CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Amintirea unui poet uitat – Artur Enăşescu. VIDEO

 

 

 

„Parnasian al boemei”, cum l-a definit criticul literar Perpessicius, Artur Enăşescu este astazi un poet uitat (în ciuda celor doua tentative, din 1946 si 1968, de re-propunere a poeziei sale).

Nu se mai ţin minte nici romanţele, altădată celebre, compuse de Ionel Fernic pe versurile din „Ţiganca” („E, Rita, fecioara cu ochii sprintari – / cu sini ca de piatra”) sau ale „Baladei crucii de mesteacan” şi nici somptuoasele sale sonete parnasiene (poezia sa „Afrodita” obţinuse, în 1926, Premiul „Ion Pavelescu” pentru sonet al revistei Universul literar, condusa atunci de Perpessicius), sau meditaţiile filosofice la care se gândea Tudor Vianu când îl plasa pe poet în postura de ipotetic continuator al unor D. Nanu sau Panait Cerna.

 

 

 

 

Imagini pentru artur enasescu photos

 Artur A.Enăşescu, născut la  Botoşani la 12 ianuarie 1889  – decedat în 4 decembrie 1942, la Bucuresti, fiul lui Alexandru Enăcescu, functionar la PTT, şi al Olgăi (n. Nacu).

 

Primii săi ani de studii i-a făcut în oraşul natal şi tot aici a început şi studiile liceale (Liceul „Laurian”, 1900-1903), continuate la Iaşi la Liceul National (1904-1905).

În 1911 si 1912 a lucrat ca funcţionar la Botoşani, cu excepţia unei scurte şederi în Capitala Franţei, în vara anului 1912.

A susţinut examenul de bacalaureat la Botoşani (1913 sau 1914). 
Debuteaza cu sonetul „Amor” în revista Convorbiri critice (1910).

Colaboreaza la publicaţiile Flacara, Moldova, Rampa, Epoca, Convorbiri literare, Vremuri nouă, Solia, Îndrumarea, Junimea Moldovei de Nord, Luceafarul, Cuvintul liber,Universul literar, Familia, Propilee literare, Ideea literară.

Mobilizat în 1916, luptă la Oituz si Magura Caşinului.

În anul 1914 Artur Enăşescu este redactor la Epoca. În timpul Primului Război Mondial se află pe front. Publică articole şi amintiri de război în ziarul botoşenean  Îndrumarea, versuri şi cronică literară în Junimea Moldovei de Nord, Luceafărul, unde era şi redactor, Răsăritul din Chişinău şi Cuvântul liber din Bucureşti.

Publică de asemenea în Universul literar şi devine colaborator la Rampa, Propilee literare, Familia.  

A fost redactor la revista Îndrumarea din Botoşani (1918) şi la Luceafărul din Bucureşti (1919-1920).

Bolnav, e internat la Sibiu (1920-1922). Singurul volum antum, „Pe gânduri” (1920), apare prin grija prietenilor.

În anul 1927, Societatea Scriitorilor Români îi acordă premiul Ion Pavelescu pentru sonetul „Afrodita”.

Din 1928, boala sa nervoasă se instaleaza ireversibil; în anii ’30, cu minţile rătăcite, vagabond, dormind prin ganguri sau sub scara Hotelului „Ferdinand”, este o figura tragică şi pitorească a peisajului  bucureştean (portretizat de Ion Sava si Aurel Jiquidi).

Poetul însuşi se considera, asa cum scria un contemporan, discipol în „şlefuirea versului” al lui Leconte de Lisle şi mai cu seama al lui Eminescu şi Dimitrie Anghel.

 

 

 

 

 

  Balada crucii de mesteacăn

 

 

Cruce alba de mesteacan

 

Cruce albă de mesteacăn

Răsărită printre creste,

Cine te cunoaşte-n lume,

Cruce fără de poveste?

*

Peste braţele-ţi întinse

Din poiana fără flori,

Uneori s-apleacă-n noapte

Cârdurile de cocori.

*

Şi-n tăcerea nesfârşită,

Sub arcadele de brad,

Nu s-aude decât plânsul

Cetinilor care cad.

*

Cruce albă de mesteacăn

Biciuită de furtuni,

Peste lemnu-ţi gol doar luna

Pune albele-i cununi.

*

Ce de-o mână nevăzută

Slovele-ţi se şterg de ploaie;

Tot mai mult te bate vremea,

Vânturile te îndoaie…

 *

Şi ca mâine fulgii iernii

Te vor prinde-n a lor salbă

Şi vei dispărea din lume,

Cruce de mesteacăn, albă.

*

Sfântul îngropat sub tine

Cine-l va mai şti de-acum,

Cruce albă, rătăcită

Lângă margine de drum?

*

Braţele-ţi de vânturi smulse

Se vor pierde pe poteci,

Numai brazda de ţărână

Nu-l va părăsi pe veci.

 

 

 

 

 

 

 

 SURSE:

 

 

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Artur_En%C4%83%C8%99escu

http://www.referatele.com/referate/romana/Artur-Enasescu/index.php

http://dragusanul.ro/category/hoinar-prin-vremuri/

 

 

 

Publicitate

09/08/2017 Posted by | LITERATURA | , , , , , , , , | Un comentariu

Cine a hotãrît sã retragã trupele sovietice din România ?

 
Hrusciov: “Partidul şi guvernul sovietic au hotãrît sã retragã trupele sovietice din România”

Demarată în timpul operaţiunilor militare de la începutul lunii august 1944, ocupaţia sovietică a României a continuat şi după 23 august 1944.  Convenţia de armistiţiu semnată pe 12 septembrie 1944 şi Tratatul de pace de la Paris din 1947 au conferit o bază legală  ocupaţiei militare sovietice. La sfârşitul anului 1946, unităţile sovietice din România erau concentrate în cinci zone: CraiovaSlatinaSibiuAlba-IuliaConstanţa şi BrăilaFocşani.

În perioada 1948 – 1956, efectivele trupelor sovietice au rămas relativ stabile: două divizii complete plus unităţi de sprijin care formau aproximativ o a treia divizie.   

Ofiţeri sovietici au fost numiţi consilieri pentru a supraveghea reorganizarea  Armatei Române după modelul sovietic.

 În acelaşi timp, statul român era obligat să suporte toate cheltuielile de întreţinere a trupelor de ocupaţie.

De aceea, România dorea plecarea Armatei Roşii de pe teritoriul său.  Primele tatonări au avut loc în 1955, dar acordul de repatriere a militarilor sovietici staţionaţi în România a fost semnat abia la 24 mai 1958.

Martor al discuţiilor purtate cu sovieticii  a fost fruntaşul comunist Gheorghe Apostol.

Patrulă sovietică; Fototeca online a comunismului românesc, cota 15/1944

 

 

Conform Tratatul de pace de la Paris, trupele sovietice trebuiau sã rãmânã pe teritoriul României numai pânã la încheierea Tratatului de neutralitate cu Austria.

Acest Tratat a fost semnat de Austria în 1955. Eram la mare, la odihnă…. Cum a auzit Dej cã Tratatul a fost semnat, ne-a cheamat la el, la vila lui:

“Mã, bãieţi, o zi mare, înãlţãtoare pentru Ţara Româneascã!” “Ce s-a-ntîmplat, tovarãşe Dej?” “Austria a semnat Tratatul de neutralitate cu Naţiunile Unite.”

Trupele sovietice, conform Tratatului de la Paris, puteau să rãmână numai pânã la semnarea Tratatului cu Austria.

Noi nu ştiam  care erau prevederile Tratatului de la Paris. Şi ni le-a citit Dej.

“Trebuie sã ridicãm problema retragerii trupelor sovietice din România pe baza faptului cã Austria a semnat Tratatul de neutralitate cu Naţiunile Unite şi cã prevederile Tratatului sunt clare. Trebuie ca trupele sovietice sã se retragã!” 

Cum am procedat? Întâmplãtor Hruşciov făcea o vizitã oficialã în Bulgaria. Atunci s-a stabilit ca prin ambasadorul nostru de la Sofia şi prin ambasadorul sovietic de la Bucureşti sã se propunã tovarãşului Hruşciov ca la întoarcerea lui spre Moscova sã facã o escalã la Bucureşti.

Pe aceste douã cãi a ajuns dorinţa noastrã la Hruşciov şi Hruşciov a acceptat. Şi-a venit. Şi am organizat un miting foarte frumos în Piaţa Victoriei, a vorbit Hruşciov, a vorbit şi Dej şi de la miting l-am dus direct pe Hrusciov la locuinţa lui Dej,  pe marginea lacului. 

Acolo era un chioşc chiar pe marginea lacului şi-n chioşcul ãla ne-am strâns sã discutãm cu el problema asta.

Ne-am pregãtit cu argumente bazate pe Tratatul de pace de la Paris. Şi am hotărât ca problema sã o prezinte Bodnãraş, pentru că vorbea foarte bine limba rusã. 

La aceastã întâlnire cu Hruşciov a fost Gheorghiu-Dej, Bodnãraş, eu – eram prim-secretar atunci al Comitetului Central,   Pîrvulescu, Miron Constantinescu şi Chişinevschi. Bodnaraş a ridicat problema [retragerii trupelor sovietice].

Hruşciov s-a ridicat în picioare, a început sã strige, sã zbiere cã ne-am simţit bine sub aripile calde ale U.R.S.S.-ului pânã acum.

Acum vrem sã zburãm. Nu ne mai convin aripile calde ale U.R.S.S.-ului, am devenit nişte naţionalişti, nişte anti-sovietici, ş.a.m.d. Au intervenit şi unii şi alţii.

“Tovarãşe Hrusciov, noi v-am pus problema. Asta e o problemã prevãzutã într-un act internaţional. Dacã dumneavoastră socotiţi cã este bine sã retrageţi trupele, foarte bine!

Dacã nu, rãspundeţi dumneavoastră opiniei publice internaţionale şi opiniei publice româneşti de ce nu vreţi sã retrageţi trupele.”

S-a supãrat, a plecat la avion.

Dej nu s-a dus [la aeroport], l-a trimis pe Bodnãraş. Bodnãraş   l-a însoţit pe Hruşciov la avion, la aeroportul Bãneasa. Şi a plecat Hruşciov.

Relaţiile cu conducerea sovieticã s-au rãcit. Din august şi pânã în noiembrie n-am mai avut nici un fel de relaţii pe linie de partid.

Pe linie de stat am avut numai probleme care apãreau la ordinea zilei.  Pentru 7 noiembrie 1955, Hruşciov a invitat ca o delegaţie de partid şi de guvern în frunte cu Dej sã participe la festivitãţile de la Moscova. Dej a propus sã meargã tot Bodnãraş în fruntea delegaţiei. Şi-a plecat Bodnãraş la Moscova.

 

 

Bulevardul Carol. Intrarea Armatei Sovietice în Bucureşti. - sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 61/1944

Bulevardul Carol. Intrarea Armatei Sovietice în Bucureşti. – sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”

 

A participat la toate festivitãţile care au avut loc, incusiv la recepţia care s-a organizat la Kremlin.

Dupã terminarea recepţiei, Hruşciov şi Bulganin l-au invitat  pe Bodnãraş şi i-au spus:

“Tovarãşe Bodnãraş, noi am hotãrît sã retragem trupele sovietice din România. Dar aceastã hotãrîre n-a fost luatã pentru cã aţi ridicat voi problema, am luat-o pentru cã am considerat noi cã-i necesară!” 

Bodnăraş le-a mulţumit, s-a dus la hotel şi-a dat telefon lui Dej, cã pleacã imediat de la Moscova cu o veste foarte importantã.

 Şi-am plecat toţi la aeroport şi l-am aşteptat. Bodnaraş s-a dat jos din avion, ne-am îmbrãţişat, am intrat în salonul roşu de la aeroport şi ne-a spus:

“Dragi tovarãşi, Hruşciov şi Bulganin mi-au spus cã partidul şi guvernul sovietic au hotãrît sã retragã trupele sovietice din România.”

A fost un moment teribil! … Bucurie mare! Asta era în 1955. 

Retragerea trupelor sovietice din România a durat pânã în 1958.

Sursa: 

[Arhiva de istorie orală – Radio România. Interviu realizat de profesor Ioan Scurtu şi Virginia Călin, 1995].

 

 

 

09/08/2017 Posted by | DIVERSE | , | Un comentariu

Românofobia – scurtă istorie. VIDEO

 

 

Imagine similară

Harta răspândirii populaţiilor române 

 

 

O scurtă istorie a Românofobiei 


Din punct de vedere sociologic românofobia este o manifestare xenofobă care se poate manifesta în ţările unde trăiesc populaţii româneşti, printr-o serie de discriminări şi sentimente ostile faţă de români – ca şi grup etnic-lingvistic – şi poate evolua de la hărţuiri la persecuţie instituţionalizată şi violentă. Discriminările şi sentimentele antiromâneşti au fost prezente, la diverse niveluri, printre persoanele şi guvernele ţărilor care au stăpânit sau care înconjoară România (si nu numai), şi privesc atât România însăşi, cât şi minorităţile româneşti care se află (sau s-au aflat) în acele ţări.

 

 

 

 

 

Imagine similară

Foto: Edouard Antoine Thouvenel 

 

 

Pe un substrat difuz mult mai vechi: dispreţul occidental faţă de Europa ortodoxă şi orientală, înrădăcinat în dispreţul catolic faţă de “shismatici” şi faţă de lumea bizantină (Voltaire scrisese că “urăşte Bizanţul“, iar Edouard Antoine Thouvenel, ambasador al Franţei la Constantinopol în 1855, a scris că “Europa orientală este un gunoi de rămăşiţe de neamuri”).

 

Regatul Ungariei şi Imperiul Austro-Ungariei

 

Transilvania din evul mediu a avut parte de o organizare bazată pe existenţa unor grupuri etnice, care aveau putere şi influenţă în viaţa socio-economică şi politică.

Grupul dominant a fost aristocraţia laică şi ecleziastică de etnie maghiară.

Alte grupuri importante au fost saşii, secuii şi românii (sau valahii – Universitas Valachorum), toate cu o bază etnică şi etno-lingvistică (Universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis).

Comitetul general (congregatio generalis) al celor patru grupuri avea puteri legislative în Transilvania, dar uneori lua şi măsuri care priveau ordinea în ţară, relaţiile dintre clasele privilegiate, chestiuni militare, etc.

Un punct de cotitură în istoria românilor din Transilvania a fost anul 1366, când prin Decretul de la Turda regele Ludovic I al Ungariei a redefinit nobilitatea în funcţie de apartenenţa la Biserica Romano Catolică, în acest fel fiind excluşi românii ortodocşi.

Unica posibilitate a românilor de a accede la un rang nobil era prin convertirea la romano-catolicism.

Unii nobili români ortodocşi s-au convertit şi au fost integraţi în nobilimea maghiară, dar majoritatea a refuzat, în acest fel pierzându-şi statutul şi privilegiile.

Treptat, după 1366 românii au fost excluşi din forurile de conducere din Transilvania.

Aceasta a însemnat că populaţia română din Transilvania nu a fost niciodată reprezentată direct în Dieta Transilvaniei, care era formată din nobili unguri, germani şi secui (Unio Trium Nationum), în ciuda faptului că toate recensământurile efectuate de autorităţile ungare au avut ca rezultat o majoritate absolută a românilor în Transilvania, în timp ce celelalte 3 grupuri erau minoritare.

În plus, în perioada medievală, românilor nu li se permitea să se aşeze între zidurile unor cetăţi din Transilvania, cum ar fi Sibiul, Braşovul sau Clujul.

Acest fapt a permis o persecuţie continuă a românilor, sub-reprezentaţi.

Spre exemplu, în secolul XVI, legile existente în Transilvania, prevedeau drepturi separate ale ungurilor, saşilor şi secuilor, faţă de cele ale românilor.

 

 

 

Romanofobia-3

 

 

 

Ca umare, românii s-au revoltat de mai multe ori, cerând un tratament egal. Aceste revolte, ca cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1784, au fost suprimate imediat, prin violenţe oribile ale nobililor maghiari, care executau conducătorii rebelilor prinşi, prin tragere pe roată.

Victima era întinsă pe pământ, iar executorii rupeau oasele prizonierului cu o roată cu ţepi.

Ţăranii şi orăşenii de etnie românească erau aduşi cu forţa să privească tortura şi execuţia pentru a îi ameninţa şi ai înspăimânta.

 

Romanofobia-4

 

 

După ce Transilvania a fost anexată la Regatul Ungariei în 1867, autorităţile ungare au adoptat o politică tot mai intensă de maghiarizare sau asimilare a minorităţilor ca şi magyar (etnici ungari).

Principala ţintă a acestor politici era populaţia de români din Transilvania. Prin politica de maghiarizare s- ajuns ca stăpânirea fluentă a limbii maghiare să fie obligatorie pentru a accesa serviciile guvernamentale cum ar fi administraţia locală, educaţia şi justiţia.

Numărul de şcoli în limbi minoritare a scăzut continuu: în perioada dintre 1880 şi 1913, când numărul de şcoli cu predare doar în maghiară aproape s-a dublat, numărul de şcoli în limbi minoritare aproape s-a înjumătăţit.

Nenumărate nume de persoane au fost maghiarizate într-o scurtă perioadă de timp, de multe în mod forţat şi împotriva dorinţei celor implicaţi.

Mişcarea naţională română a creat în 1892 Memorandumul Transilvaniei.

Memorandumul Transilvaniei a fost o petiţie trimisă în 1892 de către liderii românilor din Transilvania împăratului austro-ungar Franz Josef, prin care se solicitau drepturi etnice egale cu ale populaţiei maghiare şi încetarea persecuţiilor şi a încercărilor de maghiarizare.

 

 

 

Imagini pentru franz josef photos

 

 

 

După Ausgleich-ul din 1867, românii deşi erau populaţie majoritară în Transilvania nu aveau un statut oficial de etnici.

Memorandumul a fost scris de către liderii Partidului Naţional Român – Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi alţii.

 

 

 

 

 

 

 

 

Erau solicitate drepturi politice pentru români şi denunţarea politicilor de intoleranţă faţă de români existente în regatul ungar.

Franz Josef a retrimis memorandumul la Budapesta, iar autorii săi au fost judecaţi de trădare de ţară la Cluj între 25 aprilie şi 7 mai 1894, fiind condamnaţi la ani grei de temniţă în cadrul Procesului memorandiştilor.

Această situaţie a dus la scăderea încrederii în casa regală habsburgică şi la creşterea grupului românilor ce susţineau drept unică soluţionare a situaţiei lor în Transilvania, unirea regiunii cu Regatul României.

Pe de altă parte, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei se arăta interesat de promovarea ideii unei federalizări a imperiului în Statele Unite ale Austriei Mari.

 

Imperiul rus si începuturile Rusiei sovietice

 

Romanofobia-5Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în 1812 după Tratatul de la Bucureşti.

A urmat o scurtă perioadă de autonomie, după care presa şi toate instituţiile şi şcolile moldoveneşti au fost închise şi înlocuite cu altele ruseşti.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Basarabia a fost supusă unui intens proces de rusificare. Şcoala, Biserica şi Serviciul militar au devenit principalele instrumente de rusificare.

Procesul de rusificare al acestui teritoriu a fost purtat şi prin colonizarea unor reprezentanţi ai altor etnii din Imperiul Rus, din spaţiul germanic sau din Imperiul Otoman : Ruşi şi ucrainieni desigur, dar şi germani, evrei, bulgari şi găgăuzi.

Simultan, s-a implementat la populaţia moldoveană băştinaşă ideia că, spre deosebirea populaţiilor din Moldova apuseană, din Ardeal, din Ţara Românească sau din Dobrogea, ea nu poate fi românească iar limba ei nu poate fi numită română, fiindcă încă din acea perioadă, Imperiul Rus nu îi recunoştea altă identitate, decât cea moldovenească.

Prin această politică, procentul populaţiei locale în recensăminte a scăzut continuu :

Recensământ rusesc din 1817: 86% români
Recensământ rusesc din 1856: 74% români
Recensământ rusesc din 1897: 56% români.

Deşi Imperiul Rus recunoştea măcar identitatea moldovenească, nu a făcut nimic pentru a o ocroti, a lăsat bisericile moştenite de la Principatul Moldovei în paragină, a preferat să clădească altele noi de stil rusesc, în domeniul toponimiei a rusificat nenumărate denumiri, iar când avea de ales între o denumire moldovenească şi alta tătară sau turcă, a preferat-o sistematic pe aceasta din urmă (Cahul, Ismail, Bender şi Akkerman, nu Frumoasa, Obluciţa, Tighina şi Cetatea Albă).

 

 

 

Romanofobia-6

 

 

După prăbuşirea Imperiului Rus din 1917, în Basarabia a fost creat un “sfat al ţării”. Moldova a devenit o republică independentă pe 2 decembrie 1917.

Dată fiind situaţia militară, care punea în pericol noul stat (în acel moment, guvernul bolşevic ducea tratative cu Germanii pentru a le preda toată partea vestică a fostului Imperiu Rus, iar armata rusă înfometată se debandase, transformându-se în cete de jefuitori), “Sfatul Ţării” a apelat la Regatul României pentru a trimite trupe care să asigure pacea.

Trupele romanesti au intrat în Basarabia pe 13 decembrie.

Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat pentru unirea cu România. Ulterior Uniunea Sovietică a refuzat să recunoască unirea şi a pornit un amplu program de propagandă a ideii că România ar fi un stat imperialist multi-etnic.

Basarabia a rămas parte a României până în 1940 când URSS a anexat din nou teritoriul, împreună cu nordul Bucovinei.

Convenţia din 28 octombrie 1920, prin care Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia recunoşteau suveranitatea română în Basarabia, nu a fost recunoscută de URSS. Moscova nu a recunoscut nici măcar porţiunea care stipula că la cererea Rusiei Consiliul Ligii Naţiunilor avea dreptul de a arbitra o eventuală dispută ruso-română asupra Basarabiei.

Pe scurt, Kremlinul insista că România a ocupat ilegal Basarabia.

Moscova a susţinut, de asemenea, activităţi revoluţionare în Basarabia, conduse de bolşevici infiltraţi.

Conform documentelor oficiale NKVD, peste 15.000 de români din Bucovina au fost deportaţi în Siberia doar în 1940 .

Acţiunile sovietice au culminat cu o serie de masacre, cel mai cunoscut fiind Masacrul de la Fântâna-Albă, când un număr de app. 3.000 de români care încercau să se refugieze în România au fost blocaţi de trupe ale NKVD şi un număr estimat la 200 dintre ei au fost ucişi la “Fântâna Albă”.

 

 

Romanofobia-7

 

 

 

Teritoriul RSS Moldoveneşti era compus din Basarabia (cu excepţia Basarabiei de Sud, atribuită Ucrainei) şi o parte din teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenească (Transnistria), fondată în 1924 pe teritoriul Ucrainei.

În documentul de creare al RSSA Moldovenească din 12 octombrie 1924 frontiera de vest a republicii nu a fost trasată de-a lungul râului Nistru, ci de-a lungul Prutului.

În RSSA Moldovenească s-a implementat ideologia unei identitate moldovenească separată, inclusiv definirea unei limbii moldoveneşti, distinctă de cea română. A fost introdus alfabetul cirilic şi multe expresii ruseşti.

Romanofobia-9În Basarabia, guvernarea sovietică a iniţiat o politică de asimilare a etnicilor români.

Mai întâi regiunea a fost divizată în două Republici Socialiste Moldoveneşti, iar o regiune sudică – Bugeacul, a fost redenumitOblastul Izmail şi ataşat Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene.

Elita populaţiei româneşti a fost deportată în Siberia, la fel ca în Bucovina.

Au fost aduşi colonişti ruşi şi ucrainieni în zonele golite de populaţia română deportată.

Cei care se declarau români, iar nu moldoveni erau persecutaţi drastic de regimul comunist.

În perioada 1946-1947, ca rezultat a foametei organizate în RSS Moldovenească, se estimează că au murit peste 300.000 de persoane, fiind înregistrate totodată multe cazuri de canibalism. În plus, populaţia fostei RSSAM, ca parte a RSS Ucraineană, a suferit de asemenea de foamete în anii 1930 când mai multe milioane de persoane au murit în Ucraina.

Teritoriul Transnistriei a fost mult mai puternic industrializat faţă de restul Republicii, iar procesul de industrializare a fost însoţit de o colonizare a zonei cu populaţie rusă adusă în special din Federaţia Rusă.

Deşi Republica Moldova avea cea mai mare densitate de populaţie din URSS, Moscova a stimulat în continuare aducerea de forţă de muncă din afară, inclusiv a celei cu o slabă calificare.

Chiar şi Igor Smirnov, fostul lider al Transnistriei, a fost trimis în 1987 din Rusia la Tighina pentru a ocupa poziţia de conducere a unei întreprinderi.

Acest proces a fost amplificat şi printr-o excesivă militarizare a zonei.

Un istoric rus de la Chişinău, Piotr Şornikov, îi numea cu câţiva ani în urmă pe cetăţenii (copii, elevi, studenţi etc.) care s-au declarat români la recensământ – „neofascişti”.

Deci, numai simplul fapt că sunt români, îi şi aşează la zid, „istoricul” considerându-i pe toţi delaolaltă buni de tras în ei cu mitraliera.

Nicăieri în lume vreun cineva n-a fost persecutat doar pentru faptul că e de o naţionalitate sau alta. Acest lucru s-a întâmplat numai în Basarabia.

Cine se declara după 28 iunie 1940 român, era imediat arestat, trimis în Siberia sau împuşcat.

Scriitorul Petre Ştefănucă a afirmat că e român şi a fost condamnat la moarte.

Nicolae Costenco (la aceeaşi adunare a Uniunii Scriitorilor din 1940 la care vorbise şi Ştefănucă) a zis că limba pe care o vorbesc basarabenii e română, şi a fost trimis la Polul Nord, „să se inspire…”.

Aici a fost desfăşurat un adevărat genocid etnic: toţi cei care îşi ziceau români erau lichidaşi cu tot cu familii.

Toţi cei care nu doriseră să se dezică de cetăţenia română considerându-se şi după 28 iunie 1940 cetăţeni români, erau condamnaţi la ani grei de închisoare.

Deţinutul politic Iohann Urich din Germania povesteşte în cartea „Fără paşaport prin URSS”, că lagărele morţii de la Vorkuta de lângă Polul Nord erau pline cu basarabeni şi bucovineni, a căror unică vină era că aceştia nu doriseră să renunţe la cetăţenia Statului Român.

Numai la noi – unicul loc de pe glob – a spune cine eşti tu cu adevărat (român) însemna a face politică, iar a spune minciuni: că eşti de altă naţionalitate (moldovean, ucrainean, rus etc.) însemna să nu ai nici o problemă.

A te declara român în Basarabia a fost dintotdeauna identic cu a fi naţionalist.

De ce a te declara rus nu înseamnă a fi naţionalist, a te declara ucrainean, cecen, kazah, evreu etc.,nu înseamnă a fi naţionalist (citeşte: „duşman al statului şi al celorlalte naţiuni”), iar a spune că eşti român, înseamnă a fi naţionalist?!

Suntem români de la Dumnezeu, un neam de 30 de milioane de suflete.
30 de milioane de români în inima Europei.
Asta suntem noi.
Şi asta vrem să fim.

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/03/12/romanofobia-istorie-si-contemporanietate/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/03/23/despre-romanofobia-ruseasca-motivatiile-si-consecintele-acesteia/

 

 

Surse:

 

Ioan-Aurel Pop, Istoria Transilvaniei Medievale 1997;  Romsics Ignác, Magyarország története a huszadik században (“O istorie a Ungariei în secolul XX“)

theophyle – http://politeia.org.ro 

 

„Românofobia” de Nicolae DABIJA

09/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: