CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Rezistența anti-comunistă românească din exil şi „Fondul Creţianu”


 

 

 

Inițiatorul ideii de a organiza o conducere românească în exil, în contextul intrării iminente a trupelor sovietice în România, a fost Mihai Antonescu, ministru al afacerilor străine în perioada războiului. La începutul anului 1943, după înfrângerea de la Stalingrad, Mihai Antonescu întocmise deja o listă de persoane care urmau să se refugieze în occident pentru a continua rezistența împotriva comunismului.

 

 

 

Related image

Foto: viceprim-ministrul și ministrul de externe Mihai Antonescu 

al Consiliului de Miniștri condus de Ion Antonescu

 

 

 

Pentru finanțarea acestei rezistențe în exil, în perioada 1943 – 1944, au fost  transferaţi aproximativ 20 de milioane de franci elvețieni în bănci din Elveția într-un cont secret, suma respectivă fiind destinată unui  guvern în exil care ar fi urmat să organizeze lupta împotriva comunismului.

Administrator al acestui fond a fost numit Vespasian V. Pella, ministrul plenipotențiar al României la Berna, iar scoaterea banilor din ţară s-a realizat prin transferuri intermediare în capitalele ţărilor unor ţări neutre în ţimpul razboiului: Ankara, Stockholm, Madrid şi Berna. 

Cu puţin timp înainte de căderea guvernului Rădescu, la 12 ianuarie  1945, ministrul de externe de atunci, Constantin Vişoianu, a dat dispoziţie legaţiei din Berna să încredinţeze lui Alexandru Cretzianu, ambasador la Ankara, cca. o treime din fondul depus de Mihai Antonescu, adică 6 milioane de franci elveţieni.

 

 

 

Image result for alexandru cretzianu photos

 

 

Cretzianu se bucura de încrederea deplină a lui Iuliu Maniu şi a primit drept de semnătură unică pentru acel cont de 6 milioane.

A încasat pe loc 3 milioane, restul rămânând în bancă.  Ultima tranşă de 3 milioane a fost încasată de Cretzianu în 1955.

Suma de 6 milioane de franci elveţieni depuşi la Berna pe numele lui Cretzianu a primit denumirea de „Fondul Naţional Român”.

Iniţial, Mihai Antonescu stipulase ca fondul de 20 milioane să servească nevoilor unui eventual refugiu în Occident al guvernului român.

În primii trei ani de după 23 august 1944 n-a apărut nici o nevoie de refugiu, deoarece ţara a fost ocupată cu asentimentul regelui şi al guvernului următor regimului Antonescu.

După trei ani însă, chiar politicienii care complotaseră la 23 august s-au văzut în primejdie de-a fi arestaţi; ţara începea să fie comunizată în adâncimea tuturor structurilor ei şi regele abdicase (1947); nici o putere occidentală nu s-a arătat dispusă să ia apărarea politicienilor democraţi români,astfel încât a apărut o nouă nevoie de refugiu pentru cei ce scăpaseră nearestaţi până atunci.

După încheierea armistițiului cu Națiunile Unite, Grigore Niculescu-Buzesti, ministru al afacerilor străine în guvernul Generalului Constantin Sănătescu, a dispus ca banii să se întoarcă în țară. Banca Națională a primit treptat peste 10 milioane de franci elvețieni, dar noul titular al Ministerului Afacerilor Străine, Constantin Vișoianu (în guvernul Generalului Nicolae Rădescu, numit la 5 decembrie 1944) a dispus încetarea transferurilor de bani din Elveția.

 

 

 

Related image

 

Foto: Constantin Vișoianu (n. 4 februarie 1897, Urlați, România – d. 4 ianuarie 1994, Washington, SUA) a fost un jurist, diplomat, publicist și om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru de externe în al doilea guvern Sănătescu (4 noiembrie 1944 – 6 decembrie 1944) și în guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945).

 

Din suma inițiala a „fondului elvețian” de 20 de milioane de franci elvețieni, în contul lui Alexandru Cretzianu au ajuns aproximativ 6 milioane. Transferul la Schweizerische Bankgesellschaft din Berna a fost efectuat la 5 mai 1945. 

Transferul ordonat de Constantin Vișoianu la Schweizerische Bankgesellschaft din Berna, efectuat la 5 mai 1945 pe baza decretului-lege Nr. 576 din 4 noiembrie 1944, era perfect valabil. Decretul dădea dreptul ministrului afacerilor străine să efectueze cheltuieli discreționare, menționând că „cheltuielile nu trebuie justificate prin acte”. Deși guvernele următoare au contestat legalitatea transferului, ele au continuat să efectueze plăți în virtutea aceluiași decret.

 După cum îşi aminteşte profesorul Neagu Djuvara, doar o parte din acei bani au fost folosiţi pentru sprijinirea exilului românesc.

De altfel, cu aceeași justificare, la 28 ianuarie 1948 Ana Pauker, ministru de externe al Republicii Populare Române, semna o decizie prin care o împuternicea pe Ana Toma, secretar de stat la același minister, „de a aproba cheltuielile de la fond pentru interese superioare de stat, în limitele prevederilor bugetare și ale creditelor deschise de Ministerul Finanțelor în orice sume, când cheltuielile se sprijină pe acte, și până la cel mult 20% din totalul fondurilor, când e vorba de plata în interes general, care nu pot sau nu trebuie să fie sprijinite pe acte”.

 La un interogatoriu în subsolul Ministerului de Interne, fostul şef al SSI, Eugen Cristescu, îi povestea la 14 aprilie 1946 anchetatorului  cum a vrut să plece din ţară, după lovitura de stat de la 23 august 1944:

„ Aveam asigurate vizele de intrare în Elveţia, deoarece, mai multe luni de zile înainte, Mihai Antonescu întocmise o listă cu 200 de oameni, printre care figurau şi eu şi Tobescu, şi g-ralul Vasiliu”.

Pentru Cretzianu nu existau probleme. A luat cu el fondul de rezervă al ambasadei din Ankara şi a plecat la Paris, apoi în Statele Unite. Acolo i s-a alăturat Brutus Coste, însărcinat cu afaceri la Lisabona, cu fondul de rezervă al legaţiei din capitala portugheză. Cam atât se ştia pe atunci despre „Fondul Naţional Român”.

Într-un document din Paris intitulat B.I.R.E. din 16 februarie 1976, apar primele date despre „Fond” sub semnătura generalului C. Petre-Lazăr, fost aghiotant al regelui Mihai.

În CARTEA MEMORANDULUI a lui Ion Raţiu (Londra, 1979) au fost preluate unele date şi comentarii din articolul lui Petre-Lazăr. Este anul morţii lui Cretzianu. Văduvei lui, Elise Cretzianu, moştenitoarea conturilor bancare, nu-iau  plăcut comentariile lui Petre-Lazăr şi i-a cerut lui Ion Raţiu să publice un „drept la replică” în foaia lui, Free Romanian Press (Presa liberă română), pe care l-a publicat la 16 noiembrie 1980. D-na Cretzianu contesta total existenţa unui „Fond Naţional”.

Ea a recunoscut totuşi că banii care s-ar fi putut numi aşa, erau în sumă de 7.020.034 franci elveţieni, dar nu spune cum s-a ajuns la această cifră. Se poate deci presupune că suma de 7 milioane era formată din cele 6 milioane iniţiale, plus fondul ambasadei din Ankara (adus de Cretzianu), plus fondul celei din Lisabona (adus de Brutus Coste), plus dobânzile aferente.

Guvernul comunist de la Bucureşti a cerut prin justiţie să i se predea „Fondul”.

Procesul a fost pierdut de România, aşa cum s-a pierdut mai târziu şi procesul intentat ex-regelui Mihai de recuperare a unor tablouri de mare valoare din patrimoniul naţional (erau la Peleş), cu care Mihai plecase la abdicare, în 1947.

„Fondul” a mai fost revendicat tot în justiţie de ex-regele Carol al II- lea, altă dată de ex-regele Mihai, din iubire de ţară desigur, dar Cretzianu a câştigat de fiecare dată.

S-a aflat ceva mai târziu de existenţa unei scrisori din 2 ianuarie 1945, adresate de Vişoianu, pe atunci ministru de externe, ambasadorului Cretzianu de la Ankara şi că într-un paragraf al scrisorii se spunea:

„Date fiind condiţiile excepţionale care determină actualmente situaţia ţării, am hotărât a va aloca cu titlu personal o sumă de 6 milioane franci elveţieni destinată a acoperi cheltuielile necesare în legătură cu pregătirea poziţiunei noastre la încheierea păcii, cu integrarea noastră în planurile de organizare a lumei de după războiu şi cu informarea opiniei publice internaţionale despre probleme specifice ale României (…) Potrivit articolului 5 din Legea nr. 576 (publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 266 din 16 nov. 1944) care reglementează mânuirea Fondului pentru interese superioare de Stat, ordinul de faţă constituie pentru Domnia Voastră singurul act justificativ”. Semnat, Constantin Vişoianu, ministrul Afacerilor Externe.

Semnificaţia principală a scrisorii era că Alexandru Cretzianu nu avea nevoie de nici o altă autorizaţie pentru a administra „Fondul”.

Expresia „cu titlu personal” îi dădea dreptul să considere banii ca fiind ai lui personal şi să facă orice cu ei.

Iar prin ultima frază privind Legea 576 din 16 noiembrie 1944, Vişoianu îşi informa corespondentul că transferul celor 6 milioane era perfect legal, fiind consfinţit prin lege.

De fapt, legea 576 fusese introdusă şi votată anume la cererea directă a lui Vişoianu, cu scopul de a da aparenţă legală unui act ilegal.

Suma transferată în contului lui Alexandru Cretzianu pentru a alimenta acţiunile exilului a fost  o permanentă sursă de neînţelegeri a emigraţiei.

După ce s-a văzut cu banii în cont, Cretzianu s-a comportat ca unicul administrator al lor. Certurile s-au declanşat la jumătatea anului 1946, momentul începerii lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris. La acea dată, deja părăsisera România o serie de diplomaţi si politicieni de marcă: Grigore Gafencu, Nicolae Radescu, Constantin Visoianu etc.

Ei s-au alăturat diplomaţilor care refuzaseră sa revină la Bucureşti dupa 6 martie 1945, printre care Alexandru Cretzianu (gestionarul „fondului elveţian”), sau tânarul funcţionar diplomatic Neagu Djuvara. Emigraţia a depus o serie de memorii la Conferinţa de Pace prin care denunţau regimul instalat in România odată cu venirea la conducere a guvernului procomunist al lui Petru Groza.

Cretzianu a distribuit puţini bani celor care se aflau la Paris cu ocazia Conferinţei. „Zgârcenia” sa i-a nemulţumit pe ceilalţi, intrând în conflict chiar cu Vişoianu, omul care-i incredinţase banii. După terminarea lucrarilor Conferinţei, Cretzianu a „taiat” finanţarea lui Gafencu şi Rădescu, provocând dezbinarea diplomaţilor exilaţi.

Neagu Djuvara povestea în memoriile sale că ajunsese aproape să se umilească in faţa lui Cretzianu ca să-i dea bani pentru ajutarea românilor refugiaţi in Occident. 

S-a constatat după moartea lui Cretzianu că acesta facuse în nume propriu din acei bani investitii financiare falimentare.

Nici Cretzianu, nici moştenitoarea sa, Elise, n-au dat niciodată şi nimănui socoteală în privinţa felului cum s-au cheltuit banii „Fondului”, singurele indicii fiind unele declaraţii accidentale sau aprecieri aproximative.

 De exemplu, s-a spus că s-au  cheltuit  4-500.000 franci pentru situaţii neprevăzute, deplasări, diurne, traducerea unor acte oficiale pe care refugiaţii le aduceau în Vest, întruniri publice şi mese date la diferite ocazii personalităţilor cu care intra în contact CNR-ul, suma fiind  evident exagerată.

Cu toate acestea, Cretzianu n-a putut cheltui mai mult de un milion de franci din cele şapte.

S-a mai spus că s-au plătit subvenţii membrilor CNR, ceea ce iar nu e de crezut. Până în 1972, aceştia erau plătiţi de Comitetul pentru o Europă Liberă (care subvenţiona toate Comitetele Naţionale în exil, Adunarea Naţiunilor Captive, ACEN  şi Radio Europa liberă).

În 1950 Comitetul pentru o Europă liberă plătea fiecărui membru CNR câte 500 de dolari pe lună. Nu era mult, dar era suficient pentru traiul de zi cu zi.

Cum Cretzianu a pus capăt sprijinului financiar pentru CNR puţin după 1972, se poate presupune că „Fondul” a rămas la suma acelui an, ceva mai mult de 6 milioane franci elveţieni, sumă despre care nimeni nu mai ştie (şi n-a ştiut) nimic.

NOTĂ

Informaţii mai mult sau mai puţin sumare despre „Fond” au apărut şi în ziare româneşti din Occident: Buletinul Ligii românilor liberi (Carol Citta Davilla) din mai 1953; Patria din München (general Ion Gheorghe) din sept. 1953; Curentul (Vasile C. Dumitrescu) din iul.-aug. 1984. Cele mai importante informaţii sunt următoarele:

1. Legaţia română din Berna a deschis contul Alexandru Cretzianu la 4 mai 1945 la Schweitzerische Bankgesellschaft din Berna.

2. Guvernul Groza a revendicat „Fondul” prin Curtea de Apel din Berna la 20 ian. 1953 cerând instituirea unui sechestru judiciar care se admite, dar România pierde procesul deoarece Cretzianu dovedeşte că este titularul legal.

3. Cretzianu retrage banii şi-i depune la Union de Banques Suisses, Berna.

4. Liga românilor liberi (general Rădescu) revendică „Fondul” tot la Curtea de Apel din Berna, dar pierde procesul din acelaşi motiv ca şi guvernul Groza.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/02/14/file-de-istorie-14-februarie-1955-atacul-asupra-legatiei-romaniei-comuniste-de-la-berna/

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://neamulromanesc.wordpress.com/arhiva/dezvaluiri-serban-andronescu-un-jaf-sinistru-fondul-national-roman/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Comitetul_Na%C8%9Bional_Rom%C3%A2n_(1948)

Publicitate

06/09/2017 - Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , ,

2 comentarii »

  1. A republicat asta pe radupopescublog.

    Apreciază

    Comentariu de Radu | 07/09/2017 | Răspunde

  2. In atacul de la Berna legionarii l-au impuscat pe ofiterul DIA de transmisiuni Setu(Sutu numele real) pentru codurile legatiei romane folosit in a transmite informatii- spionaj. Lichidarea nu a fost un accident pentru ca CIA nu era capabila sa sparga cifrurile si codurile spionajului romanesc- ofiterii CIA erau prosti si erau celebrii pentru prostie in perioada respectiva. Cum baniii din fondul asta au fost mancati de baietii destepti regalisti , CIA nu stia cate informatii reusise Setu sa trimita in Romania si pentru asta a apelat la legionari ca sa nu se faca exilul romanesc de ras in fata lui Nicolschi. Cum Setu s-a speriat, legionarii l-au impuscat ca in bancurile cu prosti. La inlocuirea lui Setu s-a realizat ruptura dintre GRU si serviciile secrete romanesti prin protestul si refuzul a zece ofiteri de a accepta postul. Surpriza generalului…GRU a fost atat de mare incat a trebuit sa recurga la amenintari cu 25 de ani puscarie la Poarta Alba pana cand unul din ofiterii a cedat.

    Apreciază

    Comentariu de anonim | 07/09/2017 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: