CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Reforma învăţământului din anul 1850 –  Actul de naştere al învăţământului superior din ţara noastră. La 17 octombrie 1850 s-a înfiinţat, în cadrul grupului de studii de la Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti, Facultatea de Drept

 

 

 

 

 

Foto: Universitatea din Bucureşti

La îndemnul stolnicului Constantin Cantacuzino (ilustru cărturar umanist cu studii efectuate la Padova), domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688-1714), a fondat la Bucureşti în 1694 Academia Princiară de la Sfântul Sava.

Limba de predare utilizată atunci era limba greacă.
În 1776, un alt domnitor al Ţării Româneşti, Alexandru Ipsilanti (1774-1782), a reformat programele de studiu de la Academia Sfântul Sava, unde, pe lângă limba latină, se predau acum cursuri în franceză şi italiană.

 

 

 

 

Manastirea si Academia Sfantul Sava - Bucuresti

 

În intervalul 1776-1779 s-au construit noi localuri pentru Academie.

În anul 1818, când Vodă Caragea a dispus scoaterea ei de sub tutela mănăstirească şi a reorganizat locaşul de învăţătură sub numele Şcoala Naţională Sfântul Sava, numindu-l în fruntea instituţiei pe cărturarul Gheorghe Lazăr, care avea să introducă aici, pentru prima oară în Ţara Românească, învăţământul în limba română.
Aplicarea  reformei şcolare iniţiate de Petrache Poenaru în 1832, a determinat crearea unor cursuri superioare juridice şi ştiinţifice organizate tot în cadrul Colegiului Naţional Sfântul Sava.

Intre anii 1848-1870 sunt dărâmate toate clădirile mănăstirii, ultima demolată fiind biserica brâncovenească; aceasta din urmă fiind deja mult prea slabită de cutremure, reparatiile lăsându-se mult aşteptate.

Pe locul cladirilor vechii Academii Domnesti a fost construită o noua cladire, cu mult mai incăpătoare decât cea iniţială, dupa planul arhitectural intocmit de Alexandru Orăscu.

Academia de atunci este Universitatea de astazi, aceleia adaugandu-i-se o mansarda si cateva sali.

În faţa noii Academii s-a construit un bulevard foarte lat, însă scurt numai cât lungimea clădirii, numit pe atunci b-dul Academiei.

In anul 1877, pe locul fostei biserici brâncoveneşti a fost aşezata statuia lui Mihai Viteazul.

Abia dupa anul 1880, bulevardul va fi prelungit până spre Gradina Cismigiu, primind numele de b-dul Regina Elisabeta.

 

 

 

 Manastirea si Academia Sfantul Sava - Bucuresti

Reforma învăţământului din anul 1850 poate fi considerată Actul de naştere al învăţământului superior din ţara noastră, atunci când, în cadrul grupului de studii de la Colegiul Naţional Sf. Sava, s-a înfiinţat în ziua de 17 octombrie 1850  Facultatea de Drept, în cadrul grupului de studii de la Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti.

 

În 1854 a fost consemnată prima promoţie de jurişti, iar la 25 noiembrie 1859, prin decret princiar, Facultatea de Drept devenea instituţie independentă, primul său decan fiind Constantin Bosianu.

 

 

 

 

 

Foto: Constantin Bosianu (n.10 februarie 1815, Bucureşti – d. 21 martie 1882, Bucureşti).

 

La data de 4/16 iulie 1864, prin Decretul nr. 765, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza aproba înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, odată cu reunirea celor trei facultăţi existente: Facultatea de Drept, Facultatea de Ştiinţe şi Facultatea de Litere şi Filozofie.

Facultatea de Drept a avut la începuturile ei 9 catedre, 9 profesori şi 30 de studenţi. În primii ani universitari, disciplinele predate au fost: dreptul roman, dreptul civil român şi procedura dreptului civil, dreptul penal român şi procedura dreptului penal, dreptul comercial, dreptul constituţional, dreptul administrativ şi economia politică. Durata studiilor era de 4 ani

În urma aplicării acestei reforme a învăţământului, cursurile superioare din domeniul juridic sunt reorganizate, iar, peste patru ani, în 1854, acestea erau absolvite de prima promoţie de jurişti.

Un an mai târziu, în 1855, Carol Davila a înfiinţat Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie.
În 1857, s-a pus piatra de temelie a Palatului Universităţii din Bucureşti, iar în 1859 s-a înfiinţat aici Facultatea de Drept, pentru ca în 1863 să ia fiinţă Facultatea de Ştiinţe şi Facultatea de Litere.
Toate momentele trecute în revistă până în prezent sunt anterioare actului de naştere al Universităţii din Bucureşti, care a avut loc în 1864, când prin Decretul 765 din 4/16 iulie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat hotărârea de înfiinţare a acestui important centru de cultură.

Iniţiativa aparţinuse guvernului acelor vremuri, în care Mihail Kogălniceanu era prim-ministru, iar poetul Dimitrie Bolintineanu îndeplinea funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice.

Conform acesteia sunt reunite într-un singur corp Facultăţile de Drept, Ştiinţe şi Litere.
Universitatea apărea destul de târziu comparativ cu alte ţări (Bologna în 1111, Valencia 1212, Viena 1365, Sankt-Petersburg 1819), însă contextul social-politic al formării statului naţional unitar român poate constitui o explicaţie plauzibilă a acestei întârzieri.
De remarcat faptul că domnitorul semnatar al Decretului frecventase cursurile unor universităţi celebre la vremea aceea: Paris, Pavia şi Bologna.
Palatul Universităţii a fost terminat la 14 decembrie 1869.

 

 

Surse:

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-sfantul-sava-academia-domneasca-bucuresti-

http://www.rador.ro/2017/10/17/calendarul-evenimentelor-17-octombrie

17/10/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Entitățile administrative în care erau structurate Transilvania şi Banatul în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea

 

 

Comitatele Transilvaniei în perioada 1300-1876

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, zonele pe care noi le numim azi Transilvania și Banat, cu o suprafață ceva mai mare de 100.000 kmp, erau structurate în patru mari entități administrative:

1. Principatul Transilvaniei, care din 1765 a devenit Mare Principat,
2. Părțile Ungurești sau Apusene, cunoscute ca Partium (din latinescul Partium regni Hungariae, în traducere „partea regatului Ungariei”), care cuprindea ceva mai mult din regiunile actuale Maramureș, Sătmar, Crișana, inclusiv părțile aflate azi în Ungaria sau Ucraina.
3. Banatul istoric, inclusiv cu părțile cuprinse azi în Serbia și Ungaria,
4. Granița Militară Transilvăneană și Bănățeană, din Năsăud până în Banat, care a funcționat între 1764-1851.

 

 

 

 

 

Marele Principat avea în componență, sub administrație austriacă directă :

11 comitate,districtele românești autonome Făgăraș și Chioar(de menționat totuși și districtul Hațegului, până la militarizarea lui parțială, care, deși făcea parte din comitatul Hunedoarei, a avut mereu un statut aparte, datorat moștenirii medievale a autonomiei cnezilor și nobililor locali),
5 scaune secuiești autonome, Secuimea sau Ținutul Secuiesc,
9 scaune săsești autonome, așa numitul Fundus Regius/Pământul Crăiesc,
11 orașe libere regești.

Partiumul cuprindea 4 comitate și 4 orașe libere regești, aflate sub administrație maghiară directă, în cadrul Imperiului.

Era constituit iniţial din comitatele Maramureş, Solnocul Interior, Crasna, Bihor, Ţara Chioarului, Banatul de Severin şi Zarandul de est. Aceste teritorii erau administrate de Principatul Transilvaniei, dar nu aparţineau oficial acestuia.
Astăzi, denumirea de Partium se referă la teritorii din actualele judeţe Arad, Bihor, Caraş-Severin, Maramureş, Satu Mare, Sălaj şi Timiş din România; din judeţul Hajdu-Bihar din Ungaria; şi din regiunea Transcarpatia din Ucraina.

Regiunea Partium a fluctuat în timp şi a fost ocupată în mare parte de trupele Imperiului Otoman în 1660, dar a revenit la Transilvania la sfârşitul secolului.

Partium1570

În secolul al XVIII-lea(în Marele Principat al Transilvaniei) zona a scăzut în dimensiuni la Comitatul Solnocul Interior, Comitatul Crasna, regiunea Chioar şi o porţiune din Zarand.

Prin reorganizarea administrativă a Regatului Ungariei de la mijlocul secolului XIX, teritoriul Partium a fost încorporat în Regatul Maghiar.

Banatul a fost organizat, până în 1778, ca o provincie autonomă ce depindea direct de Viena, mai apoi fiind înglobată administrativ în Ungaria, desigur tot în cadrul Imperiului.
De remarcat prezența a numeroase districte vlahe/românești, mai ales în Banatul Montan, cu diferite grade de autonomie, moștenite din perioada medievală.

Un număr de opt districte s-au detașat prin calitatea și unicitatea privilegiilor obținute, comparabile doar cu cele ale scaunelor secuiești sau săsești.

O diplomă emisă de regele Ungariei V.Utószülött László/Ladislau al V-lea Postumul în august 1457,a reînoit, la cererea adunării tuturor nobililor, cnezilor și a altor vlahi/români din cele opt districte, vechile privilegii acordate lor de către înaintașii săi.

Aceste privilegii au fost reconfirmate de către principele transilvan Báthory Gábor/Gabriel Báthory, prin documentul din 3 aprilie 1609.

Districtele vlahe/românești privilegiate aveau scaune de judecată proprii, prezidate de către un cnez sau de către un voievod. Scaune de judecată ale mai multor districte erau conduse de către un castelan sau chiar de către banul Severinului. La judecarea cauzelor era aplicat vechiul drept vlah.

În special după 1778, aceste districte și-au pierdut treptat majoritatea acestor privilegii.

Cele 8 districte privilegiate au fost:

Lugoj (Lugas), (atestat în 1369).
Sebeș (Sebes) (prin unire cu districtul Caran a format districtul Caransebeș), (atestat în 1391)
Mehadia (Mihald), (atestat în 1391)
Almăj, (atestat în 1457)
Carașova (Izvorul Carașului), (atestat în 1457)
Bârzava (format din fostul district Cuiești), (atestat în 1457)
Comiat, (atestat în 1391)
Ilidia, (atestat în 1457)

 

 

 

Banat05

 
Harta Banatului istoric, împărțit între România, Serbia și Ungaria.

Granița Militară Transilvăneană se formează în anul 1764, inițial cu două regimente valahe/românești și două secuiești. Din anii 1766-1769, se formează alte trei regimente bănățene, unul românesc, altul german și al treilea sârbesc.

Despre populație, avem în sfârșit date certe, ca urmare a recensămintelor oficiale făcute de austrieci și nu mai bâjbâim ca în Evul Mediu…

Marele Principat avea cca 1.500.000 de locuitori, Partium-ul ajunsese undeva la 700.000 de locuitori, iar Banatul istoric avea aproximativ 550-600.000 de locuitori.
În 1799 avem date despre populația cuprinsă în Granița Militară, care era de cca 250.000 de locuitori.

Putem estima la cca 3.000.000 de locuitori, populația totală a acestor teritorii, în jurul anului 1800.

În anul 1790 (conform cu Peter Rokai – Zoltan Đere – Tibor Pal – Aleksandar Kasaš, Istorija Mađara, Beograd, 2002, pages 376–377), din cei   1,465,000 de locuitori ai Marelui Principat, cca  50.8% erau vlahi/români, 30.4% maghiari, undeva în jur de 13-14% germanici, majoritatea sași, și cca 5-6% diverse alte grupuri etnice…

Limbile oficiale erau  latina și germana (în administrație).

 

 

 

Kolosz_coatofarms

Ignaz Lenk von Treuenfeld a consemnat în monografia Transilvaniei, publicată la Viena, în anul 1839, denumirile folosite de români pentru diferitele comitate, astfel:

Vármegya Belgrádului gyin szusz – Comitatul Albei Superioare
Vármegya Belgrádului gyin zsosz – Comitatul Albei Inferioare
Vármegya Dobutsi (Dăbâcii) – Comitatul Dăbâca
Vármegya Hinijdori (Hinidorii) – Comitatul Hunedoara
Vármegya Karaszni – Comitatul Crasna
Vármegya Klusuluj – Comitatul Cluj
Vármegya Krisuluj – Comitatul Zarand
Vármegya Szolnoku gyin untru – Comitatul Solnocul Interior
Vármegya Tsetátye gye Balte – Comitatul Târnava
Vármegya Turdi – Comitatul Turda
Vármegya Zárand – Comitatul Zărandului.

Varmeghie

Monografia Transilvaniei realizată de Ignaz Lenk von Treuenfeld, Viena 1839

În anul 1776, la nivelul Marelui Principat existau cca 275.000 de familii plătitoare de impozite și taxe .
4% erau familii nobiliare(inclusiv românești și nu puține), deci cca 11.000 de familii, aprox. 50.000 de membri.
cca 4,5-5% erau orășeni,
2% mineri,
3% diverse alte grupuri sociale, etnice sau confesionale, cum ar fi anabaptiști, armeni, bulgari, evrei, greci și aromâni, țigani, musulmani, etc.
1% vagabonzi
aproape 85% țărani liberi, iobagi și jeleri, majoritatea din ei români și maghiari( putem estima cca 650.000 de români și probabil vreo 400.000 de maghiari și secui și vreo 200.000 de sași).

Știm că numărul țăranilor liberi a sporit sensibil, după 1720, dar nu cunoaștem procentul lor real, alături de iobagi și jeleri. Putem presupune, cu multă aproximație că erau minimum 400.000, dacă nu chiar vreo 500.000.

De remarcat numărul mare de nobili, situație moștenită de la finele Evului Mediu, număr care a crescut foarte mult sub așa numiții principi armaliști (care acordau dimplome nobiliare cu blazon, numite armale), din secolul al XVII-lea.

 

 

Sursa:

File de istorie transilvană de Tudor Duică

https://transylvanica.wordpress.com/

17/10/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: