Tratatul de la Portsmouth, sau în engleză, The Treaty of Portsmouth, a fost un act diplomatic, semnat de reprezentanţii Imperiului Rus şi Japoniei (foto) în SUA, la baza Navala de la Portsmouth din Kittery, Maine, prin care s-a pus capat Razboiului dintre aceste ţări început in 8 februarie 1904 si încheiat in 5 septembrie 1905.
Conflictul avusese drept obiect controlul asupra Manciuriei si Coreii.
Principalele teatre de război au fost Port Arthur şi Peninsula Liaodong, împreună cu calea ferată care lega Port Arthur de Harbin. Ruşii căutau de multă vreme un port ale cărui ape să nu îngheţe în timpul iernii.
Japonezii au intrat în război datorită nevoii strategice de stăvilire a expansiunii ruseşti către Coreea.
Conflictul s-a încheiat cu victoria indiscutabilă a Japoniei, care a câştigat majoritatea bătăliilor şi a distrus total flota maritimă rusă şi mai multe armate de infanterie ruseşti.
În acest război, care nu era al lor, şi-au pierdut vieţile mii de basarabeni recrutaţi cu forţa de Rusia.
Cum este trunchiată istoria în manuale
După 1812, odată cu anexarea Basarabiei la Imperiul Țarist, manualele de istorie au fost scrise așa ca să convină doar imperiului rus.
Secole la rând românii basarabeni au crescut cu mitul unei Rusii puternice. Procesul durează și astăzi, însă in zilele noastre există posibilitatea de informare din mai multe surse.
Recent am descoperit în Cimitirul din strada Armenească din Chişinău, chiar la intrare pe dreapta, un scuar dedicat basarabenilor care au luptat în războiul ruso-japonez din anii 1904-1905.
A fost un episod istoric extrem de important, care a spulberat mitul Rusiei puternice în care au crezut (mai mult manipulaţi, decât deschis și sincer) străbuneii, buneii și părinții basarabenilor .
Despre acest război în cărțile de istorie nu găsim absolut nimic. De ce? Pentru că Imperiul Rus a pierdut dramatic acel război. Mai mult, Rusia a pierdut practic întreaga flotă orientală și baltică și a suferit un recul pe scena politică mondială, mai ales în ochii liderilor germani.
Rusia era în acel moment aliatul Franței, iar scăderea prestigiului internațional al imperiului avea să aibă un efect important asupra planurilor germane cu privire la viitorul război.
Mai trebuie menționat că în timpul războiului, armata japoneză a tratat civilii și prizonierii de război ruși bine, fără brutalitățile și atrocitățile din al doilea război mondial.
Prizonierii coreeni și chinezi nu s-au bucurat însă de un tratament uman, scrie wikipedia.org (nu cărțile de istorie).
Au fost peste 15 mii de basarabeni căzuți pe câmpul de luptă din Extremul Orient – victime ale ambițiilor imperiale ruse.
Pe una dintre plăcile comemorative scrie că personalități din rândul participanților la acest război au contribuit la înfăptuirea Statului Național Unitar Român, prin semnarea Actului Unirii din 1918.
Așadar, să le cinstim memoria și să cinstim istoria adevărată, să o cunoaștem în afara manualelor de istorie, prin ochii celor care o trăiesc.
Oare câte alte episoade ascund cărțile noastre de istorie?
Informația este putere, informați-vă corect!
Dedic acest articol basarabenilor noștri, străbuneilor care au luptat forţat în acel război, despre care noi, urmașii, nu știm aproape nimic.
Până pe 20 septembrie, Rusia și Belarus, singurul aliat al Moscovei cu punct de acțiune spre arealul Mării Baltice, organizează Zapad-2017, cel mai mare exercițiu militar rusesc de la sfârșitul Războiului Rece.
Numai că cei doi lideri de stat nu au programată nicio întâlnire în decursul acestor manevre militare.
În cadrul unei etape ale exercițiilor militare, a fost lansată din greșeală o rachetă dintr-un elicopter de tip Ka-52. Racheta a aterizat acolo unde erau vizitatori.
Presa rusă anunță că cel puțin două mașini au ars. Alți doi oameni au fost răniți și sunt în stare gravă.
În timpul exercițiului militar ruso-bielorus „Zapad-2017“ s-a produs un incident soldat cu raniti. Pe poligonul Lujski de lângă St. Petersburg, un elicopter Ka-52 a lansat din „eroare” o racheta „aer-sol” care a lovit o zona în care se afla public spectator invitat, anunta site-ul 66.ru, care citeaza o sursă informată.
Potrivit sursei, mai multe elicoptere efectuau un zbor in cadrul exercitiului Zapad-2017, când „ceva a scurtcircuitat”.
Ca urmare, o racheta a lovit solul în apropiere de mulțimea adunata la „spectacol”, distrugând cel puțin două mașini.
Din cauza fragmentelor împrăștiate, doi oameni au fost răniți grav, victimele fiind spitalizate. Incidentul a avut loc ieri, dar pâna azi mass-media de stat din Rusia a evitat subiectul.
Sa reținem că tot ieri, 18 septembrie, la acelasi poligon a fost prezent si a urmarit exercitiul militar și președintele rus, Vladimir Putin.
Potrivit presei neoficiale, cel mai probabil, incidentul a avut loc cu puțin timp înainte de sosirea lui Putin.
Nici site-ul Ministerului rus al Apărării nu anunţă despre incidentul care a avut loc în timpul exercițiului Zapad-2017.
Pentagonul vede în aceste demonstrații militare de amploare un plan ascuns al Moscovei de a-și întări bastionul strategic de la granița baltică a NATO, iar oficiali ai Alianței Nord-Atlantice, experți și lideri politici europeni au atras în mod repetat atenția că Rusia încalcă prevederile de transparență ale Documentului de la Viena și că ar desfășura un număr de trupe mult mai mare decât cel raportat – nu 13.000, ci în jur de 100.000.
Zapad-2017 se desfășoară în Belarus, în enclava ultra-militarizată Kaliningrad și în mai multe regiuni din nord-vestul Rusiei în perioada 14-20 septembrie în Rusia şi Belarus, la manevre urmând să participe 12.700 de militari (7.200 din Belarus, 5.500 din Rusia), 70 de aeronave, 680 de echipamente militare (250 de tancuri, 200 de arme, mortiere şi sisteme de rachete) .
În prezent, Rusia deține baze militare în următoarele zone din Belarus: Vileyka (un centru de comunicare al flotei navale), Hantsavichy (stație radar), Bobruisk (bază aeriană) și Baranovichi (bază aeriană).
Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a anunţat că Alianţa va supraveghea cu atenţie exerciţiile militare şi va trimite trei observatori în regiune. În acelaşi timp, Stoltenberg a solicitat creşterea transparenţei manevrelor.
Preşedintele Lituaniei, Dalia Grybauskaite, ţară care cunoşte bine primejdia expansionismului rusesc, a declarat că exerciţiile militare Zapad-2017 reprezintă un semn că Rusia se pregăteşte pentru un conflict serios cu NATO.
Umanistul Nicolaus Olahus, născut în Transilvania, într-o familie de origine română din Țara Românească, a fost de confesiune catolică și a ajuns la cele mai înalte demnități religioase (arhiepiscop primat al Ungariei) și politice (regent al Ungariei habsburgice).
În lucrarea sa „Hungaria” (1536) spune:
„Moldovenii au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și muntenii; se deosebesc în parte doar prin îmbrăcăminte… Limba lor și a celorlalți români a fost odinioară romană, ca unii care sunt coloni ai romanilor. În vremea noastră, limba moldovenilor se deosebește foarte mult de aceea (limba latină), dar vorbele lor pot fi înțelese de latini… Românii spun că sunt coloni ai romanilor. Argumentul acestui lucru este că au multe în comun cu limba romană și se găsesc în acest loc foarte multe monede ale acestui popor, fără îndoială indicii mari ale vechimii și stăpânirii romane aici”.
La aceste informații trebuie să adăugăm și comentariile lui Adam Francisc Kollarius, editorul ediției „Hungariei” de la 1763:
„Toți valahii se consideră pe ei înșiși ca fiind «Rumunyi», adică romani, și socotesc că vorbesc «rumunyeschte», adică limba romanilor.
Limba lor mai curată are cea mai mare înrudire cu limba italiană; dar în limba de care se folosesc în biserică, mai ales bihorenii, au în plus cuvinte slave, din pricina religiei pe care au primit-o, dacă nu mă înșel, de la popoare slave, care au adoptat dogma și ritul grec și le păstrează cu cea mai mare dârzenie”. Kollarius spune că a fost în misiune la Oradea, în 1754, unde a lucrat și a vorbit cu românii, convingându-se direct de latinitatea limbii române.
Într-un document redactat de Paulus de Varda, primatul Ungariei, și emis de regele Ferdinand, la 23 noiembrie 1548, ca motivare a reînnobilării lui Olahus, se spune:
„Într-adevăr se știe că ei (românii) se trag chiar de la Roma, cetatea stăpână a lumii și au fost așezați într-o parte foarte bogată a Daciei, care se numește Transalpina, spre a stăvili incursiunile vecinilor inamici […], de aceea, chiar și acum, pe limba lor se numesc romani […]. Neamul tău a excelat, dând naștere multor conducători dintre cei mai de seamă. Printre aceștia se spune să au strălucit, în chip cu totul deosebit, și Iancu de Hunedoara, tatăl vestitului rege Matia”.
Este util de știut cum sunt numiți românii în textele religioase românești din secolul al XVI-lea. Se știe astăzi, fără să mai fie nevoie de nicio demonstrație, că, în toate textele românești păstrate din secolul al XVI-lea încoace, termenul de „vlah” (cu variantele sale), prezent în înscrisurile din alte limbi, a fost tradus, în chip invariabil, prin „român” („rumân”).
De sub teascurile diaconului Coresi, au ieșit la Brașov, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, nouă cărți în limba română, între care:
„Întrebare creștinească”, la 1559 (poate o reimprimare a Catehismului sibian din 1544, pierdut), „Faptele apostolilor”, la 1563, „Tâlcul evangheliilor”, la 1564, „Psaltirea”, la 1570, „Carte de învățătură”, la 1581. Și în epilogurile tipăriturilor coresiene (adică în texte originale, netraduse din alte limbi) se vede că românii și limba lor poartă numele date de românii înșiși, adică „rumân”, „rumânească”.
Astfel, în „Întrebare creștinească” (1559), se scrie: „[…] După aceaia, nește creștini buni socotiră și scoaseră cartea de în limba srăbească pre limba rumânească […] să înțeleagă toți oamenii cine-s rumâni creștini”.
În „Psaltire” (1570), se justifică astfel nevoia cărților românești: „Cu mila lui Dumnezeu, eu, diaconul Coresi, dacă văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, nu mai noi, rumânii, n-avem […]”. Prin urmare, numele de sine dat românilor era cel provenit din latinescul „Romanus”.
Dar numele de român apare și în alte circumstanțe. În „Faptele apostolilor” (ediția românească de la Brașov, din 1563, a diaconului Coresi), se poate citi: „Și spunu năravurele ce nu ne se cade noao a priimi și a le face, Rumâni sântemu”. Natural, se pune întrebarea ce fel de „rumâni” puteau să existe pe vremea când apostolii umblau pe pământ.
Pentru a răspunde, s-a apelat la textele originale sau la textele-martor, după care s-a făcut traducerea în românește: în textul slav e scris „rimleanini”, iar în cel latin „quum simus Romani”. Așadar, „rumânii” din „Faptele apostolilor” sunt romanii antici. Prin urmare, „Romanus” din latină s-a tradus, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, și prin forma „rumân”.
Ultima inițiativă protestantă în materie de tipărituri românești se leagă de episcopul Mihai de Turdaș (superintendent calvin al românilor) care, cu sprijinul lui Sigismund Báthory (catolic), tipărește „Vechiul Testament”, cunoscut sub numele de „Palia de la Orăștie” (1581-1582), prin munca fiului lui Coresi, Șerban și a diaconului Marin.
În prefața „Paliei” predomină forma „român” și „românesc” (doar o dată se folosește „rumâni”).
În ziua terminării „Paliei” (14 iulie 1582), Mihai de Turdaș se adresează enoriașilor printr-o enciclică în limba latină, recomandându-le să citească în limba română („Encyclica episcopi Valachici in Transsilvania”), de fapt versiunea latină a finalului prologului Paliei:
„[…] Ego, Tordas Mihaly, electus in Transsilvania Romanorum Episcopus […] in lingua Romana […] in linguam Romanam vertimus, et eos vobis, fratribus Romanis, ita legendos donamus […] confratribus Valachis […] confratribus Romanis”.
Prin urmare, superintendentul (cum îl numeau oficialii Transilvaniei) și episcopul sau vlădica (cum îl numeau și socoteau românii) Mihai de Turdaș se cheamă pe sine „episcopul romanilor”, numește limba sa și a enoriașilor „limba romană”, se adresează credincioșilor săi cu formula „frați (confrați) romani” etc., ceea ce arată că, în epocă, se crease o sinonimie perfectă între termenul latinesc de „Romanus” și cel românesc de „român” („rumân”).
Cel mai important lucru, în contextul de față, este că formula „episcopul românilor” este tradusă în latinește prin „episcopus Romanorum”. Să mai notăm că, în același text, se folosesc în paralel, pentru a-i denomina pe români, formele de „Valachus” și de „Romanus”, ceea ce arată perfecta lor sinonimie, ca și obișnuința mai recentă de a le folosi concomitent.
Cel mai important lucru este însă dat de aceea că, în unele texte interne transilvane în limba română, romanii sunt desemnați ca români, iar, în unele texte interne în latină, românii apar ca romani.
Astfel, se vede că originea romană a românilor este subînțeleasă, din moment ce ei sunt numiți romani, iar limba lor romană.
Încă la 1500, se știa clar că limba vorbită în Moldova era aceeași cu a celorlalți români, în vreme ce astăzi unora le este imposibil să accepte acest adevăr elementar.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova