Un atentat asemănător Diktatului de la Viena împotriva statului naţional, unitar şi suveran român

 

 

 

 

 

Românii din Transilvania: vă atragem atenţia că presiunile UDMR, susţinute şi de persoane malefice ale politicii româneşti, sunt un atentat asemănător Diktatului de la Viena, împotriva statului naţional, unitar şi suveran român

 

Proiectul propus de UDMR este nu numai un atentat asupra Constituţiei României şi asupra limbii române, ci şi asupra convieţuirii armonioase dintre cetăţenii ţării noastre, români şi maghiari, deoarece UDMR-ul vrea cu îndârjire să elimine tot ce este românesc din administraţie şi chiar din cultură şi din viaţa cotidiană, se arată într-o scrisoare deschisă semnată de 50 de asociații civice românești din Transilvania și adresată conducerii statului român și preluată de Romanian Global News.

Proiectul de lege propus de UDMR la 13.05.2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale anulează practic caracterul limbii române de limbă oficială a statului român şi administraţia românească este înlocuită cu o administraţie statală maghiară, lovind în caracterul suveran şi unitar al statului român, se arată în comunicatul societății civile românești din Transilvania.

C ă t r e, PREŞEDINŢIA ROMÂNIEI GUVERNUL ROMÂNIEI PARLAMENTUL ROMÂNIEI CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI

 

În calitate de cetăţeni conştienţi şi responsabili ai României, de apărători ai valorilor naţionale, ai limbii române, ai constituţiei României, vă atragem respectuos atenţia că presiunile UDMR din ultimul timp, susţinute şi de persoane malefice ale politicii româneşti, sunt un atentat fără precedent – asemănător celui din timpul Diktatului de la Viena (1940-1944) – împotriva statului naţional, unitar şi suveran român.

Proiectul de lege propus de UDMR la 13.05.2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale anulează practic caracterul limbii române de limbă oficială a statului român şi administraţia românească este înlocuită cu o administraţie statală maghiară, lovind în caracterul suveran şi unitar al statului român.

Atragem respectuos atenţia parlamentului României că dacă votează acest proiect de lege este responsabil de crearea unei pepiniere de duşmani învederaţi ai limbii române din cetăţenii paşnici români de limbă maghiară, iar constituţia României nu va mai avea nici un suport practic, fiind anulată de acest proiect duşmănos propus de UDMR.

Sunt şi acum primari în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, care au suspendat caracterul oficial al limbii române înlocuind-o cu limba maghiară.

Întregul proiect demantelează administraţia românească în Transilvania, exact ca pe timpul Diktatului de la Viena şi al administraţiei sovietice de după cel de-al Doilea Război Mondial care a alungat pe români din administraţie în perioada noiembrie 1944 – martie 1945, şi din timpul Regiunii Autonome Maghiare.

Proiectul propus de UDMR este nu numai un atentat asupra Constituţiei României şi asupra limbii române, ci şi asupra convieţuirii armonioase dintre cetăţenii ţării noastre, români şi maghiari, deoarece UDMR-ul vrea cu îndârjire să elimine tot ce este românesc din administraţie şi chiar din cultură şi din viaţa cotidiană.

Creînd astfel de „maghiari puri”, UDMR-ul este vinovat de atentatul fascistoid asupra bunelor relaţii româno-maghiare, de reinstaurarea politicii epurărilor etnice.

Solicităm astfel Parlamentului României să respingă în totalitate acest proiect de lege ca antinaţional şi antieuropean, şi guvernului României şi preşedinţiei României să vegheze asupra respectării constituţiei României şi ale statalităţii noastre.

Cluj-Napoca, Târgu Mureș, Sfântu Gheorghe, Miercurea – Ciuc, 14 septembrie 2017 

Societatea cultural-patriotică Avram Iancu din România;Despărţământul Cluj al Astrei;Forumul Civic al Românilor din Harghita, Covasna şi Mureş (format din 44 de asociaţii ale românilor);Fundaţia Culturală Carpatica; Societatea Culturală pro-Maramureş Dragoş Vodă; Societatea Virtus Romana Rediviva; Federaţia Românilor Persecutaţi Etnic.

 

 

Distrugerea României înainte de Centenar! Plăcuțe bilingve în maghiară și rromani, în București? Dobrogea devine ruso-turco-tătară! PSD și ALDE complici ai UDMR!

 

 

Comisia de muncă din Camera Deputaților, condusă de social-democratul Adrian Solomon și în care PSD deține majoritatea, a avizat favorabil, atenție, în regim de urgență, proiectul de lege al UDMR care ar permite extinderea folosirii limbii materne, prin scăderea pragului (de la 20% la 10%) de la care autoritățile locale sunt obligate să asigure acest drept.

Unda verde primită de la PSD vine în contextul în care Liviu Dragnea susținea, marți, că „sub nicio formă” nu va accepta scăderea pragului după dorința UDMR, transmite www.digi24.ro, preluat de Romanian Global News.

Este vorba de proiectul UDMR de modificare a Legii administrației publice locale (nr. 215/2001), depus de 30 de senatori și deputați ai Uniunii pe 29 mai 2017.

Proiect pe care social-democrații au vrut să-l voteze pe repede-înainte și în iunie, când negociau cu UDMR voturile necesare pentru căderea Guvernului Grindeanu.

Proiectul UDMR conține mai multe modificări importante. Una dintre ele privește pragul de la care administrațiile locale și instituțiile din subordinea lor sunt obligate să asigure folosirea limbii materne. În prezent, acesta este de 20%, iar UDMR îl dorește redus la 10%.

Forma propusă de UDMR pentru alin. 1 art. 19 din Legea nr. 215/2001: „În unitățile administrativ-teritoriale, în care cetățenii aparținând minorităților naționale au o pondere de peste 10% din numărul total al locuitorilor care și-au declarat apartenența etnică sau în care există un număr semnificativ de cetățeni aparținând minorităților naționale, autoritățile administrației publice locale, instituțiile publice din subordinea acestora (…) au obligația să asigure în raporturile cu aceștia folosirea limbii materne”.

Apoi, un alt paragraf lămurește și ce ar trebui să se înțeleagă prin „număr semnificativ de cetățeni aparținând minorităților naționale”:

a) 10.000 de cetățeni aparținând minorității naționale în unitățile administrativ teritoriale în care numărul locuitorilor este mai mare de 100.000;

b) 2.000 de cetățeni aparținând minorității naționale în unitățile administrativ-teritoriale în care numărul locuitorilor este între 50.000 – 100.000;

c) 1.000 de cetățeni aparținând minorității naționale în unitățile administrativ-teritoriale în care numărul locuitorilor este între 25.000 – 50.000

d) 500 de cetățeni aparținând minorității naționale în unitățile administrativ-teritoriale în care numărul locuitorilor este între 10.000 si 25.000;

e) 300 de de cetățeni aparținând minorității naționale în unitățile administrativ-teritoriale în care numărul locuitorilor este sub 10.000.

Or, după cum a avertizat sociologul Marian Preda încă din iunie, acest al doilea paragraf ar face ca limbile maghiară și romani să devină obligatorii în toate instituțiile publice din București.

Alte două articole propuse de UDMR aduc și ele modificări esențiale. Primul se referă la unitățile administrativ-teritoriale în care minoritarii au o pondere de peste 10% și prevede că autoritățile administrației publice locale „pot adopta și folosi, alături de însemnele oficiale ale României și ale unității administrativ-teritoriale respective și alte însemne, simboluri care să exprime identitatea etnică, istorică, culturală și economică a cetățenilor aparținând minorității naționale”.

Al doilea articol prevede că autoritățile publice locale și entitățile din subordinea lor „au dreptul de a inscripționa clădirile și anexele clădirilor aflate în administrare (…) în limba minorității naționale în cauză, conform tradiției locului și a specificului limbii minoritare”.

După trei luni în care nu s-au atins de proiectul de lege primit spre avizare, membrii Comisiei de muncă din Camera Deputaților au avizat favorabil proiectul.

Avizul a fost înregistrat miercuri, 13 septembrie, iar din conținutul lui aflăm că membrii Comisiei de muncă ar fi fost sesizați „în procedură de urgență” și că avizul favorabil a fost dat cu majoritate de voturi, cu doar patru abțineri.

Comisia de muncă este condusă de deputatul PSD Adrian Solomon (cel care spunea despre utilizatorii de Facebook că sunt „niște oameni tembeli”), iar PSD are 13 din cei 21 de membri.

Deci, o majoritate confortabilă, la care poate adăuga și votul unui reprezentant ALDE.

Avizul favorabil dat de Comisia de muncă ar putea fi justificat doar de o înțelegere care ar fi survenit între PSD și UDMR pe subiectul extinderii drepturilor minorității maghiare, înțelegere care s-a încercat și în iunie, când liderii celor două partide negociau căderea Guvernului Grindeanu.

Totuși, marți, președintele PSD, Liviu Dragnea, susținea că „sub nicio formă” nu va fi de acord cu scăderea pragului de compoziție etnică la 10%, așa cum dorește UDMR.

Întrebat cât ar trebui să fie pragul în viziunea sa, Dragnea a răspuns: „Nu știu, mai e timp. Îmi voi spune părerea într-un cadru instituțional”.

http://www.rgnpress.ro/rgn_17/categorii/politic

 

 

Câteva puncte de vedere asupra originii Ceangăilor

 

    

Consultarea bibliografiei referitoare la originea ceangăilor ne-a arătat că populaţia cunoscută sub această denumire locuieşte, în afară de unele zone din Moldova, în anumite regiuni din Ţara Bârsei, în Munţii Ciuc, în zona “Întorsăturii Oltului”.

Totodată, am remarcat surprinşi că prin termenul de ceangăi, o serie de autori  mai depărtaţi ori mai apropiaţi de zilele noastre, îi desemnează pe toţi catolicii din Moldova.

Termenii de ceangău şi catolic nu sunt sub nici o formă nici identici, nici similari.

Primul, cel de ceangău, desemnează o parte a locuitorilor Moldovei (şi a celorlalte zone amintite) cu anumite caracteristici dobândite în cursul evoluţiei istorice, iar al doilea, cel de catolici, îi cuprinde pe toţi aceia care aparţin confesiunii catolice, putând fi – după cum bine se ştie – de orice origine etnică. Întâmplarea face ca ceangăii să aparţină confesiunii catolice.

Accentuăm că ei pot fi suprapuşi tuturor locuitorilor de religie creştină şi confesiune catolică din regiunile discutate, deoarece această confesiune nu s-a referit niciodată la originea etnică a oamenilor ci numai la credinţa lor.

Probabil sinonimia dintre cei doi termeni provine din epoca de dominare a confesiunilor religioase şi s-a perpetuat în timp datorită acceptării ei fără o suficientă analiză a situaţiei.

     Populaţia ceangăiască, având o serie de particularisme derivate din confesiunea catolică, s-a detaşat din rândul populaţiei româneşti majoritar ortodoxe, prin graiul vorbit, prin onomastică, prin port, prin structura gospodăriei, făcând obiectul unei serii de studii ale istoricilor, filologilor, etnografilor, folcloriştilor.

În paginile scrise de aceştia în cursul a mai bine de un secol şi jumătate, în imensa majoritate a cazurilor, fără a se întreprinde o cercetare circumstanţială, aprofundată, ceangăi au fost declaraţii în bloc, fie de origine maghiară, fie de origine română.

Între aceia care au socotit că ei ar fi exclus maghiari se numără Gego Elek, Rubini Moses, Gyorffy Istvan, Csuri Balint, Domocos Pal Peter, Bako Geza, Koss Laslo, Filep Antal etc.

Lor li s-a răspuns de Iosif Petru M. Pal, de dr. Petre Rîmneanţu, de regretatul academician C.C.Giurescu ş.a. care au arătat că ceangăii sunt de origine română.

Principalele elemente care au fost utilizate în polemica generată de discutarea originii ceangăilor au fost: etimologia numelui de ceangău, momentul stabilirii lor în Moldova, graiul vorbit de ei, costumul tradiţional.

     Etimologia cuvântului “ceangău” a fost explicată în chip deosebit. Nicolae Iorga, cercetând privilegiile şalgăilor de la Târgul Trotuş a presupus că numele ar proveni de la Sovago (tăietor de sare).

A Horger a crezut că ar fi derivat din csámog (ciomag), mult întrebuinţat de ceangăi în timpul ocupaţiilor pastorale, iar bunul cunoscător al documentelor transilvănene, A. Veress, secondat de Tatrossi Janos a încercat să stabilească o filiaţie cumană a termenului.

Poate ipoteza cea mai apropiată de realitate este cea emisă de eruditul Ballagy Aladar, preluată de L. Mikes şi apoi de Bákó Geza, care au susţinut că numele ar putea proveni de la csango (rătăcitor, hoinar).

Ballagy credea că a fost dat ca poreclă românilor catolicizaţi din Transilvania de est şi poate secuilor care practicau transhumanţa, fiind veşnic rătăcitori.

Imposibilitatea filologilor de a ajunge la o concluzie unanim acceptată asupra etimologiei numele de ceangău, lăsarea deschisă a porţii către infinitul ipotezelor, vădeşte că problema nu şi-a găsit o rezolvare definitivă şi ca atare termenul nu poate fi folosit ca un argument în discutarea originii ceangăilor.

Momentul apariţiei termenului de ceangău a fost şi poate mai este socotit anul 1805, când apare în scrierile lui Teleki Domocos. Putem preciza însă că numele de ciungabi-ceangău apare în documente cu cel puţin două decenii mai devreme.

     El a fost pomenit în două epistole ale preotului catolic Zóld Peter, datate 1780 şi respectiv 1781, marcând astfel prima atestare certă a ceangăilor în satele moldoveneşti din zonele cunoscute a fi locuite de ei. Cercetările documentare nu ne permit să vorbim de ceangăi înainte de această dată.

Dacă ar fi existat anterior secolului XVIII-lea, ar fi fost menţionaţi cel puţin în două monumentale scrieri ale vremii: Codex, lăsat de episcopul catolic Marc Bandini şi în Descripţio Moldaviae datorată eruditului principe Dimitrie Cantemir.

Ambii au cunoscut bine situaţia din Moldova în secolul al XVII-lea, beneficiind de un adevărat aparat de informare cu ajutorul căruia au putut extrage datele care îi interesau.

Neîndoielnic, fratele Beke, secretarul episcopului Bandini, interesat în prezentarea în lumini favorabile a efectelor propagandei catolice i-ar fi amintit şi lăudat pe ceangăi dacă i-ar fi întâlnit.

În scrierea lui întâlnim însă pomeniţi, în unele din satele unde se vor stabili ulterior ceangăii, numai locuitori ai Moldovei de confesiune catolică, în dreptul unora existând şi menţiunea că sunt “unguri” sau “ungureni”.

Acest ultim termen i-a făcut pe cei ce sunt mai puţin familiarizaţi cu limba documentelor medievale să afirme că ar fi vorba de populaţie de origine maghiară.

În realitate însă, numele de ungureni îi desemnează pe transilvănenii care în lungul evului mediu, în timpul permanentei pendulări pe ambele versante ale Munţilor Carpaţi a venit şi s-au stabilit în Moldova, aşa cum şi moldovenii au plecat şi s-au aşezat în Transilvania. La rândul său, eruditul principe Dimitrie Cantemir, în lucrarea scrisă în anul 1716, special pentru a-şi face cunoscută ţara Academiei din Berlin, nu i-a amintit, deşi, dacă ar fi existat atunci, i-ar fi menţionat aşa cum a făcut-o şi în cazul altor grupuri pitoreşti ale populaţiei moldoveneşti.

     Ce eveniment, asemeni unui cataclism, s-a produs în părţile de est  ale Transilvaniei şi a silit o parte a ppulaţiei să-şi părăsească locurile natale îndreptându-se către satele din Moldova?

Este cunoscut faptul că în anul 1761 împărăteasa Maria Tereza a acceptat propunerea generalului Adolf von Buccow şi a poruncit să se creeze în zonele de hotar regimente grănicereşti. În Transilvania trebuiau înfiinţate: un regiment românesc în zona Bistriţa Năsăud, unul secuiesc în regiunea Sfântu Gheorghe şi un altul românesc în ţinutul Orlat Făgăraş.

Românii s-au arătat dornici să se înroleze, căci, pentru a-i atrage, curtea aulică le promisese eliberarea din iobăgie şi o eventuală împroprietărire.

Secuii s-au opus înrolării lor deoarece, prin Diploma Leopoldină (4 decembrie 1691) – cu valoare de constituţie a Transilvaniei – erau socotiţi oameni liberi, iar îndelungatul serviciu militar le aducea numai pagube.

Autorităţile austriece, la insistenţele nobililor care se vedeau văduviţi de braţele de muncă ale ţăranilor, au hotărât în 1763 să desfiinţeze regimentul 2 românesc din Bistriţa Năsăud, dar nu şi-au respectat promisiunea de a-i elibera pe români din iobăgie.

Nemulţumirea grănicerilor a izbucnit imediat. La ea s-a alăturat cea a secuilor care cereau desfiinţarea Regimentului 1 grăniceresc din zona Sf. Gheorghe.

Văzând că românii şi secuii înrolaţi în regimentele grănicereşti din zona Bistriţa Năsăud şi Sf. Gheorghe s-au răsculat, autorităţile imperiale habsburgice au trimis împotriva lor puternice unităţi de represiune, recurgând chiar la masacru, cum a fost cel din comuna Madefalău (Siculeni) la 7 ianuarie 1764.

   Dorind să-şi salveze viaţa, foştii grăniceri, unii însoţiţi de familii, s-au refugiat în codrii din Munţii Ciuc. Acolo au luat legătura cu haiducii moldoveni, Grigorie, Onu şi faimosul Nica Păun şi cu ajutorul lor, pe cărări nebănuite de urmăritori au ajuns în Moldova unde s-au stabilit în sate pe care le cunoşteau datorită ungurenilor ori în localităţi noi pentru ei. Interesant poate fi numărul noilor veniţi, relevat de un recensământ efectuat de austriaci în 1778, imediat după ce au anexat Bucovina.

Ei au surprins în partea de sud a Bucovinei existenţa a 1200 familii transilvănene, dintre care 410 erau formate din cele ale grănicerilor. Dintre cele din urmă 308 proveneau din regimentul 2 românesc şi 102 din regimentul 2 secuiesc.

În legătură cu ultimul se impune observaţia că ofiţerii români care au participat la alcătuirea Supplex libellus valachorum au arătat că în regimentul 1 grăniceresc erau numeroşi români, iar Gheorghe Bariţ, în studiul său dedicat regimentului 2 grăniceresc a susţinut aceeaşi idee.

În acest caz, probabil că o parte din cele 102 familii ale foştilor grăniceri din regimentul 1 erau probabil tot de origine română.

     În stadiul actual al cercetărilor este dificil să se precizeze cifra celor care au fugit din Transilvania în Moldova. Ea pare să fi fost destul de însemnată, căci cronicarul István Halmagy se plângea în mai 1766 şi în septemrie şi octombrie 1767 că ţara (Transilvania n.n.) a fost părăsită de numeroşi contribuabili, iar actele şi rapoartele diplomatice atestă că Viena cerea Sublimei Porţi să-i restituie 30000 de fugari din Moldova şi 16000 din Ţara Românească.

     După acest prim mare val de ceangăi sosiţi în Moldova în anul 1764, au mai venit şi altele. Astfel a mai fost unul după înăbuşirea răscoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan (1784-1785) şi altul după represiunile ce au urmat înfrângerii revoluţiei din 1848-1849 din Transilvania. Ceangăii au venit în aceleaşi zone şi sate în care se stabiliseră primii transilvăneni, au reîmprospătat grupul aflat acolo şi au menţinut legătura între ambele versante ale Munţilor Carpaţi.

     Probabil că s-a căutat şi dorit aşezarea noilor veniţi din Transilvania în aceleaşi localităţi şi datorită confesiunii catolice. Românii care fuseseră în regimentul 2 grăniceresc proveneau probabil dintre foştii locuitori ai “ţărilor româneşti Vlahiţa şi Breţcu, parţial catolicizate în secolele XV şi XVI. Având unele avantaje, fiind în apropiere de secui (şi ei de confesiune catolică), români din această zonă, dealtfel puţin numeroşi, au părăsit ortodoxismul, care a rămas credinţa majorităţii populaţiei româneşti din Transilvania.

     Urmărirea atentă a costumului popular ceangăesc confirmă realităţile documentare. A. Biro Bela, fără a fi etnograf, a făcut aprecierea grăbită că ar fi întâlnit în zonă frumoase costume “pur ungureşti”.

 

 

 

Foto: Ceangăi 

 

 

În schimb, Nicolae Iorga – şi după el cunoscutul etnograf şi specialist în artă populară românească Tancred Bănăţeanu – au stabilit că la ceangăii din zona de nord şi de sud există un port tipic românesc. Numai la cei din zona de vest (Valea Trotuş către Pasul Ghimeş-Palanca) se întâlnesc motive ornamentale de origine maghiară.

     O problemă delicată, viu discutată şi disputată a fost şi este cea a graiului ceangăilor. Este cunoscut, pe temeiul unor studii parţiale ale filologilor şi folcloriştilor, ca acelea ale lui Dumitru Mărtinaş, Marton Gyula, Färagó Janos etc. că grupul rural moldovenesc numit ceangău este bilingv.

O parte a lui vorbeşte un grai de origine română transilvăneană, amintind locurile de origine, iar alta un dialect secuiesc, care pentru oricine ştie limba maghiară este evident că reprezintă o formă alterată, poate arhaică a acesteia. probabil că tocmai acesta a fost motivul care l-a determinat pe Zöld Peter, bun cunoscător al ceangăilor, să scrie că aceştia “stâlcesc” cuvintele ungureşti.

Păstrarea în unele sate a unor balade populare în dialect maghiar, care vorbesc de venirea din Munţii Ciuc, culese de Fägaró Janos, nu poate constitui un argument că toţi ceangăii vorbesc acest grai. Analiza situaţiei din cea mai mare comună de ceangăi, Săbăoani, ne-a arătat că în luna august 1975 din 2300 familii, circa 1800 erau bilingve, vorbind româneşte şi dialectul ceangău, iar restul de circa 500 ştiau exclusiv limba română.

Bilingvismul demonstrează în cazul de faţă tocmai faptul că ceangăii provin dintre foştii grăniceri români şi secui, înfrăţiţi în lupta împotriva opresiunii autorităţilor imperiale habsburgice, în munca pentru ridicarea satelor în care locuiesc.

     Dacă recensământul austriac din 1773 prezenta un procent însemnat de români în masa ceangăilor, aceeaşi situaţie s-a păstrat şi astăzi. Folosind datele statistice incomplete de care dispunem, putem aprecia că în anul 1975 din totalul de circa 200000 ceangăi moldoveni, circa 40000 (adică 20 la sută) erau de origine secuiască.

A acceptat ultima cifră ca ipotetică şi discutabilă în lipsa alteia, ca urmare a indicaţiei din lucrarea cu caracter academic datorată lui K. Laslo şi F.Antal (A magyar nep taji-torteneti tagolodasa, Budapesta, 1975, p. 147-148). Cifrele oficiale din recensământul populaţiei efectuat în România de către Institutul Naţional de Statistică în anul 1992 arată că în Moldova s-au declarat circa 274000 catolici.

Din aceştia numai 2100 au afirmat că aparţin ceangăilor. Dintre ei circa 1800 au declarat că sunt ceangăi de origine română şi circa 300 că sunt de origine secuiască. Am indicat cifrele în forme absolute (mii şi sute) pentru a fi mai grăitoare procentele etnice.

Însă, ceea ce a interesat şi interesează la acest grup de populaţie, din punctul de vedere al mentalităţii sale, nu a fost originea etnică, ci confesiunea – toţi s-au decarat clar apartenenţi ai catolicismului.

     Încheind expunerea constatărilor noastre pe care nu le socotim a fi concluzii definitive, ci numai ipoteze de lucru ce arată stadiul unde am ajuns cu cercetările, ne socotim datori a arăta că faptul cel mai însemnat nu-l constituie polemica oamenilor de ştiinţă, ci modul în care gândesc şi simt locuitorii satelor moldoveneşti discutate.

Putem cita în acest sens o serie de documente şi mărturii, alături de poeme ceangăieşti realizată de Farago Janos.

La Arhivele Statului din Bucureşti în fondul Constant Grecescu, sub nr. 1431 se păstrează un manuscris-emoriu din 1940 al ceangăilor ce protestează împotriva discursului conducătorului de atunci al Ungariei, amiralul Horthy, care îi declarase maghiari. În memoriu se cerea explicit ca protestul să fie citit la radio şi să se arate clar că ei, ceangăii sunt români.

     Iosif Petre M.Pal, într-o cunoscută lucrare a sa (Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, Săbăoani – Roman) apărută în două ediţii – 1941 şi 1942 – ca om ridicat dintre ceangăi, cu posibilitatea de a cerceta situaţia întregii regiuni, a susţinut şi el că imensa majoritate a ceangăilor sunt români. Unul dintre argumentele sale a fost acela că o serie de preoţi catolici de origine etnică maghiară au schimbat numele româneşti ale credincioşilor în nume maghiare înscrise ca atare în registrele bisericilor.

Provincialul franciscanilor a relevat că însuşi numele familiei sale – Dumitru – a fost transformat pe această cale în Pal. El mai dă şi alte numeroase exemple care aparţin de strategia impusă, la  sfârşitul secolului al XIX-lea, de politicieni din familia Tisza.

     Istoricul şi filologul P.Cancel, de origine ceangău, într-un documentat studiu rămas inedit, a adus, la rândul său, noi dovezi complementare, sprijinind teza lui Iosif Petre M. Pal. Şi el a demonstrat că populaţia cunoscută sub numele de ceangăi este de origine transilvăneană, bilingvă şi de confesiune catolică. Astfel a susţinut cu deosebită putere că folosirea siflantelor tari (cozoc în loc de cojoc etc.) arată un grai tipic, o îmbinare între forma de vorbire cotidiană a românilor din estul Transilvaniei şi a secuilor.

     În stadiul actual al cunoştinţelor, credem că în legătură cu această populaţie se poate susţine că ea este originară din estul Transilvaniei. Ea a ajuns în Moldova târziu, în secolul al XVIII-lea, când era deja bine structurată ca limbă, obiceiuri şi confesiune.

Numai venirea ei atât de târziu în Moldova explică de ce nu a fost asimilată şi nu s-a “pierdut” total în rândul populaţiei româneşti moldoveneşti – net majoritare.

 

 

12 aprilie 1879 – Arborarea pavilionului român de cãtre generalul Davila pe Insula Şerpilor

 

 

 

 

 

 

Foto: Insula Şerpilor

 

 

 Cu un trecut de aproape trei ori milenar (prima sa atestare datează din anul 777 a.Hr., aceasta fiind şi prima atestare scrisă a pământului românesc în literatura antichităţii) şi începuturi ce se pierd în negura miturilor şi legendelor antichităţii, înfruntând numeroase vicisitudini (dovedind, într-o manieră particulară, justeţea vechii zicale „sunt fata locorum”!), Insula Şerpilor a fost, este şi rămâne şi pe mai departe – în ciuda statutului său juridic schimbător – parte organică a vechii vetre carpato-danubiano-pontice.

Înţelegerea corectă a „istoriei” acestui colţ al pământului românesc trebuie să plece de la faptul că din punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării.

Întrucât dreptul natural a premers dreptul scris, din timpuri imemoriale, Insula Şerpilor, situată geografic în faţa braţului Sulina, a fost parte organică a pământului românesc.

(Insula Şerpilor este situată la 45°15’53’’ lat.N şi 30°14’41’’ long.E, la N-E de oraşul Sulina, altfel spus în estul Deltei, în faţa braţului mijlociu al Dunării; între Insula Şerpilor şi uscat distanţa este de cca.45 km – 22 Mm; suprafaţa Insulei Şerpilor este de cea. 17 ha); privită de la mare distanţă, ea oferă imaginea unei mici şi solitare stânci, de formă convexă; din apropiere, ea apare ca o stâncă uriaşă care se luptă cu valurile ce o lovesc necontenit; privită de sus, Insula Şerpilor are forma unui patrulater din piatră cu laturile neregulate, în formă de X, cu un promontoriu/peninsulă în colţul său N-E)

Până la 1857 nici un tratat juridic internaţional nu a consemnat-o nominal ca aparţinând altcuiva, ea rămânând de jure pământ românesc.

Tratatele de pace din 1812,1829 şi 1856 nu au consemnat Insula Şerpilor, Imperiul otoman şi Imperiul ţarist nefiind în măsură să se prevaleze de existenţa unui tratat care să le consacre dreptul juridic asupra ei, sau faptul că una dintre puteri ar fi cedat-o celeilalte în mod legal; ca atare, ea a rămas de jure, pământ românesc!

Ascensiunea politică, militară şi economică a Rusiei, dublată de o politică expansionistă ce viza gurile Dunării, Marea Neagră şi strâmtorile sale, tendinţele expansioniste antiromâneşti urmărite de Austria, pe de o parte, iar pe de altă parte declinul general şi politica de cedări repetate practicată de Imperiul otoman, numeroasele războaie dintre cei trei protagonişti – multe desfăşurate pe pământ românesc, soldate cu grele şi grave pierderi umane şi materiale -, au reprezentat contextul general dar şi cauzele care au făcut posibil modificarea repetată a statutului juridic al insulei.

“Diplomaţia” marilor protagonişti ai acestui “joc”, a oscilat permanent între forţa dreptului şi dreptul forţei, după cum le-au dictat interesele.

În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, Rusia victorioasă smulgea Turciei dreptul de a naviga pe Dunăre, braţul Chilia (devenind pentru prima dată riverană în zonă), Basarabia, precum şi singura noastră insulă din Marea Neagră, Insula Şerpilor (Anexarea insulei a fost un act de forţă, lipsit de orice temei juridic sau drept istoric, care nu poate fi în timp generator de drepturi câştigate, deoarece „Nemo sue jure moli uti debet”!).

În decurs de doar 17 ani, Rusia ţaristă a reuşit să smulgă Imperiului otoman – acesta făcând cesiuni teritoriale la care nu avea dreptul! – cele trei braţe ale Dunării (Chilia-1812, Sulina-1826 şi Sfântu Gheorghe-1829), devenind stăpâna gurilor Dunării, a Deltei Dunării şi ostroavelor sale.

Aceste rapturi de teritorii româneşti au avut consecinţe negative asupra intereselor noastre generale atât în bazinul gurilor Dunării, cât şi în bazinul nord-vestic al Mării Negre (Gurile Dunării, Strâmtorile, Peninsula Crimeea şi Insula Şerpilor au reprezentat de-a lungul timpului poziţii „cheie” privind geopolitica zonei Mării Negre).

Trei momente importante – Bucureşti-1812, Akkermann-1826 şi Adrianopol-1829 – au marcat fixarea Imperiului ţarist ca factor de putere în zonă (până la războiul Crimeii).

Congresul de pace din 1856 şi tratatul încheiat în urma războiului Crimeii (1853-1856) – „cel mai favorabil tratat dintre toate care s-au încheiat pentru Turcia” – au făcut ca importante părţi ale pământului românesc (Dobrogea, Delta Dunării ş.a.) să rămână sub suzeranitatea Imperiului otoman.

Conferinţa de la Paris – a puterilor semnatare a Tratatului de pace din 1856 – s-a încheiat cu primul document de drept internaţional care s-a referit în mod expres la Insula Şerpilor – „Protocole relatif aux limites de la Rusie et de la Turquie vers Bolgrade et Pile des Serpents” (6 ianuarie 1857) – : „(…) comme les traites conclus anterieurement entre la Russie et la Turquie, garde le silence sur le sort de l’île des Serpents, il convient de considerer cette île comme une dependance du Delta du Danube et qu’elle doit, en conséquence, en suivre la destination “.

Ultima parte a prevederii din acest Protocol, demonstrează fără echivoc faptul că marile puteri, în ciuda drepturilor noastre istorice, au dat câştig de cauza Imperiului otoman: primind Delta Dunării, acesta a intrat automat şi în posesia Insulei Şerpilor.

În perioada 1857-1878, dominaţia otomană asupra insulei a fost una formală, ea rămânând un reper natural pentru navigaţia în zona vestică a Mării Negre.

După războiul de independenţă, conform art. XLVI al Tratatului de pace de la Berlin (1878) „ Les îles formant le delta du Danube ainsi que l’île des Serpents, le sandjak de Toulcha comprenant les districts (cazas) de Kilia, Soulina, Mahmoudie, Isaktcha, Toultcha, Babadagh, Hirsovo, Kusîendje, Medjidie son reunis ŕ la Roumanie. (…)”.

Nevoită să suporte racilele noii „ordinii” politice instituite pe bătrânul continent, ca ţară europeană implicată activ în evenimentele în derulare, România n-a putut evita postura de victimă a politicii de compensaţii practicată de marile puteri ale timpului.

Formalităţile oficiale de reunire a Insulei Şerpilor cu România au avut loc pe 12 aprilie 1879, în fruntea delegaţiei române care a oficiat acest act aflându-se generalul (medic) Carol Davila.

 

 

 

 

 

 

Foarte puţini ştiu că marele nostru medic Carol Davila, a fost acela care, în fruntea unei comisii, a recepţionat Insula Şerpilor de la turci şi că el este acela care pentru prima dată a înfipt drapelul românesc pe această insulă.

 Fotografia, publicată numai în revista Ilustraţiunea română , nr. 45, anul II, din 30 octombrie 1930, p. 12, azi dispărută, se afla în posesia d-lui Constantin C. TONEGARU.

 

Sursa:

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr43/insula_serpilor.htm

Prof. dr. Dominuţ PĂDUREAN