Umanistul Nicolaus Olahus: „Moldovenii au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și muntenii; se deosebesc în parte doar prin îmbrăcăminte…”
Umanistul Nicolaus Olahus, născut în Transilvania, într-o familie de origine română din Țara Românească, a fost de confesiune catolică și a ajuns la cele mai înalte demnități religioase (arhiepiscop primat al Ungariei) și politice (regent al Ungariei habsburgice).
În lucrarea sa „Hungaria” (1536) spune:
„Moldovenii au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și muntenii; se deosebesc în parte doar prin îmbrăcăminte… Limba lor și a celorlalți români a fost odinioară romană, ca unii care sunt coloni ai romanilor. În vremea noastră, limba moldovenilor se deosebește foarte mult de aceea (limba latină), dar vorbele lor pot fi înțelese de latini… Românii spun că sunt coloni ai romanilor. Argumentul acestui lucru este că au multe în comun cu limba romană și se găsesc în acest loc foarte multe monede ale acestui popor, fără îndoială indicii mari ale vechimii și stăpânirii romane aici”.
La aceste informații trebuie să adăugăm și comentariile lui Adam Francisc Kollarius, editorul ediției „Hungariei” de la 1763:
„Toți valahii se consideră pe ei înșiși ca fiind «Rumunyi», adică romani, și socotesc că vorbesc «rumunyeschte», adică limba romanilor.
Limba lor mai curată are cea mai mare înrudire cu limba italiană; dar în limba de care se folosesc în biserică, mai ales bihorenii, au în plus cuvinte slave, din pricina religiei pe care au primit-o, dacă nu mă înșel, de la popoare slave, care au adoptat dogma și ritul grec și le păstrează cu cea mai mare dârzenie”. Kollarius spune că a fost în misiune la Oradea, în 1754, unde a lucrat și a vorbit cu românii, convingându-se direct de latinitatea limbii române.
Într-un document redactat de Paulus de Varda, primatul Ungariei, și emis de regele Ferdinand, la 23 noiembrie 1548, ca motivare a reînnobilării lui Olahus, se spune:
„Într-adevăr se știe că ei (românii) se trag chiar de la Roma, cetatea stăpână a lumii și au fost așezați într-o parte foarte bogată a Daciei, care se numește Transalpina, spre a stăvili incursiunile vecinilor inamici […], de aceea, chiar și acum, pe limba lor se numesc romani […]. Neamul tău a excelat, dând naștere multor conducători dintre cei mai de seamă. Printre aceștia se spune să au strălucit, în chip cu totul deosebit, și Iancu de Hunedoara, tatăl vestitului rege Matia”.
Este util de știut cum sunt numiți românii în textele religioase românești din secolul al XVI-lea. Se știe astăzi, fără să mai fie nevoie de nicio demonstrație, că, în toate textele românești păstrate din secolul al XVI-lea încoace, termenul de „vlah” (cu variantele sale), prezent în înscrisurile din alte limbi, a fost tradus, în chip invariabil, prin „român” („rumân”).
De sub teascurile diaconului Coresi, au ieșit la Brașov, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, nouă cărți în limba română, între care:
„Întrebare creștinească”, la 1559 (poate o reimprimare a Catehismului sibian din 1544, pierdut), „Faptele apostolilor”, la 1563, „Tâlcul evangheliilor”, la 1564, „Psaltirea”, la 1570, „Carte de învățătură”, la 1581. Și în epilogurile tipăriturilor coresiene (adică în texte originale, netraduse din alte limbi) se vede că românii și limba lor poartă numele date de românii înșiși, adică „rumân”, „rumânească”.
Astfel, în „Întrebare creștinească” (1559), se scrie: „[…] După aceaia, nește creștini buni socotiră și scoaseră cartea de în limba srăbească pre limba rumânească […] să înțeleagă toți oamenii cine-s rumâni creștini”.
În „Psaltire” (1570), se justifică astfel nevoia cărților românești: „Cu mila lui Dumnezeu, eu, diaconul Coresi, dacă văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, nu mai noi, rumânii, n-avem […]”. Prin urmare, numele de sine dat românilor era cel provenit din latinescul „Romanus”.
Dar numele de român apare și în alte circumstanțe. În „Faptele apostolilor” (ediția românească de la Brașov, din 1563, a diaconului Coresi), se poate citi: „Și spunu năravurele ce nu ne se cade noao a priimi și a le face, Rumâni sântemu”. Natural, se pune întrebarea ce fel de „rumâni” puteau să existe pe vremea când apostolii umblau pe pământ.
Pentru a răspunde, s-a apelat la textele originale sau la textele-martor, după care s-a făcut traducerea în românește: în textul slav e scris „rimleanini”, iar în cel latin „quum simus Romani”. Așadar, „rumânii” din „Faptele apostolilor” sunt romanii antici. Prin urmare, „Romanus” din latină s-a tradus, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, și prin forma „rumân”.
Ultima inițiativă protestantă în materie de tipărituri românești se leagă de episcopul Mihai de Turdaș (superintendent calvin al românilor) care, cu sprijinul lui Sigismund Báthory (catolic), tipărește „Vechiul Testament”, cunoscut sub numele de „Palia de la Orăștie” (1581-1582), prin munca fiului lui Coresi, Șerban și a diaconului Marin.
În prefața „Paliei” predomină forma „român” și „românesc” (doar o dată se folosește „rumâni”).
În ziua terminării „Paliei” (14 iulie 1582), Mihai de Turdaș se adresează enoriașilor printr-o enciclică în limba latină, recomandându-le să citească în limba română („Encyclica episcopi Valachici in Transsilvania”), de fapt versiunea latină a finalului prologului Paliei:
„[…] Ego, Tordas Mihaly, electus in Transsilvania Romanorum Episcopus […] in lingua Romana […] in linguam Romanam vertimus, et eos vobis, fratribus Romanis, ita legendos donamus […] confratribus Valachis […] confratribus Romanis”.
Prin urmare, superintendentul (cum îl numeau oficialii Transilvaniei) și episcopul sau vlădica (cum îl numeau și socoteau românii) Mihai de Turdaș se cheamă pe sine „episcopul romanilor”, numește limba sa și a enoriașilor „limba romană”, se adresează credincioșilor săi cu formula „frați (confrați) romani” etc., ceea ce arată că, în epocă, se crease o sinonimie perfectă între termenul latinesc de „Romanus” și cel românesc de „român” („rumân”).
Cel mai important lucru, în contextul de față, este că formula „episcopul românilor” este tradusă în latinește prin „episcopus Romanorum”. Să mai notăm că, în același text, se folosesc în paralel, pentru a-i denomina pe români, formele de „Valachus” și de „Romanus”, ceea ce arată perfecta lor sinonimie, ca și obișnuința mai recentă de a le folosi concomitent.
Cel mai important lucru este însă dat de aceea că, în unele texte interne transilvane în limba română, romanii sunt desemnați ca români, iar, în unele texte interne în latină, românii apar ca romani.
Astfel, se vede că originea romană a românilor este subînțeleasă, din moment ce ei sunt numiți romani, iar limba lor romană.
Încă la 1500, se știa clar că limba vorbită în Moldova era aceeași cu a celorlalți români, în vreme ce astăzi unora le este imposibil să accepte acest adevăr elementar.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
[…] https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/09/19/umanistul-nicolaus-olahus-moldovenii-au-aceeasi… […]
ApreciazăApreciază
Pingback de Oameni care au fost… Umanistul și istoricul Nicolaus Olahus - | 09/05/2019 |
[…] https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/09/19/umanistul-nicolaus-olahus-moldovenii-au-aceeasi… […]
ApreciazăApreciază
Pingback de Oameni care au fost… Umanistul și istoricul Nicolaus Olahus - ..:: Radio Jurnal Spiritual ::.. | 09/05/2019 |
[…] Referințe:Anton Dobner: Contributii la genealogia familiei lui Nicolaus Olahus;Bezdechi, Ştefan – Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română, Editura RAM, Aninoasa-Gorj;Lupaş, Ioan – Cronicari şi istorici români din Transilvania – Şcoala Ardeleană, volumul I, Editura Scrisul Românesc, Craiova;https://www.tititudorancea.com/z/biografie_nicolaus_olahus.htmhttp://www.rasunetul.ro/nicolaus-olahus-despre-romanitatea-si-unitatea-romanilorhttps://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/09/19/umanistul-nicolaus-olahus-moldovenii-au-aceeasi…https://pietreledoamnei.wordpress.com/constantin-voiculescu-nicolaus-olahus%E2%80%93primul-umanist-de-origine-romana-si-primul-poet-de-limba-latina/ […]
ApreciazăApreciază