CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940 –  Executarea silită a României

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

HARTA CARE NE DOARE –  Executarea silită a României. 1920-1940

  Ori de câte ori privim, retrospectiv, tragicele evenimente ale anului 1940, când marile puteri europene ale momentului, sfidând orice normă de drept internaţional, realitatea istorică şi demografică, au sfâşiat România, ne vin în minte, involuntar cuvintele rostite de Juan Ruiz Alemansa: “Istoria fără demografie este o enigmă”.

Eruditul spaniol a făcut această remarcă în anul 1948, la finele semnării tratatelor de pace care încheiau al doilea război mondial, ocazie cu care diplomaţii şi politologii, conştient sau nu, invocaseră permanent etnodemografia.

     Recurgând la “Histoire a rebours” se poate spune că aceeaşi situaţie a existat neîntrerupt în timpul tuturor discuţiilor premergătoare sau finale ale unui război. Cazul României este concludent în această direcţie! În zilele precizării sistemului de tratate de pace cunoscute sub numele Versailles-Washington, pentru stabilirea hotarelor României Mari a fost invocată permanent situaţia etnodemografică.

S-a ajuns astfel la conturarea hotarului României Mari cuprinzând o suprafaţă de 295.049 km pătraţi şi 15.900.000 locuitori în 1919, ţinându-se cont de situaţia ei etnodemografică şi de un element determinant pentru epoca modernă: niciodată nu se poate trasa o linie de marcaj între state, astfel încât să se ajungă la separarea absolută a unor grupuri umane pure din punct de vedere etnic. Totdeauna vor exista interferenţe între popoare, în special în zonele de graniţă şi grupuri etnice mai mult sau mai puţine compacte, în teritoriile din interior.

     Urmărirea hărţii României sub aspect etno-demografic, în sensul larg al noţiunii, care depăşeşte limitele strict cantitative, permiţând corelări şi deschideri de perspective, arată respectarea acestor principii. Graniţa de sud a ţării cu Bulgaria era convenţională pe o lungime de 232 km, prin Dobrogea, şi naturală, cu o lungime de 388 km pe cursul firului apei Dunării.

În continuare, către sud, şi sud-vest, România se mărginea cu Iugoslavia, de-a lungul unei frontiere naturale de 40,8 km, urmând firul apei Dunării şi a alteia, convenţionale, de 283,6 km prin Banat.

Către vest, cu Ungaria este o graniţă naturală de 208 km, succedată de alta convenţională de 407,2 km. Stabilirea acestei graniţe a impus cele mai ample discuţii în preajma semnării tratatului de pace de la Trianon, la 4 iunie 1920. În final, delegaţia română condusă de dr. Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu şi cea maghiară avându-l în frunte pe contele Albert Apponyi au convenit să aibă ca temei pentru trasarea frontierei demo-politice, harta întocmită de Kosuth Lajos căreia i s-au adus corectivele necesare.

     La rândul lui, către nord, hotarul cu Cehoslovacia era natural, pe o lungime de 66 km, pe firul apei râului Tisa şi 135 km convenţional. În continuare, cel cu Polonia, situat tot către nord, măsura 271 km în forme naturale şi 75 km în cea convenţională. În fine, către est, cu U.R.S.S. hotarul, exclusiv natural, lung de 812,6 km, era fixat pe firul apei fluviului Nistru.

     În acest cadru locuia marea masă compactă a românilor. La frontierele României Mari, în afara lor, trăiau numeroşi români, fie în grupuri compacte, fie dispersaţi. În părţile meridionale, în Bulgaria şi Iugoslavia vieţuiau atât români emigraţi din nordul Dunării, în special datorită procesului de transhumanţă, cât şi români băştinaşi: daco-români din ramurile sudice (aromâni, meglenoromâni şi istroromâni) extinşi până în Grecia.

Nu s-a putut stabili numărul lor nici relativ nici absolut deoarece lipsesc datele statistice oficiale concludente. Se ştie însă că era şi este vorba despre milioane de suflete! Aceeaşi situaţie a existat către vest, la hotarul cu Ungaria.

Nu s-a putut ajunge la o cifră, acceptată ştiinţific, pentru structura etnodemografică a Ungariei, datele oferite de diverse lucrări variind între 200.000 şi 800.000 de români, datorită modului de lucru al recenzorilor.

Criteriile folosite de slujbaşii guvernelor horthyste, moştenite de la cei din Imperiul Habsburgic, au fost două: cel lingvistic şi cel religios. Neîndioelnic, ele nu pot reda realitatea apartenenţei etnice deoarece limba vorbită curent – umgangs – nu se suprapune celei materne, iar religia a avut totdeauna un caracter polietnic.

     Spre nord, în Cehoslovacia şi în Polonia, au existat şi pot fi încă identificate, zone relative cu sate româneşti. Spre deosebire de celelalte puncte cardinale, se poate aprecia că numărul lor a fost mai mic în această direcţie, dar nu este posibil să se facă aprecieri absolute.

     În fine, spre est, la frontiera cu U.R.S.S., numărul românilor aflaţi în afara statului lor, în Transnistria, a fost însemnat. Acceptându-se cu rezervă cifra indicată de Ştefan Ciobanu, pe baza statisticilor sovietice, de o jumătate de milion, dintre care 173.000 formau o masă compactă, se poate susţine că ea justifică întemeierea, din 1924, a Republicii Sovietice Autohtone Moldova, care grupa însă, simbolic, doar o mică parte a băştinaşilor români neslavizaţi.

     În interiorul hărţii etnodemografice a României din anul 1940 se remarcă uşor că cifrele şi procentele populaţiei avansate de diverşi autori, au la bază datele recensământului din decembrie 1930. El rămâne singurul izvor autorizat, serios care a fost acceptat ca instrument unic de lucru de toţi demografii, sociologii şi istoricii reputaţi.

Două exemple sunt concludente şi suficiente în acest sens. În Germania nu s-au folosit cifrele statistice fanteziste publicate în “Porunca vremii”, ci acelea din recensământul oficial socotit un “model de lucru statistic”. La rândul lor, cifrele oficiale maghiare pentru populaţia de origine etnică maghiară din Transilvania au fost corectate prin prisma recensământului din 1930.

A reprezentat o necesitate deoarece evreii de acolo, vorbitori de limbă maghiară, fuseseră incluşi, ca şi ţiganii, slovacii, rutenii şi numeroşi germani, nejustificat, între etnicii maghiari.

     Criteriile utilizate de Sabin Mănuilă pentru recensământul din 1930 au fost trei: “cel de neam”, prin care s-a înţeles originea etnică, “cel de limbă”, prin care s-a înţeles limba maternă şi “cel de religie”, prin care s-a înţeles confesiunea sau religia căreia îi aparţinea fiecare. În cadrul recensământului, recenzorii erau obligaţi să înregistreze declaraţia liberă a fiecărui subiect la aceste trei rubrici şi, în final, să stabilească apartenenţa şi procentele etnice generale.

Ca urmare, s-a conchis şi s-a acceptat de către toţi demografii probi şi serioşi, că în decembrie 1930, România număra 18.052.896 suflete, dintre care 71,9 la sută erau români, 7,9 la sută maghiari, 4,1 la sută germani, 4 la sută evrei, 3,2 la sută ruteni şi ucrainieni, 2,3 la sută ruşi, 2 la sută bulgari etc. Situaţia statistică oficială permite să se tragă mai multe concluzii:

     1. Statul român s-a aflat în situaţia oricărui stat modern unitar unde există o majoritate etnică net dominantă alături de care vieţuiesc, firesc, minorităţi stabilite pe pământul majorităţii, de-a lungul vremii;

     2. Procentul impresionant de mare al românilor explică neîntrerupta depăşire a graniţelor de stat către toate punctele cardinale;

     3. S-a realizat în timp, ca urmare a convieţuirii şi realităţilor politice din diferite etape istorice, atât un proces de “românizare” prin asimilarea alogenilor cât şi unul de deromânizare în zonele în care alogenii trăiau în mase compacte sau când aceştia (cazul ungurilor) au făcut din sporirea pe cale artificială, un scop în sine.

     În legătură cu ultimul punct, al treilea al primelor concluzii parţiale, afirmaţia este susţinută de privirea şi discutarea hărţii etnodemografice din anul 1940. Din 71 judeţe câte număra România în perioada ianuarie-iunie 1940, numai 7 aveau o componenţă etnică încât să poată menţine procentele din recensământul efectuat în anul 1930. Celelalte 64 judeţe, adică 91 la sută aveau o populaţie majoritară românească în continuu proces de mărire prin spor natural.

     Urmărirea repartizării ei arată că în 1940 circa 75 la sută din total locuia în mediu rural. Dar, după cum a remarcat Hansen, satul invada oraşul. Fenomenul definit plastic de Pierre Chaunu ca fiind al “oamenilor născuţi la ţară, veniţi să trăiască la oraş” a contribuit la “românizarea” oraşelor din regiunile de colonizare medievală ungaro-germană unde alogenii au fost pur şi simplu înecaţi de băştinaşi.

     În favoarea acestui proces pledează cifrele din Anuarul Statistic 1940 care arată că, faţă de 1930, procentul general al populaţiei de origine etnică românească a sporit la 75 la sută. Prin prisma acestui procent, România se prezenta aşadar, în 1940, ca cel mai mare şi unitar stat etnic din sud-estul Europei.

     Evoluţia evenimentelor istorice nu a ţinut seama de situaţia etnodemografică din Europa, în general, şi din România, în special. Consideraţiile etnodemografice, ades invocate în timpul discuţiilor pentru semnarea tratatelor de pace din sistemul Versailles-Washington, al discursurilor de la  L.N.U. au fost brusc preluate de politologii statelor revanşarde, semnatare ale “Pactului de Oţel”: Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militarist-imperială.

O preluare deformată însă, deoarece ele au invocat criteriul etnico-demografic, în primul rând prin formularea teoriei “spaţiului vital” pentru a-şi fundamenta doctrina politică expansionistă, agresivă, lipsită de orice esenţă etică. Văzând succesele acestor state, politologii, aparţinând unor state mai mici, au adoptat aceeaşi doctrină.

Profitându-se astfel de indiferenţa marilor puteri liberale, preocupate să menţină pacea cu orice preţ, după repetate încălcări ale tratativelor de pace de la Versailles-Washington, la 23 august 1939 s-a semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care a deschis porţile celui de-al doilea război mondial.

     Din punctul nostru de vedere, al evoluţiei hărţii etnico-demografice a României, în anul 1940, pactul din 23 august 1939 şi, mai ales, revizuirea lui în noiembrie 1939 au avut implicaţii tragice.

Încă de la 23 august 1939, clarvăzătorul premier român Armad Călinescu nota în jurnalul său “Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic: Socotesc situaţia foarte gravă! S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României?”. Conducătorul guvernului român, care va sfârşi asasinat la 21 septembrie 1939, s-a vădit un om cu o intuiţie politică remarcabilă. La 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S. la Moscova, V.M. Molotov a declarat că o ţară cu care U.R.S.S. nu a încheiat un pact de neagresiune este România. Situaţia se datora numai nerezolvatei probleme a Basarabiei a cărei unire cu Ţara, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Stalin nu voia s-o recunoască. Imediat au început presiunile concertate ale Moscovei asupra Bucureştilor.

Ele au avut loc în condiţiile ofensivei reuşite a celui de al treilea Reich împotriva Franţei, ale renunţării guvernului român, prezidat de Ion Gigurtu, la garanţiile oferite de Franţa şi de Anglia şi, în fine, ca  noutate documentară, în clipa de faţă, ale sprijinului necondiţionat oferit Moscovei de Berlin, credincios pactului de la 23 august 1939.

Punctul culminant al presiunilor sovietice asupra românilor a fost atins la 26 iunie 1940, orele 22, când reprezentantului diplomatic al României la Moscova, Gh. Davidescu i s-a înmânat un ultimatum prin care se cerea ca, în termen de 3 zile, să se cedeze U.R.S.S.-ului Basarabia ca fostă parte integrantă a Rusiei Sovietice “…populată în special de ucrainieni”.

Drept „despăgubire”, după cum se exprimă comunicatul Molotov, pentru că România ocupase şi deţinuse 22 de ani Basarabia, trebuia cedată U.R.S.S.-ului Bucovina de nord, adică regiunea Cernăuţi şi, suplimentar, ţinutul Herţa.

     În cadrul consiliilor de coroană convocate de regele Carol al II-lea, dintr-un total de 26 prezenţi, numai 6 membrii – N. Iorga, Şt. Ciobanu, V. Iamandi, E. Urdăreanu, S. Dragomir, T. Pop – s-au pronunţat ferm împotriva cedării de teritorii U.R.S.S., cerând să se ajungă până la luptă armată dacă va fi cazul. Alt element nou, rezultat din stenogramele inedite ale guvernului, constă în relevarea opoziţiei premierului Ion Gigurtu la cesiuni teritoriale.

El s-a referit, expressis verbis la Bucovina asupra căreia ruşii nu puteau invoca nici măcar prtextul unei ocupaţii anterioare, aceasta fiind smulsă prin forţă Moldovei de Imperiul romano-german în 1775 şi deţinută de Habsburgi până în 1918. Numai intervenţia regelui la presiunea ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius, l-a determinat pe premier să-şi schimbe atitudinea.

     La 28 iunie 1940, României i s-au luat Basarabia cu o suprafaţă de 44.500 km pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 suflete, dintre care 62 la sută erau români şi Bucovina de Nord cu ţinutul Herţia, cu o arie de peste 6.300 km pătraţi şi o poulaţie de circa 500.000 suflete.

 

 

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

     Discutând problema componenţei etnice a populaţiei din Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, profesorul Vladimir Trebici a conchis că numai aparent se poate afirma că acolo a existat o populaţie majoritară ucraineană, deoarece, în realitate, cifrele indică – aici intervine o altă noutate – că erau numeroase sate ucrainizate ai căror locuitori ştiau că erau şi se declarau de origine română. Fiind un studiu nefinalizat, nu ne este posibil să avansăm procente absolute astfel încât ne menţinem în stadiul unei aproximaţii relative.

     După acest prim act de modificare brutală, nejustificată, a hărţii etnodemocratice a României, s-a permis statelor vecine mai mici, cu obiective revanşarde mari, să emită şi să-şi materializeze pretenţiile – Ungaria a reluat vehement contestarea tratatului de pace semnat la Trianon şi a cerut României să-i cedeze Transilvania, în sensul cel mai larg al noţiunii, iar Bulgaria a pretins Dobrogea.

     După tratativele de la Turnu-Severin (16-24 august 1940) între Valer Pop şi András de Hory, terminate fără rezultat deoarece ungurii nu au avut argumente etnodemografice, politice şi culturale peremtorii, Budapesta a cerut ajutorul Berlinului şi al Romei. Din nou intervine o noutate documentară: ea a primit şi sprijinul nesperat al Moscovei.

Ca urmare, s-a convocat conferinţa de la Viena în zilele de 29-30 august 1940, acolo unde trebuiau să participe delegaţiile României, Ungariei, Germaniei şi Italiei, pentru a discuta revizuirea hărţii etnico-demografice a României şi problema Transilvaniei.

Delegaţia română a fost condusă de ministrul afacerilor străine, Mihai Manoilescu, avându-l ca expert principal în probleme etnodemografice pe Anton Golopenţia.

Este astăzi unanim recunoscut că discuţiile de la Viena s-au transformat într-un dictat antiromânesc sprijinit de concentrări de trupe germane şi sovietice la frontierele României. Argumentele solide prezentate de Anton Golopenţia nu au fost luate în seamă, iar unele nu mai pot fi reconstituite total astăzi, deoarece arhiva lui s-a pierdut, el însuşi pierind în condiţii tragice.

S-a folosit expresia “argumentele nu pot fi reconstituite total” deoarece s-a reuşit să se regăsească o parte a schiţelor hărţilor demografice folosite la Viena, la executantul lor, octogenarul geograf Nicolae Economu.

Relaţiile etno-demografice au fost sfidate de cei care au prezentat noua hartă a Ungariei la Viena, făcându-l pe Mihai Maniolescu să leşine când a văzut-o şi pe Anton Golopenţia să declare lui Mircea Eliade, la revenirea la Bucureşti “dacă nu aş avea copii, m-aş sinucide”.

     Sentimentele lor au fost împărtăşite de toţi românii deoarece, fiecare avea în familie cel puţin un membru care se jertfise în anii războiului de reîntregire a ţării, între 1916-1918, pentru eliberarea şi unirea Transilvaniei cu România.

Astfel au fost atunci răpiţi României, 43.492 km pătraţi din nordul Transilavaniei, cu o populaţie de 2.609.000 suflete.

Anuarul Statistic arată clar că, la 1 ianuarie 1940, în acea zonă locuiau 50,2 la sută români şi numai 37,1 la sută unguri, secui şi maghiarizaţi, deci nu a existat nici o justificare etnico-demografică, aşa cum s-a căutat să se susţină de către revizioniştii unguri.

     În fine, concomitent cu dictatul de la Viena, s-au purtat discuţii la Craiova, finalizate la 7 septembrie 1940, printr-o nouă modificare a hărţii etnodemografice a României. Atunci, fără o justificare etnodemografică, Bulgaria, cu sprijin german, italian, sovietic şi maghiar, a rupt din trupul României Cadrilaterul, adică judeţele Durostorum şi Caliacra, cu o suprafaţă de 6.921 km pătraţi şi o populaţie de 410.000 locuitori.

Fiind pierdute sau inaccesibile documentele din arhivele referitoare la populaţia judeţelor Durostorum şi Caliacra, se poate face numai o apreciere aproximativă pe baza Anuarului Statistic din 1940, afirmându-se că acolo românii reprezentau circa 51 la sută din total, restul fiind greci, turci, găgăuzi, ţigani, bulgari.

     Astfel, în mai puţin de trei luni, între 26 iunie şi 7 septembrie 1940, harta etnodemografică a României s-a schimbat prin pierderea unei suprafeţe de 100.913 km pătraţi adică 33,8 la sută din totalul naţional al ţării şi a 6.777.000 locuitori reprezentând 33,3 la sută din populaţie la 1 ianuarie 1940.

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

În cifrele absolute se indică o scădere a numărului locuitorilor de la 20.088.968, câţi erau la 1 ianuarie 1940, la 13..311.969 suflete, dar şi o întărire a componenţei naţionale – 11.380.000 adică 85,6 la sută erau români, şi numai 536.000, adică 4 la sută maghiari, 525.000, adică sub 4 la sută germani, 328.968, adică 2,4 la sută evrei, 75.000, adică 0,6 la sută ruteni, ucrainieni şi ruşi, 17.000, adică 0,1 la sută bulgari etc.

     Cum a fost privită şi ce rezultate a avut noua hartă etnico-demografică a României?

     Nu se va stărui asupra manifestaţiilor de mulţumire din Ungaria şi Bulgaria către Germania şi aliaţii ei, nici asupra demonstraţiilor de protest ale românilor din toate pământurile rupte de patria mamă şi ale celor de acasă, căci ele sunt cunoscute.

Pe baza unor documente inedite se va releva starea de spirit a conducătorilor politici şi a românilor conştienţi de realitatea nou apărută în sud-estul Europei în vara anului 1940: datorită intervenţiei brutale a marilor puteri, România nu mai era cel mai mare şi mai puternic stat din această zonă a pământului lui Jaffet.

Exprimând gândurile celor care au înfăptuit raptul, Hitler i-a declarat lui Sztoyai, la 10 septembrie 1940, că n-a fost uşor să fie siliţi românii să cedeze un teritoriu atât de mare, “dar.. dacă puterile Axei pierd războiul… aceste revizuiri devin nule”.

Conştienţa Führerului asupra fragilităţii acestor acte dictatoriale, împărtăşită şi de guvernanţii celorlalte state participante la raporturile teritoriale, se baza pe o realitate. Se ştia din toate rapoartele secrete ale observatorilor diplomatici de pe pământurile româneşti, că românii priveau cesiunile teritoriale numai ca pe nişte acţiuni temporare.

     Istoria a arătat că românii au avut dreptate să considere că atunci nu s-a rezolvat problema naţională. Între 31 august şi 25 octombrie 1944, trupele române au făcut din nou ca pământul Transilvaniei să fie udat de mai mult sânge românesc decât de apa ploilor, dar au realizat, prin acest sacrificiu, o primă şi parţială revenire la harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940.

În ceea ce priveşte restul teritoriilor pierdute, dacă a fost şi este îndreptăţită credinţa Românilor în România Mare, ne-o va arăta evoluţia evenimentelor viitoare!

 

Dr. Radu-Ştefan Vergatti

http://www.dacoromania-alba.ro/

 

 

 

 

 

Publicitate

17/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prinderea prin trădare a eroilor Horea, Cloşca şi Crişan

 

 

 

Image result for horea si closca photos

 

Prinderea lui Horea şi Cloşca

     După ce vicecontele Kray şi-a dat seama că Horea şi Cloşca s-au ascuns în labirintul necunoscut de armată a munţilor din faţa Albacului, a chemat la el pe pădurarul Anton Meltzer din Abrud.

Acesta aflând de la vicecolonel că s-a pus premiu mare pe capul conducătorilor răscoalei a propus un plan de prindere.

Pentru asigurarea succesului acestui plan ca şi ocrotirea gornicilor care urmau să formeze echipele de prindere a lui Horea şi Cloşca, Meltzer mai propusese postarea unei trupe de militari în satul de la poalele munţilor.

Apoi pădurarul încredinţă executarea planului unui număr de şapte români din Râu Mare care cunoşteau bine munţii şi întreg ţinutul şi puteau să se apropie cu mult curaj de Horea, ca prieteni.

     Astfel, fraţii Nuţu de 50 de ani şi Ion de 32 de ani, împreună cu Gheorghe, Vasile şi Simion Matieş, cu Simion, Iacob şi Dumitru Neagu şi cu Ştefan Trif, primind paşapoarte ca să poată umbla nestingheriţi de străjile militare, au plecat în căutarea lui Horea şi Cloşca, împărţiţi în trei trupe.

Grupa lui Nuţu Maties a pornit peste muntele La Gura Muschilor spre Muntele Fulgerata, pe pârăul Fulgereti în sus, până la locul Scorucet. Au fost două zile de căutări zadarnice. Deabia a treia zi, luni 27 decembrie, au descoperit urme în zăpada căzută de curând.

Urmând aceste urme au dat, mai întâi, peste Cristea Nicolae, straja lui Horea şi Cloşca, pe care l-au silit să mărturisească unde sunt ascunşi căpitanii.

   Horea şi Cloşca, au fost prinşi la 27 decembrie sub un brad pe jumătate găunos, lângă un foc mare la care se încălzeau. Ţăranii de care s-au folosit au dat de urma lor pe zăpada căzută proaspăt. Prinseră mai întâi, la o mică depărtare, pe o strajă a lor pe care o forţară să le spună unde se află căpitanii.

Ţăranii erau şapte la număr din care numai patru aveau puşti. Aceştia patru plecară înainte. Apropiindu-se de colibă, Horea îi primi ca pe prieteni.

Îi întrebă dacă nu umblă cumva după vânat. Răspunseră că da şi că sunt siliţi să caute vânat pentru armată dar nu pot găsi nimic şi sunt pe jumătate îngheţaţi. Atunci Horea îi pofti să sadă lângă foc.

Doi se aşezară lungă Horea, ceilalţi doi, lângă Cloşca. Acesta îi întrebă numaidecât ce noutăţi mai sunt în sate. Răspunseră că oamenii peste tot se plâng de mulţimea cea mare a soldaţilor (cătanelor) încât poporul trebuie să fugă.

“Acuşi îi scoatem noi şi pe ei de aici şi-i dăm dracului” ripostă Cloşca, înjurând. În timpul acesta se apropiară de foc cei trei ţărani rămaşi în urmă.

     În acest moment Ştefan Trif şi Nuţu Matieş se aruncară amândoi, unul asupra lui Horea, celălalt asupra lui Cloşca, îi prinseră de gât, îi trântiră la pământ şi cu ajutorul celorlalţi doi şi a celor trei sosiţi care alergară şi ei, îi legară. În timp ce îi legau, Horea scoase o mână de hârtii din sân şi le aruncă în flăcări. Ţăranii ocupaţi fiind de legare, nu le-au putut salva.

Temându-se ca nu cumva să cadă asupra lor oamenii lui Horea, îi duseră cât putură mai repede într-o stână de oi, ceva mai îndepărtată, de unde anunţară trupa de soldaţi, în căutarea lor şi ei. Soldaţii sosiră numaidecât şi gornicii îi predară îndată pe amândoi.

Horea şi Cloşca erau înarmaţi cu puşti şi lănci. Cloşca mai avea în plus şi o pereche de pistoale. Alte lucruri la dânşii nu s-au aflat, nici cai, nici bani, nici scrisori, decât doar la Cloşca 6 florini.

Probabil că toate lucrurile – bănuieşte vicecolonelul Kray – le-au ascuns pe la prietenii lor sau le-au îngropat în pădure sub zăpadă. Ei spun că de aceea au stat aşa de mult ascunşi prin pădure pentru că voiau să meargă la Viena îndată ce vor fi sosit banii pe care-i ceruseră de la sate (Raportul în traducere).

 

 

 

 

 

 

Prinderea lui Horea şi Cloşca, de desenatorul Schedy şi de gravorul Franz Stober din Viena. Scena desenata din imaginaţie. 

 

 

 

Horia şi Cloşca în închisoare, păzit de 4 gardieni. Gravură în aramă de autor necunoscut.

 

http://www.dacoromania-alba.ro/

Prof. Dr. Cloşca L. Băluţa

 

 

 

 

Prinderea lui Crişan

 

 

 

Escorta lui Horea şi Cloşca prin Zlatna şi întâmpinarea preotului Ioan Crişănuţ, gravură de Johan Hieranymus Leoschenkahe din Viena. Gravură în aramă de autor necunoscut, din colecţia „Biblioteca Universităţii din Cluj” 

 

Tabelul căpitanilor locali ai răscoalei de la 1784 a lui Horea, Cloşca şi Crişan

1. Gheorghe a lui Nistor din Albac 

2. Preotul Gheorghiţă Nicola din Albac 

3. Florea Juncu Nicola din Râul Mare 

4. Nuţu Todea al lui Ţilă, din Râul Mare 

5. Teodor Lazăr din Râul Mare 

6. Ion Vârtan (numit de Horea) din Ponorel 

7. Ilie Bursu, din Ponorel 

8. Filip Drăgoiu din Ponorel 

9. Ursu Şoldeş din Săcătura 

10. Nicolae Pleşa din Scărişoara 

11. Vasile Giurgiu din Scărişoara 

12. Nicolae Tafe din Scărişoara 

13. Igă Crângul din Scărişoara 

14. Petru Goia (numit şi jurat de Horea) din Vidra 

15. Iacob Todea (numit şi jurat de Horea) din Vidra 

16. Toma Gligor (numit şi jurat de Horea) din Vidra 

17. Pavel Bocu (numit şi jurat de Horea) din Vidra 

18. Tulia Nicolae (numit şi jurat de Horea) din Vidra 

19. Petru Nicola (numit şi jurat de Horea) din Vidra 

20. Teodor Berindei din Câmpeni (numit de Horea) 

21. Teodor Scoică din Câmpeni (numit de Horea) 

22. Avram Nariţa din Sohodol (numit de Horea) 

23. Ioan Culda din Sohodol (numit de Horea) 

24. Ioan Iobagiu din Bistra (numit de Horea) 

25. Teodor Caturu din Bistra (numit de Horea) 

26. Rostie Floria din Bistra (numit de Horea) 

27. Petru Oidă Ţică din Bistra (numit de Horea) 

28. Ilie Sîntu din Vârşi 

29. Toma Petruţă din Muşca, întărit de Horea 

30. David Onu Surdu din Muşca 

31. Samuil Marţi, nobil din Abrud 

32. Ioan Biro din Roşia 

33. Vasile Bodoroiu din Baia de Arieş 

34. Teodor Faur din Baia de Arieş 

35. Vasile Todor din Baia de Arieş 

36. Ionaş Mămăligă din Mogoş, numit de Horea 

37. Ilie Ştefu din Mogoş, numit de Horea 

38. Iacob Giurca din Mogoş, numit de Horea 

39. Savu Trifu din Mogoş, numit de Horea 

  

Căpitani aleşi de popor 

40. Vasile Marian din Mogoş 

41. Onu Barbudin din Mogoş 

42. Nicolae Barbu din Mogoş 

43. Onuţ Ungureanu din Mogoş 

44. Ioan Timariu din Mogoş 

45. Vasile Jinariu din Mogoş 

46. Lula Bârle din Mogoş 

47. Gavrilă Bârle din Mogoş 

48. Sântion Marian din Mogoş 

49. Ioan Chirilă din Mogoş 

50. Ionuţ Dandea din Bucium 

51. Nicola Forde din Ponor 

52. Solomon Ispas din Vulpăr 

53. Ioan Muntean din Vulpăr 

54. Drăgoiu Rotea din Cârna 

55. Ionel Săcăreanu din Cârna 

56. Serafim Goanţă din Cârna 

57. Ionaşcu din Vinţu de Jos 

58. Burdaş din Cricău (afirmativ de naţionalitate maghiară) 

59. Simion Bogolia din Sălciua, comitatul Cluj 

60. Ioan Bercla din Sălciua, comitatul Cluj 

61. Ioan Iárai din Sân-Georgiul Trăscăului 

62. Gheorghe Nicula din Vale 

63. Simion Ferenţ din Vale 

  

Numiţi de Crişan, G. Marcu şi T. Berna, fiind cei mai  mari căpitani ai Zarandului după Crişan 

64. Gheorghe Marcu din Criscior, districtul Zarandului 

65. Toma Berna din Vaca 

66. Ioan Faur din Tomnaticu 

67. Vasile Sgârciu din Sălişte-Abrud 

68. Ilie Dâncuţ din Ociu 

69. Micula (Niculae) Bibarţ din Blăjeni 

70. Gheorghe Adam din Crişcior 

71. Popa Costin din Criscior, ales de popor 

72. Ioan Lucaci din Zam, comitatul Arad 

73. Ioan Lupeciu din Petriş, comitatul Arad 

74. Ioan Manu din Ilteu 

75. Ursu Ribiţă (Stăniju) din Cerbi 

76. Toma Micula din Sălişte (Zarand) 

77. Gheorghe Brănişcanu din Săvârşin 

78. Ioan Lopedatu din Săvârşin 

79. Tripa Grozavu din Săvârşin 

80. Ioan Tălmaşu din Săvârşin 

81. Jucu Celnogeanu din Conop 

82. Adam Babă din Baia de Criş 

83. Ioan Sava din Baia de Criş 

84. Adam Pagu din Baia de Criş, care în timpul răscoalei şi-ar fi luat şi titlul de vicecomite, fiindcă rămăsese comitatul fără funcţionari administrativi 

85. Ioan Golcea din Brad 

86. Ioan Suciu din Brad 

87. Dănilă Todoranu din Brad 

  

Căprari săteşti 

1. Iacob Topa din Albac 

2. Anghel al Manciului din Albac 

3. Anghel al lui Ţilaş din Albac 

4. Ispas Galdău din Rîul Mare 

5. Gheorghe al lui Costin din Săcătura 

6. Gheorghe al lui Cormeş din Săcătura 

7. Bunu Corcheş din Săcătura 

8. Ion Bădău din Săcătura 

9. Ursu Uibar din Vidra, jurat de Horea 

10. Petru Vesa din Cîmpeni 

11. Lupu Dehelean din Cîmpeni 

  

Numiţi de Cloşca: 

12. Simion Mămăligă din Mogoş 

13. Ioan Miclea din Mogoş 

14. Ioan Sularu din Mogoş 

15. Onu Sularu din Mogoş 

16. Ioan Bogdan din Mogoş 

17. Ioan Ţiuşanu din Mogoş 

  

Recunoscuţi de popor: 

18. Pavel Teiuşanu din Mogoş 

19. Chirilă Suciu (Toader) din Mogoş 

  

Numiţi de Horea: 

20. Ignat Damian din Muşca 

21. Petruţiu Macavei din Muşca 

22. Văsii Gavrilă din Muşca 

  

Numiţi şi juraţi de Horea: 

23. Sântion Pavenu din  Muntele Gircuţa 

24. Onu Pavenu din Muntele Gircuţa 

25. Petru Neagu din Muntele Gircuţa 

26. Lupu Roncea din Brezeşti 

27. Ursu Roncea din Brezeşti 

28. Ioan Vancu din Halaliş 29. Alexe Tănase din Petriş

 

 

 

Extras după Vasile Metea, “Munţii Apuseni”, anexa I-a

Ec. Ioan Străjan

 

 

 Bibliografie:

 

1.Acte vieneze, III, 96; Arhiva comisiei, III, 549-550; D. Prodan, op. cit., p. 368-370
2.O. Beu, L’empereur Joseph II et la revolte de Horia, Sibiu, 1944, p. 87-89; D. Prodan, op. cit., p.372 

 

17/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Glasul Bucovinei – O publicaţie care a militat pentru Unirea Bucovinei cu Ţara Mamă

 

 

 

 

 

 

 

Cea mai mare sărbătoare a Bucovinei.

Împlinirea unui vis de aur.

După o lungă şi dureroasă aşteptare, Bucovina şi-a recăpătat astăzi libertatea. Rupând lanţurile robiei austriece, ea prin votul de astăzi al congresului general s`a realipit la sinul patriei mame de unde fusese ruptă.

Visul nostru de aur s`a împlinit. Părinţii noştri cari au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi desrobit.

            O veche fărădelege, săvârşită faţă de ţară şi de poporul ei băştinaş, s`a reparat şi firul istoric ce fusese întrerupt cu silnicie înainte de un veac şi jumătate, s`a reluat astăzi şi se va putea continua în ticnă spre binele şi propăşirea tuturora.

            Cu smerenie ne plecăm capetele înaintea Dumnezeului părinţilor noştri care ne-a învrednicit de a trăi aceste clipe înălţătoare şi făgăduim că ne vom strădui a ne arăta vrednici de dânsele.

            Trăiască Bucovina dezrobită si reintrată grănitele României Mari.

            Trăiască regele nostru liber !

I.Nistor

Prin unire la democratizarea statului Român.

            În aceste zile de bucurie, când se făureşte unirea tuturor ţărilor locuite de Români într-un stat naţional unitar, un gând, care trebuie să preocupe pe conducătorii românismului mai presus de toate, este – să ajungem cât mai degrabă la acea unitate sufletească, care trebuie să fie pusă la baza statului nostru.

            Trebuie să recunoaştem cu toţii, că după un traiu îndelungat în diferite condiţii, Românii se prezintă ca o naţiune, care este departe de a fi unită „în cuget şi simţiri”. Trebuie să recunoaştem, că Românii încă nu cugetă şi nu simţesc la fel. Vederile şi simţurile Românilor diferă nu numai dela clasă la clasă, dar şi dela provincie la provincie.

            Un singur lucru, care pare că-i caracterizează pe conducătorii naţiunei- mai mult sau mai putin – pe toţi, este dragostea pentru ţărănimea românească, singura clasă socială, care a fost în decursul veacurilor păstrătoarea statornică a nationalităţii româneşti. Aşa se prezintă ţărănimea românească şi în Basarabia, şi în Bucovina, şi în Transilvania şi chiar în România liberă, care n`a fost ea scutită de invazia străinismului cotropitor.

            Această dragoste pentru ţărănime rămâne însă deocamdată platonică, şi conducătorii de mâne ai statului românesc vor trebui s`o justifice prin fapte de guvernământ şi de administraţie. Statul va trebui să ieie un şir de măsuri, care să facă cu putinţă participarea ţărănimei la viaţa statului şi care să rădice starea economică şi culturală a ţărănimii. Agenţii statului vor trebui să fie deprinşi cu gândul, că ţărănimea nu-i numai un element ce trebuieste condus, ci şi un element care are dreptul de a fi servit de organele statului.

            Numai aşa vom ajunge un stat puternic şi numai aşa vom căpăta şi acea unitate sufletească, care astăzi ne lipseşte. Căci democraţia, odată chiemată la viaţă, va şterge acele deosebiri, care ne despart clasele sociale şi provinciile ca nişte ziduri chinezeşti.

            Este îndeajuns cunoscută puterea de unificare a democraţiei în viaţa statelor şi de accea nu-i nevoe să stăruim mai mult asupra lucrului acestuia. Să ne pătrundem cu totii mai degrabă cu gândul acesta, şi prin democratizarea vieţii să păşim la făurirea sufletului românesc unitor!

Pan Halippa

vice-preşedintele sfatului ţării – Basarabia.

 

Două zile Mari

27 Martie si 15 Noemvrie.

            În istoria neamului românesc şi în deosebi în istoria Moldovenilor au fost înscrise două zile negre pline de jale şi de scârbă. Una e ziua când în anul 1775, când s`a zmuls din sânul Moldovei cel mai scump şi sfânt pământ şi alta e ziua când călăul de muscal în anul 1812 a răpit cea mai mare parte din vechea Moldovă.

De atunci au început pentru neamul nostru din aceste părţi zilele de sclavie şi de ruşine… Dar acu au venit, şi zilele dreptăţii. Bocetele şi strigătele flăcăilor bucovineni şi basarabeni cari se ucideau unul pe altul în jurul Putnei, ne având pentru cine şi ce, au fost auzite de Voevodul sfânt şi El s`a înălţat din mormânt şi a sunat din corn şi noi vedem cum toată Moldova s`adună.

La 27 Martie Basarabia, iar la 15 Noemvrie Bucovina se unesc pentru totdeauna la vechiul trunchi al Moldovei. Sunt două zile mari, zile de dreptate, zile de răsplată pentru neamul nostru, să fim deci cu toţii demni şi vrednici de aceste zile, să fim la înălţimea vremurilor, să ne descoperim cu toţi înaintea muncitorimii noastre şi să-i dăm toată răsplata cuvenită căci numai ea n`a fost trădătoare şi numai ei se datoresc aceste două zile măreţe.

            Dă Doamne ca aceste două zile să fie zile de drept pentru acei cari au suferit şi au suportat toate chinurile şi care totodată au ştiut să-şi păstreze datinele şi obiceiurile strămoşeşti.

Gr. Cazacliu

Deputat în sfatul Ţării al Basarabiei.

 

MAIESTĂŢII SALE REGELUI

FERDINAND I

IAŞI

            Congresul general al Bucovinei, care întrupează suprema putere a Ţărei, în numele Suveranităţii Naţionale, a votat astăzi în unanimitate Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în hotarele ei istorice cu Regatul României.

            Multumind Proniei Cereşti, că după o lungă şi dureroasă aşteptare, ne-a învrednicit de a vedea ispăşită nelegiuirea ce s`a săvârşit acum 144 ani faţă de ţara noastră şi mândri că avem fericirea de a aclama pe Maiestatea Voastră Domn liberator şi purtător de grijă al nostru, rugăm să ne primiti sub sceptrul ocrotitor al Maiestăţei Voastre şi reînodând firul rupt cu sălnicie înainte de un veac şi jumătate, să reînoiţi strălucirea Coroanei lui Ştefan.

            Maiestate, să trăiţi mulţi şi fericiti ani !

Preşedintele Congresului

General al Bucovinei, Iancu Flondor.

 

1918 – Iancu Flondor (1865-1924), om politic român, preşedinte al Congresului general  care a hotărât unirea Bucovinei cu România şi ministrul Bucovinei în Guvernul României

1918 –  Ion Inculeţ (1885-1945), om politic român, preşedintele Sfatului Ţării din Basarabia, preşedinte al Republicii Moldoveneşti, ministru în guvernele României, ca reprezentant al Basarabiei

 

ion-nistor

 

 

 

 

Membru al conducerii Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, din 1913, profesor la Universitatea din Cernăuţi, din 1914, membru corespondent şi apoi membru titular al Academiei Române, din 1916, Ion Nistor e una din acele personalităţi complexe care au avut un cuvânt greu în problematica societăţii româneşti din prima parte a sec. XX.

În perioada 1919-1939, în plan politic şi public, a avut responsabilităţi dintre cele mai diverse: ministru al Bucovinei în Guvernul I.C. Brătianu, între 1922-1926; senator de drept între 1928-1933; ministru secretar de stat pentru minorităţi etnice, în 1933; ministru al muncii în guvernul condus de Gh. Tătărescu; ministru al cultelor şi artelor în acelaşi cabinet…

 

 

 

 

Poza 1, Pantelimon Halippa, preşedinte a Sfatului Ţării care a votat Unirea Republicii Democratice Moldoveneşti cu România la 27 martie 1918

 Pantelimon Halippa, preşedinte a Sfatului Ţării care a votat Unirea Republicii Democratice Moldoveneşti cu România la 27 martie 1918

 

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, judeţul Soroca – d. 30 aprilie 1979, Bucureşti) a fost un publicist şi om politic român basarabean.

A fost unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea acestei provincii cu România, preşedintele Sfatului Ţării care a votat Unirea la 1918. 

A ocupat funcţii de ministru în diferite guverne şi a fost persecutat politic de regimul comunist şi închis la Sighet.

Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990.

 

17/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: