CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Străinii ne-au zis VLAHI, ceea ce înseamnă ROMANICI. De unde au știut străinii că românii sunt VLAHI?!

 

 

 

 

România sau Țara Românească ?

Cât este de veche conștiința că noi, românii, descindem din latini, din romani?… Străinii ne-au zis VLAHI, ceea ce înseamnă ROMANICI.

O întrebare de bun simț: de unde au știut străinii că românii sunt VLAHI?!

 

Mistificarea istoriei este la rang de cinste în panoplia mijloacelor folosite, și este cu atât mai eficientă, cu cât nici românii în general nu par să aibă apetență pentru aflarea adevărului.

Beaumarchais, s-a inspirat din Francis Bacon care, in lucrarea sa “De dignitate et augmentis scientiarum” scria: “Audacter calumniare, semper aliquid haeret” (Calomniază cu indrazneală, până la urma tot se prinde ceva).

Parafrazându-l pe acest mare filosof, s-a ajuns în dezinformarea modernă, la un slogan preluat cu entuziasm și de propaganda antiromânească de astăzi:  „Mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne!” 

Una din acţiunile politice la modă printre vecinii noştri, este cea a dezbinării neamului românesc.

Există teorii susţinute cu încăpăţânare de falşi istorici, conform cărora românii, moldovenii, vlahii, poate în curând și ardelenii sau oltenii, sunt popoare dferite și că nu au nici în clin sau în mânecă unii cu alții, mai deosebiți decât românii față de papuași.

Cât despre deosebirile inventate între vlahi și români, acestea au fost speculate mai ales de către sârbi și bulgari în încercarea reușită de divizare a minorității românești de pe teritoriile lor.

Dar să vedem cine sunt vlahii…

 

Vlah sau câte odata Valah este denumirea colectiva pe care a purtat-o populatia romanizată în nordul si sudul Dunarii pâna la linia Jireček Rom-27(Jireček Line), o linie imaginară din Balcani, care desparte zonele de influenţă ale limbilor latină (în nord) şi greacă (în sud) şi care porneşte din apropiere de oraşul Laçi din Albania de astăzi către Serdica (astăzi Sofia-Bulgaria) şi apoi urmează Munţii Balcani către Marea Neagră.

A fost folosită pentru prima oară de un istoric ceh, Konstantin Jireček în 1911 într-o istorie a popoarelor slave.

Trasarea acestei linii s-a bazat pe descoperirile arheologice: majoritatea inscripţiilor descoperite la nord de linie erau scrise în latină, iar majoritatea inscripţiilor din sud erau în greacă.

Ea este importantă pentru stabilirea locului unde s-au format popoarele balcanice şi de asemenea, ajută la clarificarea formării şi originii poporului român, deoarece este considerat improbabil ca un popor latin să se fi format la sud de ea.

 Vlahi este vechea denumire a populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii..

Această denumire provine din etnonimul βλάχοι (Vlahos) în limba greacă, care a dat și denumirile de волохи (volohi) în rusă și oláh în maghiară.

Mai recent a apărut neologismul „Valahi”, un calc lingvistic recent, datorat înmulțirii traducerilor din lucrări în limbi străine (Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau Wallachians în engleză, Valaques în franceză, Valacos în spaniolă), de către traducători care nu cunoșteau forma românească „Vlahi”.

Se vorbeşte şi de o origine germanică a acestui cuvânt, sub forma “Walha” cu care vechii germani îşi denumeau vecinii celtici, probabil derivată din numele unui trib cunoscut de romani ca Volcae (Iulius Cezar), iar de greci ca “Ouólkai” (Strabon şi Ptolemeu).

Originea numelui tribului pare să fie aceeaşi cu nemţescul “volk” sau englezescul “folk“.

Această folosire este încă păstrată în limba engleză – Welsh şi pentru valonii din Belgia, pentru populațiile locale considerate romanice.

Exonimul Vlahi era folosit  de popoarele vecine pentru a-i desemna pe români înainte, dar şi după apariţia statului modern român.

Vlahi a devenit şi un „endonim” (autodefiniţie) la Meglenoromâni, sub forma Vlaşi.

După crearea statului modern român, exonimul Vlahi devine denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor balcanici, pentru a-i deosebi de românii din România.

 Vlahii sud-dunăreni de azi sunt urmașii  tracilor romanizați și a romanilor antici veniți aici și rămași (ca și în Dacia).  Numărul lor este sistematic ignorat în recensământe (parțial fiindcă multe persoane nu doresc să se afirme ca fiind minoritare), nu sunt școliți în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare, iar în România sunt pur și simplu socotiți Români, deși populația locală îi deosebește prin porecla de „machedoni” (cuvânt care nu trebuie să ducă la o confuzie  cu „macedonenii”, care sunt locuitorii slavi ai fostei republici iugoslave Macedonia (FYROM), sau bâştinaşii greci ai regiunii Macedonia din Grecia.

Astăzi Românii sunt artificial şi diversionist împărţiţi în Serbia care susţine că ar exista  două minorități așa-zis distincte – românii şi vlahii…

 Ţara noastră şi-a luat numele oficial la 24 ianuarie 1862, atunci când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, prin efortul remarcabil depus de Alexandru Ioan Cuza, care la data de 5 ianuarie 1859 a fost ales domnitor al Moldovei, iar pe 24 ianuarie al aceluiaşi an şi al Ţării Româneşti.

În cadrul primei adunări de după Unire a fost aprobată iniţiativa lui Cuza ca statul român să preia denumirea oficială de România, şi care mai târziu a fost precizată în primul articol al Constituţiei din 1 iulie 1866.

Cu toate că denumirea oficială a fost dată în anul 1862, numele a fost vehiculat  în perioada de dinaintea creării statului român modern. Locuitorii celor două principate au cerut  în cadrul Adunărilor Ad-Hoc din 7 octombrie 1857 şi 8 octombrie 1857 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România.

Însă, marile puteri europene întrunite la Convenţia de la Paris, în anul 1858 au respins această dorinţă a românilor.

În declaraţie a s-a stipulat faptul că cele două principate se vor numi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei Denumirea de „Romania“ este atestată de timpuriu în legătură cu spaţiul dunărean (scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, dată în jurul anului 383).

Denumirea de « Vlahi » apare pentru prima oară în anul 976 în scrierile cronicarului grec Ioan Skilițes.
Originea numelui este legată de lingvistica germanică: aceeași origine duce la cuvintele “welsh” și “wallon” în alte părți ale Europei pentru populațiile locale considerate romanice. Mai târziu, forma cuvântului s-a nuanțat, oarecum schimbat în funcție de utilizatori. De exemplu, Italia în limba poloneză este numită “Włochy”, iar in limba maghiara “olasz” sunt italienii, iar “oláh” sunt românii.

Un izvor din secolul al XVI-lea evidenţiat de istoricul Şerban Papacostea, dovedeşte, fără vreun dubiu, că românii (şi unii străini), îi ziceau Ţării Româneşti  „Romaniola“ sau „Romandiola“.
Într-un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, „quae Romandiola et Romaniola dicitur”, acest cleric spunea că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

„Romaniola”/„Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume. Iezuitul ungur spune că „Valahia inferioară este numită Romaniola” şi „Romandiola”, fără să indice de către cine. Se înţelege, însă, că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan (din provincia Ragusa, din Sicilia) Giacomo Luccari folosea deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească.

În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de cărturarul sas Martin Felmer. 

La rândul său, istoricul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii din Cluj, a clarificat de mult problema şi vechimea numelui România. Iata ce spunea, reputatul nostru istoric, cu ceva vreme în urmă :

” Foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic „Ţara Românească” era pentru orice străin „Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică «ţări ale rumânilor». 

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. (…) Numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie“, afirmă istoricul Ioan-Aurel Pop.

Civilizatia valahă prezintã similitudini frapante de-a lungul Carpatilor în ceea ce priveste etnografia, folclorul sau economia ruralã şi are comunã o parte a vocabularului, pãstrat atât în arhaisme dialectale cât si în toponimia montanã. 
Datorită  constituirii târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român.

 

 

Image result for harta lui Dimitrie Philippide,photos

Foto: Geographikon tes Roumounias (Geografia României), de Daniil Dimitrie Philippide pe http://www.dacoromanica.ro/  

S-a spus şi s-a scris adesea că numele de România a fost «inventat» sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Daniil  Philippide, un călugăr erudit, istoric și om de litere grec, profesor la Academia Domnească din București. 

A publicat în limba greacă la Leipzig  în 1816, o Istorie a României și o Geografie a României, care formau partea I-a și a II-a din  primul volum, al unei  lucrari concepute pe un plan mai larg.

Titlul complet al celei dintâi este: Istoria României, sau expunerea celor mai însemnate întâmplări amintite în stânga Istrului de jos, de la năvălirea egiptenilor până la așezarea conducătorilor români în Țara Românească și în Moldova, acum alcătuită întâi și tipărită la Lipsca Saxoniei, în litografia lui Tauchnitz. 

 

Tomul I, partea I-a.Cealaltă parte se intitulează Geografia României ca mijloc pentru o mai bună și mai deplină înțelegere a istoriei ei, acum etc. (tomul I, partea II-a.), lucrare însoțită și de trei hărți dintre care una priveștre toate Țările românești, peste care stă scris “Rumunia”.Philippide delimitează teritoriul național al românilor atât în textul descrierii, cât și în hărți.

Multă vreme s-a considerat că aceste cărţi ale lui Philippide au constituit actul de botez al României, şi că acesta ar fi fost cel dintâi care, într-o lucrare științifică, a dat și încetățenit numele de România “pentru locul întâi pe care-l țin românii, atât prin vechimea, cât și prin numărul lor” (Istoria României), dar astăzi medieviştii descoperă mereu menţiuni mai vechi ale unor termeni asemănători precum Romaniolia.

 

De altminteri, chiar şi în zilele noastre, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească”.Aşa cum pentru oricine, denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România“.

 

„Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

Înconjurată din toate părțile, o insulă latină într-o mare slavă și turanică, romanitatea rărsăriteană s-a tot micșorat sub presiunea slavilor şi turanicilor, până a ajuns ceea pe care o cunoaștem astăzi.

Practic valahii sunt prezenţi si astazi mai ales în aria Carpatilor din Romania, Ungaria, Ucraina, Polonia, Serbia, Slovacia, Cehia etc.

In Cehia exista chiar o “regiune autonoma a vlahilor” denumită Valahia moravã (în ceha: Moravská Valaška), pilon de bază pentru continuitatea civilizaţiei vlahilor de-a lungul Carpaţilor.

 

 

 

 

 

 

 În istoria dreptului, exista un model valah cunoscut ca primul model de drept, fiind mentionat masiv in documentele cancelariilor principatelor românesti, ceea ce reprezintã o mãrturie fundamentalã a existentei vechiului Drept Valah, Jus Valachum (vezi Satul în Moldova medievalã, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti, 1986, p.55-58).

Mistificarea istoriei este la rang de cinste în panoplia mijloacelor folosite de duşmanii poporului nostru și este cu atât mai eficientă, cu cât nici românii în general nu par să aibă apetență pentru aflarea adevărului.

Intre „vlahi” și „români”, deşi sunt fără nici o îndoială unul şi acelaşi popor, au fost inventate şi speculate deosebiri, mai ales de către propagandistii si falsificatorii istoriei sârbi, maghiari, ruşi și bulgari, în încercarea lor tenace de a diviza şi deznaţionaliza românii din teritoriile ocupate de ţările lor, de-a lungul istoriei.

In limba latină, Dreptul Valah poarta denumirea de „Lex Antiqua Valachorum”or „Jus Valahicum/Valachorum”.

Se poate afirma ca Dreptul Valah este primul model de drept international european, avand aplicabilitate dincolo de graniţele statale.

Conform enciclopediei Wikipedia, Dreptul Valah avea o parte economica și una juridicã, ce nu puteau fi încãlcate.

În realaţia cu instituţiile responsabile cu impunerea și asigurarea respectãrii legii proprii statului respectiv, vlahii rãspundeau uzual la orice interpelare a acestora cu formula:

“Du-mã la stãpânul tãu, am dreptul valah”, aducând astfel la cunostinţă ca poseda un drept special.

Vlahii au protestat împotriva celor care “au îndrãznit sã intervinã și să încalce privilegiile recunoscute ale lor”, dupã cum se menționeazã în documente din anul 1447.

Ca exemplu jurisdictional valah, până in anul 1598, domnii valahi din cetatea Făgăraşului primeau la numirea în domnie şi titlul de Duce de Fagaras, invocându-se “Jus antiqum Vaivodarum valachiae Transalpinae”.

 În corespondenţa dintre Ferdinand de Habsburg, fost rege al Ungariei şi Boemiei, principe al Transilvaniei şi împărat al Sfântului Imperiu Romano-German, şi arhiepiscopul catolic Nicholaus Olahus, mitropolit de Strigoniu şi primat al Bisericii Catolice din Ungaria, împăratul romano-german menţiona faptul că:

„Astfel sunt neamurile cele mai vestite, dintre care rudele tale, românii nu sunt cei din urmă, care cum se ştie sunt urmaşii romanilor, stăpânitorii lumii şi pentru aceea se numesc români.”

Deoarece românii erau singurii vorbitori numeroşi de limbă neolatină în Evul Mediu în zona central-sud-est europeană, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I să-i denomineze, în general, pe români.

Cu alte cuvinte, dată fiind inexistenţa unui alt grup neolatin important la Dunărea de Jos (deopotrivă la nord şi la sud de fluviu) şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare au ajuns să se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.

Faptul, cum spuneam, nu este neobişnuit, dar este tulburător, fiindcă cele două etnonime – român şi vlah – înseamnă, în esenţă, aproape acelaşi lucru, adică moştenitor al latinităţii, al romanităţii.

Dacă se porneşte de la diferenţa dintre populus romanus şi lingua latina (adică dintre denumirea poporului roman şi a limbii sale), atunci se poate şi nuanţa: în timp ce termenul de român trimite în primul rând la originea etnică romană, la descendenţa din romani, termenul de vlah se referă prioritar la limba latină, la uzul acesteia.

Altfel spus, vlah înseamnă la origine latinofon (vorbitor de limbă latină, de limbă provenită din vechea Italie), iar rumân înseamnă „de la Roma”, legat de statul roman şi de romani.

În ambele cazuri, cum se vede, numitorul comun este Roma şi perpetuarea amintirii sale, prin origine sau (şi) prin limbă.

 Unii au crezut sincer şi mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din raţiuni politice artificiale şi în spirit naţionalist modern. În legătură cu această convingere se află şi o alta, curentă şi acum în anumite zone ale spiritualităţii europene: valahii au fost o populaţie difuză, disparată şi neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri şi componente; dintre anumiţi valahi, s-ar fi format în epoca modernă, odată cu naţiunile de tip modern, românii.

Cu alte cuvinte, valahii şi românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii şi apoi românii.

Impunerea unor asemenea idei tendenţioase, cu substrat politic, legate de diferenţele dintre vlahi/valahi şi volohi sau dintre moldoveni şi români, fără nicio bază ştiinţifică, s-a făcut, în mare măsură, datorită propagandei ruseşti şi apoi sovietice, însuşite şi perpetuate până astăzi în anumite cercuri.

Românii de rând nu şi-au pus niciodată, în trecut, problema dualităţii vlah – român sau a altor nume.

Iar pentru elitele româneşti lucrurile erau clare de mult timp, din moment ce istoricul şi omul politic Miron Costin scria încă în secolul al XVII-lea:

„Şi acestea – nu toate denumirile, numai unele dintre ele – le-am însemnat, pentru înţelegerea mai uşoară a denumirilor neamului şi altor ţări, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal.

Aşa şi pentru neamul acesta, de care scriem, din ţările acestea, numele său drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma.

Acest nume de la descălecatul lor de la Traian, şi cât au trăit <românii>, până la pustiirea lor de pe aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l-au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal.

Iar străinii şi ţările dimprejur le-au pus acest nume de vlah, de la vloh, cum s-a mai pomenit, aceste nume de valeos, valascos, olah, voloşin tot de străini sunt puse, de la Italia, căreia îi zic Vloh.”

 

Există o afecțiune psihologică numită „Efectul Dunning-Kruger”, care spune că un individ, cu cât este mai incompetent, cu atât e mai probabil să se autoevalueze ca fiind mai competent.

Cu alte cuvinte, persoanele lipsite de abilităţi şi cunoştinţe într-un anumit domeniu,inclusiv în cel al istoriei, suferă de iluzia superiorităţii, autoevaluându-şi abilităţile şi cunoştinţele ca fiind mult mai dezvoltate decât este cazul în realitate.

Efectul Dunning-Kruger este o eroare de apreciere în care persoane incompetente apreciază eronat competența lor ca fiind mult mai mare decât în realitate.

Acest comportament se datorează incapacității persoanelor respective de a-și recunoaște nivelul lor, tocmai din cauza lipsei lor de cunoștințe în domeniu.  

 În viaţa de zi cu zi, vedem efectul Dunning – Kruger când cineva afon e convins că are o voce de aur, când cineva total incapabil să zică un banc merge la iUmor, sau când cineva care nu a studiat deloc istoria explică misterele celui de-Al Doilea Război Mondial.
Purtând cu aceste personaje lupte pe baze ştiinţifice, comunitatea celor care ştiu mult pentru că au studiat mult, pierde energii şi timp preţios.

„Universitatea Google” la care se formează cei care suferă de efectul Dunning – Kuger, produce noi şi noi generaţii de specialişti „imbatabili”şi bine organizaţi…

Mai mult, prin angajarea unui dialog ştiinţific, bazat pe argumente, cu persoane care nu au competenţe reale pentru a analiza aceste argumente, nu facem decât să discredităm  adevăratele argumente. 

 

 

 

Surse:

 

 

Pentru informare completa recomandam si alte surse externe cum ar fi de exemplu articolul “We Are Valachs!”  scris de Leo Baca ce face referire la Stopami Minulosti: Kapitol z Dejin Moravy a Slezka /Traces of the Past: Capitole din istoria Moraviei si Silesiei”, de Zdenek Konecny si Frantisek Mainus Brno, 1979.

 

http://www.rgnpress.ro/rgn_14/images/stories/2015/docs/Roman-vlah.pdf

 

– (Mirela Oprea citata pe http://velicodacus.blogspot.ro)

 

–  cristiannegrea.blogspot.ro si  I. V. Spiridon – Plaiuri Nasăudene

 

 

 

 

 

Citiţi şi:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/11/09/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul/

 

 

 

 

 

21/09/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Adevarul istoric despre un ţinut românesc numit TRANSILVANIA! Manifestul inimii de ROMÂN

 

 

 

 

 

Image result for harta romaniei dupa diktat vienna

 

 

 

 In  condiţiile prăbuşirii dublei monarhii şi a destrămării  Imperiului Austro-Ungar, conducatorii Partidului National Român si românii din Partidul Social Democrat infiinţează la Arad, la data de 3 noiembrie 1918, Consiliul National Român.

La rândul său, Ungaria şi-a proclamat la 16 noiembrie 1918 independenţa, grăbindu-se să includă în teritoriul său şi Transilvania.
Prin actul istoric de la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia se realizeaza visul de veacuri al romanilor şi Transilvania  se uneşte cu România. După unirea din 1918 cu România, Transilvania ramâne autonomă timp de un an si jumatate în cadrul statului roman, fiind condusă de un Consiliu Dirigent. 
Intre timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluata de comuniştii lui Kun Bela, care au proclamat Republica Sovietică Ungară, încercând salvarea unei Ungarii multinaţionale comuniste.
La data de 4 iunie 1920, prin tratatul de la Trianon, se delimitează frontiera între Regatul României si Regatul Ungariei.

Frontiera din nord, cu Cehoslovacia si Polonia şi cea din sud-vest cu Iugoslavia, s-a stabilit la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres, un tratat dureros pentru România deoarece a impus abandonarea românilor din Maramuresul istoric şi din Banatul de vest.

Este bine cunoscută străduinţa Ungariei între cele doua războaie mondiale, de a anula Tratatul de la Trianon, considerat de propaganda sa o nedreptate istorică.

Horthy, conducatorul maghiar din perioada interbelică sustinea cu tărie ca România este „inamicul numarul unu al Ungariei, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt impotriva ei”.

Prăbuşirea sistemului de alianţe ale României (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii), în contextul ascensiunii Germaniei naziste şi al ostilităţii făţişe a URSS, oferea un culoar favorabil Ungariei  de a cere revizuirea fontierei cu România. 

Astfel că, în 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, în urma presiunilor Germaniei naziste şi a Italiei fasciste, Ungaria smulgea României teritoriul actualelor judeţe Satu-Mare, Salaj, Maramures, Bistrita-Nasaud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureş (parţial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) şi parte din judeţul Arad.

 

 

 

 

 

 

 

Sudul Transilvaniei (judeţele Brasov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părţi din judeţele Cluj, Arad si Mures) şi Banatul (judetele Timis si Caras-Severin), au ramas in componenta regatului Romaniei. 
Revenirea la granitele stabilite la 1 ianuarie 1938 între Romania si Ungaria  (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) se infaptuieste de-abia in 1947, prin tratatele de la Paris.
Iata, in linii mari, care a fost succesiunea evenimentelor istorice petrecute de-alungul veacurilor in „tara de dincole de padure” – Transilvania. 

Ce fac maghiarii în România de astazi? 

Evenimentele care se succed neasteptat in sfera politicului din Romania inceputului de mileniu III, vizând încercarile de re-maghiarizare a Transilvaniei istorice, graţie clasei politice UDMR-iste, se desfasoara nestingherite şi sunt agreate şi încurajate de catre guvernul maghiar.

Poruncile “comanduirii” de la Budapesta sunt respectate cu sfintenie de prepusii lor in Guvernul Romaniei de azi şi toate acţiunile pe care se străduiesc sa le întreprindă în acest sens din 1990 incoace, stau marturie vie a luptei pentru atingerea aceluiasi “nobil” scop, de reconstituire a Ungariei “Mari”.
Suntem indreptaţiti sa ne exprimăm ingrijorarea faţă de atitudinea şi acţiunile etnicilor maghiari de la putere, faţă de straduinţa lor necontenită de a organiza cat mai multe si mai ample acţiuni în întâmpinarea infăptuirii re-maghiarizarii, care se manifestă in România acestor timpuri. 
In data de 15 martie 2011, de Ziua Nationala a Ungariei, un extremist maghiar din  Miercurea Ciuc s-a dedat la un fapt incalificabil, batjocorind memoria unuia dintre cei mai mari eroi ai neamului romanesc, Avram Iancu.

Cine a fost Avram Iancu? Un mare roman, un erou al neamului si-un neinfricat luptator pentru drepturile romanilor, in propria lor tara, Transilvania.
Cu ce si pe cine a deranjat Avram Iancu (1824-1872), fiu de ţăran mot de la Vidra, intelectual ardelean, avocat de profesie, care a avut un rol deosebit in Revolutia Romana de la 1848 din Transilvania? A luptat doar pentru drepturile romanilor!

El a fost conducatorul de fapt al tinutului tarii Motilor, din Muntii Apuseni, fiind in 1849 in fruntea armatei romanilor transilvaneni, aliata cu armata austriaca, impotriva trupelor revolutionare ungare ale lui Kossuth, impotrivindu-se proclamarii de catre acesta, a unui stat national ungar care sa includa si Transilvania. 
Avram Iancu a fost „soldatul constient al ideii nationale”, a carui spada „a lovit de la inaltimea unor principii imutabile de acord cu catehismul epocii lui” – dupa cum spunea Aron Cotrus, o personalitate a literaturii romane postbelice.

Avram Iancu, „veriga dintr-un lant de evolutiune universala” care s-a infatisat „de la inceput intr-o armura complexa de luptator pentru soarta integrala a unui neam”. El a avut curajul sa sustina ideile romanismului in fata imparatului habsburg Franz Iosef, sa refuze o decoratie in cabinetul acestuia si sa-i spuna:

„Nu ne-am luptat pentru jucarii, vrem drepturi, Maiestate!” si sa suporte consecintele razvratirii sale impotriva asupritorilor.
Si-acum, intr-o societate romaneasca civilizata, in care sunt respectate drepturile minoritatilor nationale si poate li se permite mult prea mult fata de cat ar trebui, un extremist maghiar savarseste o fapta impardonabila, batjocorindu-ne eroul national.

Intâmplarea din 15 martie este un exemplu edificator al faptului ca maghiarii nu se mai tem de nimic, ne denigrează pe faţă, ridica steagul secuiesc pe-o instituţie fundamentală, iar reprezentanţii noştri permit unui vicepreşedinte al Ungariei să se amestece în treburile noastre interne.  Este o lectie de cinism fara precedent şi un afront adus unui neam intreg.
Exemplele pot continua şi cu alte judete din Ardeal, dar ar ocupa prea mult timp pentru a le enumera.
Oare acest gen de actiuni – alaturi de multe altele organizate fara teama de catre conducatorii maghiari, sustinute şi finanţate de catre “dispozitivul central” de la Budapesta -, ce demonstreaza ?

Nu cumva că ungurii vor din nou o Ungarie “Mare”? Vor oare o reeditare a Dictatului de la Viena?
Ungurii cred ca au drepturi pe care de fapt nu le au, şi am ilustrat acest fapt prin insăşi istoria Transilvaniei prezentată anterior  in linii mari.

Credinţa fanatică în apartenenţa Transilvaniei la regatul ungar nu înseamnă că dreptatea istorică este de partea revizioniştilor maghiari.
Credinta noastra a românilor în drepturile noastre, puternică şi de netagaduit, este aceeaşi credinţă în unitatea nationala pe care a avut-o naţiunea noastră când a fost încercată de Primul Razboi Mondial şi apoi şi-a împlinit visul prin infăptuirea României Mari!
Nu acceptăm să stăm nepăsători faţă de ceea ce se petrece azi intr-o ţară în care tanara generaţie invaşă din manuale de istorie golite de continutul lor patriotic, la sugestia liderilor inamiocilor noştri.

Nu acceptam ca România sa ramână o ţară fara busolă, al carei scop să fie  indepartarea de intereseul national!

De ce NU, Ungariei „Mari!”

Niciodata n-a existat Ungaria “Mare”, dar Romania Mare a fost  si este o realitate istorica, nu o fantasmă! Niciodata Principatul medieval ungar, plăsmuire a Bisericii Catolice, nu s-a putut compara, printre altele, ca omogenitate etnica, cu Principatele Romane!

Până la dezastrul din 1526 de la Mohacs, timp de 500 de ani, regii Ungariei de origine maghiara  se pot numara pe degete, şi asta spune mult… După transformarea Ungariei în paşalâc turcesc, Transilvania continua să existe alături de principatele – surori Moldova şi Ţara Românească, în timp ce  Ungaria dispărea ca stat pentru aproape două secole!

Există o mulţime de motive care ne determină să nu ramânem nepăsători la ceea ce se petrece în prezent în România şi să luăm atitudine in fata celor care vor mai mult decat li se cuvine şi râvnesc, la ceva ce nu le apartine si nici nu le-a aparţinut vreodată. 

 Transilvania ne apartine, aparţine României Mari, nu Ungariei, iar dreptul incontestabil asupra pamântului transilvan îl au şi l-au avut  dintotdeauna, românii .

ISTORIA şi documentele noastre stau mărturie!

 

Zaharia Bala – membru al „National Republican Congressional Committee’s Business Advisory Council” din Washington D.C., medaliat cu medalia de aur Ronald Reagan de catre National Republican Congressional Committee.

 

 Citiţi articolul în întrgime accesând :

 

http://www.clipa.com/a2913-Manifestul-inimii-de-ROM194-N-%E2%80%93-Adevarul-istoric-despre-un-tinut-numit-TRANSILVANIA.aspx

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/23/transilvania-terra-romanorum-tara-romanilor/

 

 

 

 

21/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: