Rezistența anti-comunistă românească din exil şi „Fondul Creţianu”

 

 

 

Inițiatorul ideii de a organiza o conducere românească în exil, în contextul intrării iminente a trupelor sovietice în România, a fost Mihai Antonescu, ministru al afacerilor străine în perioada războiului. La începutul anului 1943, după înfrângerea de la Stalingrad, Mihai Antonescu întocmise deja o listă de persoane care urmau să se refugieze în occident pentru a continua rezistența împotriva comunismului.

 

 

 

Foto: viceprim-ministrul și ministrul de externe Mihai Antonescu 

al Consiliului de Miniștri condus de Ion Antonescu

 

 

 

Pentru finanțarea acestei rezistențe în exil, în perioada 1943 – 1944, au fost  transferaţi aproximativ 20 de milioane de franci elvețieni în bănci din Elveția într-un cont secret, suma respectivă fiind destinată unui  guvern în exil care ar fi urmat să organizeze lupta împotriva comunismului.

Administrator al acestui fond a fost numit Vespasian V. Pella, ministrul plenipotențiar al României la Berna, iar scoaterea banilor din ţară s-a realizat prin transferuri intermediare în capitalele ţărilor unor ţări neutre în ţimpul razboiului: Ankara, Stockholm, Madrid şi Berna. 

Cu puţin timp înainte de căderea guvernului Rădescu, la 12 ianuarie  1945, ministrul de externe de atunci, Constantin Vişoianu, a dat dispoziţie legaţiei din Berna să încredinţeze lui Alexandru Cretzianu, ambasador la Ankara, cca. o treime din fondul depus de Mihai Antonescu, adică 6 milioane de franci elveţieni.

 

 

 

 

 

Cretzianu se bucura de încrederea deplină a lui Iuliu Maniu şi a primit drept de semnătură unică pentru acel cont de 6 milioane.

A încasat pe loc 3 milioane, restul rămânând în bancă.  Ultima tranşă de 3 milioane a fost încasată de Cretzianu în 1955.

Suma de 6 milioane de franci elveţieni depuşi la Berna pe numele lui Cretzianu a primit denumirea de „Fondul Naţional Român”.

Iniţial, Mihai Antonescu stipulase ca fondul de 20 milioane să servească nevoilor unui eventual refugiu în Occident al guvernului român.

În primii trei ani de după 23 august 1944 n-a apărut nici o nevoie de refugiu, deoarece ţara a fost ocupată cu asentimentul regelui şi al guvernului următor regimului Antonescu.

După trei ani însă, chiar politicienii care complotaseră la 23 august s-au văzut în primejdie de-a fi arestaţi; ţara începea să fie comunizată în adâncimea tuturor structurilor ei şi regele abdicase (1947); nici o putere occidentală nu s-a arătat dispusă să ia apărarea politicienilor democraţi români,astfel încât a apărut o nouă nevoie de refugiu pentru cei ce scăpaseră nearestaţi până atunci.

După încheierea armistițiului cu Națiunile Unite, Grigore Niculescu-Buzesti, ministru al afacerilor străine în guvernul Generalului Constantin Sănătescu, a dispus ca banii să se întoarcă în țară. Banca Națională a primit treptat peste 10 milioane de franci elvețieni, dar noul titular al Ministerului Afacerilor Străine, Constantin Vișoianu (în guvernul Generalului Nicolae Rădescu, numit la 5 decembrie 1944) a dispus încetarea transferurilor de bani din Elveția.

 

 

 

 

Foto: Constantin Vișoianu (n. 4 februarie 1897, Urlați, România – d. 4 ianuarie 1994, Washington, SUA) a fost un jurist, diplomat, publicist și om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru de externe în al doilea guvern Sănătescu (4 noiembrie 1944 – 6 decembrie 1944) și în guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945).

 

Din suma inițiala a „fondului elvețian” de 20 de milioane de franci elvețieni, în contul lui Alexandru Cretzianu au ajuns aproximativ 6 milioane. Transferul la Schweizerische Bankgesellschaft din Berna a fost efectuat la 5 mai 1945. 

Transferul ordonat de Constantin Vișoianu la Schweizerische Bankgesellschaft din Berna, efectuat la 5 mai 1945 pe baza decretului-lege Nr. 576 din 4 noiembrie 1944, era perfect valabil. Decretul dădea dreptul ministrului afacerilor străine să efectueze cheltuieli discreționare, menționând că „cheltuielile nu trebuie justificate prin acte”. Deși guvernele următoare au contestat legalitatea transferului, ele au continuat să efectueze plăți în virtutea aceluiași decret.

 După cum îşi aminteşte profesorul Neagu Djuvara, doar o parte din acei bani au fost folosiţi pentru sprijinirea exilului românesc.

De altfel, cu aceeași justificare, la 28 ianuarie 1948 Ana Pauker, ministru de externe al Republicii Populare Române, semna o decizie prin care o împuternicea pe Ana Toma, secretar de stat la același minister, „de a aproba cheltuielile de la fond pentru interese superioare de stat, în limitele prevederilor bugetare și ale creditelor deschise de Ministerul Finanțelor în orice sume, când cheltuielile se sprijină pe acte, și până la cel mult 20% din totalul fondurilor, când e vorba de plata în interes general, care nu pot sau nu trebuie să fie sprijinite pe acte”.

 La un interogatoriu în subsolul Ministerului de Interne, fostul şef al SSI, Eugen Cristescu, îi povestea la 14 aprilie 1946 anchetatorului  cum a vrut să plece din ţară, după lovitura de stat de la 23 august 1944:

„ Aveam asigurate vizele de intrare în Elveţia, deoarece, mai multe luni de zile înainte, Mihai Antonescu întocmise o listă cu 200 de oameni, printre care figurau şi eu şi Tobescu, şi g-ralul Vasiliu”.

Pentru Cretzianu nu existau probleme. A luat cu el fondul de rezervă al ambasadei din Ankara şi a plecat la Paris, apoi în Statele Unite. Acolo i s-a alăturat Brutus Coste, însărcinat cu afaceri la Lisabona, cu fondul de rezervă al legaţiei din capitala portugheză. Cam atât se ştia pe atunci despre „Fondul Naţional Român”.

Într-un document din Paris intitulat B.I.R.E. din 16 februarie 1976, apar primele date despre „Fond” sub semnătura generalului C. Petre-Lazăr, fost aghiotant al regelui Mihai.

În CARTEA MEMORANDULUI a lui Ion Raţiu (Londra, 1979) au fost preluate unele date şi comentarii din articolul lui Petre-Lazăr. Este anul morţii lui Cretzianu. Văduvei lui, Elise Cretzianu, moştenitoarea conturilor bancare, nu-iau  plăcut comentariile lui Petre-Lazăr şi i-a cerut lui Ion Raţiu să publice un „drept la replică” în foaia lui, Free Romanian Press (Presa liberă română), pe care l-a publicat la 16 noiembrie 1980. D-na Cretzianu contesta total existenţa unui „Fond Naţional”.

Ea a recunoscut totuşi că banii care s-ar fi putut numi aşa, erau în sumă de 7.020.034 franci elveţieni, dar nu spune cum s-a ajuns la această cifră. Se poate deci presupune că suma de 7 milioane era formată din cele 6 milioane iniţiale, plus fondul ambasadei din Ankara (adus de Cretzianu), plus fondul celei din Lisabona (adus de Brutus Coste), plus dobânzile aferente.

Guvernul comunist de la Bucureşti a cerut prin justiţie să i se predea „Fondul”.

Procesul a fost pierdut de România, aşa cum s-a pierdut mai târziu şi procesul intentat ex-regelui Mihai de recuperare a unor tablouri de mare valoare din patrimoniul naţional (erau la Peleş), cu care Mihai plecase la abdicare, în 1947.

„Fondul” a mai fost revendicat tot în justiţie de ex-regele Carol al II- lea, altă dată de ex-regele Mihai, din iubire de ţară desigur, dar Cretzianu a câştigat de fiecare dată.

S-a aflat ceva mai târziu de existenţa unei scrisori din 2 ianuarie 1945, adresate de Vişoianu, pe atunci ministru de externe, ambasadorului Cretzianu de la Ankara şi că într-un paragraf al scrisorii se spunea:

„Date fiind condiţiile excepţionale care determină actualmente situaţia ţării, am hotărât a va aloca cu titlu personal o sumă de 6 milioane franci elveţieni destinată a acoperi cheltuielile necesare în legătură cu pregătirea poziţiunei noastre la încheierea păcii, cu integrarea noastră în planurile de organizare a lumei de după războiu şi cu informarea opiniei publice internaţionale despre probleme specifice ale României (…) Potrivit articolului 5 din Legea nr. 576 (publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 266 din 16 nov. 1944) care reglementează mânuirea Fondului pentru interese superioare de Stat, ordinul de faţă constituie pentru Domnia Voastră singurul act justificativ”. Semnat, Constantin Vişoianu, ministrul Afacerilor Externe.

Semnificaţia principală a scrisorii era că Alexandru Cretzianu nu avea nevoie de nici o altă autorizaţie pentru a administra „Fondul”.

Expresia „cu titlu personal” îi dădea dreptul să considere banii ca fiind ai lui personal şi să facă orice cu ei.

Iar prin ultima frază privind Legea 576 din 16 noiembrie 1944, Vişoianu îşi informa corespondentul că transferul celor 6 milioane era perfect legal, fiind consfinţit prin lege.

De fapt, legea 576 fusese introdusă şi votată anume la cererea directă a lui Vişoianu, cu scopul de a da aparenţă legală unui act ilegal.

Suma transferată în contului lui Alexandru Cretzianu pentru a alimenta acţiunile exilului a fost  o permanentă sursă de neînţelegeri a emigraţiei.

După ce s-a văzut cu banii în cont, Cretzianu s-a comportat ca unicul administrator al lor. Certurile s-au declanşat la jumătatea anului 1946, momentul începerii lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris. La acea dată, deja părăsisera România o serie de diplomaţi si politicieni de marcă: Grigore Gafencu, Nicolae Radescu, Constantin Visoianu etc.

Ei s-au alăturat diplomaţilor care refuzaseră sa revină la Bucureşti dupa 6 martie 1945, printre care Alexandru Cretzianu (gestionarul „fondului elveţian”), sau tânarul funcţionar diplomatic Neagu Djuvara. Emigraţia a depus o serie de memorii la Conferinţa de Pace prin care denunţau regimul instalat in România odată cu venirea la conducere a guvernului procomunist al lui Petru Groza.

Cretzianu a distribuit puţini bani celor care se aflau la Paris cu ocazia Conferinţei. „Zgârcenia” sa i-a nemulţumit pe ceilalţi, intrând în conflict chiar cu Vişoianu, omul care-i incredinţase banii. După terminarea lucrarilor Conferinţei, Cretzianu a „taiat” finanţarea lui Gafencu şi Rădescu, provocând dezbinarea diplomaţilor exilaţi.

Neagu Djuvara povestea în memoriile sale că ajunsese aproape să se umilească in faţa lui Cretzianu ca să-i dea bani pentru ajutarea românilor refugiaţi in Occident. 

S-a constatat după moartea lui Cretzianu că acesta facuse în nume propriu din acei bani investitii financiare falimentare.

Nici Cretzianu, nici moştenitoarea sa, Elise, n-au dat niciodată şi nimănui socoteală în privinţa felului cum s-au cheltuit banii „Fondului”, singurele indicii fiind unele declaraţii accidentale sau aprecieri aproximative.

 De exemplu, s-a spus că s-au  cheltuit  4-500.000 franci pentru situaţii neprevăzute, deplasări, diurne, traducerea unor acte oficiale pe care refugiaţii le aduceau în Vest, întruniri publice şi mese date la diferite ocazii personalităţilor cu care intra în contact CNR-ul, suma fiind  evident exagerată.

Cu toate acestea, Cretzianu n-a putut cheltui mai mult de un milion de franci din cele şapte.

S-a mai spus că s-au plătit subvenţii membrilor CNR, ceea ce iar nu e de crezut. Până în 1972, aceştia erau plătiţi de Comitetul pentru o Europă Liberă (care subvenţiona toate Comitetele Naţionale în exil, Adunarea Naţiunilor Captive, ACEN  şi Radio Europa liberă).

În 1950 Comitetul pentru o Europă liberă plătea fiecărui membru CNR câte 500 de dolari pe lună. Nu era mult, dar era suficient pentru traiul de zi cu zi.

Cum Cretzianu a pus capăt sprijinului financiar pentru CNR puţin după 1972, se poate presupune că „Fondul” a rămas la suma acelui an, ceva mai mult de 6 milioane franci elveţieni, sumă despre care nimeni nu mai ştie (şi n-a ştiut) nimic.

NOTĂ

Informaţii mai mult sau mai puţin sumare despre „Fond” au apărut şi în ziare româneşti din Occident: Buletinul Ligii românilor liberi (Carol Citta Davilla) din mai 1953; Patria din München (general Ion Gheorghe) din sept. 1953; Curentul (Vasile C. Dumitrescu) din iul.-aug. 1984. Cele mai importante informaţii sunt următoarele:

1. Legaţia română din Berna a deschis contul Alexandru Cretzianu la 4 mai 1945 la Schweitzerische Bankgesellschaft din Berna.

2. Guvernul Groza a revendicat „Fondul” prin Curtea de Apel din Berna la 20 ian. 1953 cerând instituirea unui sechestru judiciar care se admite, dar România pierde procesul deoarece Cretzianu dovedeşte că este titularul legal.

3. Cretzianu retrage banii şi-i depune la Union de Banques Suisses, Berna.

4. Liga românilor liberi (general Rădescu) revendică „Fondul” tot la Curtea de Apel din Berna, dar pierde procesul din acelaşi motiv ca şi guvernul Groza.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/02/14/file-de-istorie-14-februarie-1955-atacul-asupra-legatiei-romaniei-comuniste-de-la-berna/

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://neamulromanesc.wordpress.com/arhiva/dezvaluiri-serban-andronescu-un-jaf-sinistru-fondul-national-roman/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Comitetul_Na%C8%9Bional_Rom%C3%A2n_(1948)

Publicitate

Tezele lui Ceauşescu din iulie 1971 – O „revoluție” ideologică inspirată de Mao şi Kim Ir Sen

 

 

Politica pe care o dusese Nicolae Ceauṣescu aṣa numita „destindere internă” a anilor 1965-1968, îi adusese o mare popularitate în rândul românilor.

Din 1965, anul morţii lui Gheorghe Gheoghiu-Dej, şi până în 1971, anul apariţiei tezelor din iulie, Nicolae Ceauşescu a jucat cartea „grelei moşteniri”.

Noul prim-secretar al Partidului Muncitoresc Român a lăsat falsa impresie că este adeptul unui regim mai puţin dur decât cel impus de predecesorul său, în „obsedantul deceniu”.

21 august 1968, a fost ziua în care Ceausescu a dat  lovitura… De la balconul Comitetului Central, Ceaușescu a condamat vehement invazia Cehoslovaciei de către sovietici și astfel a câştigat simpatia Occidentului şi, mai ales, încrederea populației.

 „Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greşeală şi o primejdie gravă”, spunea Ceaușescu.

 

 

 

Aparenta deschidere a lui Ceauşescu a durat până în iulie 1971. Răvăşit de ceea ce văzuse la comuniştii cu ochii oblici, marcat de fanatismul lor, Ceauşescu stabileşte că intelectualul român trebuie să aibă o singură menire: dezvoltarea multilaterală a construcţiei socialiste a omului nou.
Pe de altă parte, vizita preṣedintelui american Richard Nixon, precum ṣi atitudinea critică faṭă de invazia trupelor sovietice în Cehoslovacia, în 1968, îi făcuseră liderului de la Bucureṣti o imagine frumoasă ṣi în Occident.

Aceasta era poziṭia lui Nicolae Ceauṣescu în iunie 1971, atunci când a făcut vizitele oficiale în R.P. Chineză condusă de Mao, în R.P.D. Coreeană, condusă de Kim Ir Sen, în R.P.D. Mongolă a lui Ţedenbal, precum şi Vietnamul de Nord.Vizitele i-au oferit lui Ceauṣescu un nou model de comunism, diferit de cel al ruṣilor.

Abia întors în ṭară, a elaborat „Tezele din iulie” care aveau să permită ideologiei comuniste să nască forme politice ṣi culturale de-a dreptul groteṣti.

După ce a vizitat China, Coreea de Nord, Mongolia şi Vietnamul de Nord ( 1-24 iunie 1971), Ceauşescu a convocat o teleconferinţă cu prim-secretarii de partid ai judeţelor şi le expune o nouă linie culturală şi ideologică a Partidului, revoluţia culturală în stil maoist. Revoluţia culturală a coincis cu debutul cultului personalităţii.

Istoricul Florin Constantiniu distingea trei motive pentru care „minirevoluṭia culturală” a Chinei a fost copiată în România: Ceauṣescu vroia să afirme o nouă identitate a României în lagărul socialist european; Elena Ceauṣescu vroia să o imite pe soṭia lui Mao, Jiang Quing, care se căṭărase ṣi ea la putere; P.C.R. îṣi diversificase compoziṭia socială odată cu aderarea unor intelectuali în perioada „destinderii”. „Tezele din iulie” conṭineau prevederi printre care se aflau intensificarea educației politico-ideologice în școli și universităţi, precum şi îmbunătățirea educației și a acțiunii politice a P.C.R. în organizațiile de copii, tineret și studenți; expansiunea propagandei politice, folosind radioul și televiziunea editurile, cinematografele, teatrul, opera, uniunile artiștilor, promovând un caracter „militant, revoluționar” în producțiile artistice.

Tezele din iulie este un numele  atribuit unui discurs pe care dictatorul român Nicolae Ceaușescu l-a adresat în fața Comitetului Executiv al Partidului Comunist Român (PCR), pe data de 6 iulie 1971. Numele său complet era „Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”. Tezele cuprindeau 17 „propuneri”, care urmau a fi dezbătute într-o plenară C.C. al P.C.R. din toamna aceluiași an.

Acest discurs oarecum Maoist  a marcat începerea unei „mini Revoluții Culturale”  în România Comunistă, lansând o ofensivă Neo-Stalinistă  împotriva autonomiei culturale, o întoarcere la conducerea strictă a realismului socialist și atacuri asupra intelectualilor necorespunzători. Era cerută o conformare strictă, ideologică în științele umane și sociale.

Competența și estetica urmau să fie înlocuite de ideologie; profesioniștii din anumite domenii urmau să fie înlocuiți de agitatori, iar cultura urma din nou să devină un instrument al propagandei politico-ideologică.

În ultima versiune din noiembrie 1971, publicate ca un document oficial al PCR, tezele aveau titlul: Expunere cu privire la programul PCR pentru îmbunătățirea activității ideologice, ridicarea nivelului general al cunoașterii și educația socialistă a maselor, pentru așezarea relațiilor din societatea noastră pe baza principiilor eticii și echității socialiste și comuniste

Ca o anticipare a revenirii la metodele bolşevice în controlul culturii, în februarie 1970, într-o şedinţă a Secretariatului PCR, a fost luată în discuţie tema cinematografiei, un subiect separat fiind criticarea filmului „Reconstituirea” de Lucian Pintilie.

Ceauşescu a afirmat că „omul care nu scrie pentru întregul său popor nu este poet” şi a lansat conceptul de „umanism socialist” – în fapt, o întoarcere la realismul socialist din anii ‘50.

Printre punctele tezelor: interzicerea muzicii „decandente” la radio şi la televiziune, interzicerea băuturilor alcoolice în centrele universitare, participarea tinerilor la mari proiecte de construcţie ca parte a muncii patriotice, intensificarea educaţiei politico-ideologice în şcoli şi universităţi, intensificarea propagandei politice folosind radioul şi televiziunea, precum şi cinematografia, editurile, Uniunea Artiştilor Plastici ș.a.m.d.

Liberalizarea din 1965 a fost condamnată şi a apărut un nou index de cărţi interzise.

În 1970, premiile pentru literatură au adus partidul în conflict direct cu Uniunea Scriitorilor. În urma acestui conflict, partidul și-a recuperat privilegiul de a oferi astfel de premii și să determine standardele de valoare.

Anul 1971 a marcat o cotitură, a generat un proces care se va amplifica ṣi agrava în decurs de două decenii.

 

 

 

 

Ce a urmat?!..

  Ion Bujor, preşedintele Radioteleviziunii, s-a pomenit chemat cu Dumitru Popescu.

A urmat una dintre cele mai dure intervenţii ale lui Nicolae Ceauṣescu, adică ameninţări pe faţă, într-o stare de furie ieşită din comun, un moment de… aşa, aproape de pierdere a lucidităţii şi după ce s-a potolit puţin Ceauṣescu, s-a întors spre Dumitru Popescu şi a spus aşa:

„Popescule, ia un condei şi scrie…„ şi a început să-i dicteze 11 puncte care au fost nucleul dur al Tezelor din iulie, deci acel  embrion…
 
  Ei bine, în acel moment în Televiziune a început nebunia, a început demenţa, pur şi simplu! A treia zi după ce a fost făcut public noi am fost chemaţi imediat la Bujor, Tezele le copiase şi el în timp ce Popescu le formula pentru presă, ni le-a citit şi a spus:

„…Aţi înţeles? Gata cu joaca, s-a terminat…„

A treia zi dimineaţă femeile din Radio de exemplu şi din Televiziune, colaboratoare interne, actriţe care veneau să înregistreze şi care erau în pantaloni, n-au mai putut să intre în instituţie pentru că nu li s-a mai permis accesul. Cine avea părul mai lung… […] Pur şi simplu nu s-a mai intrat în instituţie dacă nu arătai exact ca portretul robot pe care-l primisem prin cele 11 puncte ale lui Ceauṣescu!

Partidul a lansat propriile sale măsuri. De exemplu, în decembrie 1971 a fost lansată o lege care interzicea difuzarea sau publicarea în străinătate a oricărui material scris care ar putea dăuna interesului statului. Cetățenilor români le era de asemenea interzis contactul cu posturi de radio sau ziare străine, acestea fiind considerate ostile României. Cineva care a prezentat un volum de poezie unui critic pentru evaluare a fost judecat pentru că a scris un vers „ostil”; deși criticul a venit să îl apere, un tribunal militar l-a condamnat la 12 ani de închisoare.

Cu toate acestea, înaintea Conferinței Naționale a Scriitorilor din mai 1972, solidaritatea inițială a scriitorilor a fost distrusă de lupte interne, care nu au fost stârnite de partid (care s-a retras temporar). După ce Ștefan Bănulescu a demisionat din funcția de editor la Luceafărul, Păunescu s-a luptat cu Fănuș Neagu pentru această funcție, care apoi a fost luată de altcineva, făcându-l pe Neagu să părăsească opoziția. Susținători inițiali ai tezelor au fost Eugen Barbu, Aurel Baranga și Mihnea Gheorghiu; Nichita Stănescu a susținut de asemenea că le-a primit cu o „bucurie deosebită” și le-a văzut ca „un adevărat ajutor pentru cultură”.

Până la Conferința Națională a Partidului, strategiile elitei culturale și conflictele care au dominat anii ’70 și ’80 s-au cristalizat. Disidenta Monica Lovinescu descrie patru trăsături ale scenei literare din România până în 1989: curaj intermitent; statutul social transformat într-un criteriu estetic; eficacitatea unor metode de corupere și o rupere între generații, cu mulți opozanți tineri gata să compromită și niște scriitori bătrâni gata să reziste.

Partidul a oferit redevențe și pensii mai mari, jucându-se cu invidia scriitorilor, care a dus la excluderea lui Goma și Țepeneag, care nu au fost aleși prin vot secret și au fost fluierați când au vorbit la delegația de dinaintea conferinței; acolo s-a stabilit de asemenea faptul că Goma nu avea talent. În timp ce scriitori precum Ana Blandiana, Buzura, Ștefan Augustin Doinaș și Marin Sorescu au refuzat să se conformeze, menținând integritatea morală și artistică, Goma și Țepeneag au fost luați la țintă pentru pregătirea lor de a se împotrivi dictaturii culturale a partidului. Alți scriitori se temeau să nu își piardă privilegiile și că partidul ar putea folosi Tezele pentru a aduce noi „scriitori” într-o uniune rebelă.

De asemenea, ca un rezultat al Tezelor, sociologia a fost eliminată ca disciplină universitară, rămânând să fie predată doar la Academia Ștefan Gheorghiu a partidului. Numărul celor cărora le era permis să studieze discipline non-tehnice a fost redus considerabil; au fost publicate mai puține cărți; iar privilegiile acordate până atunci intelectualilor au fost reduse. În 1974, Academia de Științe a fost forțată să o accepte pe Elena Ceaușescu ca membru, iar apoi ca director; aceasta a politizat-o atât de mult, încât prestigiul și multe din cercetările serioase au fost distruse.

 

 Revoluția culturală a lui Ceaușescu a alungat 200 de scriitori! De patru ori mai mulți decât în perioada Dej…

surse:

http://reactii.ro/cele-mai-grave-efecte-ale-comunismului/

http://www.rador.ro/2015/07/02/tezele-din-iulie-1971-ati-inteles-gata-cu-joaca-s-a-termina[Interviu realizat în 1996 de Silvia Iliescu]

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tezele_din_iulie