 1918. Fiindcă, în pofida unor reale preocupări interbelice de a făuri o imagine cuprinzătoare şi reală despre aceste grupuri instrăinate, de fii ai romanităţii, încercările de acest fel au rămas într-un stadiu în care, se pare că nu exită încă un studiu sintetic, edificator, care să confere ştiri reale suficiente şi utile factorului decizional şi nu mai puţin, acea bancă de date necesară continuării studiilor întrerupte brutal, ca „nefolositoare” puterii instalate la noi după 6 martie 1945.

Problema originii şi existenţei romanităţii din Panonia, anterior şi ulterior ocupării ei de triburile ungare, n-a fost o temă netedă, acceptată sau controversată sumar de istoriografie.

O amplă şi de durată dispută s-a purtat până la lămurirea lucrurilor în însăşi istoriografia maghiară, fiindcă de acceptarea sau respingerea „de plano” a unei anteriorităţi româneşti, cu referire tocmai la timpul formării limbii şi a neamului românesc, depindea „trăinicia” eşafodajului teoretic al noncontinuităţii românilor, eşafodaj al cărui structuri şi module se finisau în acel timp.

La baza disputei a stat apelul tot mai constant şi insistent al diferitelor istoriografii la ştirile furnizate de opera viu disputată, dar cu unele limite anacronice, ce e drept, a echivoului.

Anonimus, personificat de unii într-o vreme, în acel P(etrus) dictus magister, posibil de identificat, la rândul lui, în una şi aceeaşi persoană cu Petrus Magister, fost student al Universităţii parisiene între 1173-1192, ipotetic şi el, notar al regelui Bela al III -lea, în timpul deci al renumitului cancelar de curte Katapán.

Căci, rezumând la maximum obiectul disputei, ştirile transmise de Antonimus, coincideau de minune în privinţa istoriei ungurilor, fiind astfel apreciat drept un excelent istoric pragmatic şi neîntrecut geograf, dar, culmea, era socotit un biet poet iscoditor de poveşti şi răspânditor de date mincinoase şi anacronice când era vorba de a fi reflectat pe români, în special pe cei din Ardeal (Drăganu, 1933).

Întâmplarea face însă ca, organizând cruciada a II-a spre Locurile Sfinte, Ludovic al VII -lea, regele Franţei, să-şi ataşeze suitei expediţionare şi pe un Odo de Deagilo, iscoditor scrib şi analist de curte, care, înspirându-se din cronica „Gesta Hungarorum”, a lăsat posterităţii în descrierile sale, între altele, o versiune populară – în consens probabil cu cel care i-a furnizat ştirea – a existenţei, în Panonia, prin locurile prin care trecea expediţia, a păşunilor lui Julius Caesar (… pabula Julii Caesaris extitere…), în fond a mult disputatei afirmaţii despre cunoscutele „Pascus Romanorum”, păşunile romanilor, redate cert de Anonimus, când vorbeşte despre locuitorii Panoniei la venirea ungurilor, sub forma aflată în circulaţie de „… Slavi, Bulgari et Blachii ac pastores Romanorum” (slavi, bulgari şi valachi, adică păstori ai românilor) (Subl. n.s.).

Este incredibil ce concentrare de condeie ştiinţifice a avut loc pentru a combate afirmaţia cronicarului anonim la multe sute de ani după trecerea lui în controversata-i eternitate.

Se încerca desfiinţarea, sau anularea textului însuşi incriminat, redat mai sus în expresia citată ce utiliza conjuncţia „ac” nu cu rol copulativ, ci explicativ, deci nu „şi” ci „deci”, prin urmare nu „slavi, bulgari şi valahi şi păstori ai românilor”, ci „slavi, bulgari şi valahi, adică păstori ai românilor”.

Se vădea deci, cum două modeste părţi de vorbire, conjuncţiile „şi” şi „deci” (et) au putut avea o contribuţie hotărâtoare la interpretarea textului ce afirma sau nega prezenţa, de altfel recunoscută şi de istoricul Melich, a romanităţii existente, deci reale, în Panonia în timpul aşezării ungurilor aici, aşa cum cronicile ulterioare confirmă la rândul lor.

Amintind de eminentul istoric Melich, nu putem subestima faptul cum o banală interogaţie logică de altfel a acestuia ocazionează istoriografiei, în mod indirect, o afirmaţie:

„Cum s-a născut – întreabă el – credinţa că ungurii au cucerit Panonia de la români şi că pe timpul cuceririi locuiau în Panonia păstorii românilor”, (după Kezai şi Cronicom Pictum) în timpul lui Attila?

Atari supoziţii nu vor rămâne însă mult neverificate şi sub imperiul semnului întrebării. Alföldi András, savant de prestigiu, îşi va lega, la puţin timp, numele de cercetările de la Fenek Puszta, doveditoare certe a unei existenţe reale şi de durată a romanităţii culturale aici, până în secolul al VI-lea d. Hr.

Fenomenul nu se constituie ca un fapt izolat, fiindcă şi un Ernst Schwartz, dar şi alţii, evaluând monumentele din Bavaria şi toponimia din epoca romană, fac dovada existenţei acolo, a unui popor care a vorbit o limbă neolatină, romană adică, prin secolele VIII-IX, în Bavaria, Salzburg, Austria de Sus şi chiar în jurul Vienei. (Die althoedeutsch…), populând cu latini acele aşezări numite „Walchen” sau „Vici Romanistici”.

Cu privire la vechimea elementelor romanice în Câmpia Panoniei, la fel de discutată de-a lungul timpului între istoriografi, adevărul este că se dispune de texte credibile şi greu de contestat dacă  e vorba de un dialog onest şi nepărtinitor. Se va apela la aceeaşi sursă a Anonimului.

a) „Et mortuo iloo (Attila) preocupassent Romani principes terram Panonie…” (aproape ca în româneşte), romanii, adică, au venit în Panonia după moarta lui Attila.

b) „…Panoni autem, qui inhabitatabant tunc panoniam, omnes erans pastores romanorum…” Textul e mai lung, amintind de zece duci sau conducători, dar pentru moment reţinem doar că locuitorii panoni care locuiau atunci Panonia toţi erau păstorii romanilor.

Descoperirile monetare şi arheologice ce au avut loc apoi s-au bucurat de respectul şi de concluziile ştiinţifice realiste tot timpul în această zonă. Cele romane sunt, fără nici o rezervă, deosebit de concludente.

Împotriva euforiei apologeţilor röslerieni, în general, ai noncontinuităţii romanice în Panonia şi Dacia, un alt savant, J. Jung, trage linie de egalitate în redactarea situaţiei create în momentul ajungerii fiilor Romei de aici sub stăpânire germanică.

De altfel, în atare condiţii precare sub aspect documentar ca cele din aceste veacuri întunecate, nu numai pentru istoria românilor, logica istorică onestă, întemeiată pe argumente credibile, are de jucat un rol covârşitor.

Istoricului de bună credinţă îi vin adesea în ajutor texte nebănuite, ascunse sau foarte greu accesibile. Astfel, un Hieronimus, un Salvianus sau Priscus Rhetor, istorici din vasta galerie bizantină, benefică pentru trecutul acestor veacuri, ating în opera lor şi zonele de confluenţă culturală carpato-danubiană, istoricului revenindu-i deloc râvnita-i misiune de justă interpretare a strărilor de fapt astfel date.

Semnificativă pentru situaţia romanităţii din Panonia este povestioara cu valoare de document rămasă de la Priscus Rhetor, acest eminent istoriograf al veacului al V-lea, trac de origine, după cum îl trădează numele.

În anul 449, împreună cu înaltul demnitar din Bizanţ Marinus, Priscus a făcut parte din ambasada trimisă de casa imperială bizantină la Attila. Importanţa lui Priscus Rethor pentru  cunoaşterea trecutului romanităţii orientale constă tocmai în înregistrarea şi descrierea realităţilor găsite la curtea lui Attila.

La această fastuoasă curte, Priscus se cunoaşte cu romanul Rusticus, vreun fost latifundiar al timpului, după cum îl arată numele, care, ajuns prizonier, a reuşit să devină folositor şi iubit acolo. Fostul cetăţean roman (Rusticus) îi povesti lui Priscus că în noua sa ţară (Hunia) nu există şicană (administrativă) şi fiscală, motiv pentru care nu s-ar mai întoarce acasă.

Se învederează astfel situaţia deloc precară a popoarelor zise subjugate de huni, apoi de către unguri, că ambele neamuri de luptători preferau materializarea ideii practicianiste conform căreia pământul fără oameni care să-l cultive este avere săracă.

Există, ce e drept, şi izvoare care acreditează ideea că populaţia romanică la venirea ungurilor în Panonia s-ar fi risipit în nordul boemic sau în sudul balcanic, dar, tot potrivit logicii istorice, oricâţi romani s-ar fi retras din faţa ungurilor au rămas totuşi destui fii ai Romei pentru a putea fi invidiaţi că utilizează acele „…de bonnis Hungariae…” (Fejerpataki, 14), adică „…Şi pe drept se spunea că Ţara Panoniei este păşunea romanilor…”.

Un D. Pais, credibil prin tot ce a scris, într-o lucrare despre acţiunea ungurilor, redată în spiritul lui Anonimus, publicată în 1926, arată că „Luând în considerare momentele cunoscute ale naşterii şi răspândirii poporului valah, nu credem cu neputinţă să nu fi trăit într-adevăr în timpul cuceririi ţării în fosta Panonie romană (subl. în text) sau în ţinutul de dincolo de Dunăre ceva populaţie de păstori valahi, care vorbesc într-o limbă romană, adică la origine latină”.

Aşezându-se mai întâi în Panonia, ungurii încep cu timpul procesul de feudalizare, context în care este normal ca, primele menţiuni documentare, generate de acest proces de donaţii imobiliare, să fie acolo de unde apar şi primele menţiuni de nume româneşti.

Revenind la izvoarele care menţionează, implicit şi explicit urme ale romanităţii în Panonia, arătăm că în anul 1915, când apărea la Budapesta al doilea volum al unei atractive şi seducătoare lucrări a ingeniosului istoric Al Takáts (în traducere, „Schiţe din vremea turcilor”), nimeni nu bănuia atunci forţa interpretativă de care acesta avea să dea dovadă, răstălmăcind, ceea ce nu se făcuse încă, evidenţa unor termeni al căror înţeles fusese demult şi definitiv fixat in analele lingvisticii istorice.

Pentru a reda extensiunile posibile ale unei anumite ingeniozităţi de natură istorică, transcriem aici un citat mai cuprinzător, care nu necesită nici un comentariu marginal.

„Dacă răsfoim cartea noastră de legi adeseori ne întâlnim cu expresiile Census Valachorum si vigesi ma ovium. Traducătorii (lor), redau (pe) census Valachorum totdeauna cu Oláhadó (darea românilor). Dar această traducere – susţine autorul – este greşită (sic) (şi aici vine în sprijinul romanităţii panonice) pentru că, – continuă Takáts – dacă ar fi adevărat că cuvântul Vlah înseamnă Oláh (= Român), atunci ajungem la rezultatul ciudat, că în întreagă Ungaria Nordică până în Boemia, apoi în ţinutul de dincolo de Dunăre (Dunántul) (în) comitatele Sopron, Vas, Veszprem etc. au locuit români (Subl. ns. I.R.).

Urmează apoi (regretabil pentru prestigiul lucrării), o sentinţă pur sentimentală, aşa adică precum ar fi fost de dorit să se fi întâmplat.

Continuă  Takáts: “Şi deoarece putem afirma cu sufletul liniştit (Oare?) că acest lucru nu este adevărat trebuie să admitem (culmea) că cuvântul Valachus n-a însemnat numai voláh sau Oláh (Român), ci şi păstor”.

Dar potrivit elementarei etici ştiinţifice, cine combate acela este obligat a produce contraargumentele pe care se sprijină. Or, acest lucru, în cazul acesta, nu se întâmplă.

Destul că intervenţia takátsiană, aşa absurdă cum a fost, putea fi utilizată la construcţia teoriei originii romanităţii actuale din Ungaria, adică a posibilei veniri a românilor de acolo prin infiltrare de prin munţii Bihorului, aserţiune pe care am citit-o recent într-unul din articolele publicate despre românii din Ungaria.

Era declaraţia unuia din conducătorii actuali ai românilor de acolo şi a fost motivul pentru care am socotit necesară această succintă schiţă, cunoscând ca aspectele documentare ale romanităţii panonice nu se epuizează cu cele redate aici, dar că problema trebuie cu mai multă seriozitate cercetată, şi redată interpretativ cu toată obiectivitatea.

Nu putem încheia în spiritul obiectivităţii în care am căutat să desfăşurăm interpretarea unor atari adevăruri nu tocmai atât de dure pe cât de neobişnuite şi mai ales neafirmate, sau afirmate timid, fără a arăta că am dat curs şi principiului „audiatur et altera pars”, atât de important în stabilirea unui echilibru al tuturor lucrurilor şi mai ales în cercetarea istorică.

Cum arătam la început, n-au lipsit nici oponenţii unor atari desfăşurări, între ei Kniezsa István, printre alţii, sub titlul „Pseudorumánen in Panonien und (…) din 1935-36, care combate fără a putea nimici însă aceste statornice argumente, alăturându-i-se în diferite articole şi emninenţii specialişti în romanistică L. Tamás (L. Treml) şi L. Gádi, ambii cu rezultate nelipsite de importanţă, dar insuficient de concludente în comparaţie cu adevărul palpabil şi concret pus în evidenţă de lucrările şi ele elaborate de autori, în general, străini, pe care se întemeiază această scurtă sinteză.

                                         

Sursa:

http://www.dacoromania-alba.ro/ prof. dr. Ioan RANCA

 

 

Publicitate

15/11/2017 - Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: