CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce ştim despre inchiziția romano-catolică? Documentar (RO)

 

Printre evenimentele care nu fac cinste bisericii romano-catolice de-a lungul istoriei, trebuie remarcate vânătoarea de vrăjitoare, Inchizitia, exterminarea cavalerilor templieri, sau arderea pe rug a Ioanei d’Arc sau a lui Jan Hus.

Aceasta nu ete nicidecum o listă care denunţă romano-catolicismul, care dateaza din perioada lui Hristos…

Biserica de astăzi este o instituţie extrem de onorabila. dar exista câteva momente din istoria sa, când aceasta nu s-a ridicat la inaltele sale standarde morale, scrie publicaţia  Listverse.

Va prezentăm mai jos o listă a acestor momente negre din istoria bisericii romano-catolice.

Vanatoarea de vrajitoare

Asa numitele „vrajitoare” au fost adunate si sacrificate de-a lungul secolelor, in intreaga Europa. Numarul acestora variaza pentru ca inregistrarile nu au fost exacte, se vorbeste despre pana la 100.000 de victime, doar in perioada 1480 – 1750.

Vânătoarea a fost efectuata din doua motive: frica si animozitati personale. Daca o persoana supăra pe cineva, acesta din urma o putea acuza de vrăjitorie iar Biserica Catolica punea în practica pedeapsa.

 

 

O alta greşeală foarte grava a Bisericii Catolice a fost urmărirea si sacrificarea unor oameni, în urma celor mai mici bănuieli de erezie.

ORORILE INCHIZIȚIEI ROMANO-CATOLICE 

 

Inchiziția romano-catolică este una dintre cele mai îngrozitoare episoade din istoria omenirii. În numele lui Iisus Hristos, preoții catolici au depus un efort uriaș pentru a-i omorî pe toți ereticii din Europa și Britania.

Iar „eretic” însemna orice voia Roma să însemne – de la oameni care nu erau de acord cu politica oficială, la practicanți ai magiei negre, evrei, protestanți sau așa-zisele vrăjitoare.

Evident, a-ți omorî dușmanul nu este un act spiritual. Însuși Iisus, în numele căruia Biserica Catolică a comis atrocitățile, a spus:

„Fiul Domnului nu a venit aici ca să distrugă viețile oamenilor, ci ca să-i mântuie de pedeapsa morții eterne” (Luca 9:55-56).

Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se spune că Iisus ar fi omorât pe cineva care nu fusese de acord cu el, și nici nu și-a îndemnat discipolii să facă acest lucru. Iar mai târziu, în Noul Testament, niciun apostol, sub niciun motiv, nu a dat această poruncă Bisericii.

 

 

 

 

Imagine similară

Creatorul Inchiziției a fost Papa Inocenţiu al III-lea (secolul al XIII-lea). Au urmat Honorius al III-lea, Grigore al IX-lea, Inocenţiu al IV-lea şi Urban al IV-lea… patru papi care au desăvârşit-o, transformând-o într-o instituție infamă.

Pentru a-și crea o legitimitate, Inchiziția s-a folosit la început de interpretări mai vechi ale Bibliei, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii nu pot fi aduși pe calea cea bună, spre biserică, decât cu forța.

Un alt pretext de condamnare era chiar o frază a lui Iisus:

„Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară ca mlădița neroditoare și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard”. (Ioan: 15, 6).

Inchiziția a aplicat ad litteram aceste cuvinte din Biblie, ucigându-și fără milă oponenții, de cele mai multe ori imaginari. Dar simpla ucidere nu le era de-ajuns: înainte de a-și da sufletul, păcătosul trebuia să sufere chinurile și durerile cele mai groaznice.

Astfel, călăii profesioniști ai Inchiziției aduceau victima aproape de moarte de mai multe ori, oprind tortura la timp, pentru a o aplica din nou. Monstruozitatea Inchiziției este dovada supremă a satanismului care a existat timp de 6 secole în sânul Bisericii Catolice, făcând milioane de victime.

Femeile erau cu deosebire îngrozite de Inchiziție, deoarece erau ținta predilectă a clerului abstinent, care depusese jurământul de celibat.

Erau frecvent acuzate de vrăjitorie, fiind supuse unor forme speciale de tortură de către acești preoți cu un comportament sexual deviant.

Și, cum pe atunci a fi acuzată era egal cu a fi vinovată, o femeie se considera norocoasă dacă doar era aruncată în gol de pe un pod înalt.

Voltaire, scriitor și filozof iluminist francez (1694-1778), scria despre Inchiziţie:

„Procedurile acestui tribunal sunt cunoscute: eşti arestat pe baza unui simplu denunţ din partea unei persoane, oricât de infame; un fiu îşi poate denunţa tatăl, o femeie, soţul. Apoi, niciodată nu eşti confruntat cu acuzatorul; bunurile îți sunt confiscate în profitul judecătorilor. În felul acesta s-a comportat Inchiziţia până în zilele noastre, în toată lumea creștină.

Legile pe care Sfântul Dominic le-a dat Sfântului Oficiu nu au fost luate din Evanghelie, ci din codul vizigoţilor, cărora li s-au adăugat noi și noi orori. Au fost scoase la lumină toate aceste legi groaznice, care au înspăimântat oamenii, la gândul că li s-ar putea aplica. Germania şi Anglia au protestat, Ţările de Jos s-au ridicat şi ele şi 200.000 de oameni au pierit apărându-şi ţara de invazia Sfântului Oficiu. Republica Olanda a luat naştere ca urmare a acestor războaie. Dar lucrurile nu s-au întâmplat la fel în Germania, Franţa şi Anglia. Se cunosc cruzimile lui Carol Quintul, masacrele care s-au petrecut în Anglia pe vremea domniei reginei Maria şi dacă Sfântul Oficiu ar fi avut în Anglia şi Germania forma aceea oribilă, pe care Spania o găsește atât de reuşită, clericii ar fi exterminat și mai mulți eretici şi necredincioşi.

Cel care a instituit Inchiziţia în Franţa a fost Sfântul Ludovic. La cererea inchizitorilor, au fost condamnaţi la moarte şi la cele mai cumplite torturi o mulţime de oameni. Persecuţiile din timpul lui Francisc I şi al urmaşilor săi, masacrele din noaptea sfântului Bartolomeu, revocarea edictului de la Nantes, măcelurile de la Cevennes, toate aceste atrocităţi sunt acte pe care Inchiziţia trebuie să le recunoască drept operă a sa”.

Cine n-a auzit de Inchiziţie spaniolă? Această instituție odioasă a fost consolidată în secolul al XV-lea, de către regele Ferdinand şi regina Isabela de Castillia.

O bulă papală din 2 august 1483 stabilea în Spania un mare inchizitor general, căruia îi erau supuse toate tribunalele sfintei instituţii. Această funcţie a primit-o Tomás de Torquemada (1420-1498) un cleric fanatic, de o cumplită sălbăticie, capabil mai mult decât oricare altul de a duce la îndeplinire dorințele lui Ferdinand şi ale Isabellei, înmulţind confiscările şi condamnările.

Sub acest monstru, care a deținut funcția de Mare Inchizitor timp de 15 ani, Inchiziţia a condamnat mai bine de 10.000 de victime anual! Torquemada era atât de detestat de populație, încât nu ieşea afară decât escortat de o ceată de funcţionari ai Inchiziţiei.

Ținea pe masă în permanenţă un dinte de licorn, căruia îi atribuia puterea de a depista şi anihila acţiunea otrăvurilor. Cruzimea lui i-a atras atât de multe plângeri, încât însuşi Papa a fost îngrozit, şi marele inchizitor a trebuit să se justifice de trei ori în faţa lui.

 

 

 

DOUĂ CRIME CELEBRE ALE BISERICII CATOLICE

 

Casimir Liszinski (1634-1689) a fost un nobil, militar și filozof polonez. A intrat în istorie pentru faptul că a fost arestat, torturat și executat acum 327 de ani pentru concepțiile sale ateiste, pe care le-a expus în celebrul său tratat De non existentia Dei (Despre inexistența lui Dumnezeu).

Procesul juridic al lui Liszinski a stârnit numeroase controverse, moartea sa fiind considerată un caz de crimă religioasă. Episcopul Józef Andrzej Załuski (1702-1774) povestea astfel execuția lui Liszinski:

„Acuzatul a fost condus la eșafod. Aici, călăul i-a smuls cu un fier înroșit limba și gura cu care a vorbit împotriva lui Dumnezeu. Apoi, mâinile – instrumentele abominabilei scrieri – i-au fost arse la foc domol, iar cartea sa – sacrilegiul înfăptuit– a fost aruncată în flăcări. În final, acest monstru al epocii sale, acest deicid a fost aruncat în flăcările care aveau să-l ispășească de păcat, dacă o astfel de crimă poate fi ispășită”.

În vremea aceea, cei ce mărturiseau și se căiau înainte de execuție erau spânzurați și apoi trupul le era ars, iar cei care refuzau să se dezică erau arși în chinuri groaznice, la foc mic.

Cavalerul François-Jean Lefebvre de La Barre s-a născut pe 12 septembrie 1745 la castelul Férolles-en-Brie și a murit pe 1 iulie 1766 la Abbeville. A fost condamnat să fie torturat și apoi decapitat și ars de către tribunalul din Abbeville și apoi de către Parlamentul din Paris, pentru blasfemie și sacrilegiu. Motivul îndoielnic al arestării, procesele suspecte de părtinire și atrocitatea execuției sale au fost denunțate de către Voltaire.

Cazul cavalerului de La Barre este o ilustrare a intoleranței religioase și una dintre primele lupte pentru laicitate în Franța. Procesul său s-a derulat în februarie 1766, la Abbeville.

În rechizitoriu s-a consemnat: „Cavalerul de La Barre a trecut la 25 de pași de o procesiune religioasă fără să-și ridice pălăria pe care o avea pe cap și fără să îngenuncheze; a comis o impietate cântând un cântec; a acordat respect unor cărți infame, printre care „Dicționarul filozofic” al domnului Voltaire… Tribunalul ordonă ca înainte de execuție La Barre să fie torturat”.

 

 

 

Abbeville – Basorelief pe monumentul Cavalerului de La Barre,

reprezentând supliciul acestuia

Pe data de 1 iulie 1766, în cursul dimineții, cavalerul de La Barre a fost supus supliciului la Abbeville. În cadrul torturii ordinare, picioarele i-au fost strânse între două scânduri și au fost introduse fiare între scânduri și genunchi, pentru a-i rupe oasele (supliciu rezervat celor condamnați pentru otrăvire și paricid). La Barre și-a pierdut cunoștința. A fost reanimat și a declarat că nu a avut complici. Pentru a avea suficientă forță ca să urce pe eșafod, nu a mai fost supus torturii extraordinare. A fost condus prin Piața Mare din Abbeville în cămașă, cu funia de gât. Pe spate i-a fost atașată o pancartă pe care scria «Acuzat de impietate, blasfemie și sacrilegiu execrabil». Curajul condamnatului a fost atât de mare, încât s-a renunțat la smulgerea limbii. A fost decapitat cu securea (privilegiu rezervat nobilimii). Corpul i-a fost apoi ars, împreună cu un exemplar din „Dicționarul filozofic” al lui Voltaire, bătut în cuie pe pieptul său. Avea 21 de ani. Emoția asistenței a fost atât de mare, încât teama de tulburări a făcut să se renunțe la execuția celorlalți acuzați din acea zi. Cavalerul de La Barre a fost reabilitat prin Convenția din 15 noiembrie 1793.

TREI FORME DE TORTURĂ APLICATE DE INCHIZIȚIE

Tortura funiei: Dacă acuzatul nu recunoştea actul acuzator, era supus torturilor. Prima era aceea a funiei. I se legau braţele la spate, apoi era ridicat la înălţime cu ajutorul unui scripete şi lăsat să cadă de la o înălţime considerabilă, după ce o vreme a fost ţinut suspendat. Această tortură, care de obicei frângea brațele și picioarele acuzatului, dura câteva ore, mai mult sau mai puţin, după cum considerau inchizitorii care asistau la torturi, întrerupându-le atunci când omul era gata să-şi dea duhul şi să le scape astfel din mână.

Tortura apei: Dacă în timpul acestui supliciu acuzatul nu recunoştea nimic, era supus la a doua tortură, aceea a apei. Acuzatului i se dădea să înghită o cantitate imensă de apă caldă. Apoi era culcat într-o albie de lemn, care se strângea şi se închidea după nevoi. Această albie era traversată la mijloc de o piesă de lemn care apleca spre spate corpul şi, atunci când inchizitorul poruncea, acuzatului i se frângea coloana vertebrală.

Tortura focului: Dar tortura cea mai utilă pentru păcătoşii înrăiţi era cea a focului. Prizonierului i se frecau picioarele cu unt, grăsime, ulei sau orice altă substanță absorbantă şi combustibilă. Era întins la pământ, cu picioarele întoarse spre un foc de cărbuni, care îl ardeau până când mărturisea tot ce voia Inchiziţia. Aceste torturi aveau loc într-un subteran foarte adânc, unde se ajungea după nenumărate coridoare ocolite, pentru ca strigătele sfâșietoare ale torturaţilor să nu poată fi auzite de afară. Subteranul era luminat doar de câteva făclii, a căror lumină lăsa să se vadă instrumentele supliciului, pe călăi şi pe inchizitorii care interogau. Călăii erau îmbrăcaţi în robă neagră și aveau obrazul acoperit cu o pânză din aceeaşi stofă, tăiată în dreptul ochilor, nasului şi gurii.

Nota bene: Toate proprietățile și bunurile „ereticilor” condamnați erau confiscate, intrând în proprietatea Bisericii.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 

http://www.cuttingedge.org/news/n1676.cfm

http://www.cuttingedge.org/news/N1676b.cfm

https://en.wikipedia.org/wiki/Kazimierz_%C5%81yszczy%C5%84ski

https://fr.vikidia.org/wiki/Affaire_du_chevalier_de_La_Barre

 

 

 

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)

21/08/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un jaf de 60 de miliarde de euro în Transilvania sub masca „retrocedărilor”.VIDEO

 

 

Profesorul Ioan Sabău, despre catastrofa retrocedărilor din Transilvania 16

Ioan Sabău Pop, profesor la Universitatea Petru Maior din Târgu Mureș, a vorbit în exclusiviate într- o emisiune „Sinteza zilei” la Antena 3, despre retrocedările ilegale din Transilvania, care se cifrează de pe acum la  60 de miliarde de euro. 

Evaluările au fost făcute de un grup de economiști în 2014. Numai în  județele Mureș și Harghita s-au revendicat peste 230 de mii de hectare de pădure”, a spus profesorul Ioan Sabău Pop, adăugând că

„Aceste bunuri au fost în niște evidențe și inventare și au fost scoase odată cu retrocedarea lor. Scoaterea din inventar se face pe baza unor evaluări. S-a discutat despre 3,2 tone aur. Asta era situația în anul 2012 pentru că între timp, au mai apărut documente și aflăm azi că statul român a dat în jur de 4,5 tone de aur, echivalent cu coroane aur și franci de aur prin Fondul Agrar. Nu este o problemă a justiției, ci o problemă a instituțiilor, de regelementare din 1991 până în zilele noastre”, a mai explicat profesorul.

Chestiunea despăgubirii marilor proprietari din Ungaria a fost analizată și în alte rânduri de Prof. Univ. Dr. Ioan Sabau – Pop.
 

Contextul istoric în care a apărut problema așa zișilor „optanți”.
După Unirea Transilvaniei cu România prin actul istoric din 1 decembrie 1918, au trebuit rezolvate multe chestiuni interne și internaționale privind stabilirea frontierelor de vest ale tânărului stat român, de succesiune a statelor reglementate de dreptul internațional, de cetățenia locuitorilor Transilvaniei până atunci și nu în ultimul rând, de drept de proprietate.

În ceea ce privește dreptul de proprietate erau de rezolvat aspectele privind dreptul de proprietate aparținând statelor implicate în împărțirea teritorială pe de o parte, precum și dreptul de proprietate asupra bunurilor private aflate pe teritoriul Transilvaniei care până la Marea Unire au deținut persoane fizice sau altele entități constituite juridic după regulile dreptului privat (societăți, biserici, bănci, cooperative, asociații, etc.) pe de altă parte

Pentru bunurile care erau supuse unui regim instituţional, adică deţinute de monarhia austro – ungară ca stat imperial, erau de două categorii: prima categorie, care revenea cancelariei imperiale propriu – zis şi a doua, cele care reveneau Ungariei ca parte statală în monarhia bicefală.

Aici s-a născut şi prima dificultate de partajare rezultată din complexitatea evoluţiei şi transmiterii formelor de proprietate publică existentă dinainte de 1867 când s-a născut pactul dualist.

Adică erau categorii de bunuri care au aparţinut instituţiilor imperiale înainte de 1867 şi care nu s-au transmis formal Ungariei, pactul dualist având atunci o semnificaţie pur politică. Este spre exemplu teritoriul din zonele grănicereşti, garnizoanele militare cu zonele aferente, instituţiile publice ale armatei şi autorităţilor imperiale, (Fondurile publice”entităţi înfiinţate de împăraţii Iosif al II – lea şi Maria Tereza).

În ce le priveşte după anul 1920, guvernul ungar a făcut eforturi să le recupereze sau să le transmită unor particulari de naţionalitate maghiară şi rămaşi în continuare în credinţa Ungariei, pentru a împiedica preluarea de către Statul Român. De exemplu aşa s-a întâmplat cu o clădire publică în Braşov redenumită „Casina maghiară” şi Cercul cetăţenesc Maghiar din Braşov.

Legea reformei agrare din 30 iulie 1921 pentru Ardeal, Banat şi Crişana, care avea particularitatea că erau vizate marile proprietăţi ale latifundiarilor unguri care deţineau suprafeţe funciare imense acumulate secular.

Prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, s-au statuat o serie de măsuri care priveau România şi Ungaria; interesează aici faptul că Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind Transilvania şi totodată pentru locuitorii Transilvaniei care au fost până la Marea Unire consideraţi cetăţeni ai monarhiei habsburgice care s-a destrămat, li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune care trebuia exprimat într-un anumit termen cu privire la cetăţenia pe care o alege fiecare, fie română ca locuitor al Transilvaniei revenită la România, fie a Ungariei, sau fie o altă cetăţenie a statelor succesoare cu provincii istorice preluate din imperiu.

Puşi în faţa acestei opţiuni, în afara populaţiei obişnuite care a rămas în Transilvania, aproape toţi marii proprietari şi reprezentanţi ai autorităţilor din Ungaria prezenţi în Ardeal au preferat să nu recunoască şi nici să accepte Unirea dar foarte important au ales cetăţenia ungară sau în orice caz nu au preferat cetăţenia română şi au plecat în străinătate. De aici s-a încetăţenit şi termenul de „optanţi unguri”.

Efectele importante s-au produs prin această opţiune asupra proprietăţilor din Transilvania, supuse reformei agrare, exproprierii şi corelativ cu împroprietărirea populaţiei sărace în îndreptăţite, indiferent de naţionalitate.

Problema proprietăţilor care au aparţinut „optanţilor unguri” şi care urmau să fie expropriate şi apoi să fie împărţite prin împroprietărire au constituit obiectul unor dispute înverşunate la autorităţile naţionale şi organizaţiile internaţionale ale vremii, controversă care din păcate nu s-a terminat nici până în zilele noastre.

Aşadar termenul de „optanţi” a avut în vedere pe acei locuitori de origine sau declaraţi unguri din Transilvania care după Tratatul de la Trianon nu au acceptat cetăţenia română oferită de prevederile tratatului, ei au „optat” pentru cetăţenia ungară sau altă cetăţenie lăsată la alegere de acelaşi Tratat de Pace.

Disputa juridică care a amplificat conflictul atât cu guvernul Ungariei cât şi cu categoria „optanţilor” a fost născută de Reforma agrară din 1921, când au fost supuse exproprierii şi moşiile întinse care au aparţinut proprietarilor unguri, fie cei care au devenit cetăţeni români prin Tratat (foarte puţini), sau care au rămas cetăţeni unguri după ce ei au optat pentru cetăţenia ungară.

Ungaria a readus în scenă problema optanţilor unguri cu vecinii săi Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, unde au avut proprietăţi întinse un număr de cca 300 de familii de mari proprietari care se revendicau ca aparţinând blazoanelor şi titlurilor nobiliare maghiare. Proprietăţile lor au ajuns să facă parte şi să fie cuprinse în teritoriile statelor succesoare Ungariei, între cele menţionate şi România care şi-a extins suveranitatea naţională asupra Transilvaniei (Legea reformei agrare din 30 iulie 1921, se exprimă pentru teritoriile din Ardeal, Banat şi Crişana). Un număr însemnat de cca 200 de familii aveau proprietăţi şi în Transilvania, după statistici deţineau aproape 80% din suprafeţele agricole şi de pădure, în numele statului ungar al cărui cetăţeni şi erau.

Alături de guvernanţii Ungariei nu au recunoscut, nu au acceptat Unirea Transilvaniei cu România şi s-au opus măsurilor de expropriere adoptate de România. Iniţial au opus rezistenţă negând orice autoritate a statului român în ce-i priveşte, a cărui cetăţenie oferită au refuzat-o.

În faza următoare ca cetăţeni unguri au pretins să fie exceptaţi de la expropriere solicitând sprijinul Ungariei şi al organizaţiilor internaţionale.

Cereau să fie lăsaţi să rămână şi mai departe stăpâni peste moşiile din Ardeal chiar dacă s-au expatriat părăsind cu bună credinţă teritoriile de acum ale României şi să se găsească „şi pe mai departe în situaţiunile de care beneficiază din vremea feudalilor”.

Cu toţii au făcut plângere la Liga Naţiunilor împotriva Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, prin care solicitau ca să rămână în proprietate sau moşiile lor să fie răscumpărate la preţuri astronomice. Pretindeau că li se cuvine un tratament ca foşti stăpâni, în cazul nostru al Transilvaniei şi stabilirea despăgubirii să fie pe măsură în cadrul reformelor agrare.

Poziţia Guvernelor Cehoslovaciei şi Iugoslaviei a fost cât se poate de clară. Au răspuns fără echivoc că problemele legate de organizarea politică şi economică prin reforma agrară din fiecare ţară constituie o chestiune absolut de proprie de suveranitate internă, în care nu avea ce căuta Liga Naţiunilor. Astfel că această chestiune a fost tranşată foarte clar, cererile optanţilor unguri au fost expediate de la Liga Naţiunilor ca o chestiune internă a Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, fără nici un fel de alte discuţii, finalizându–se simplu cum a considerat în viziune proprie fiecare stat.

În relaţiile cu România problema optanţilor unguri a luat o altă turnură la care au concurat 2 factori în principal. Cercurile de interes ale optanţilor înfiltrate în sferele puterii din România timpului sprijinite puternic din aval de influenţa Vaticanului la rândul său cu pretenţii, au fost foarte abile şi pe de altă parte, factorii decizionali ai României au manifestat naivitate şi slăbiciuni neîngăduite.

Guvernanţii, cercurile puterii şi parte însemnată din fruntaşii României au crezut de cuviinţă că este mai bine să se ducă tratative având convingerea de justeţea măsurilor adoptate. A fost o capcană întinsă diplomaţiei româneşti, care nu a fost sesizată. Era previzibil că optanţii adânc înrădăcinaţi în concepţiile lor feudale care şi corespundeau intereselor lor, au refuzat evidenţa unei situaţii de fapt şi de drept. Au adoptat o poziţie total rigidă şi au mizat pe câştigul cauzei, după cum au şi reuşit până la un loc.

Au supralicitat pretenţii exorbitante în cazul supunerii la expropriere, prin intermediul Guvernului Ungar au cerut printre altele un preţ cu mult superior celui plătit proprietarilor români. Din cele consemnate în documentele la îndemâna şi analizate de istorici[5] se pretindea o despăgubire globală de peste 33 miliarde lei care să se achite imediat; plata să se facă în franci aur şi coroane aur cu o singură tranşă, plata 20% pentru deranjul în proprietate, cu păstrarea unor proprietăţi la alegere. După ce contenciosul a trecut la instanţele internaţionale, nu s-a mai discutat în moneda naţională a României, care la acea dată era convertibilă.

Moneda naţională a României era cu mult mai puternică decât în zilele noastre, iar pentru a face o comparaţie cu pretenţiile emise ceea ce era insurmontabil, bugetul anual al ţării nu depăşea 13 miliarde de lei.

Cel care demască în numele României aceste pretenţii absurde a fost Nicolae Titulescu reprezentantul principal al României la Liga Naţiunilor.

El a surprins substratul problemei bazându-se pe intuiţia sa juridică şi calităţile de diplomat, cu toate că la început nu era iniţiat în aspectele disputei. Excelenta lui pregătire diplomatică, darul oratoric şi autoritatea de care se bucura a dus la acceptarea punctului de vedere că reforma agrară din România, în jurul căreia gravitau reclamaţiile optanţilor este o chestiune exclusiv internă a României în care Liga Naţiunilor nu se poate amesteca.

S-a ajuns la o concluzie similară cu a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei şi s-a redactat un document proces – verbal care trebuia să închidă contenciosul pendinte la Liga Naţiunilor. Delegatul Guvernului Ungar a participat la redactare şi a semnat procesul – verbal, alături de Nicolae Titulescu şi reprezentanţii desemnaţi de Liga Naţiunilor.

Cercurile oficiale maghiare au dezavuat actul semnat cu toate că reprezentantul Ungariei avea depline puteri în numele guvernului. S-a pretins că nu are dreptul să semneze aranjamentul care s-a făcut, au înlocuit delegatul la Ligă cu contele Apponyi. La Liga Naţiunilor nu s-a clarificat această repoziţionare a Ungariei care şi-a renegat semnătura cu puteri depline a propriului reprezentant, erau necesare clarificări, în acelaşi timp România nu a reacţionat pe măsură. Lucrurile au rămas în suspensie şi conflictul diplomatico – juridic readus în actualitate.

Litigiile au fost adjudecate cu privire la stabilirea despăgubirilor la Tribunalul arbitral româno – ungar de la Paris, la Tribunalul civil de mare instanţă din Paris se găsesc dosarele litigiilor purtate de Statul Român versus optanţii unguri, între coperţile dosarelor se găsesc consemnate preocupările, eforturile, susţinerile părţilor şi pentru cele mai multe hotărârile pronunţate. Investirea s-a făcut prin cererea depusă la 29 decembrie 1923 în numele optanţilor de Ungaria. Investirea, procedura şi obiectul rezultă din convenţia care s-a impus părţilor.

În urma proceselor, care, purtate pe la diferite instanţe internaţionale, politice şi juridice, au durat peste 7 ani, în arbitraj s-au stabilit sume care urmează să fie despăgubite de către Statul Român celor care au reclamat sub denumirea încetăţenită de optanţi unguri.

Dreptul lor de proprietate s-a transformat în drept de creanţă constituit prin două fonduri, cel mai important fiind ce al optanţilor de la Balle, în Franţa. România a efectuat acolo toate vărsămintele la care a fost obligată, în franci elveţieni şi coroane aur, după cum a fost convertită obligaţia.

Tot în contextul despăgubirilor optanţilor unguri, România a renunţat la despăgubirile care îi erau datorate de Ungaria, stabilite de Comisia creată prin Tratatul de la Versailles, cerând guvernului ungar să facă din aceste sume vărsăminte pentru a fi satisfăcuţi optanţii unguri.

În împrejurări normale şi stabile din punct de vedere juridic chestiunea marilor proprietăţi care au aparţinut magnaţilor unguri ar trebui să fie cu totul încheiată. Statul Român a luat măsura exproprierii după care în baza Legii reformei agrare din 1921 a împroprietărit categoria ţăranilor săraci şi îndreptăţiţi. În succesiunea lor evenimentele istorice şi faptele juridice îşi produc efecte definitive, progresul şi evoluţia societăţii a schimbat structura de proprietate peste tot, iar anumite aspecte nu mai pot fi reversibile.

In Transilvania se retrocedeaza pamantul cumparat de Romania de la grofi si dat cetatenilor romani la reforma agrara. Sate intregi, evacuate cu tot cu cimitire “Optantii unguri” sunt latifundiarii maghiari din Transilvania care dupa Tratatul de la Trianon au optat pentru cetatenia maghiara.

Cu pamantul acestora au fost improprietarite familiile sarace transilvanene. Romania le-a platit despagubiri consistente, a cumparat practic pamantul grofilor, la pretul pietei. Statul roman a renuntat la despagubirile de razboi, pe care trebuia sa le incaseze de la Ungaria. Tara vecina urma sa plateasca despagubiri grofilor, din aceste sume. In plus, a achitat grofilor sume echivalente a 3,2 tone de aur de 24 carate.
Profesorul universitar Ioan Sabau-Pop atrage atentia ca retrocedarile care au loc in prezent in Ardeal ofera ungurilor terenuri care au fost cumparate de statul roman. Autoritatile romane trebuie sa iasa din indolenta si sa respinga transant revendicarile fara fundament ale maghiarilor.

Readucerea în actualitate a pretenţiilor de proprietate după 1990, de către urmaşii „optanţilor” este o eroare gravă a Statului Român.

Surse:

Ioan Sabău – Pop / Ziaristi Online prin https://www.rumaniamilitary.ro/retrocedarile-ilegale-din-transilvania-contesta-tratatul-de-la-trianon

 

21/08/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | 4 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: