CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce ştim despre Bucureştiul nostru ? VIDEO

Imagine similară

 

Ce ştiaţi despre Bucureşti?

 

1. Bucureştiul este a 6-a capitală ca mărime din UE.

2. Cea mai veche gară în Bucureşti este Filaret. Aceasta a fost data in folosinta in octombrie 1869, cu un an si o luna mai devreme decat actuala Gară de Nord (Gara Targoviştei atunci), infiinţată în noiembrie 1870.

3. Unul dintre cele mai vechi drumuri din Bucureşti a fost  Podul Mogoşoaiei, apărut la 1692 în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. 

Acesta era pavat  cu trunchiuri de copaci, iar străzilor astfel pavate li se spunea „poduri”, motiv pentru care şi noua cale a primit denumirea de „Pod”.

După ce la 8 octombrie 1878, Armata Română victorioasă în Războiul de Independenţă şi-a făcut intrarea triumfală în Capitală, Podul Mogoşoaiei a primit numele de Calea Victoriei, nume păstrat până în prezent.

 
4. Primele omnibuze cu cai au fost inaugurate în Bucureşti, capitala Munteniei fiind printre primele oraşe din Europa care aveau astfel de mijloace de transport.

Acest mijloc de transport  a fost  atestat documentar în mai 1848, când, pentru parcurgerea distanţei dintre centrul oraşului Bucureşti şi moşia de la Băneasa, Solomon Rosenthal organizează un asemenea serviciu de transport dând următorul anunţ:

„Pentru înfru­mu­seţarea moşiei Bănesei şi pentru înlesnirea comunicaţiei ce voiesc a merge la aceea moşie, atât pentru trebuinţare cât şi pentru preumblare, m-am străduit cu mari cheltuieli de am făcut două trăsuri, în care încape mai multe persoane (care se numeşte omnibuz).” 

 Taxa de deplasare (progronul) era de 1 sfanţ în zilele de sărbătoare, iar în zilele de lucru de 60 de parale.

 

 

Imagini pentru foto omnibuze cu cai în bucuresti

 

 

 

5. Cimitirul Bellu era locul preferat al hoţilor de căciuli de blană.
Stăteau cocoţaţi pe zid şi le pescuiau din capul doamnelor cu o sfoară şi un cârlig de pescuit. Apoi le vindeau în parcul Tineretului.

 

6. Intrarea hotelului Novotel este faţada fostului Teatru Naţional. În timpul celui de-al doilea război mondial, mai exact în 26 august 1944, s-a urmărit de catre aviatia germana distrugerea Palatului Telefoanelor, însă bombardamentul ratând ţinta, a distrus Teatrul Naţional.

 

 

7. Denumirea veche a parcului Cişmigiu era balta lui Dura Neguţătorul, dar în 1779 Alexandru Ipsilanti pentru a organiza mai bine aprovizionarea cu apă a oraşului porunceşte să se construiască o cişmea spre ieşirea Ştirbei Vodă de astăzi.

 

 

8. Numele străzii Lipscani provine de la oraşul Leipzig din Germania, fapt care aminteşte de viaţa comercială  dinamică a Ţării Româneşti.

 

 

 

Imagini pentru lipscani photo

 

9. Oraşul Bucureşti a fost desemnat capitală a Ţării Româneşti în 1659 de către domnitorul Gheorghe Ghica.

 

 

 

Imagini pentru domnitorul Gheorghe Ghica photos

Foto: Gheorghe Ghica (n. 1600 – d. 1664, Constantinopole), a fost domn al Moldovei din 3/13 martie 1658 până în 2 noiembrie 1659 şi al Ţării Româneşti ,din 20 noiembrie 1659, până în 1 septembrie 1660.

 

 

 

 

10. Între 1798 şi 1831, populaţia Bucureştiului s-a dublat.Recensământul din 1798 număra puţin peste 30 mii de locuitori, în timp ce 33 de ani mai târziu se ajunge la 60.587 locuitori.

Între 1948 şi 1992 populaţia Bucureştiului a sporit cu peste 1 milion de locuitori, de la 1.025.000 la 2.067.000. La ultimul recensământ, numărul de locuitori ai oraşului a fost 1.929.000.

 

 

 

Imagine similară

 

 

11. Peste 20 de biserici şi aşezăminte monahale au fost distruse, parţial sau total, în perioada comunismului. Dintre cele mai vechi amintim: Biserica Crangaşi (1564), Biserica Albă- Postăvari (1568), Mânăstirea Mihai Vodă(1591) Biserica Enei (1720) şi altele.

 

Demolarea Bisericii Enei 1977 Foto c Radu Stefanescu 08

Foto: 1977 – Demolarea Bisericii Enei

Cel mai vechi asezamant religios din Bucureşti este Biserica Domneasca, situată  în “Centrul Vechi”al oraşului.

 

 

Imagini pentru biserica domneasca din bucuresti photos

 

A fost construita de domnitorul Mircea Ciobanul în timpul primei sale domnii (1545-1554) şi se păstrează până în zilele noastre în forma sa originală. 

 

 

 

 

12. Bucureştiul este înfrăţit cu  oraşele Londra, Moscova, Atena, Hanovra, Montreal, Detroit, Regina (capitala provinciei Saskatchewan din Canada), Sofia, Chişinău, Ankara, Pretoria, Damasc, Amman şi Lagos.

Din anul 1994, Bucureştiul s-a înfrăţit cu Atlanta (capitala statului Georgia din SUA), iar în 1997 cu Budapesta. Nicosia (capitala Ciprului) este înfrăţită cu Bucureştiul din 2004, iar în 2005, Beijingul s-a alăturat listei de prieteni ai capitalei României.

 

 

13. Palatul Telefoanelor din Bucureşti a fost construit între 1929-1934 în stilul zgârie-norilor americani şi a fost până în anii ‘70 cea mai înaltă clădire din Bucureşti.

 

Imagini pentru Palatul Telefoanelor photos

14. Unul dintre cele mai cunoscute preparate româneşti – mititeii – au fost inventați la sfârşitul secolului al XIX-lea de Iordache Ionescu, proprietarul restaurantului supranumit “La o idee”, care se afla pe strada Covaci.

 

 

Imagini pentru gratar mititei photos

 

 

Numele le-a fost dat de ziaristul, pamfletarul şi umoristul N.T.Orăşanu, care a compus lista de bucate într-un mod original, pâinea numind-o“o abodanță”, gheața – “cremă de Siberia”, scobitoarea – “o baionetă”, țuica – “o idee”.

Cârnații mici au fost numiți “mititei”, atunci când, fiindcă se terminaseră mațele pentru cârnați, Ionescu a folosit doar carnea amestecată cu bicarbonat de sodiu, făcând cârnați mai mici şi fără înveliș.

A fost un succes culinar care a durat până în timpurile noastre !

15. In 1694 se înfiinţează de către domnul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în clădirile de la mănăstirea „Sf. Sava”, prima instituţie de invaţământ superior din Bucureşti – Academia Domneasca.

Învăţământul filosofic se făcea după cursurile lui Teophilos Korydalleus.

 

16. 96.05% dintre bucuresteni sunt crestin-ortodocsi. Ponderea ortodocsilor in Bucuresti a crescut simţitor dupa 1930 când aceasta a fost calculata la 76.08%?

Credincioşii de confesiune mozaica aproape au disparut din Capitala.Ponderea lor era de aproape 12% in 1930 în timp ce in 2002 coboarâse sub 0.5%.Cea mai importanta comunitate minoritara din oras este formata din ţigani. Acestia reprezinta 1.4% din totalul populaţiei (aproximativ 27.000 de persoane).

17. Casa Poporului din Bucuresti este a 2-a cea mai mare cladire din lume, cea mai scumpă şi cea mai grea clădire construită vreodată.

 

 

Imagine similară

 

 

18.„Ghencea“ este un nume provenit din limba turcă. Pe vremea fanarioţilor, Ghenci-aga era şeful arnăuţilor din garda domnească. În acest cartier s-a ridicat Biserica Ghencei.

19.În istoria numelor cartierelor bucureştene este menţionat şi  numele  doctorului Spiridon Kristofi (căruia i se mai zicea Spirea), care a ridicat, în 1765, pe Dealul Lupeştilor o biserică numită Spirea Veche. De aici şi denumirea „Dealul Spirii“.

 

20. Drumul Taberei se numeşte astfel datorită lui Tudor Vladimirescu, care, în 1821, a intrat în Bucureşti cu trupele sale pe la vest şi şi-a aşezat aici tabăra de panduri.

21.Dintre poveștile cartierelor bucureștene se remarcă  cea a  cartierului Titan – Balta Albă. Numele cartierului Balta Albă ar putea avea două explicații.

Prima explicație e legată de un obicei morbid al începutului de secol XIX și face referire la un loc mlăștinos, unde, pe la 1813, în timpul ciumei lui Vodă Caragea, se aduceau cadavrele ciumaților care erau acoperite acolo cu var nestins. În timpul acestei epidemii au murit peste 50 000 de oameni. Această groapă comună a fost astupată, dar când ploua, tot locul fiind mai jos decât drumul, devenea o baltă albă, din cauza varului. De aici și numele Balta Albă.

 

mistere-59

De altfel documentele vremii precizează că în această zonă – Dristor, Balta Albă au fost aduse multe cadavre ale ciumaților. Printre ele erau și muribunzi care însă nu-și dăduseră încă ultima suflare pe care cioclii îi luaseră pentru a le grăbi sfârșitul și a le fura ce aveau mai de preț prin locuință.

 

black-death_26438400

A doua explicație este mai puțin morbidă decât prima. Se zice că în prin anul 1900 trăia aici un cârciumar, ce se numea Petre şi pe lângă cârciuma sa avea şi o grădină de vară. Lângă local era şi un teren destul de mare şi mlăștinos, unde atunci când ploua se strângea apa care nu se evapora rapid, ci rămânea acolo pentru multe săptămâni. Când razele soarelui se reflectau în acea baltă, crea impresia unei întinderi albe şi astfel cârciumarul a numit localul său „Balta Albă”, iar în interiorul acestuia a realizat o pictură cu o baltă pe care înotau câteva raţe.

 

Balta Alba

Numele de Titan a apărut mult mai târziu. El se trage din mitologia greacă, și face referire la copiii zeilor Uranus şi Gaea. Între anii 1965 si 1984 a existat un boom al blocurilor de locuințe, Bucurestiul atingând un număr de 446.100 apartamente în această perioadă. Astfel a luat nastere cartierul Titan-Balta Albă cu 90000 de apartamente. 

 

Publicitate

19/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Un comentariu

VLAHII

E suficientă o scurtă privire în istoria noastră și a regiunii în care trăim, pentru a înțelege un adevăr pe care mulți români preferă să-l ignore, anume acela că vecinii noștri cu care ne-a procopsit istoria și migrațiile popoarelor, nu ne-au înghițit niciodată, ei făcând tot ce le stătea în putință pentru a scăpa de noi.

Au încercat prin toate mijloacele, inclusiv militare, istoria noastră fiind doar un șir continuu de lupte și eforturi pentru a ne păstra limba și neamul.

Iar vecinii noștri, cu excepția unor scurte perioade în care i-am avut aliați de conjunctură pe unii sau pe alții, nu au încetat să nege existența noastră și implicit dreptul nostru istoric de a stăpâni ceea ce ne aparține pe drept, pământul în care ne-am format, am crescut ca neam și ne-am afirmat identitatea națională.

Înconjurați din toate părțile, o insulă latină într-o mare slavă și turanică, această romaninate s-a tot micșorat sub presiuni și lovituri până a ajuns ceea pe care o cunoaștem astăzi.

Nu era de ajuns, trebuia ca și românii ajunși în teritoriile statelor vecine să fie deznaționalizați și asimilați, prin forță și persuasiune sau prin alte mijloace mai subtile.  

 

Mistificarea istoriei este la rang de cinste în panoplia mijloacelor folosite, și este cu atât mai eficientă cu cât nici românii în general nu par să aibă apetență pentru aflarea adevărului. “Mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne!” spunea Gobbels punând bazele dezinformării moderne, slogan preluat cu entuziasm și de antiromânii de astăzi.

Una din teoriile la modă, văzând că altele merg mai greu și nu produc efectele scontate pe moment, este cea a dezbinării neamului românesc.

Teorii coform cărora românii, moldovenii, vlahii, poate în curând și ardelenii sau oltenii, sunt popoare dferite și că nu au nici în clin sau în mânecă unii cu alții, mai deosebiți decât românii față de papuași.

Despre teoriile moldovenismului am tot auzit, mai cu seamă în ultima vreme, de când Republica Moldova s-a cam îndreptat șovăielnic spre UE, și vom mai auzi, ”divide et impera” și-a dovedit eficiența în decursul istoriei mondiale.

 

 

 

Imagini pentru harta Vlahi

 

 

Cât despre deosebirile inventate între vlahi și români, acestea au fost speculate mai ales de către sârbi și bulgari în încercarea reușită de divizare a minorității românești de pe teritoriile lor. Dar să vedem ce sunt vlahii…

Cum sunt românii altfel decât Vlahii ?

 

 Această denumire provine din denumirea βλάχοι în limba greacă, care a dat şi denumirile de воло́хи în rusă şi oláh în maghiară.

Mai recent a apărut neologismul „Valahi”, un calc lingvistic recent, datorat înmulţirii traducerilor din lucrări în limbi străine (Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau Wallachians în engleză, Valaques în franceză, Valacos în spaniolă), de către traducători care nu cunoşteau forma românească „Vlahi”.
Vlahi a devenit şi un „endonim” (autodefiniţie) la Meglenoromâni sub forma Vlaşi.

După crearea statului modern român, Vlahi devine denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor, pentru a-i deosebi de Români.

Totodată, în domeniul istoriei, denumirea de Vlahi este adesea folosită pentru a-i desemna pe Români înainte, dar şi după apariţia statului modern român.

Vlah sau câte odata Valah este denumirea colectiva pe care a purtat-o populatia romanizată în nordul si sudul Dunarii pâna la linia Jireček Rom-27(Jireček Line). Linia Jireček este o linie imaginară din Balcani, despărţind zonele de influenţă ale limbilor latină (în nord) şi greacă (în sud). Porneşte din apropiere de oraşul Laçi din Albania de astăzi către Serdica (astăzi Sofia-Bulgaria) şi apoi urmează Munţii Balcani către Marea Neagră.

Trasarea acestei linii s-a bazat pe descoperirile arheologice: majoritatea inscripţiilor descoperite la nord de linie erau scrise în latină, iar majoritatea inscripţiilor din sud erau în greacă.

Această linie este importantă pentru stabilirea locului unde s-au format popoarele balcanice.

De asemenea, ajută la clarificarea formării şi originii poporului român, deoarece este considerat improbabil ca un popor latin să se fi format la sud de ea.

A fost folosită pentru prima oară de un istoric ceh, Konstantin Jireček în 1911 într-o istorie a popoarelor slave.

Cuvântul Vlah este de origine germanică: e vorba de forma “Walha” cu care vechii germani îşi denumeau vecinii celtici, probabil derivata din numele unui trib cunoscut de romani ca Volcae (Iulius Cezar), iar de greci ca “Ouólkai” (Strabon şi Ptolemeu).

Această folosire este încă păstrată în limba engleză – Welsh. Originea numelui tribului pare să fie aceeaşi cu nemţescul “volk” sau englezescul “folk“.

În Transilvania, saşii îi numeau în trecut pe români “Blochen” sau “Blechen“. De la slavi, cuvântul a trecut şi la alte popoare: la unguri (“olah“) şi la greci (“vlachoi“) şi a fost folosit pentru toate popoarele latine din Balcani.

El a căpătat şi un al doilea înţeles, acela de “cioban”, după ocupaţia multor vlahi din Grecia şi Serbia.

În Albania s-a întâmplat invers, çoban a ajuns să însemne “vlah“. Cuvântul “valach” în Transilvania a fost mult timp întrebuinţat cu sensul de iobag şi era considerat de români ca un nume de batjocură.

Din această cauză, Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii a decis ca “naţiunea română să pretindă ca în toate actele oficiale să fie numită cu adevăratul ei nume”.

În actul de la 5 mai 1848 al împăratului Ferdinand s-a întrebuinţat pentru ultima dată în mod oficial denumirea de “valach“, iar de la 1868 legislaţia ungurească a acceptat de asemenea numele de “român”. În actele oficiale s-a întrebuinţat însă tot mai des numele de “olah“.

Din punctul meu de vedere, Vlahii reprezinta populatia geto-daca si alte componente ale triburilor tracice in general, care au fost romanizate pe teritoriile de la nord si sud de Dunare.

Acesti Vlahi reprezinta unul din cele mai importante elemente al etnogenezei poporului Roman.

Denumirea de Vlah a fost aplicata populatiilor numite de noi astazi : români, aromâni, meglenoromâni şi istroromâni.

Rom-28“Vlahii” apar cu acest etnonim în izvoare, cel mai frecvent în cele bizantine.„Vatra străromână” a Vlahilor este controversată, fiindcă sursele nu-i menţionează sub acest nume între romanizarea Traco-Geto-Dacilor şi apariţia cuvântului βλάχοι în scrierile cronicarului grec Ioan Skiliţes din anul 976, apoi în „Compendiul” cronicarului bizantin Ghiorghios Kedrenos din sec. XI.

Ulterior denumirea „Vlahi” se răspândeşte în documentele istorice europene din Evul Mediu sub diferite forme : Walachen(germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos sau valacos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sauWłochy (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok sau vláchok (magh.), vláhoi (neogr.), iflaklar (turc.) şi variante (moshovlahi, kuţovlahi, mavrovlahi sau morlahi…).

Anterior, Theofilact din Simocatta, în Istoriile sale din 587, şi Theophanes Spovednicul (Theophanes Confessor), în Cronografia sa din jurul anului 800, menţionaseră prezenţa populaţiilor romanice din Balcani, însă nu au folosit etnonimul “vlahi“.

Prezenţa protoromânilor (vlahi) este atestată în 1094, când, cu ocazia unei campanii cumane împotriva Constantinopolului, “vlahul” Pudilă l-a înştiinţat pe împărat despre incursiunea inamică.

Cronica lui Nestor, o istorie a Rusiei Kievene de pe la 850 până la anul 1110, scrisă prin anul 1113 la Kiev, considerată una dintre sursele fundamentale folosite pentru interpretarea istoriei timpurii a slavilor răsăriteni, mentionează că în secolul al X-lea „maghiarii au alungat pe vlahi (românii din Panonia şi Carpaţi) şi le-au luat pământurile” 

Vlahii sunt menţionaţi şi cu ocazia unei bătălii care a avut loc pe Râul Alta în apropiere de Kiev în anul 1019,cînd au participat la războiul civil pentru conducerea Kievului luând partea unui principe local.

În tabăra opusă vlahilor erau varegii (vikingii) care au consemnat mai prezenţa vlahilor în bătălie sub denumirea „Blokumenn

Potrivit împărătesei cronicare bizantine, Anei Comnena, românii i-au călăuzit pe cumani prin trecătorile munţilor Balcani.

În 1166, împăratul Manuel I Comnenul a recrutat dintre români o oaste pentru a lupta împotriva ungurilor.

O creştere a darilor impusă de Isaac II Anghelos, care îşi pregătea nunta cu fiica regelui Ungariei, a declanşat în 1185 o răscoală a românilor sud-dunăreni, în alianţă cu bulgarii.

Rolul precumpănitor al protoromânilor (vlahi) în răscoală este relevat de izvoarele bizantine care relatează detaliat evenimentele. Conducătorii răscoalei au fost fraţii Petru şi Asan.

După ce împăratul le-a respins cererile făcute în numele comunităţilor româneşti, cei doi au organizat răscoala, iar Petru s-a încoronat.

După campanii militare conduse de generali înclinaţi spre trădare, împăratul a condus personal o campanie în 1186. Petru şi Asan s-au refugiat în nordul Dunării, unde au cerut ajutorul cumanilor.

La întoarcere, au recuperat teritoriile ocupate de bizantini, profitând de faptul că împăratul micşorase efectivele garnizoanelor.

 Ponderea crescândă a bulgarilor faţă de vlahi în sudul Dunării s-a manifestat pe planul politic, în timp ce, în nordul Dunării, ponderea crescândă a românilor faţă de slavi s-a manifestat cu câteva decenii mai târziu prin întemeierea voievodatelor Ţara Românească şi Moldova.

În istoria modernă şi contemporană, Ţaratul vlaho-bulgar este puţin studiat şi cunoscut, pe de o parte fiindcă istoriografia română se preocupă în principal de originile românilor din nordul Dunării, pe de altă parte fiindcă istoriografia bulgară se preocupă în principal de a demonstra originile iranice şi slave ale poporului bulgar actual, minimizând sau punând la îndoială componentele tracice, romanice, greceşti şi turcice (adică în relaţie directă cu istoria a trei dintre popoarele vecine).

Rom-33Lingviştii Skok şi Konstantin Jirecek au determinat că romanizarea s-a produs cu precădere la nordul unei linii pornind din actuala Albanie (parte din fostul „Diocesis Illyricum”, slab romanizată) şi trecând prin Macedonia, regiunea Serdica (actuala Sofia), Munţii Haemus (actualii Balcani şi Scythia minor (Dobrogea). La sud de această linie, Tracii s-au elenizat.

Prin urmare, limba romanică orientală, supranumită de lingvişti protoromână, s-a vorbit la nord de linia Jiřeček până la limita extrem nordică a transhumanţei păstorilor romanici, limită care până în secolul XI este imposibila de determinat cu precizie, dar istoricii presupun că includea cea mai mare parte a României de azi.

În aceste teritorii s-a produs începând probabil cu secolul al X-lea o diferenţiere a limbii romanice orientale în mai multe ramuri, socotite de unii lingvişti dialecte ale limbii române, iar de alţii limbi de sine-stătătoare: la nord de Dunăre, în valea Timocului şi în Dobrogea, dialectul dacoromân, iar la sud de Dunăre: aromâna, meglenoromâna şi istroromâna.

Procesul de diferenţiere, care nu necesită premisa unor migraţii neatestate şi explică diferenţele lingvistice şi toponimia, este similar cu procesele din aceeaşi epocă în alte arii de răspândire a limbilor romanice, cum sunt spaţiul iberic, spaţiul galic şi spaţiul italic.

Semnificativ şi mult timp ignorat de publicul larg din România: până în sec. XVIII-XIX, în teritoriile dinspre Dunăre, care în antichitate erau provinciile Moësia, Dacia ripensis, Dacia mediterranea, chiar şi înDardania (Kosovo şi Bosnia) a existat o populaţie românească (şi nu aromână) numeroasă, încă nesârbizată şi nebulgarizată, înregistrată ca atare în scripte, mai ales cele otomane.

Românii din Banatul sârbesc şi cei din regiunea Timocului sunt resturi ale românimii sud-dunărene care a vorbit şi vorbeşte graiuri din dialectul dacoromân. Au fost şi grupuri mai îndepărtate, spre Bosnia şi Croaţia, dar lingvistic practic asimilate în masa vorbitorilor de sârbo-croată.

Numai părinţii şi bunicii născuţi la debutul sec. XX mai ştiau româneşte. Unii urmaşi ştiu doar că dincolo de apartenenţa la ethnos-ul sârb au ascendenţă română.

Un oarecare interes a început să reapară în România abia după 1995.

La fel ca şi limba, legăturile culturale dintre vlahii nordici (românii) şivlahii sudici (aromânii) au fost rupte aproximativ în secolul X şi de atunci au integrat influenţe culturale diferite. Cultura română a fost influenţată de slavi şi mai târziu de unguri şi de germani (mai ales în Transilvania).

În secolul XIX a apărut o importantă deschidere către Europa occidentală fiind strânse în special legăturile culturale cu Franţa.

Cultura aromână dezvoltată mai întâi ca o cultura pastorală, a fost influenţată de culturile bizantină şi greacă.

 Valahii sud-dunăreni de azi sunt urmașii tracilor romanizați și a romanilor antici veniți aici și rămași (ca și în Dacia).  Numărul lor este sistematic ignorat în recensământe (parțial fiindcă multe persoane nu doresc să se afirme ca fiind minoritare), nu sunt școliți în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare, iar în România sunt pur și simplu socotiți Români deși populația locală îi deosebește prin porecla de „Machedoni” (cuvânt care nu trebuie confundat cu „Macedoneni„: locuitorii republicii Macedonia sau a regiunii Macedonia din Grecia).”

Diversiunea funcționează și astăzi în Serbia existând două minorități așa-zis distincte, românii și vlahii, și chiar membrii acestora nu sunt prea conștienți că sunt același lucru, rod al îndelungatei propagande de dezbinare.

 

Bibliografie (surse):

http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1534-Romani-sau-valahi-o-dezbatere-sterila-de-Cristian-Negrea

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/cum-sunt-romanii-altfel-vlahii/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Vlahi

Theodor Capidan, Aromânii, dialectul aromân. Studiul lingvistic (“Aromanians, Aromanian dialect, Linguistic Study“), Bucharest, 1932
Nikola Trifon, Les Aroumains, un peuple qui s’en va (Paris, 2005)
Asterios I. Koukoudis, The Vlachs: Metropolis and Diaspora, 2003,
Victor A. Friedman, “The Vlah Minority in Macedonia: Language, Identity, Dialectology, and Standardization” in Selected Papers in Slavic, Balkan, and Balkan Studies, ed. Juhani Nuoluoto, et al. Slavica, Helsinki- University of Helsinki. 2001. Text on line
WikiComons Images (under GNU)

19/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Românii australieni

Câţi români sunt în Australia?

Trebuie sa tinem cont ca Australia nu e prea populata. În 1950, erau 7 milioane de locuitori. Acum are 20 milioane, majoritatea comasaţi pe coasta de rasarit.

Se spune ca sunt acolo cam 14.000 de români, deşi unele surse indică mai mulţi, în jur de 30.000 sau chiar 135.ooo…

În Sydney sunt cam 4.000, in Melbourne 5.000, mulţi trăiesc si in Queensland.

 

 

 Imagine similară

Românii din Australia

 

Emigranţii români au ajuns în Australia, e drept în număr foarte mic, încă din anul 1900, recensământul Guvernului Australian de la 1947 înregistrând doar 493 de români. Câțiva ani mai târziu, în 1954, numărul lor crescuse semnificativ, ajungând la 3314 de suflete.

Greutăţile regimului comunist au făcut apoi ca numărul emigranţilor români în Australia să se dubleze, între anii 1980-1990, iar la recensământul din anul 2001 s-au înregistrat 12 950 de români. 

După 2001, până în prezent, se spune că numărul românilor din Australia ar fi ajuns la 135 000!

Diferenţa este uriaşă şi, bineînţeles, apare întrebarea: unde sunt şi de ce o aşa mare discrepanţă?

Una dintre explicaţii, şi poate cea mai dureroasă, este aceea că mulţi dintre aceşti români vor să uite cine sunt şi de unde au plecat. Din motive personale, sociale, unii dintre ei care sunt bi-naționali, se declară a fi unguri, nemţi sau sârbi.

Deşi un număr mic, comparat cu alte comunităţi entice în Australia, românii s-au acomodat iar de-a lungul timpului au adus contribuţii importante şi semnificative la viaţa Australiei. De amintit este Edward Grandville Theodore, care a fost Premierul statului Queensland între anii 1919-1925, iar apoi, conducătorul Partidului Muncitoresc, în anul 1929.

Tatăl lui a fost Vasile Teodorescu, care a ajuns în Australia în 1880.

O statistică a Guvernului Australian din 2001, spune că din totalul românilor cu vârste peste 18 ani, 59,4 la sută din ei deţin o formă de calificare profesională, comparativ cu 46,2 la sută dintre toţi australienii, 24,5 la sută din români au studii superioare.

Românii se găsesc în toate domeniile de activitate, sunt buni meseriaşi, constructori, ingineri, doctori, profesori, fac parte şi contribuie la viaţa culturală a Australiei: pictori, sculptori, artişti, muzicieni, scriitori, poeţi, recunoscuţi atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional.

O persoană notabilă pe care doresc să o menţionez, este doctorul Traian Chirilă, cercetător cu renume mondial în domeniul oftalmologiei.

Am menţionat statistici, date oficiale, dar aş dori să vă spun câte ceva despre cele care sunt mai puţin scrise şi ţin mai mult de sufletul romanului emigrant în Australia.

Există între noi un zid imaginar, românii care au venit legal „cu paşaport” şi noi, cei care am sărit gardul „rupând lanţurile sclaviei comuniste”.

Când ne întâlnim şi ne deschidem sufletele, ne înfiorăm la amintirea acelor ceasuri crâncene, mai auzim şi astăzi bubuitul gloanţelor de pe fâşie, mai simţim şi astăzi tumultul apelor Dunării.

Iar ceilalţi, care au venit cu paşapoarte, nu vor înţelege niciodată, ne ascultă poveştile şi atât…

Şi mai sunt cei care nu-şi vor spune povestea niciodată, acei eroi anonimi, pe care îi plâng în taină şi în suflet mamele şi soţiile lor, acei eroi pe care nu-i cinstim şi nu-i sărbătorim oficial, deşi ar trebui să li se desemneze şi lor o zi pe an, pentru că sunt „eroii comunismului”.

Noi, românii care am ajuns în Australia cu o pungă de 1 leu, „aşa cum ne place să spunem” ne-am aşezat şi-am început de la zero, mulţi dintre noi am mers şi la şcoli, am muncit şi ne-am construit case, ne-am făcut şi patroni, fiecare cât a dorit şi cât a putut, ne-am îndeplinit visurile, suntem fericiţi, dar întotdeauna ne lipseşte ceva; acel ceva este România.

Venim an de an să vizităm Pământul Sfânt pe care ne-am născut, să ne mai alinăm dorul. Eu, cel mai bine mă simt în avion în drum spre România.

Emigranţii au suflete mari pentru că îşi poartă ţară în suflet şi, că să-şi mai uşureze sufletul, au înfiinţat mici ţărişoare pe unde trăiesc, mici Românii.

 

 

 

Surse:

 Iulică Țenea – Australia

http://www.ziarulnatiunea

 file:///C:/Documents%20and%20Settings/WindXP/My%20Documents/Downloads/Putini_romani_mai_iau_drumul_Australiei_.pdf

 

19/08/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | 6 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: