CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

10 septembrie 1872- A murit Avram Iancu („Crăişorul Munţilor”), conducătorul revoluţiei române de la 1848 din Transilvania


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Avram Iancu este personalitatea istorică care ocupă primul loc în ierarhia celor mai cântaţi eroi ai poporului român. Atât cântecele populare, cât mai ales cântecele patriotice  l-au ales adesea ca subiect pe Craiul Munţilor.

Majoritatea românilor au învăţat despre Avram Iancu din aceste cântece sau văzând marele număr de statui care au fost înălţate în  oraşele transilvănene. Cât despre cele câteva rânduri din manualele de istorie, acestea  nu suplinesc absenţa informaţiilor despre viaţa şi activitatea lui Iancu şi, cu atât mai puţin, despre evenimentele din Transilvania din 1848-1849.

Practic cunoştinţele majorităţii românilor se reduc la „Iancu i-a bătut / i-a omorât pe unguri”.

 

 

 

 

 

Image result for Avram_Iancu photos

 

 Portretul lui Avram Iancu de Barbu Iscovescu

 

Avram Iancuconducătorul revoluţiei române de la 1848 din Transilvania s-a născut în anul 1824 în Vidra de Sus, în Munții Apuseni într-o familie de țărani moți înstăriți. Maria, mama sa era o femeie harnică, frumoasă şi înţeleaptă.

Cel dintâi strămoș cunoscut al lui Avram Iancu a fost Gheorghe Iancu, preot ortodox în satul Vidra de Sus, participant la răscoala lui Horea și rudă cu acesta.  Fratele bunicului lui Avram Iancu a fost eroul răscoalei de la 1784, Horea.

Gheorghe Iancu bunicul, preot ortodox, venise din ţinutul Muntelui Găina la Vidra de Jos, după care, mutându-se în Vidra de Sus şi-a construit o casă în anul 1800, casa-muzeu de astăzi.

Tatăl eroului – Alisandru Iancu, a fost  ţăran iobag, paznic al pădurilor fiscului, apoi jude comunal, născut în anul 1797. 

În casa dascălului Mihai Gomboş (întemeietorul unui neam de cărturari), Avram a învățat literele şi numerele, după care este trimis la şcoala primară din Neagra.

La 10 ani merge la Cîmpeni, găzduit de familia Şuluţiu, cu fiii căruia  va lega o prietenie  pe viaţă, unul dintre ei fiind chiar biograful său de peste ani – Iosif Sterca Şuluţiu.

Aici urmează cursurile primare, cititul, socotitul, istoria și geografia, cîntul şi desenul, regulile moralei şi ale bunei cuviinţe.

După terminarea şcolii din Cîmpeni, împlinind  vîrsta de 13 ani, în toamna anului 1837, făcînd drumul cu căruţa de la Vidra de Sus, tatăl său îl înscrie la gimnaziul unic de trei clase din Zlatna, (Ampelum) vestita localitate minieră de pe Valea Ampoiului.

În protocoalele “Gimnaziului umanistic”, care a funcţionat din anul 1790, transfomat apoi în “Gimnaziu crăiesc” îl găsim înregistrat ca “Iank Abraham, de religie romano-catolică!”.  Limba de predare era cea latină.

După patru ani de studii, absolvă gimnaziul cu calificativul “eminens”. Aici, în localitatea minieră, cunoscînd mai îndeaproape suferinţele iobagilor, se horărăşte să devină jurist.

În anul 1841, la 17 ani, se  înscrie la liceul piariştilor  din Cluj, tot un liceu catolic, asemenea gimnaziului de la Zlatna- “Institutul superior regesc al romano-catolicilor din Transilvania”, unde urmează clasa superioară “humanitas” (de umanităţi), apoi cele două clase de filosofie, care erau obligatorii pentru a putea trece la drept.

După încheierea celor trei ani, în 1843 se întoarce la Vidra sa natală, îmbrăcat în haine domneşti, spre dezamăgirea mamei sale, că îşi lepădase straiele ţărăneşti.

Voinicul de 18 ani, în 1844, se înscrie la cursurile Facultăţii de drept din Cluj, alături de el, în acelaşi an, era și Iosif Sterca Suluţiu – biograful și bunul său amic. Finalizînd cursurile, în vara anului 1846, solicită guvernului un post de practicant, fără salariu, dar este respins, nefiind nobil, pe motivul originii sale plebee.

După cîteva săptămîni petrecute la Sibiu, ca practicant la tezauriatul ţării, pleacă la Tîrgu-Mureş, înscriindu-se „cancelist” (practicant) la „Tabla regească” (Curtea de apel a Transilvaniei), în scopul de a deveni avocat.

Participă  în 15 ianuarie 1847, ca practicant la Tabla regească, la Dieta Transilvaniei de la Cluj.

Acelaşi Şuluţiu relatează că în drumul lor spre casă, după dezbaterile parlamentare din Dietă, Iancu ar fi spus următoarele cuvinte:

Frate Şuluţiu! nu te supăra pe mine, oricît de bun român ai fi, tu nu poţi simţi durerea ce am simţit-o eu azi. Tu şi familia ta nu sunteţi robi ca mine şi ca părinţii mei… Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea!”.

În preajma izbucnirii revoluției,a devenit unul dintre fruntașii intelectualității românești transilvănene, luptătoare pentru emancipare socială și națională.

În 13 mai, moţii în frunte cu Iancu şi Buteanu ,”vreo zece mii, organizaţi în cete şi disciplinaţi milităreşte”, după cum scria Silviu Dragomir, autorul monografiei Avram Iancu vin pe Cîmpia Blajului unde  patruzeci de mii de români, ascultă cu emoţie cuvintele Crăişorului:

Uitaţi-vă pe cîmp, românilor, sîntem mulţi, ca cucuruzul brazilor, sîntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi!”. Acolo se hotărăşte ştergerea iobăgiei şi proclamarea drepturilor românilor.

Fără naţionalitate, spunea Bărnuţiu, nu e libertate, nici lumină nicăieri, ci pretutindeni numai lacrimi, întuneric, amorţire. Ce este apa pentru peşte, aerul pentru zburătoare şi pentru toate vieţuitoarele? Ce este lumina pentru vedere, soarele pentru creşterea plantelor, vorba pentru cugetare, aceasta este naţionalitatea pentru fiecare popor…”.

Ca  prefect şi comandant suprem al Legiunii a XIII-lea, Auraria Gemina, din Transilvania, Iancu pleacă în munţi în fruntea moţilor săi care participaseră la Adunarea de la Blaj şi  aduce la cunoştinţa celor rămaşi acasă hotărîrile luate acolo în numele lor şi al naţiunii române – desfiinţarea iobăgiei, independenţa naţională a românilor din Transilvania, învăţămînt românesc de toate gradele ş.a.

Revoluţia dă în clocot. Pînă la sfîrşitul lui octombrie 1848 ea  cuprinsese aproape întreaga Transilvanie.

1850,  20 februarie. Avram Iancu soseşte la Viena, împreună cu o delegaţie a românilor, căutînd să obţină din partea guvernului drepturile pentru români.

În 8 şi 11 martie este primit de către noul împărat, Francisc Iosif, care după primirea memoriului, va răspunde:

Voi cere de la miniştri mei un raport şi vă asigur că dorinţele juste ale românilor vor fi împlinite”.

 

Avram Iancu în preajma revoluţiei din Transilvania

 

 

20 decembrie 1850.

 

Cuprins de o mare nelinişte (ciudată premoniţie!), la Cîmpeni, Avram Iancu îşi scrie Testamentul său („Ultima Voinţă”):

 

Semnătura lui Avram Iancu, Casa memorială Avram Iancu

 

 

 Testamentul lui Avram Iancu:

 

“Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, ca speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica.

Nu stiu câte zile mai pot avea ; un fel de presimţire îmi pare ca mi-ar spune, ca viitorul este nesigur.

Voiesc dar şi hotarât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi ; tare crezând, că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele.”

 

Reîntorcîndu-se în  Apuseni, la 21 iulie 1852, Iancu nu vrea să dea ochi cu împăratul care vizita ţinuturile unde a avut loc Revoluţia. La Vidra, la Cîmpeni, Roşia Montană, Detunata, Abrud sau Bucium, Iancu refuză de asemenea întîlnirea cu monarhul.

1852, 17  septembrie. Iancu este arestat şi trimis sub escortă la Alba Iulia, unde fusese ţinut în lanţuri şi străbunul său Horia. Acolo, închis în clădirea judecătoriei de ocol, este legat, umilit şi bătut de către un ofiţer austriac, slujbaş al împăratului. În faţa acestei insulte sufletul său a coborît „în smoala melancoliei nesfîrşite…”.

După eliberarea din închisoare, îşi petrece timpul rătăcind prin munţi, pe Valea Arieşului. Se spune că ar fi avut probleme psihice, datorate şederii în închisoare.

Se adăposteşte la Baia de Criş, în casa covrigarului Ioan Stupină, unde-şi petrecea serile cântând, acompaniat de fluier, oamenilor care veneau să-l asculte.

1855, toamna. Pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj, cu creştetul descoperit, „ca în faţa unui altar”, Craiul Munţilor, cu ochii înlăcrimaţi scrutează depărtările…

 

 

 

 

 

Related image

 

 

 

În ultimele două decenii ale vieții sale, Iancu  a suferit de o boală psihică. Starea sănătății sale psihice începuse să se deterioreze la sfârșitul anului 1852 .

A rămas în memoria colectivă ca umblând din sat în sat cu minţile rătăcite, după unele păreri puțin verificate și din surse neverificate.

Conform  părerii, de data aceasta de specialitate, a medicului Ovidiu Vuia, specialist în neuropsihiatrie în Germania, Avram Iancu nu a fost nebun:

„…În ce privește tulburările zise psihice, după majoritatea absolută a medicilor, și noi nu facem decât a le întări diagnosticul, nu numai datorită debutului la 28 ani și duratei lungi de două decenii, dar întreg tabloul clinic și evoluția sa, înlătură indiscutabil, eventualitatea unei infecții a sângelui cu manifestarea unui sifilis nervos.

Rămâne ipoteza unei psihoze declanșate de o traumă, sau cum e cazul, de nenumărate traume psihice, nu rar observată în practica neuropsihiatrică. Personal cred că nici această boală nu intră în discuție, în primul rând fiindcă tulburările psihice ale lui Iancu nu pot fi încadrate în tabloul unei psihoze anumite.

E drept că prezentase unele idei de persecuție, după unii adevărată manie, a fost trist și melancolic, adesea după ce-și termina cântecele de jale la fluier, plângea, dar respectivele simptome nu sunt suficiente pentru a diagnostica o psihoză de tip maniaco-depresiv, schizofrenic sau paranoic. … Ajung la concluzia că Avram Iancu nu a fost nebun propriu-zis din punct de vedere neuropsihiatric. …

În consecință, fără să mă îndepărtez de principiile științifice ale medicinii, după care trebuie văzută boala lui Avram Iancu, eu împărtășesc părerea că (…) Craiul Moților n-a suferit de nici o psihoză, prin urmare pe limbaj laic, nu a fost nebun. … sunt de părere că ar fi cazul, în legătură cu suferințele sale, să evităm termeni ca „dezechilibru psihic” sau „boală incurabilă”, când manifestările psihice ale lui Iancu sunt de natură reactivă, țin mai mult de alterări provocate de împrejurări externe, care însă, nu depășesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului”.

În dimineața zilei de 10 septembrie 1872, Avram Iancu a fost găsit mort, cu privirea încremenită spre cer, pe prispa brutăriei (azi muzeu) lui Ioan Stupină, zis Lieber, din Baia de Criș.

A fost îngropat cu funeralii naționale la 13 septembrie în Panteonul Moților de la Țebea, jud. Hunedoara, lângă „Gorunul lui Horea”.

La slujba de înmormântare au slujit 36 preoți, în frunte cu protopopii Mihălțanu (ortodox) din Brad și Balint (unit) din Roșia Montană. În fruntea convoiului funerar pășeau foștii comandanți militari ai românilor, care se mai aflau în viață: Simion Balint, Axente Sever, Mihai Andreica, Nicolae Corcheș și Clemente Aiudeanu.

Pentru a anunța moartea sa, clopotele au tras în munți timp de trei zile și trei nopți. Comitetul de înmormântare l-a declarat „erou al națiunii”.
Înmormântarea a avut loc sub Gorunul lui Horea din curtea bisericii ortodoxe din Țebea, după dorința lui Avram Iancu .

Peste 4.000 de persoane, după alte surse 10.000, au participat la înmormântare. Moții au sosit călări din Vidra de Sus încă din data de 11 septembrie, pentru a-l priveghia.
Ceremonialul funebru a început la ora 14, în 13 septembrie, în Baia de Criș, apoi convoiul, care se întindea pe mai mult de 2 kilometri, a pornit spre Țebea. Pe tot parcursul s-a cântat „Marșul lui Iancu” și „Deșteaptă-te, române!”.

Când primii oameni intrau în Țebea, ultimii din coloană abia porneau din Baia de Criș. În fruntea convoiului mergea un tânăr cu un drapel în culorile românești roșu-galben-albastru, drapate în negru.

În momentul în care sicriul a fost coborât în groapă, s-au tras salve de pușcă, în semn de onoruri militare .
Crucea de piatră a fost donată de preotul român Ioan Tisu, iar pe ea a fost inscripționat simplu:

„AVRAM IANCU, ADV(OCAT), PREF(ECTUL) LEG(IUNILOR) ROM(ÂNE) în anul 1849-9. +1872”
Necrologul lui Avram Iancu din „Telegraful român” spunea:”viața lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale”.

La 13 septembrie 1872, declarat „mort naţional”, jelit de popor, de prefecţii şi tribunii săi, în frunte cu cei 36 de preoţi, trupul eroului cobora în pămîntul de la Ţebea, aproape de gorunul celuilalt Crăişor, Horea, al cărui nepot era !

Ultimul portret al lui Avram IancuPlaca funerară de pe mormântul lui Avram Iancu la ŢebeaMormântul lui Avram Iancu la Ţebea

 

Ultimul portret al lui Avram Iancu şi mormântul său de la Ţebea

În revista  Familia, Iosif Vulcan, scria cu înfrigurare aceste cuvinte:

Condeiul nostru încă e ud, căci abia scriseserăm necrologul marelui nostru poet Dimitrie Bolintineanu, şi iată acuma soarta fatală ne sileşte a-l lua din nou în mînă, să-l înmoiem în lacrimile noastre şi să anunţăm naţiunii iarăşi o ştire tristă, că eroul nepătat din 1848, regele munţilor – cum l-a numit poporul, – unul din martirii scumpi ai noştri, gloriosul dar nefericitul Avram Iancu, a murit la Baia de Criş în 10 septembrie la vîrsta de 48 de ani… Cine a fost Iancu?  Expresia unei idei înalte, unei dorinţe străbune, care nu se va stinge niciodată din sînul naţiunii române…

Astăzi, Avram Iancu este considerat cel mai mare erou al românilor din Transilvania, iar memoria lui este cinstită îndeosebi de moți, între care trăiesc și azi urmașii foștilor lăncieri ai lui Iancu, de la 1848.

Image result for bustul lui avram iancu realizat de sculptorul Romulus Ladea la baia de criş

La Baia de Criş a fost dezvelit bustul său, realizat de sculptorul Romulus Ladea.

 

„Tu, Iancule şi Moţii tăi, aţi trăit şi aţi murit pentru libertate. Idealul acesta rămîne la temelia vieţii noastre naţionale. Pentru izbîndirea şi desăvîrşirea acestui ideal vor trăi şi vor muri generaţiile, cari te urmează. Ci tu dormi liniştit, Iancule, acolo la pragul bisericuţei din Ţebea, în umbra gorunului lui Horia: geniul tău veghează deasupra naţiunii române”.

 

 

– Vasile Goldiş –

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/21/acad-ioan-aurel-pop-romania-noastra-si-momentele-ei-de-cumpana/

 

 

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Avram_Iancu;

  4. http://www.glascomun.info/?p=852.

08/09/2017 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , ,

Un comentariu »

  1. A republicat asta pe Octavpelin's Weblog.

    Apreciază

    Comentariu de octavpelin | 09/09/2017 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: