CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ÎNTREBARE DIN CE ÎN CE MAI ACTUALĂ. VIDEO

29/09/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

CĂCIULA NOASTRĂ

 

 

 Imagini pentru dacii pe columnă se înfăţişează împăratului să ceară pace photos

Mă voi referi la cea mai veche atestare a vlahilor în sudul Dunării, dar pentru că de ea se leagă nişte elemente foarte interesante, povestea va fi un pic mai lungă.
În prima parte a secolului XX, un britanic, Denis Galloway, a făcut nişte călătorii în România.

Cum el era din Cardiff şi cum despre welşi se spune că de fapt sunt valahi, urmaşii cohortelor de daci duse în Britania după ocuparea Daciei, era curios să le vadă pe aceste presupuse rude ale lui cum arată la ele acasă.

S-a împrietenit cu reputatul etnograf Romulus Vuia, întemeietorul primului muzeu etnografic în aer liber, cel din Cluj.

Acesta tocmai se documenta asupra portului popular din Ţara Haţegului, despre care a şi elaborat o lucrare fundamentală.

Galloway s-a oferit să facă fotografii în zonă, operaţie dificilă la noi în acea epocă, dar nu şi pentru el, care dispunea de aparatura necesară de o calitate care uimeşte şi azi.
Ajungând în apusul Ţării Haţegului, în satele ascunse pe după ramificaţiile Munţilor Poiana Ruscă, Vuia şi Galloway au observat la ţăranii de aici un obiect vestimentar insolit, multifuncţional: o mantie-glugă în care omul îşi ducea merindea, cu care se învelea când se culca, pe care şi-o punea pe cap în caz de ploaie ori ninsoare.

Numai că straniul obiect îi trimitea pe cercetători la o scenă pe care o mai văzuseră.

 

 

 

 

 

Unde? Pe Columna lui Traian! Dacii din delegaţia care se înfăţişează înaintea împăratului pentru a cere pace purtau o mantie-glugă absolut identică cu a ţăranilor din Ţara Haţegului.
Şi ca să se convingă că au întradevăr de-a face cu acelaşi obiect surprins la limitele a două milenii, Vuia şi Galloway au aşezat nişte ţărani cu „căciuli” din Lunca Cernii în aceeaşi poziţie cu dacii de pe Columnă.

 

Identitate perfectă!

Caciula purtată de daci şi frigieni devenise în zona Imperiului Roman, un simbol al libertăţii, fiind purtată de sclavi în ziua eliberării lor, simbol care, în epocile urmatoare, până în prezent, s-a propagat păstrându-şi mesajul şi semnificaţia iniţiale.

 

 

 

De asemenea, în primele secole ale creştinismului, căciula dacică pătrundea şi în simbolistica religioasă, multe fresce bizantine înfăţisându-i pe cei trei magi, de pildă, purtând pileusul, obiect vstimentar inconfundabil şi clar de origine daco-tracă.

 

Urcând de la războaiele dacice încoace pe spirala timpului, ne reîntâlnim cu „căciula” în jurul anului 800.

Din timpul tulburărilor produse de iconoclasm, avem o însemnare de la mânăstirea Kastamonitu din Muntele Athos.
În traducere ea sună astfel:

„[…] În zilele împăraţilor luptători împotriva icoanelor, neamurile din ţinuturile de lângă Dunăre au găsit o epocă de anarhie, deoarece împăraţii cei nelegiuiţi ai romeilor duceau război împotriva sfintelor icoane.

Atunci aşa numiţii rinhini, iar în limba celor simpli vlahorinhini (Βλαχορηχινοι) şi sagudaţi (Σαγουδατοι), au cucerit Bulgaria, s’au întins puţin câte puţin în diferite părţi, au pus mâna pe Macedonia şi, în sfârşit, au pătruns în Sfântul Munte împreună cu toţi pruncii şi femeile lor, deoarece nu se afla nimeni să le stea împotrivă şi să-i înfrunte cu război […]”.

Pentru că în notiţă apărea numele de vlahi, iar aceasta era cea mai veche atestare a lor, ea a fost mult comentată de către cei mai mari specialişti: W. Tomaschek, într-un studiu apărut sub egida Academiei din Viena la 1881, N. Iorga, Th. Capidan, A. Sacerdoţeanu, M. Vasmer, într’un studiu apărut la Berlin, M. Lascaris şi alţii.
De mirare că, trecută pe sub asemenea ochi şi pe sub atât de multe dioptrii, acei „sagudaţi” pe care notiţa îi menţionează au rămas până azi o enigmă, astfel că Fontes Historiæ Daco-Romanæ vol. IV face următoarea trimitere la subsol:

„Sagudaţii, trib neidentificat…” Asta pentru că distinşii savanţi nu cunoşteau „căciula” dacică. Totul se luminează dacă îi punem pe „sagudaţi” în legătură cu vlahii, fie că erau ei pe râul Rinhos, fie „în ţinuturile de lângă Dunăre”, aşa cum de altfel textul o cere.

Trimiterea de la subsol care îi consideră pe „sagudaţi” „trib neidentificat”, mai spune că numele acestora „a fost pus în legătură cu latinul sagum «manta de lână, glugă», deci «purtători de glugi»”.

Notiţa nu menţionează aşadar un „trib neidentificat” ci, cu toată precizia, pe vlahii „sagudaţi”, vlahii „purtători de glugi”, vlahii „căciulari”.
În secolul al XIX-lea, găsim termenul de „sagudaţi”, nu tradus în latină ci în forma originală, dacică, de „căciulari”, la Vasile Alecsandri în poema „Peneş Curcanul”:

„Toţi dorobanţi, toţi căciulari,/Români de viţă veche…”
Din când în când trebuie să-l privim mai în profunzime pe fostul Rege al poeziei şi nu cu superficialitatea cu care e tratat de când a fost scos din tron.

El foloseşte aici termenul de „căciulari” nu ca pe unul trimiţând la inventarul vestimentar, ci ca pe o „pecete” care îi autentifică pe „căciulari” ca fiind „români de viţă veche”.

Or, nu căciula de pe cap, comună tuturor populaţiilor din zonele friguroase, poate face aceasta ci numai o „căciulă” aparte, specifică exclusiv românilor şi pe care ei o poartă din cea mai adâncă străvechime.

De fapt, poetul şi face această distincţie în versurile următoare când, descriind felul cum se îmbracă dorobanţii, le atribuie acestora şi „cuşma pe-o ureche”, un simplu obiect, altceva deci decât acea „căciulă” specială care le dă numele purtătorilor ei şi le dovedeşte vechimea.

În cultura romană mai târzie, boneta frigiană era un simbol la libertăţii şi nobleţei, moştenite de la traci.

Pileusul dacic, caciulă cunoscută şi sub numele de “bonetă frigiană” (Dacii şi frigienii erau înrudiţi) , un semn al nobleţei şi al statutului social, fiind purtat de nobilii tarabostes, numiţi în sursele antice şi pileati, poate fi găsit până în prezent, în simbolistica drapelurilor şi a stemelor de stat sau militare a unei serii întregi de ţări şi instituţii, precum cea a Senatului Statelor Unite ale Americii, a statului Iowa sau cea a Departamentului Apărării din aceeaşi ţară.

 

 

 

 De altfel, pileusul este utilizat ca simbol de armata SUA încă din anul 1793.

De asemenea, imaginea căciulii dacice a fost preluată de multe ţări din America Latina şi de Sud, ca simbol al eliberării de sub domniaţia spaniolă.

De altfel, la nivelul întregului continent sud-american, simbolul despre care vorbim este unul asociat cu noţiunea de libertate, egalitate de şanse şi independenţă.

Dintre ţările ce folosesc astăzi acest simbol amintim Argentina, Nicaragua (stema adoptată în 1823), Haiti (simbol adoptat în 1986), El Salvador (simbol adoptat în 1912), Cuba (din 1906), Columbia (din 1834), Bolivia, dar şi Paraguay, stat ce a preluat, pe reversul drapelului său, imaginea despre care vorbim.

Referitor la pileusul dacic, mai trebuie să spunem că imaginea sa fost utilizată şi în cazul unor emisiuni monetare, mai ales în Mexic între sfârşitul secolului 19 şi mijlocul secolului 20.

De asemenea, imaginea căciulii dacilor poate fi regăsită ca simbol şi pe unele monede franceze din perioada contemporană.

 

 

 

Surse:

 

http://ioncoja.ro/prima-atestare-a-vlahilor-din-sudul-dunarii/

 

http://adevaruldespredaci.ro/2012/06/caciula-dacilor-prezenta-in-simbolistica-mondiala/

 

 

 

 

 

 

 

 

CACIULA

de Ioan Hagiu

 

 

 

Taică-meu in primărie
Avea dreptul ca să intre cu căciula-n cap,
Obicei de pă moşie,
De la moşii şi strămosii mei păstrat.

Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpaţi
Asta e căciula mea
Şi o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat.

Port caciula pe-o ureche
Şi acasă, şi la nunta, şi la oi
Dupa datina straveche
Moştenită şi păstrată şi pă la noi.

Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpati
Asta e căciula mea
Şi o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat.

Unii zic sa-mi iau căciula, jos din cap,
Spunand adesea ca nu-s civilizat,
Poate vor s-o ţâu în mână, să mă aplec,
Ca sa ma laude că m-am integrat

Da’, bă vecine, hai la mine,
Te primesc cum pot mai bine
Dar de căciula mea nu te lega
C-asta e căciula mea, îi a mea si nu-i a ta
Că-i obicei din daci lăsat.

Cin’ nu crede să să ducă, la columnă
Să să uite, şi-o vedea
Sabia încovoiata, arcul, scutul şi căciula
Orice dac le-a avea.

Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpati
Asta e căciula mea
Şi o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat.

Mai copchile, ia sama ghine
Ca să ducă obiceiul, cănd or creşte ai tai copchii,
O inima vitează în tine
Sus pa frunte o căciulă ca un dar s-o ţîï.

Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpaţi
Asta e căciula mea
Şi o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat!

 

 

29/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

29 septembrie 1918 – A fost adoptată declaraţia privind hotărîrea naţiunii române din Transilvania de a se aşeza „printre naţiunile libere”. VIDEO

 

 

 

 

 

Imagini pentru vasile goldiş photos

Vasile Goldiş (1862 – 1934), militant de frunte al românilor din Transilvania pentru înfăptuirea Marii Uniri

 

29 septembrie/12 octombrie 1918 — Desfăşurată în cel mai mare secret, şedinţa  convocată la Oradea de către comitetul executiv al Partidului Naţional Român a avut ca rezultat elaborarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Ungaria cunoscută şi sub numele de “Declaraţia de la Oradea”.

Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, a adoptat în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa.

 

 

 

 

Foto: Aurel Lazăr

Liderii românilor adunaţi în casa lui Aurel Lazăr din Oradea trebuiau să decidă modalitatea în care românii îşi puteau îndeplini obiectele lor naţionale în situaţia înfrângerii şi destrămării iminente a statului în care încă mai trăiau. Motivaţia oficială a întrunirii nu prea lăsa să se întrevadă conţinutul discuţiilor, rezumându-se la o formulă generală: “atitudinea comitetului naţional în situaţia politică actuală”.

Şedinţa a început cu expunerea situaţiei de către Ştefan Cicio – Pop, apoi cu prezentarea proiectului de declaraţie a lui Aurel Lazăr, urmat de cel al lui Vaida-Voevod şi de redactarea formei finale de către o comisie condusă de Vasile Goldiş.
Întrunirea a reunit un comitet mai lărgit din care făceau parte dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crişan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaş, Ioan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, dr. Nicolae Cornean, potrivit ziarului „Nagyvarad”, şi alţii printre care Sever Dan, după mărturiile proprii.

După ce declaraţia a fost adoptată în unanimitate s-a constituit un comitet de acţiune cu sediul la Arad format din şase persoane.

  Totul a fost înconjurat de o discreţie totală considerată importantă în respectiva situaţie.

 

 

 

 

 

MANUSCRIS (40)

 

 

 O chestiune importantă a fost aceia privitoare la modalitatea de a face cunoscută Declaraţia.

S-a preferat citirea ei în Parlamentul de la Budapesta şi apoi difuzarea ei în presa românească şi străină.

 Declaraţia de autodeterminare a fost citită  în Parlamentul de la Budapesta în vinerea următoare la 18 octombrie 1918 de Alexandru Vaida – Voevod.

 

 

 

 

„Declaraţia de autodeterminare de la Oradea”, semnată în casa avocatului orădean Aurel Lazăr, a fost singurul document al românilor vremii în care se regăsea conceptul de autodeterminare şi principii de drept internaţional statuate printr-o lucrare de talie mondială – „Cele paisprezece puncte” ale preşedintelui american W. Wilson”.

În aceeaşi zi, secretarul de stat american Robert Lansing răspundea cererii de armistiţiu adresată de Ungaria pe baza celor 14 puncte wilsoniene, că SUA susţin cauza cehilor, slovacilor şi a slavilor sudici.

Comunicatul a însemnat, pe bună dreptate, decesul Austro-Ungariei.

Declaraţia românilor citită în Parlamentul Ungariei de la Budapesta a căzut într-o “atmosferă de panică” pe fondul unor critici acute ale politicii fostului prim ministru ungar, contele Istvan Tisza.

La 23 octombrie opinia publică maghiară din oraş nu realiza încă dimensiunile efective ale actului, dar într-un interviu acordat ziarului „Nagyvarad” Vasile Goldiş răspundea astfel la întrebarea de ce nu erau menţionaţi şi românii în nota lui Wilson:

“ La întrebare răspund şi eu cu o alta: de ce nu e vorba nici de italieni nici de polonezi ? Ar fi pueril să se creadă că dacă toate popoarele se emancipează, numai românii vor rămâne sub dominaţie străină”.

 

Prezent la toate acţiunile care au pregătit Marea Unire, Vasile Goldiş a fost omul providenţial care a redactat şi cunoscutele manifeste „Către naţiunea română” şi „Către popoarele lumii”, cel care a participat la organizarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi la mobilizarea celor o sută de mii de români care „au votat” prin însăşi prezenţa lor „Actul Unirii”.

Este cel care a rostit Cuvântarea solemnă, încheiată cu proiectul de Rezoluţie prin care se decreta Unirea tuturor teritoriilor intracarpatice locuite de români, şi a făcut parte din delegaţia care a prezentat Actul Unirii la Bucureşti, la 14 decembrie 1918, alături de episcopii Miron Cristea, Iuliu Hossu şi Alexandru Vaida Voievod, ca apoi să facă parte din Consiliul Dirigent de la Sibiu, ca titular al sectorului Cultelor şi Instrucţiunii.

Cu zi înainte de încheierea armistiţiului cu Germania la 10 noiembrie 1918 România a reintrat în război.

 

 

 

 

Foto: Alexandru Vaida-Voevod

  În decembrie Declaraţia de la Alba Iulia va fi înmânată  de către delegaţia românilor transilvăneni condusă de Alexandru Vaida – Voevod, regelui Ferdinand al României.

 

 

Bibliografie (surse):

 

Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a declaraţiei de independenţă a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (12 octombrie 1918), Oradea 1998.
L. Borcea, Gh. Gorun (eds.) – Istoria oraşului Oradea, Oradea, 2007, p. 317 sqq
Ion Zainea, Aurel Lazăr: viaţa şi activitatea, Cluj- Napoca 1999, p. 86 sqq
Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, (Prefaţa, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Şerban), vol I, Cluj-Napoca 1994

http://www.oradeamea.com/declaratia-de-la-oradea/

http://www.istoria.md/articol/608/30_septembrie,_istoricul_zilei

 

 

 

29/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: