20 septembrie 2017 – Se împlinesc 670 de ani de la prima atestare documentară a orașului Baia Mare. VIDEO

 

 

 

 

Se împlinesc 670 de ani  de când, într-un act emis la 20 septembrie 1347 de cancelaria regelui Ludovic I al Ungariei, apărea prima atestare documentară a orașului Baia Mare.

Numele vechi al orașului este în latină Rivulus Dominarum, în germană Frauenbach, iar în maghiară Asszonypataka. Actul eliberat de Cancelaria regelui ungar Ludovic I de Anjou la acea  dată, cuprindea o serie de privilegii acordate centrelor miniere din zonă și locuitorilor lor de către rege, orașul Baia Mare fiind deja un oraș regal liber.

La cererea judelui Martin, a parohului Ioan, a magistrului Petru si a notarului Ulrich, juraţi din Baia Mare şi Săsar (Rivulo Dominarum et Zazar Bánya),  regele Ludovic semna respectiva diplomă de  privilegii, acordata localitatilor Baia Mare si Sasar (Rivulo Dominarum et Zazar Banya), privilegiul anterior acordat oraşului  fusese distrus de un incendiu. 

Prin acest nou privilegiu se stabileau şi  hotarele oraşului şi se acordau locuitorilor numeroase drepturi: libertatea de a-şi alege judele, juraţii şi parohul, dreptul de a judeca în interiorul oraşului „toate pricinile ce se ivesc între ei, deopotrivă cele mari ca şi cele mici”, asigurarea libertăţilor individuale, libertatea vămii, dreptul unui târg pe an, timp de cincisprezece zile „fără contenire”, dreptul de desfacere liberă a vinului, dreptul de a se fortifica cu ziduri „împotriva năvalei duşmanilor”.

O categorie distinctă de prevederi viza organizarea mineritului, precizându-se ca, anual, trebuia să se aleagă un jude al minerilor care să supravegheze împreună cu judele oraşului şi cu juraţii, activitatea desfăşurată în mine şi să exercite dreptul de judecată în problemele legate de minerit. Deasemenea, judele şi juraţii alegeau supraveghetorii minelor, care trebuiau „să cerceteze toate hrubele şi lucrările de mină şi să se îngrijească de venitul urburei” cuvenite regelui.

Aşadar, aceasta nu este cea mai veche referinta privind orasul, care apare mentionat pentru prima data in 1142, sub denumirea Asszonypataka – Frauenbach (Râul Doamnelor). Atunci, regele Geza al II-lea al Ungariei l-a colonizat cu saxonii aduşi din Transilvania.

Iar prima atestare documentara dateaza din 1329 si apartine Cancelariei regelui Carol Robert de Anjou (1301-1342), cel învins la Posada de voievodul muntean Basarab I.

Regele Ungariei a daruit comitelui Corradus, jude al oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie, o pădure situată între cele două localităţi.

In actul respectiv, Baia Mare apare sub denumirea civitas Rivuli Dominarum (Raul Doamnelor), judele Corrardus fiind același și pentru Mons Medius (Baia Sprie).

Documentul din anul 1329 nu s-a păstrat, conţinutul său fiind rezumat într-un act din anul 1479. Documentul s-a pierdut, insa stim de existenta sa dintr-un alt act, datând din 1479, care ii reda continutul.

De-a lungul timpului, Baia Mare a avut numeroase denumiri: Rivulus (Rivuli) Dominarum, Asszonypataka, Bagna, Nagibanya, Nagybanya, Frauenbach, Neustadt, Welka-Banya. Etimologia actualei denumiri este legata de teremenul baie, insemnand mina, exploatare miniera (bannea, in latina si banya, in maghiara).

În anul 1411 este atestată existenţa Monetăriei la Baia Mare, ale cărei începuturi sunt mai timpurii, probabil chiar din prima jumătate a secolului XIV. Aceasta s-a impus ca principala monetărie din Transilvania şi Ungaria, în 1463 realizând un venit net de 20.000 florini anual, comparativ cu cele din Buda (8.000 florini anual) sau Sibiu (6.000 florini anual).
Mijlocul secolului XV înseamnă întrarea oraşului în posesia şi sfera de influenţă a puternicei familii a Huniazilor, fapt benefic pentru dezvoltarea sa economică şi edilitară.

Reînnoirea şi lărgirea vechilor privilegii, sprijinirea mineritului şi a monetăriei, prin deschiderea de noi galerii şi prin aducerea de specialişti străini, construcţiile spectaculoase, ajunse până în zilele noastre ca moşteniri valoroase şi simboluri istorice şi arhitectonice, toate acestea au contribuit la configurarea identităţii unui oraş prosper, validat ca unul dintre cele mai dezvoltate centre miniere din regatul Ungariei.

 La 2 ianuarie 1445, Ioan de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1446), guvernator al Ungariei (1446-1453), la cererea judelui şi juraţilor, dispune ca autorităţile din ţară să respecte privilegiile locuitorilor oraşului Baia Mare, mai ales cele privitoare la scutirea de vamă şi libera trecere a celor care călătoresc în problemele mineritului şi pentru procurarea de alimente.

În anul 1446, Ioan de Hunedoara a vizitat oraşul şi a dispus construirea unui edificiu pentru soţia sa, cunoscut astăzi sub numele de Casa Elisabeta, precum şi a turnului – clopotniţă pentru impunătoarea biserică „Sfântul Ştefan”, care era deja ridicată din anul 1376.

Tot în 1446, orașul a devenit proprietatea familiei lui Iancu de Hunedoara, iar în 1469, sub conducerea regelui maghiar Matia Corvinul (fiul lui Iancu de Hunedoara), orașul a fost fortificat

Toate acestea denotă faptul că, încă la mijlocul secolului XIV Baia Mare era un oraş structurat şi bine organizat, cu libertăţi specifice unui oraş liber regal, care beneficia de o autonomie ridicată în raport cu instituţia comitatului de la Satu Mare, situaţia menţinându-se pe parcursul secolelor, până în anul 1876.

 

Finalizat de către fiul său, regele Matia Corvin (1458-1490), oraşul constituie astăzi un autentic simbol istoric şi arhitectural al oraşului.
Turnul Sf. Ştefan sau „turnul mare” era şi un loc ideal pentru observarea atentă a oraşului, respectiv a împrejurimilor, iar din primele decenii ale secolului XVII, funcţionalitatea şi utilitatea acestuia se amplifică prin montarea primului orologiu (1628).

Un alt element de civilizaţie urbană care merită amintit este faptul că, printr-o diplomă emisă la 7 mai 1472, regele Matia permite oraşului să perceapă vamă pentru căruţele care intră la târgul săptămânal din oraş, cu dreptul de a folosi acest venit pentru pavarea şi curăţirea străzilor.
În sfera economică, regele a fost preocupat de organizarea activităţilor miniere şi sporirea producţiei de metale preţioase, întărind la 12 mai 1458 privilegiile anterioare ale oraşului. În plan juridic, un privilegiu important l-a constituit acordarea puterii de judecată deplină oraşului, prin exercitarea dreptului de a pedepsi cu moartea – „ius gladii”, la 25 iunie 1484.
Între alte privilegii, important prin conţinut este şi cel din 9 noiembrie 1469 prin care regele Matia Corvin acorda oraşului, la cererea judelui, dreptul de a se înconjura cu zid împotriva repetatelor atacuri din afară, venite din partea românilor din Moldova („valahorum Moldavensis”).

 Cu toate acestea în 1490 Baia Mare a fost ocupată de trupele poloneze ale prințului Ioan Albert. 

Vechiul sistem de apărare, format din valuri de pământ şi palănci (întărituri din trunchiuri de copaci aşezaţi orizontal) a fost înlocuit cu o centură de zid construit de către localnici, din piatră şi cărămidă, întrerupte din loc în loc de turnuri (bastioane) puternice.

Din sistemul de fortificaţii ale oraşului, astăzi poate fi văzut şi vizitat Turnul Măcelarilor, ridicat în jurul anului 1500, cunoscut şi sub numele de Bastionul de Muniţii, deoarece în încăperea boltită aflată la primul nivel s-a depozitat, într-o anumită perioadă, muniţia necesară pentru apărare.
Accesul în interiorul oraşului se realiza prin mai multe porţi de intrare, cele mai importante fiind: Poarta Maghiară (Poarta de Sud), construită după anul 1500, în zona Pieţei Izvoarelor de azi, respectiv Poarta Podului (Poarta de Nord), localizată la capătul străzii Podul Viilor.

Acestora li se adăugau o poartă situată în est, pe actuala stradă Vasile Lucaciu, şi una înspre vest, în zona actualului Colegiu Naţional „Gheorghe Şincai”. Hotarele oraşului se întindeau, conform diplomei de la 1347, confirmată inclusiv de regele Mathia la 1476, dincolo de sistemul de apărare amintit, cuprinzând domeniul oraşului.
Pe lângă minerit, ca activitate determinantă, la Baia Mare este atestată documentar, pentru secolele XIV-XVIII, existenţa unui număr însemnat de meşteşugari, independenţi sau organizaţi în bresle: aurari, argintari, măcelari, dogari, croitori, brutari, blănari, cizmari etc.

Organizarea în bresle s-a păstrat până în a doua jumătate a secolului XIX, în anul 1872 constituindu-se asociaţii „industriale”.
Piaţa oraşului (Circulus Fori) servea de târg şi piaţă, aici desfăşurându-se şi târgul anual, Baia Mare având dreptul, prin diploma din anul 1437, de a organiza „un iarmaroc şi târg de an” care să înceapă în duminica dinainte de 16 octombrie (sărbătoarea „fericitului Gall mărturisitorul”) şi „să ţină fără contenire cincisprezece zile”.

După formarea Principatului autonom al Transilvaniei (1541) oraşul Baia Mare, minele şi monetăria au ajuns în proprietatea principilor ardeleni, care au introdus metoda arendării minelor, atât unor particulari, precum familiile Herberstein sau Lisibona, dar şi oraşului, rezultatele fiind mai degrabă negative.
În plan educaţional, secolul XVI a adus, pe fondul izbânzii Reformei, înfiinţarea primei şcoli medii superioare, Schola Rivulina (1547), a cărei istorie este legată de destinul confesiunii protestante din oraş.Tot în această perioadă, în 1547, a luat naștere „Schola Rivulina”, sub îndrumarea Bisericii Reformate, școală care a pregătit viitoare fețe bisericești și funcționari administrativi.
Intrarea zonei Baia Mare sub jurisdicţie austriacă (1694) a determinat modificări în plan administrativ, Diploma Leopoldină din anul 1691 consfinţind trecerea oraşului în „Partium” şi în adminstrarea regilor Ungariei. Noul regim s-a instaurat cu dificultate, cauze multiple favorizând instabilitatea socială, pe fondul crizei politice şi economice.

Din 1526 Baia Mare a trecut prin mai multe schimbări ale proprietarilor, începând cu principele Ioan Zápolya.  

În contextul răscoalei antihabsburgice condusă de principele Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711), Baia Mare a devenit teatrul de desfăşurare al unor operaţiuni militare, în cursul cărora haiducul Grigore Pintea (Viteazul), devenit comandant în oastea lui Rákóczi şi-a găsit sfârşitul în zona Porţii de Sud, fapt consemnat în protocolul de şedinţă al magistratului în 14 august 1703.

Mijlocul secolului XVIII aduce mutaţii semnificative în ceea ce priveşte organizarea sistemului minier, prin înfiinţarea la Baia Mare a Inspectoratului superior minier (Inspectorat Oberamt), subordonat direct erariului regal. Noua instituţie avea atribuţii organizaţionale, judiciare şi financiare, pentru exercitarea cărora au fost create oficii miniere şi oficii de topitorie, precum şi judecătorii miniere, transformate ulterior (1788) în tribunale miniere districtuale. Jurisdicţia celui de la Baia Mare se întindea asupra unui număr de 6 comitate din Ungaria şi asupra Districtului Chioarului.

Pentru a fi concentrate toate serviciile tehnice şi administrative, între anii 1734-1739 a fost construită o clădire destinată Inspectoratului superior minier, în care a funcţionat şi Monetăria (Műnz Amt). Edificiul a fost considerabil mărit în anul 1782, luând forma şi proporţiile pe care le păstrează şi astăzi, aici fiind sediul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş.

O conscriere a impunerilor de la sfârşitul secolului XVIII (1790) ne oferă o imagine de ansamblu asupra oraşului, consemnând existenţa unui număr de 3.580 locuitori şi a 705 case. A doua jumătate a secolului XVIII înseamnă apariţia unei problematici noi care, deşi cantonată iniţial pe palier ecleziastic, va pune în discuţie întregul sistem comunitar băimărean.

În această perioadă, românii de confesiune greco-catolică încep seria demersurilor care vizau obţinerea unui lot de pământ necesar construcţiei unei biserici proprii.

Într-o ecuaţie complicată, în care nu au lipsit idiosincraziile „celor vechi” faţă de cei care ameninţau să se insinueze într-o solidaritate forjată prin tradiţie, actorii au fost nu doar credincioşii români şi conducerea oraşului, ci şi forurile guvernamentale şi ecleziastice superioare.

  
Orașul a cunoscut tumulturile războiului curuților. În 1703 a scăpat pentru scurt timp de sub controlul Imperiului Austriac, atunci când Pintea Viteazul a participat cu trupele sale, alături de Francisc Rakoczi al II-lea, la preluarea orașului.

Intervenţia suveranei Maria Tereza (1717-1780) a fost decisivă, aceasta dispunând în 1767 acordarea unui lot necesar construirii bisericii şi şcolii românilor în suburbiile oraşului Baia Mare.

Peste un an, conducerea urbei a pus la dispoziţia uniţilor un teren situat în partea răsăriteană a oraşului, imediat dincolo de zidul de apărare, mai exact între acesta şi strada Baia Sprie. Terenul se învecina la est cu grădina aflată în posesia Monetăriei, la sud cu calea („via”) „Curuli”, la vest cu zidul oraşului.
Înălţarea bisericii româneşti a început în anul 1771, iar conscripţia ecleziastică din 1787 a consemnat în contul greco-catolicilor din Baia Mare o biserică de zid, un paroh şi 1114 suflete.

Structura demografică şi confesională a oraşului s-a schimbat spectaculos în a doua jumătate a secolului XVIII, societatea începând să iasă năvalnic din tiparele medievale. Din punct de vedere edilitar şi celelalte confesiuni şi-au edificat noi biserici.

Astfel, între anii 1717-1720 s-a construit Biserica romano-catolică „Sf. Treime”, lăcaş de cult deţinut de iezuiţi până la desfiinţarea ordinului, în 1773, când a devenit biserică parohială.

O altă construcţie impozantă este Biserica reformată de pe actuala stradă Podul Viilor, construită între anii 1792-1809 (turnul fiind terminat în anul 1836) şi considerată un valoros monument de stil neoclasicist.

Secolul XIX accentuează tendinţele de urbanizare şi modernizare, documentele relevând că, din punct de vedere demografic, populaţia oraşului a crescut constant, de la 3.744 locuitori în 1820 la 9.089 în 1896.
Din punct de vedere organizaţional, locul Inspectoratului superior minier a fost luat, în a doua jumătate a secolului XIX de către Direcţia minelor din Baia Mare, cu atribuţii extinse care au propulsat-o ca a doua instituţie de acest gen din Ungaria.

Din 1889 datează prima publicație în limba română, „Gutinul”, săptămânal socio-literar și economic.

 

Sfârşitul secolului XIX a adus şi alte noi elemente de identitate pentru Baia Mare care a început să se afirme ca un centru artistic european, întemeiat pe fundamentele unei structuri educaţionale instituţionalizate, respectiv Şcoala particulară de pictură Simon Hollósy (1896-1901). Centrul artistic Baia Mare funcţionează neîntrerupt din anul 1896, asigurând oraşului un loc şi un rol bine definite pe harta artei plastice din România şi din Europa.
Aceleaşi perioade îi aparţine şi Asociaţia muzeală băimăreană, înfiinţată la 31 august 1899 prin eforturile istoricului Gyula Schönherr şi care a reuşit să atragă în sprijinul ideii de înfiinţare a muzeului oraşului atât intelectualii cât şi autorităţile locale, instituţia muzeală deschizându-şi porţile la 19 iunie 1904.

Începutul secolului XX continuă seria realizărilor urbanistice, în anul 1910 inaugurându-se Hotelul Ştefan, edificiu impunător ridicat pe locul construcţiei având aceeaşi utilitate, dar care fusese afectată de un incendiu puternic în anul 1905.

În 1911 s-a dat în folosinţă clădirea nouă a Şcolii de Pictură, fenomenul artistic de la Baia Mare înregistrând, până după cel de-al Doilea Război Mondial, mai multe substructuri ale educaţiei artistice: Şcoala Hollósy (1896-1901), Şcoala Liberă de Pictură (1902-1927), Şcoala de Arte Frumoase (1927-1935 şi 1940-1950).
Parcul oraşului s-a conturat pe locul grădinii publice amenajată în perioada 1840-1890, devenind un motiv de mândrie pentru localnici, dar şi de apreciere pentru oaspeţii oraşului. Unirea din 1918 şi instaurarea administraţiei româneşti au determinat modificări structurale, în consonanţă cu evoluţia societăţii româneşti.

Astfel, Direcţia minelor şi uzinelor metalurgice Baia Mare a preluat toate proprietăţile fostei structuri existentă anterior, coordonând exploatările miniere din zonă (Valea Roşie, Dealul Crucii, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ), dar şi pe cele din Rodna Veche, Roşia Montana şi Săcărâmb, precum şi Uzinele metalurgice Firiza de Jos şi Zlatna. Pe lângă aceste mine ale statului au funcţionat şi societăţi miniere particulare, multe cu capital străin.

Realităţile economice nu păreau să fi fost într-o contradicţie fundamentală cu mediul înconjurător, de vreme ce, la data de 16 iunie 1930 Baia Mare a fost declarată staţiune climatică, situaţie care a adus beneficii zonei pe parcursul deceniului 4.

Parcul central, redenumit „Regina Maria” constituia un element important al staţiunii, căruia i se adăugau şi altele, precum Colonia de Pictură, Sanatoriul Wagner şi Hotelul Ştefan, loc în care se desfăşurau atât reprezentaţii teatrale, cât şi expoziţii ale pictorilor care promovau frumuseţile oraşului şi ale zonei adiacente.
Piaţa din centrul vechi, în care se desfăşurau tradiţionalele târguri, a fost înlocuită, în anii 1933 – 1934, cu un parc bine îngrijit, toate aceste realităţi contribuind la definirea oraşului Baia Mare ca o aşezare urbană cochetă şi liniştită, în pofida dezvoltării activităţilor de extracţie şi de prelucrare a minereurilor neferoase, comparativ cu perioada anterioară.
Bazată pe aceste atuuri, elita băimăreană a iniţiat demersuri pentru validarea oraşului şi din perspectivă administrativă, Baia Mare devenind reşedinţa judeţului Satu Mare pentru o scurtă perioadă (1926).

Eşecul i-a determinat pe lideri să se orienteze spre alte proiecte astfel că la 5 iunie 1930 Baia Mare a devenit reşedinţa Episcopiei Greco-Catolice a Maramureşului, structură ecleziastică înfiinţată prin Concordatul semnat în 1927 între Sf. Scaun şi Regatul României, jurisdicţia sa întinzându-se asupra judeţelor Maramureş, Satu Mare şi a unei părţi din Sălaj.

Catedrala noii episcopii a devenit biserica edificată în perioada 1905-1910, situată pe actuala stradă Vasile Lucaciu, care înlocuia prima biserică românească (1771), reşedinţa episcopală fiind în localul fostei Şcoli civile de fete, construit în anul 1892.

Această configurare instituţională a adus prestigiu social oraşului, definindu-l ca un pol urban dinamic, având funcţiuni bine articulate de ordin economic, ecleziastic, cultural şi turistic. Avatarurile celui de-al doilea război mondial şi ale perioadei ocupaţiei (1940-1944) au marcat profund comunitatea băimăreană, însă pentru proiectele regimului comunist oraşul Baia Mare devenise interesant din perspectivă politică, economică şi administrativă.

Astfel, localitatea a cunoscut un ritm accentuat de dezvoltare, mineritul şi metalurgia predominând în raport cu celelalte ramuri industriale. Această componentă a fost dublată de cea administrativă, oraşul devenind reşedinţa regiunii Baia Mare (1950), denumită ulterior Maramureş, iar în anul 1968 al judeţului Maramureş. Dezvoltarea economică, edilitară, educaţională, creşterea demografică au fost exponenţiale. Astfel, dacă în anul 1930 Baia Mare avea aproape 14.000 de locuitori, în 1977 numărul acestora trecea de 100.000.

Realizările industriale şi urbane au fost dublate însă, cu precădere în ultimii ani ai regimului comunist, de o altă realitate care, treptat, a devenit nu doar diferită, ci şi opusă celei oficiale, cultivată de propaganda comunistă.

Cenuşiul a început să predomine nu doar la nivelul imaginii de ansamblu, ci şi la cel al existenţei cotidiene, atât de marcată de lipsuri. 

Activităţile industriei miniere şi metalurgice au avut, pe lângă beneficiile dezvoltării şi prosperităţii, efecte negative asupra sănătăţii oamenilor şi mediului.

În 2000 în apropiere de Baia Mare s-a produs unul dintre cele mai mari accidente ecologice din România: scurgerea de cianuri de la societatea „Aurul”, o firmă privată,  joint-venture al companiei australiene Esmeralda Exploration și al guvernului român.

Cianura deversată a afectat râurile Săsar, Lăpuș, Someș, Tisa și Dunăre înainte de a ajunge la Marea Neagră, care activa în domeniul reprocesării vechilor halde de steril rezultate în urma activităților miniere din zonă, vechi de secole pentru a extrage aur din acestea.

 

 

 

 

 

 

SURSE : 

 

 

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Baia_Mare

 

 

http://www.baiamare.ro/ro/Descopera-Baia-Mare/Orasul-Baia-Mare/Istoria-orasului/Istoria-orasului/

 

 

Publicitate

Despre morți numai de bine. CINE NE SUNT EROII ?

 

  CINE NE SUNT EROII?

 

 

Nu am auzit ca marii luptători anti-comunişti care şi-au dat viața în munți luptând împotriva ocupantului bolşevic: frații Arnăuțoiu, familia Şuşman din Răchițele, frații Şuşman din Măhăceni, Nicolae Dabija, Ion Uță, Ion Gavrilă Ogoranu, etc..etc…Să primească post-mortem „Steaua României”.

În schimb regimul de azi i-a decorat pe cei care au turnat zeci de ani la Securitate, oameni pe care ni prezintă acum ca „eroi naționali”.

Pentru care merite?

Pentru că au fost zeci de ani turnători la securitate şi pentru că au fost mai apoi alți zeci de ani după „revoluție”, personaje cheie în partidele care au patronat şi condus dezastrul țării noastre din ultimii 27 de ani?

Da, exact pentru asta ne sunt prezentați ca „eroi naționali”, exact pentru asta au și fost decorați inclusiv cu „Steaua României’…Dar mai ales pentru că au fost obedienți sistemului progresist internaționalist așa cum anterior au fost obedienți (ca turnători, etc.) sistemului bolșevic..

Pentru că altceva nu au făcut la viața lor….

 

 

 

 

 

 

 

Cazul Mircea Ionescu Quintus: CONTROVERSATA sa legătură cu Securitatea și scandalurile generate de aceste legături.

Despre morți numai de bine, dar nu putem face „Eroi Naționali” din turnătorii la Securitate şi din cei care au fost personaje cheie în partidele care după  revoluție au patronat şi condus dezastrul țării noastre

Mircea Ionescu Quintus, președintele de onoare al PNL, a încetat din viață la vârsta de 100 de ani. Quintus a fost fost președinte al Partidului Național Liberal între 1993-2001, senator în legislaturile 1996-2000 și 2004-2008, ales în județul Prahova.

Mircea Ionescu Quintus a fost în centrul unui scandal uriaș în anul 2000. El era președinte al Senatului, când a devenit public faptul că figurează pe lista foștilor colaboratori ai Securității publicată în Monitorul Oficial de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Quintus nu a negat că a fost racolat de Securitate, însă a precizat că nu a colaborat cu aceștia, „în sensul dorit de regim”.

Ulterior, Curtea de Apel București a decis că liberalul nu a făcut poliție politică, deşi a dat note informative ani în şir.

Quintus a suferit represaliile regimului comunist îndreptate împotriva membrilor partidelor istorice. A stat mai mulţi ani în lagăre, inclusiv la Canalul Dunăre – Marea Neagră, perioadă din care şi-l aminteşte pe părintele Galeriu despre care a spus că ar trebui trecut în rândul sfinţilor.

În 1954, când a fost eliberat de la Canal, a fost racolat de Securitate.

A spus ulterior că nu a avut puterea să refuze fosta poliţie politică a regimului comunist, dar „că nu a deranjat pe nimeni” prin declaraţiile date Securităţii (vechea placă a oricărui turnător: „am turnat, dar nu am făcut rău nimănui”) …

În 2000, când   CNSAS a făcut public faptul că fusese informator al Securităţii, acesta a  contestat decizia, iar doi ani mai târziu instanţa a decis că liberalul nu a făcut poliţie politică.

De numele lui Quintus se leagă şi apariția serviciului secret SIPA care a apărut în 1992 când acesta era Ministru al Justiției.

În 1942 a fost decorat cu Ordinul Coroana României cu spade și panglici de Virtute Militară.
În 2002, președintele României, Ion Iliescu, i-a conferit lui Mircea Ionescu-Quintus Ordinul național „Steaua României” în rang de cavaler.
Mircea Ionescu Quintus a primit în aprilie 2009 gradul de general de brigadă în retragere din partea președintelui Traian Băsescu, iar la 15 mai 2017 a fost înaintat la gradul de general-maior cu două stele, în retragere.

La 17 martie 2017 a fost decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de ofițer, de către președintele Klaus Iohannis.

 

 

 

 

 

 

 

http://fluierul.ro/jsp/article/ cazul-mircea-ionescu-quintus-despre-morti-numai-de-bine

 

 

Pentru ruşi Al II-lea Război Mondial nu s-a terminat !

Valeri Kuzmin este fostul ambasador al Federaţiei Ruse în Republica Moldova, iar  în prezent este ambasadorul acestei ţări la Bucureşti.

S-a născut pe data de 24 iunie 1953, la Moscova şi are rangul diplomatic de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Federaţiei Ruse, acordat printr-un decret prezidenţial semnat de preşedintele rus. I-a fost acordată de asemenea medalia „Pentru eroism în muncă”. 

Finalul mandatului lui Valeri Kuzmin în Republica Moldova a fost marcat de un incident,produs în ianuarie 2012, când zeci de manifestanți au pichetat ambasada Rusiei din Chișinău cerând retragerea forței ruse din Transnistria, pe care o calificau drept „forță de ocupație” și expulzarea ambasadorului Valeri Kuzmin de pe teritoriul republicii.

Nemulțumirea fusese provocată de o declarație făcută de diplomatul rus, care afirmase că tânărul moldovean Vadim Pisari — împușcat mortal de un soldat rus în zona de securitate cu Transnistria după ce a refuzat să oprească mașina pe care o conducea — era în stare de ebrietate. Expertiza medico-legală a infirmat declarațiile ambasadorului Kuzmin, amintește portalul Unimedia.

Ambasadorul Rusiei a fost chemat atunci la MAE al Republicii Moldova, autoritățile de la Chișinău insistând asupra schimbării formatului de menținere a păcii în stânga Nistrului și înlocuirea trupelor ruse cu o misiunea civilă.

El a spus atunci că este prea devreme să se vorbească despre o schimbare a formatului de menținere a păcii pentru că reglementarea transnistreană este un proces prea complicat și de lungă durată. De atunci, situația nu s-a schimbat în ceea ce privește reglementarea diferendului din stânga Nistrului.

Ambasadorul rus e de părere că:

„Generaţia tânără are valori şi amintiri istorice diferite. Dacă în regiunea transnistreană, istoria studiată în şcoală este una integrată, care este un standard recunoscut în UE, în Moldova o bună perioadă de timp s-a studiat „Istoria Românilor”, deja abandonată chiar şi de România. Acest curs prezintă o imagine complet schimonosită a istoriei.

Astfel, generaţia tânără de pe malul drept al Nistrului crede în lucruri care nu s-au întâmplat niciodată şi care par a fi o nebunie pentru oamenii informaţi.”

Ambasadorului a dovedit adesea că  nu-si stie locul de diplomat şi că  nu agrează pozitia romanilor din Basarabia care cer anularea consecintelor Pactului criminal Molotov-Ribbentrop, considerind faptul ca “incercare de revizuire a istoriei”.

Jurnalistul si istoricul George Damian scrie, intr-un articol publicat pe site-ul MoldNova.eu, ca Valeri Kuzmin „a sustinut in timpul mandatului sau diplomatia separatista de la Tiraspol spre iritarea autoritatilor de la Chisinau si a promovat ideea acordarii unui statut special pentru regiunea separatista”.

De asemenea, diplomatul a criticat viziunea istoricilor români despre relatia dintre România si Basarabia, susţinand „teza ”jandarmului român” care a persecutat ţăranii basarabeni, i-a prezentat pe români drept fascişti si a acuzat România că se implică in treburile interne ale Republicii Moldova”.

In august 2011, cu ocazia „zilei eliberarii Moldovei”, Kuzmin a declarat ca aceasta reprezinta „o zi luminoasa din istoria noastra comuna. Este ziua cand Moldova a fost eliberata de jugul fascist germano-roman.”

 

 

 

 

 

 

Alexandru VAKULOVSKI/ Şi noi avem un Valera sau Pentru ruşi al II-lea război mondial nu s-a terminat.

 

E uluitor când schimbi canalele tv (mda, în Moldova) şi observi că din cele 120 ruseşti la 100 sunt seriale cu fascişti şi nazişti, cu partizani şi trădători, cu proşti de „ne-ruşi” care nu-şi dau seama ce onoare au să fie „eliberaţi”.

În filmele astea nu se spune desigur despre „davai ceas”, despre violuri eliberatoare, despre execuţii fără judecată etc.

Aceste seriale stupide, care ne sunt băgate pe gât, mai ales nouă (dar nu în exclusivitate), celor care am făcut parte din imperiul sovietic – pentru că şi acum suntem îndopaţi cu televiziuni ruseşti, până şi Discovery sau Euronews sunt în rusă – fac parte din istoria lor de cotropitori, istoria lor de „albi”, faţă de care noi suntem nişte aborigeni „coloraţi” care vorbesc o limbă „neomenească”.

Nu înfrumuseţez deloc, încercaţi să vă uitaţi şi la serialele cu „nemţi”: şi acum ne-ruşii sunt văzuţi de „artişti” ca nişte ne-oameni.

Dacă aveţi impresia că e vorba doar de regizori şi scenarişti, că ei au crescut cu poveşti cu pionieri-eroi de care nu se pot desprinde, nici vorbă, falsificarea istoriei e o politică de stat în Rusia, care şi în secolul XXI ocupă teritorii (Ucraina) trâmbiţând că de fapt le eliberează.

Cunoaştem şi noi în Moldova nişte „prieteni istorici”, de care nu putem scăpa, de parcă ar fi râie. Unul e Rogozin, prietenul iubit al Dodonului, altul e Valeri Kuzmin, actualul ambasador al FR în Bucureşti, fost ambasador la Chişinău, de unde a zburat cu scandal.

Nici în Bucureşti Valeri Kuzmin nu rămâne neobservat, deja a jignit românii de nenumărate ori. Şi continuă să facă acelaşi lucru în interviuri, dar şi prin comunicate pe care le seamănă pe reţelele de socializare.

Pe pagina de facebook a Ambasadei Rusiei în România  a apărut iarăşi  un bulbuc, menit să „civilizeze” românii inculţi şi ne-albi.

Ambasada e jignită de faptul că parcul Tolbuhin din Bucureşti va fi redenumit  :

„În luna iulie a.c. pe pagina sa personală de internet, Dan Cristian Popescu, viceprimarul Sectorului 2 din București, a prezentat inițiativa de a preschimba denumirea Parcului F.I.Tolbuhin, explicând acest lucru prin faptul că mareşalul sovietic chipurile a fost un „ocupant și invadator”, iar „Armata Roșie a adus comunismul” pe pământul românesc.
Considerăm astfel de inițiative ca o încercare de a resuscita fobiile istorice nefondate, prin demonizarea uneia dintre marile puteri învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial și, în special, de a pune la îndoială rolul decisiv al Armatei Roșii în înfrângerea Germaniei naziste.
Este binecunoscut că la 22 iunie 1941, Germania hitleristă și aliații săi europeni, inclusiv România, au atacat în mod perfid Uniunea Sovietică. În același timp, regimul lui Antonescu a oferit Berlinului nu numai infrastructura și resursele țării sale, ci și cel mai mare contingent militar dintre sateliții lui Hitler (peste 600.000 de persoane) dintre sateliții lui Hitler. Pierderile URSS în Marele Război pentru Apărarea Patriei se ridică la zeci de milioane de vieți omenești.”

În fine, Valera o ia pe linia serialelor binecunoscute cu partizani şi cu fascişti. E treaba lui. Mai grav mi se pare că vrea să ne bage pe gât eposul eroic:

„În acest caz considerăm că este oportun și justificat să oferim posibilitatea de a dezbate toate problemele ale istoriei trăite în comun Comisiei academice ruso-române de istorici, ședința căreia este în prezent în curs de pregătire”.

Cum spunea un clip publicitar: fiecare are în viaţa lui câte-un Valera. Iar noi, românii, avem câteva milioane şi toţi vor să ne educe, să ne civilizeze! 

 

 

 

 

 

Surse:

Alexandru Vakulovski

https://deschide.md/ro/stiri/editorial/ 

http://evz.ro/ambasadorul-rusiei-kuzmin-arunca-bomba.html