CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O problemă delicată pentru Europa – Autonomia teritorială pe criterii etnice pentru minorităţile naţionale


   Situaţia şi drepturile minorităţilor naţionale tradiţionale din Europa în Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei

 

În cadrul Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei una dintre cele mai delicate probleme a fost şi rămâne cea cu privire la acordarea de drepturi colective minorităţilor naţionale tradiţionale, prin formule de autonomie teritoriala bazate pe criterii etnice.

Delegaţiile unor ţări printre care se face remarcată prin vocalitate Ungaria, au susţinut şi susţin pentru minorităţile naţionale tradiţionale – acelea ce au trăit pe acelaşi teritoriu timp de secole şi au o identitate comună – necesitatea implementării autonomiei teritoriale, protejarea dreptului la identitate, oficializarea limbii materne în zonele locuite de minoritari, educaţie în limba maternă, participare efectivă la viaţa publică şi economică şi legi non-discriminatorii.

În formularul clasic al drepturilor minorităţilor naţionale în Europa, fundamentale ramân două aspecte de natură concretă ce trebuiesc acomodate concomitent: ocrotirea identităţii persoanelor aparţinând comunităţilor minoritare şi menţinerea unităţii naţionale a statelor semnatare.

În acest context, actualul cadru juridic european, prin Convenţia cadru privind protejarea minoritatilor naţionale şi Carta europeana a limbilor regionale şi minoritare, are meritul de a asigura respectarea ambelor cerinţe prin acordarea de drepturi individuale persoanelor aparţinând minoritaţilor naţionale.

 Franţa un stat cu un înalt grad de centralizare îşi menţine reticenţele în special în privinţa promovarii autonomiei teritoriale pentru minorităţi, întrucât aceasta pune în discuţie unitatea naţională .

 Turcia la rândul său subliniază că nu exista o definiţie a minoritatilor naţionale convenita la nivel international şi că protecţia minorităţilor în această ţară izvorăşte din dispoziţiile Tratatului de la Laussane (1923), care recunoaşte ca minorităţi naţionale doar nemusulmanii.

De asemenea, Turcia promovează principiul afirmării drepturilor individuale în materie de minorităţi naţionale.

Reprezentanţii Ungariei spun că problemele minorităţilor naţionale nu pot fi rezolvate prin modificarea graniţelor, dar că este nevoie de regândirea conceptului de stat-naţiune într-o accepţiune mai largă care să permită oricărui cetăţean să se simtă acasă în Europa, precizând că există state membre ale Consiliului Europei care recunosc drepturile colective şi că printr-un dialog continuu majoritatile şi minorităţile pot ajunge la o concluzie acceptabilă care să fie pusă în practică.

  Bazat pe o abordare individualistă, sistemul supranaţional, atât prin acordurile menţionate mai sus, prin Tratatul de la Lisabona al Uniunii Europene si Declaraţia ONU privind Drepturile Persoanelor aparţinând Minorităţilor Naţionale, susţine o dimensiune axata pe drepturile persoanei şi nu ale colectivităţii.

De fapt, unul din factorii care au înlesnit semnarea si ratificarea Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale de către 44 din cele 47 state membre a fost faptul ca ’’ea nu se referă la recunoasterea drepturilor colective’’.

 Ceea ce se poate reproşa poziţiei delegaţiilor Ungariei  este nu atât faptul că militează pentru recunoaşterea conceptului de identitate  colectivă, ci recursul la instrumentul autonomiei teritoriale, ca pretinsa normă şi standard european, unanim recunoscut.

Europa cunoaşte o diversitate de metode de protecţie a minorităţilor naţionale, autonomia non-teritorială (culturală), descentralizarea prin subsidiaritate, regionalizarea, federalizarea sau garantarea reprezentării politice fiind dintre cele mai cunoscute.

Desemnarea unei singure variante este contrară cultivării pluralismului şi generatoare de tensiuni nedorite în cadrul statelor membre. 

Mai mult, accentul pe autonomia teritorială bazată pe criterii etnice descurajează orice dezbatere despre reorganizarea administrativa a statelor membre centrată pe raţionalitate şi aplicabilă întregii societăţi şi tuturor cetăţenilor ei.

  Cadrul constituţional român are calitatea istorica de a garanta diversitatea etnică, fiecare dintre etnii fiind liberă să îsi cultive identitatea, sub toate aspectele, inclusiv prin dreptul comunităţilor locale de autoadministrare.

Dincolo de acestea însă, unitatea de regim juridic, este parte a specificului României ca stat unitar naţional.

 În perioda 17-21 mai 2017 în municipiul Cluj-Napoca s-au  desfășurat lucrările celui de-al 62-lea congres al Uniunii Federative a Naționalităților Europene – FUEN, o organizație care susține deschis lupta pentru autonomia teritorială, iar congresul respectiv a fost doar un alt atelier de promovare a segregării și separatismului și un vehicul prin care Budapesta a încercat din nou să fructifice orice oportunitate pentru creșterea influenței sale în regiune și evident, pentru a formula acuze desuete la adresa autorităților române, în stilu-i caracteristic.

În argumentarea acestei idei vom prezenta câteva poziții ale principalilor vorbitori de la Congresul FUEN din Cluj-Napoca, lăsându-vă, pe dumneavoastră, cititorii, să trageți conlcuzia finală:

În cuvântarea de deschidere a congresului (18.05.2017), Vincze Lorant, președintele FUEN, a susținut că autonomia care ar fi fost promisă maghiarilor în contextul realizării Unirii Transilvaniei cu România (noi nu știm despre existența unei asemenea promisiuni și cred că orice istoric este de acord cu această poziție), nu a fost acordată de București nici după 100 de ani.

Acesta a accentuat că atitudinea statului român, prin care refuză solictările minorității maghiare este una perimată, fiind necesar ca România să susțină cu adevărat concilierea.

În opinia noastră, realitatea din România arată însă altceva, și anume că drepturile maghiarilor din România sunt cele mai cuprinzătoare din Europa, cu acces la milioane de euro din bugetul de stat, funcții în administrația centrală și locală, acces la educație la toate nivelurile și cu cel mai ridicat procent al retrocedărilor imobilelor confiscate de regimul comunist (cca 60%), asta ca să enumerăm doar o mică parte.

Kelemen Hunor, unul dintre cel mai bine plătiți maghiari de către statul român, a criticat diplomația românească pentru că ar vorbi de rău UDMR în cancelariile occidentale, uitând că UDMR acționează consecvent împotriva României și că însuși Kelemen Hunor a aservit organizația intereselor partidului lui Viktor Orban, în schimbul unor finanțări exorbitante venite pe filiera Budapesta – fundația Eurotrans – UDMR și nu numai.

Kelemen Hunor și alți vorbitori maghiari au contestat vădit caracterul de stat național al României, susținând că acesta este unul multinațional, iar potrivit Declarației de la Alba Iulia din 1918 minoritatea maghiară ar trebui recunoscută ca factor constitutiv de stat (culmea, în condițiile în care și copiii de generală cunosc că maghiarii nu au vrut să ia parte la Adunarea de la Alba Iulia, considerând că evenimentul reprezintă înfrângerea Ungariei!).

În ziua de 19 mai, în cadrul FUEN a fost organizată o masă rotundă pentru autonomie, având ca subiect practicile și provocăriilor autonomiilor funcționale din Europa, în care cuvântul de ordine a fost autonomia etnică.

În acest context, deputatul UDMR Korodi Attila a menționat că UDMR nu se mulțumește cu drepturile individuale, urmărind obținerea autonomiei. Korodi Attila a acuzat autoritățile române că ignoră acordarea drepturilor colective pentru maghiari.  

În realitate, minorităţilor etnice din România le sunt garantate prin Constituţie şi prin lege toate drepturile fundamentale, inclusiv folosirea limbii materne în administraţia publică, în învăţământ, în mass-media, dreptul de a participa la viaţa politică etc., fiind interzisă orice formă de discriminare sau de ştirbire a drepturilor membrilor minorităţilor naţionale, aşadar şi a celei maghiare.

Aceasta se bucură de un statut privilegiat în rândul celorlalte minorităţi, deoarece prin ponderea de 6,6 la sută şi în cadrul populaţiei din România, prin reprezentanţii ei aleşi, ca şi prin
membrii administraţiei publice locale sau naţionale participă activ la guvernarea statului, dar şi a comunităţii proprii.

Uniunea Democrată a Maghiarilor din România este un actor politic de prim rang pe eşichierul politic din România.

Din păcate, reprezentanţii minorităţii maghiare şi ţara vecină Ungaria, dau dovadă în continuare de ostilitate faţă de statul şi poporul român, cerând drepturi care contravin legislaţiei noastre şi celei europene, sau prin acţiuni şi declaraţii care încalcă Constituţia ţării noastre  şi ţelurile legislaţiei drepturilor omului.

Ne aflăm, ca urmare a ofensivei liderilor maghiari  pentru autonomia teritorială pe criterii etnice, în faţa unei acţiuni  deosebit de periculoase de contestare a  integrităţii, suveranităţii şi caracterului naţional al Statului Român.

 

 

 

 

 

Imagini pentru harta minoritatilor naţionale din europa photos

 

 

 

 

Fără echivoc, drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sunt parte integrantă în arealul drepturilor omului.

In contextul actual, reactivarea natţonalismului extrem pe de o parte, şi enclavizarea identitaţii minoritare pe de alta parte, sunt în egală masură contraproductive efortului de civilizare a vieţii etnice în Europa.

Convieţuirea majoritate-minoritate trebuie definită în jurul unor formule care utilizeaza exercitiul cetăţeniei şi care conclude la descoperirea unui patriotism transetnic şi integrator.

 

 

 

 

Imagine similară

Harta  răspândirii mişcărilor naţionalist- separatiste din Europa 

 

 

 

Una din țările cu mari probleme legate de drepturile minorităților este Grecia, care a declarat în mod repetat că recunoaște o minoritate religioasă, aceea a musulmanilor, dar nu recunoaște minorități etnice, naționale sau lingvistice.

Opinia publică și comunitatea intelectuală din Grecia gândesc în mod automat în această ecuație „corectă din punct de vedere național”. 

Ele nu numai că neagă cu tărie existența oricărui alt grup etnic-național în interiorul Greciei (nemaivorbind de discriminare sau de încălcarea drepturilor omului), ci merg până la a nega identitatea etnico-națională a unor minorități din țările învecinate, chiar dacă țările respective recunosc oficial aceste minorități. 

Criza din Kosovo, din 1999, a adus dovezi suficiente că pentru media și politicienii greci majoritatea populației regiunii este formată din „albanofoni”, mai degrabă decât din albanezi.

Chiar și atunci când erau traduse discursuri ale străinilor, inclusiv cele ale lui Miloșevici, mass-media folosea „albanofoni” în loc de „albanezi”. Chiar dacă Bulgaria a recunoscut o comunitate turcă pe teritoriul său, grecii preferă să se refere la aceasta în felul lor propriu, folosind termenul „musulmani”.

Dar Bulgaria e un exemplu aparte. 

Oficial, bulgarii susțin că nu au „minorități”, ci numai „grupuri minoritare”. Ei cred că această diferență semantică va ține la distanță pericolul unor posibile curente secesioniste. Macedonienii nu se află printre aceste grupuri, după cum bulgarii nu se află printre minoritățile recunoscute oficial în Macedonia.

Deși Grecia nu este o țară postcomunistă în tranziție spre democrație, ea se confruntă cu majoritatea problemelor legate de diversitatea etno-culturală pe care le au alte țări ECE, și mai ales cele balcanice. 

Grecia este singura țară din ECE care nu recunoaște prezența unei minorități etnic-naționale (sau a unui grup minoritar) pe teritoriul său.

Deși vreme de aproape două decenii Grecia a fost semnatară și membră în majoritatea convențiilor și instituțiilor internaționale care se ocupă de drepturile omului și ale minorităților, cultura sa politică rămâne destul de departe de aceste principii.

Fără îndoială, ea se bucură de stabilitatea și progresul asigurate de instituțiile liberale democratice din țările occidentale moderne.

Și, cu toate acestea, această transformare a rămas doar la nivel formal.

 Societatea greacă încă nu are o cultură civică care să susțină statul de drept. Pentru o perioadă îndelungată, Grecia a părut să urmeze un model mai apropiat de națiunile etnice neliberale decât de națiunile civice liberale.

Mai mult, deși Grecia are un statut similar majorității statelor Uniunii Europene (UE), ea este singura țară din ECE cu o populație foarte mare de emigranți și meteci.

Politica de acordare a cetățeniei în Grecia a fost foarte dură și bazată pe criterii culturale. Solicitanții nu numai că trebuiau să locuiască în țară pentru o perioadă, dar erau nevoiți să dovedească că au asimilat cultura greacă – aceasta fiind considerată ca incluzând adoptarea unui nume grecesc, limba greacă ca limbă maternă, adeziunea cel puțin formală la religia ortodoxă și, de obicei, descendența grecească. 

Cei veniți din țări învecinate „cu probleme” (Albania, Macedonia, Turcia) și musulmanii au fost practic excluși de la naturalizare. Confruntându-se, în anii ʼ90, cu un influx de peste jumătate de milion de meteci și cu o scădere a populației, Grecia a lansat în cele din urmă, în 1998, un proces de naturalizare, iar în iulie 1999 a luat în considerare schimbarea cerințelor de acordare a cetățeniei în vederea adaptării lor la un concept mai deschis și mai transparent.

La sfârșitul lui iulie 1999, brusc și pentru prima oară în istoria Greciei moderne, s-a pus în discuție modernizarea politicii țării cu privire la minorități și la acordarea cetățeniei.

La insistențele Ministrului de Externe G. Papandreu, un cunoscut susținător al multiculturalismului, publicul a fost informat că Grecia va trece în sfârșit la aplicarea principiilor a ceea ce Kymlicka ar numi „dreptate etnoculturală”.

 Ministrul a afirmat în repetate rânduri că țara nu are de ce să se teamă de dreptul la autoidentificare al cetățenilor săi minoritari: „Atâta timp cât nu sunt amenințate granițele”, a argumentat el, „mă interesează prea puțin dacă cineva își spune turc sau bulgar sau pomac” . 

Cu altă ocazie a declarat: „Grecia nu are de ce să se teamă de cei care simt că au această origine (macedoneană), și vreau să subliniez că acestea nu sunt doar gândurile mele. 

Există o practică bine stabilită care permite integrarea minorităților în toată Europa și în alte țări, cum ar fi Canada și SUA. O astfel de atitudine aplanează orice probleme ar fi putut exista înainte, permite adevărata înflorire a instituțiilor democratice și dă acestor oameni sentimentul că sunt și ei cetățeni ai acestei țări” .

Din întâmplare, cu câteva zile înainte de declarațiile Ministrului de Externe Papandreu, toți trei deputații minorității turce, împreună cu treizeci de ONG-uri macedonene, turcești și din domeniul drepturilor omului, au făcut un apel public pentru recunoașterea minorităților macedoneană și turcă, ratificarea necondiționată de Parlament a Convenției-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale a Consiliului Europei, și respectarea acestor drepturi ale minorităților. 

În același timp, Ministerul de Interne a oferit pe ascuns mass-mediei un plan care schimba radical politica de acordare a cetățeniei, permițând imigranților să o obțină după câțiva ani de rezidență. Noul plan nu excludea, așa cum se întâmplase până atunci, pe aceia din țările învecinate sau de credință musulmană.

Se avea în vedere chiar și chestiunea spinoasă a revenirii refugiaților politici de origine macedoneană, emigrați la sfârșitul anilor ʼ40 ca urmare a războiului civil.

Reacția la aceste trei schimbări în politica minorităților și de acordare a cetățeniei a arătat cum, în Grecia, dar probabil peste tot în Balcani, atât opinia publică cât și liderii de opinie consideră asemenea politici inaplicabile sau indezirabile. Mai întâi a existat o reacție verbală violentă aproape unanimă la apel, asezonată cu discursuri xenofobe și răuvoitoare și chiar cu atacuri defăimătoare la persoana semnatarilor. 

Declarațiile Ministrului de Externe, precum și încercările sale de a schimba politica de acordare a cetățeniei, au fost întâmpinate cu reacții la fel de dure, inclusiv din partea unor politicieni de vârf, și chiar din partea partidului de guvernământ, aceștia cerând demisia ministrului. 

Cotidianele cu autoritate, în editorialele lor, au numit declarațiile „o scăpare” , vorbind în același timp de o atitudine „obedientă” . Ziarul To Vima declara în continuare:

„Nu poate exista un singur cetățean grec, oricât de conciliant, care să fie dispus măcar să discute prezența minorităților rasiale (sic). Poporul grec este unul și indivizibil, iar diferitele credințe religioase pe care le îmbrațișează membrii acestui popor nu afectează unitatea sa. Guvernul ar trebui să corecteze neîntârziat o scăpare, chiar involuntară, care poate da naștere unor pericole evidente și mai puțin evidente”.

 Un articol al lui Stavros Lygeros din ziarul Kathimerini, intitulat „Ucenicii Vrăjitorului”, dezvăluie clar dimensiunile impactului pe care istoria îl are asupra multora din conceptele puse în discuție.

Unele persoane din guvernul lui Costas Simitis (PASOK), citim în articol, „încearcă cu un fanatism îngust să aplice modelul unei societăți multiculturale într-un stat național. Cu toate acestea, Grecia nu este o țară creată de imigranți, ca Statele Unite sau Australia, și nici nu este un fost imperiu care a inclus unii din foștii săi supuși precum Marea Britanie. 

La urma urmelor, aceste țări nu recunosc existența minorităților. Grecia este țara unei națiuni istorice care trăiește într-o regiune plină de prejudecăți și conflicte etnice, și care trebuie să facă față unor amenințări directe.

De aceasta nu își poate permite să fie condusă de ucenicii vrăjitorului”. Cazul Greciei demonstrează cât de greu este, chiar pentru un stat integrat în cadrul european de instituții liberale, pluraliste și democratice, să se elibereze de povara dramatizării istorice regionale a realității.

Grecia continuă să interpreteze prezentul prin prisma politicilor păgubitoare, intolerante și exclusiviste moștenite din trecut.

Cu toate acestea, naționalismul agresiv al majorității care îi exclude pe „ceilalți”, precum și naționalismul defensiv al minorității care folosește mijloace similare pentru a se apăra într-un climat nefavorabil, merg mână în mână.

În ambele cazuri este clar că lipsește o cultură a drepturilor omului care include drepturile minorităților sau o cultură a drepturilor minorităților care să derive dintr-o cultură a drepturilor omului.

Cu alte cuvinte, lipsește o perspectivă liberal pluralistă și democratică asupra problemei minorităților și a drepturilor acestora.

Firește, se poate argumenta cu ușurință în felul următor: „cultura drepturilor minorităților s-a dezvoltat într-o măsură fără precedent. (…) Cu toate acestea, suntem departe de o Eră a Drepturilor Omului pentru minorități. Interesul, aparent larg răspândit, pentru drepturile omului și ale minorităților este rareori lipsit de rațiuni ascunse, și ca urmare supus unor limitări ulterioare.

Ar fi naiv să credem că vreo țară vede respectarea drepturilor civile ca pe o prioritate, atât internă cât și externă, fără a le subjuga stabilității sau altor interese naționale înguste. (…) Cu toate acestea, lipsa unui angajament sincer pentru cauza drepturilor omului și ale minorităților nu este singurul motiv pentru care minoritățile nu se pot aștepta la un viitor mai luminos (…).

În ciuda dezvoltării unei culturi a drepturilor minorităților în societate ca întreg, nu există practic nicio cultură politică bazată pe drepturile minorităților, și aceasta nici chiar în sânul minorităților”. Acesta este „paradoxul drepturilor minorităților”. 

Organizațiile care se ocupă de problemele minorităților și liderii care formulează strategii cu privire la minorități par a fi mânați în marea lor majoritate de aspirații etnico-naționale și nu de vreun respect adânc pentru drepturile civice.

Pentru aceștia, drepturile omului sunt adesea doar un instrument prin care își ating scopurile, așa cum este cazul majorității statelor.

Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) este un exemplu extrem, dar foarte elocvent în acest sens: metodele sale crude și represive sunt reflexia în oglindă a celor folosite de forțele armate turcești.

Faptul că diferitele minorități refuză să înțeleagă că revendicările lor sunt similare, și să lucreze împreună pentru a le îndeplini, este un alt obstacol în calea progresului.

Chiar și partidele oficial trans-minoritare, cum sunt cele din Albania și Bulgaria, funcționează mai mult ca purtătoare ale interesului unei minorități, așa cum este cazul grecilor din Albania și cel al turcilor din Bulgaria.

În ambele cazuri, liderii minorității greacă și turcă au declarat că nu există o națiune macedoneană și nici o minoritatea macedoneană în Grecia și Bulgaria, aliniindu-se astfel naționalismului hegemonic al Greciei și Bulgariei.

Grupurile minoritare din Grecia speră că, prin acceptarea naționalismului intolerant al statului-rudă, își vor îmbunătăți propria situație în Grecia.

Astfel, catolicii și evreii greci au trimis apeluri către confrații lor de religie din toată lumea, subliniind caracterul grecesc „istoric” al Macedoniei; evreii chiar și-au bazat argumentele pe vechile lor cărți sfinte. 

Pe de altă parte, aromânii (vlahii) și arvaniții refuză să își unească forțele cu macedonenii (și turcii) pentru a impulsiona Grecia să sprijine, ca toate celelalte țări ale UE, înființarea unui birou național al Biroului European pentru Limbile-Mai-Puțin-Folosite. Chiar și romii, atât de disprețuiți de statul grec, s-au raliat acestei lupte, printre altele cu contribuții lirice despre „grecitatea” Macedoniei.

De asemenea, romii refuză să lucreze cu organizații rome internaționale care, așa cum le-a fost sugerat, sunt suspecte și potențial „anti-grecești”.

Motivele acestui paradox par să fie în număr de trei. Mai întâi, din nefericire, minoritățile tind să copieze comportamentul opresorilor lor: la naționalismul hegemonic și agresiv al statului-gazdă minoritățile răspund de obicei cu diverse forme de naționalism defensiv și periferic, dacă nu chiar parohial și la fel de exclusiv și intolerant.

O explicație a acestei tendințe este că, în majoritatea cazurilor, minoritățile din Balcani, fiind mai puțin educate decât majoritățile, nu dispun de cunoștințele necesare pentru a-și aborda problemele pe cale politică.

De asemenea, este adevărat că liderii politici, atât cei ai majorităților, cât și cei ai minorităților găsesc că este mai ușor și mai convenabil să se ralieze unor politici neliberale, naționaliste decât să elaboreze strategii liberale și bazate pe drepturi.

Un al doilea motiv este că cele mai multe minorități pur și simplu copiază comportamentul statului de origine, al „națiunii-mamă”. Toate statele balcanice sunt produsul unor procese neliberale, care au produs un grad considerabil de intoleranță față de propriile lor minorități.

 Ca urmare, este aproape instinctiv pentru „minoritățile-rudă” (adesea formate, dacă nu educate, în cadrul instituțiilor culturale și/sau politice ale „națiunii-mamă”), să împărtășească același valori neliberale și să se abțină de la critica încălcării drepturilor minorităților din „țara-mamă”.

Mai mult, această asociere cu statul de origine transformă minoritățile în ținte ușoare ale acuzațiilor de separatism și chiar de întreprinderea unor activități îndreptate contra statului în chip de agenți străini.

De pildă, nu este un secret că politica minorității turce din Tracia grecească este influențată, dacă nu modelată, de Consulatul turc local, la fel cum politica minorității grecești în Albania este strâns legată de ambasada Greciei de la Tirana și de consulatul din Gjirokastra.

Legături similare, deși într-o măsură mai mică, există între albanezii din Macedonia și forțele politice, uneori chiar guvernul din Albania. Turcii din Bulgaria au o relație întrucâtva comparabilă cu Turcia.

Doar Macedonia pare să se fi dat în lături de la asemenea relații privilegiate cu minoritățile sale din statele învecinate – și, ca urmare, este acuzată de „trădare” de diaspora macedoneană.

Cu toate acestea, lipsa legăturilor dintre o minoritate și statul ei de origine nu face ca respectiva minoritate să vadă în mod automat lucrurile mai realist sau să fie lipsită de înclinații naționaliste.

Mișcarea politică macedoneană din Bulgaria este adesea  separatistă și maximalistă, poziție care nu a ajutat-o nicicum să-și întărească poziția în cadrul societății bulgare. 

Activiștii macedoneni din Grecia prezintă o paletă largă de convingeri, putând fi clasificați de la pro-europeni convinși la naționaliști fundamentaliști.

Din fericire pentru ei, vocile pro-europene au fost predominante, astfel că mulți greci au ajuns să simpatizeze cu lupta lor și chiar să accepte ceea ce altfel este considerat un „tabu național”, i.e. recunoașterea existenței unei astfel de minorități. În schimb, deși minoritatea macedoneană din Bulgaria a suferit o formă mai dură de reprimare, problemele „macedonene” ale Greciei se bucură de o atenție mai mare pe plan internațional decât cele ale Bulgariei.

Un al treilea motiv al „paradoxului minorităților” este absența în regiune a unor societăți civile în adevăratul sens al cuvântului. În democrațiile bine dezvoltate, organizațiile neguvernamentale și intelectualii majorității ajută minoritățile să obțină instrumentele cu care să își poată apăra drepturile; ele tind de asemenea să apere în mod viguros drepturile minorităților, considerând că o astfel de atitudine este o componentă necesară a luptei pentru constituirea unei democrații mai cuprinzătoarte și mai stabile.

Pe de altă parte, în țările post-comuniste, societatea civilă se află abia la începuturile ei.

Dezvoltarea acesteia este de obicei lentă, dacă nu distorsionată de lipsa de cultură democratică a societății. 

Tendința predominantă a marii majorități a ONG-urilor și intelectualilor este să adopte atitudini „corecte din punct de vedere național” și, ca urmare, să accepte instrumentalizarea lor în procesul de construcție neliberală a națiunii grupului lor etno-național.

Lipsa unei societăți civile independente și organizate este caracteristică și Greciei.

Deși nu a trecut printr-un regim autoritar de lungă durată, aproape toate guvernele anterioare dictaturii coloneilor (1967-1974) s-au caracterizat printr-un fel de „democrație paternalistă”, în cadrul căreia parlamentul era incapabil să funcționeze independent de intervențiile arbitrare ale armatei și puterii regale.

Ca urmare, este de înțeles că societatea civilă nu a putut înflori, iar ultimii 25 de ani de democrație în curs de consolidare au dezvăluit un deficit de cultură liberală pluralistă și democratică deopotrivă în societate și în lumea politică

Putem afirma că, atunci când paradoxul minorităților va intra într-o eclipsă,  minoritățile vor avea o șansă justă de recunoaștere și respectare a drepturilor lor.

În același timp însă, majoritățile din statele respective vor trebui să depășească practicile coercitive, metodele hegemonice, politicile restrictive și strategiile exclusiviste care nu duc decât la conflicte etnoculturale.

Pentru aceasta, modelul liberal de construcție a națiunii este foarte util, deoarece se bazează pe reconcilierea naționalismului cu pluralismul liberal și democrația.

În acest fel, construcția națională devine un concept respectat mai degrabă decât unul reacționar, atât pentru majorități cât și pentru minorități.

Numai că limitele acestuia trebuie definite astfel încât conceptul să fie coerent pe plan intern și extern. 

Consolidarea democratică și respectarea drepturilor omului pot deveni eficiente numai dacă sun elaborate transnațional. Principiul de bază este că orice proiect de formare națională trebuie să respecte toate celelalte proiecte similare.

De exemplu, grecii au dreptul să își apere statul național și drepturile grecilor în Albania și Turcia, dar în același timp ar trebui să respecte drepturile acelor cetățeni ai Greciei care se identifică cu procesele de formare națională a națiunilor macedoneană și turcă.

Acest argument a fost folosit cu înțelepciune de Ministrul de Externe Papandreu în discuția din iulie 1999:

„Imaginați-vă că unui grec din Albania sau America i s-ar zice că nu îi este permis să-și spună grec pentru că este clasificat drept otoman sau ortodox – imaginați-vă care ar fi reacția acestui grec.

 La fel,turcii au dreptul să ceară ca națiunea lor și diversele minorități turce din Balcani să fie respectate; dar, de asemenea, ar trebui ca și ei să respecte procesele concurente de formare națională din Turcia, exemplul kurd fiind cel mai evident. 

În același timp, minoritățile turcă (și cea albaneză) ar trebui să respecte și drepturile altor musulmani în sudul Balcanilor de a-și declara identități non-turce, fie ei pomaci, bulgari, macedoni, torbeși, gorani etc. 

Similar, grecii ar trebui să respecte dreptul multor aromâni (vlahi) – aflați în majoritatea lor în afara Greciei – de a nu se identifica ca greci, la fel cum Albania nu ar trebui să limiteze teritoriul în care un cetățean albanez are dreptul să pretindă că posedă identitate greacă sau macedoneană. 

Bulgarii și macedonenii trebuie să depășească lipsa reciprocă de respect, care face ca minoritățile respective să fie considerate „tabu” în statele naționale înrudite.

Acest principiu primordial ar trebui să se extindă și dincolo de problema minorităților etnonaționale. În zeci de țări din Europa de Est și occidentală, religiile tradiționale manifestă diferite grade de intoleranță față de „Noile Mișcări Religioase” (termenul „sectă” este înjositor și folosirea lui ar trebui evitată) – ca și cum aceste religii nu ar fi fost și ele mișcări religioase noi la un moment dat.

De asemenea, multe culturi etno-naționale conțin elemente care contravin principiului egalității sexelor sau respectului pentru orientarea sexuală.

Într-adevăr, așa cum remarca Kymlicka, „minoritățile naționale ar trebui să dispună de aceleași instrumente de formare națională cași națiunea majoritară, ambele trebuind să fie supuse acelorași limitări liberale”.

Acest din urmă aspect pare să lipsească din Balcani. Evoluția evenimentelor din Kosovo după încheierea atacurilor NATO asupra RFI în 1999 arată că, din nefericire, chiar sub ochii comunității internaționale, fosta minoritate albaneză, reprimată în mod atroce, este acum opresorul care purifică Kosovo de sârbii și romii rămași acolo. 

Așadar proiectul sârb de purificare etnică este reprodus de chiar comunitatea împotriva căreia a fost îndreptat inițial.

Paradoxul pare a persista pe măsură ce respectul pentru drepturile omului și ale minorităților devine, în regiunea în cauză, o perspectivă tot mai îndepărtată.

Experiența occidentală arată că ceea ce se consideră a fi practici asimilaționiste șocante în Balcani, la sârșitul secolului al XX-lea, practici menite să întărească poziția națiunii dominante într-un stat sau altul, nu sunt adeseori altceva decât repetarea a ceea ce au făcut țările occidentale cu un secol sau două în urmă, atunci când cruzimea acestot metode nu era considerată inacceptabilă. 

Asimilarea prin intermediul unui aparat de stat extrem de centralizat, și controlat de majoritatea etnoculturală privilegiată, era o practică legitimă a timpului și în unele cazuri ea continuă și astăzi. 

Surse:

 http://www.caleaeuropeana.ro/editorial-ionut-stroe-autonomia-teritoriala-pentru-minoritatile-nationale-o-norma-de-drept-comun/

http://revistapolis.ro/reflectii-asupra-politicii-drepturilor-minoritatilor-in-statele-europei-centrale-si-de-est/ 

 

http://www.napocanews.ro/2017/05/congresul-fuen- 

Publicitate

07/07/2017 - Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , ,

Un comentariu »

  1. A republicat asta pe Octavpelin's Weblog.

    Apreciază

    Comentariu de octavpelin | 04/02/2018 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: