Povestea predării Insulei Şerpilor de către conducerea comunistă a României către URSS. FOTO. VIDEO

 

 

Insula Şerpilor (în limba ucraineană Острів Зміїний, în greaca antică Leuke, în greacamodernă Ofidonisi, în turcă Yilan Adasî) este insula principală a unui total de cinci insule în litigiu între România şi Ucraina.

Trei dintre ele sunt ostroave de pe braţul Chilia: Dalerul mare, Dalerul mic şi Coasta-dracului, în apropiere de Tatanir (odinioară Tatomireşti).

A patra se situează la gura Stari-Stambul: ostrovul Limba. Insula Şerpilor este singura existentă în Marea Neagră, la 45 de km de ţărmurile României şi Ucrainei.

Toate cele cinci insule au fost ocupate de URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi cedate, de către România comunistă în 1948 printr-un simplu porces-verbal secret, întocmit pentru a da o aparenţă de legalitate acestui act samavolnic.Ele sunt astăzi parte a Raionului Chilia (Кілія) al regiunii Odessa din Ucraina.

Între anii 1878 – 1948, Insula Şerpilor a aparţinut statului român. Stramosii nostri daco-geti i-au spus dintotdeauna Insula Alba. Deşi este o bucată de pământ de dimensiuni mai mult decât modeste, Insula Serpilor este cea mai mare insulă din Marea Neagră. Este situată în faţa gurilor Dunarii, mai exact în faţa Braţului Sulina, fiind mai departată faţă de terioriul ucrainean decât de cel românesc, 50 de kilometri despărţind-o de oraşul ucrainean Valkov.

Navigatorii o gasesc intre coordonatele 45° 15’ 53’’ latitudine Nordica si 30° 14’ 41’’ longitudine Estica. 
Şarpele de la care insula şi-a tras numele actual, este  banalul şarpe de apă (Natrix tesselata Laur), care populează zona litorală şi centrală a insulei, total lipsit  de periculozitate pentru om.

 

 

 

 
Insula Şerpilor are  o suprafaţă de 662 metri pe 440 metri, acoperind în total 0.17 km², adică 17 ha, ţărmurile ei neregulatr, având o lungime de 1.973 m.

Cel mai înalt punct este situat la 41 m deasupra nivelului mării. 
Insula Şerpilor a fost dorită de U.R.S.S. din considerente militare

La sfârşitul celui de al doilea război mondial, statutul acestui teritoriu era neclar. Cu toate că  fusese ocupat de către armata sovietică în august 1944, în Tratatul de pace semant la Paris pe 10 februarie 1947 situaţia sa juridică nu era amintită.

Această insulă era dorită de Uniunea Sovietică din considerente militare, deoarece îi asigura o poziţie strategică la Gurile Dunării. Pentru reglementarea situaţiei, o delegaţie română condusă de premierul Petru Groza, s-a deplasat la Moscova, şi pe 4 februarie 1948 a semnat un „Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”, document în care se stabilea că:

„Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste”.Procesul verbal de predare – primire a fost semnat la data de 23 mai 1948 de către Nicolai Pavlovici Sutov – prim secretar al Ambasadei U.R.S.S. la Bucureşti şi de către Eduard Mezincescu – ministru plenipotenţiar, reprezentantul Ministerului de Externe Român.

 

 

 

 

Localizarea Insulei Şerpilor 

 

 

„În ‘48 sovieticii au venit şi au cerut guvernului român să retrocedeze Insula Şerpilor, aşa că într-o bună zi am fost chemat de Ana Pauker, care mi-a spus că la trasarea frontierelor după războiul cu Uniunea Sovietică s-a omis să li se cedeze sovieticilor Insula Şerpilor, că sovieticii au ridicat recent problema, că s-a hotărât să li se dea insula.

“Profir din partea Guvernului [României] – era ministrul Lucrărilor Publice – şi tu, Eduard Mezincescu, veţi merge la Tulcea, de la Tulcea la Sulina, şi de la Sulina până la Insula Şerpilor şi veţi efectua predarea – primirea insulei părţii sovietice!” Ceea ce am făcut.

Am mers cu un avion la Tulcea. La Tulcea ne-am suit într-o navă de transport – şi am mers la Sulina. La Sulina ne aştepta o ambarcaţiune sovietică. Ne-a transportat pe Insula Şerpilor.

Pe Insula Şerpilor erau sovieticii prezenţi. Nu mai ţin minte ce demnitari. Probabil un ambasador, un adjunct al ministrului, cadre grănicereşti cu grade superioare şi cu grade mai mici. Era instalată o masă în aer liber, pentru că nu exista nici o construcţie. Nici vegetaţie nu exista.

Era pregătit un proces verbal de predare – primire în baza hotărârii cutare din partea guvernelor respective. Noi, cutare, am predat [insula]. Noi, cutare, am primit [insula]. Am fost invitaţi acolo să semnăm.

Eu, am spus că înainte de a semna, vreau să văd ce predau. Şi am obligat în mod neplăcut întreaga asistenţă să facă turul insulei pe jos. Şi am făcut turul insulei pe jos. Trebuie să fi durat trei sferturi de ceas. Pe urmă am semnat documentul. Pe urmă a fost bufetul.

Ne-am omenit şi ne-am felicitat reciproc pentru ispravă. Apoi ne-am suit pe navă şi ne-am întors.”[Interviu realizat de Nicolae Fotino şi Silvia Iliescu, 6 mai 1994. Arhiva de Istorie orală – Radio România].

Imediat după ocuparea Insulei Şerpilor, sovieticii au instalat aici o importantă bază militară de supraveghere maritimă şi aeriană, cu scopul de a controla gurile Dunării, precum şi sisteme radar care supravegheau întreaga zonă a Balcanilor.

În mai multe rânduri, pescarilor români care au fost surprinşi de furtună pe mare nu li s-a permis să se adăpostească pe insulă, fiind refuzaţi de către autorităţile militare sovietice, incidentele încheindu-se, de mai multe ori, cu victime.

Posesia sovietică asupra Insulei Şerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare şi asistenţă mutuală, semnat la Bucureşti la 27 februarie 1961.

Documentele din anii 1948-1949 au fost ratificate la data de 20 iunie 1961 la propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe atunci preşedinte al Consiliului de Stat) doar de către Consiliul de Stat al Republicii Populare Romîne.

Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale (protocolul şi procesul verbal de predare) semnate între România şi URSS sunt neconstituţionale, fiind astfel nule şi neavenite pentru dreptul internaţional.

Orice înţelegere bilaterală prin care se cedau porţiuni din teritoriul românesc, nu putea să intre în vigoare, fără ratificarea ei de către Parlamentele celor două ţări (în acele vremuri Sovietul Suprem al URSS, respectiv Marea Adunare Naţională a României), lucru care nu s-a întâmplat.

Astfel, se consideră conform dreptului constituţional că Insula Şerpilor nu a fost înstrăinată niciodată de jure.

În perioada 1948-1990, cartografia sovietică a menţionat insula respectivă sub jurisdicţia fostei U.R.S.S., în timp ce cartografia românească a evitat diplomatic, prin mijloace tehnice, menţionarea sa în hărţile publice.

În hărţile tipărite la Chişinău, Insula Şerpilor apărea fără a se specifica însă cărei ţări aparţine.

Încorporarea Insulei Şerpilor la URSS a determinat diminuarea întinderii platoului maritim teritorial al României; din aceste cauze nu s-a putut ajunge la un acord privind delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive din Marea Neagră, partea sovietică pretinzând ca această delimitare să se facă între Insula Şerpilor şi ţărmul românesc, ceea ce nu corespunde principiilor dreptului maritim, aşa cum au fost consacrate la Convenţia de la Geneva (1958) şi reluate mai târziu în Convenţia de la Montego Bay asupra dreptului maritim din anul 1982. (Partea VIII, Regimul insulelor, Art. 121, pct. 3, Anexa 2).

Delegaţia guvernamentală română a pus din nou în discuţie problema Insulei Şerpilor la rundele de negocieri la nivel de experţi privind fixarea limitei apelor teritoriale a platoului continental al Mării Negre şi a zonei economice exclusive din anii 1967, 1975, 1976, 1978, 1980, 1986 şi 1987, Uniunea Sovietică opunându-se cu totul oricărei rectificări.

 

Partea română a refuzat în anul 1987 oferta sovietică de a-i ceda 4000 km² din cei 6000 km² din jurul insulei.

 

 

 

 

Insula Şerpilor  nu prezintă o importanţă prea mare din punct de vedere teritorial şi economic, în schimb are o foarte mare importanţă din punct de vedere strategico-militar.

După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Şerpilor împreună cu baza militară, de control naval şi aerian, de apărare antiaeriană şi maritimă, a trecut în administrarea Ucrainei.

Staţiile de radiolocaţie aflate pe insulă execută o cercetare aeronavală la mare distanţă, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră şi Marea Mediterană, până la coastele Libiei, rezultatele cercetării fiind transmise unui punct de conducere.

Pe insulă sunt stocate informaţiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean.

De asemenea, aici sunt amplasate staţii de bruiaj şi ascultare atât a convorbirilor în fonie, cât şi a celor prin cablu.

Pe insulă a fost dislocată o garnizoană militară cu mai multe subunităţi independente, care deservesc un heliodrom, un miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice, un far şi sistemul de pază şi apărare a graniţelor de stat ale Ucrainei.

Apărarea bazei militare ucrainiene de pe insulă se realiza printr-o navă de tip fregată, o navă de patrulare şi unul sau două submarine.

În conformitate cu Tratatul româno-ucrainean din anul 1997, autorităţile din Ucraina şi-au retras divizia militară, au demolat radarul militar şi au transferat celelalte infrastructuri în mâinile civililor.

În afară de platforma de elicoptere, în anul 2002 a fost construit un debarcader pentru vapoare de până la 8 metri adâncime şi urmează să fie construit un port maritim. Insula este aprovizionată cu echipament de navigaţie, inclusiv un far vechi de 150 ani.

În anul 1997 s-a semnat un tratat între România şi Ucraina prin care ambele state “au reafirmat că frontiera existentă între ele este inviolabilă”.

România a semnat acest acord, ca o condiţie a aderării la NATO (care cerea României să aibă tratate încheiate cu toate ţările vecine).

Cu toate acestea, ambele părţi au fost de acord că dacă nu se ajunge la nici un consens în următorii doi ani cu privire la frontiera maritimă, fiecare parte se poate adresa pentru arbitraj Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga.

La data de 16 septembrie 2004, partea română a adus această dispută împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la delimitarea platoului maritim dintre cele două ţări, întrucât insula nu are importanţă socio-economică.

La 15 august 2005 România a depus un memoriu referitor la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive din Marea Neagră.

România a apelat la o astfel de sesizare unilaterală, după ce timp de şapte ani negocierile cu Kievul nu au dus la nici un rezultat în ceea ce priveste delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive, precum şi a statutului Insulei Şerpilor din Marea Neagră.

După anul 1980, o dată cu descoperirea de rezerve considerabile de ţiţei şi gaze naturale în Marea Neagră, interesul pentru această insulă a crescut mult.

Convenţia O.N.U. asupra mării de la Montego Bay recunoaşte dreptul statelor să-şi extindă apele teritoriale la 12 mile, şi în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.

Recent, au fost descoperite zăcăminte de petrol (10 milioane de tone) şi de gaze naturale (1 miliard m³) în apropierea insulei.

Resursele naturale nu sunt semnificative, dar urmează să se facă prospectări în următorii 2-3 ani.

Companiile petroliere British Petroleum (BP) şi Royal Dutch Shell au semnat contracte de prospecţiuni cu Ucraina, iar compania Total cu România.

Compania austriacă OMV (proprietara celei mai mari companii petroliere din România, Petrom) a semnat un contract cu un consorţiu format din Naftogaz Ukrainy şi Chornomornaftogaz pentru a participa împreună la licitaţia pentru concesionarea respectivei suprafeţe.

Platoul continental din jurul Insulei Şerpilor a fost  subiect al unei dispute între România şi Ucraina, litigiu care s-a judecat  la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga.

Miza disputei româno-ucrainene este si a fost  în primul rând strategică – accesul în apele teritoriale – şi economică – posibilitatea explorării şi  exploatării resurselor de hidrocarburi.

In prezent platoul continental din jurul insulei a fost in sfârsit delimitat  ca urmare a Hoărârii Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, hotărârea respectiva menţionand exact suprafeţele  care revin României şi Ucrainei. (De la Wikipedia, enciclopedia liberă).

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/21/totul-despre-insula-serpilor/

 

Publicitate

O diversiune antiromânească eşuată – Inventarea minorităţii aromâne din România

 

 

 

 

 

 

“A legaliza o comunitate aromânească  m i n o r i t a r ă  în România, astăzi, ar constitui cea mai mare absurditate a istoriei contemporane a aromânilor” – Matilda Caragiu Marioţeanu, “Dodecalog”

 

De prin 1996 incoace circulă insistent in România un curent foarte zgomotos, care propovaduieste că aromânii vorbesc o limba distincta de limba română si, ca urmare, ar trebui ca aromânii din România sa fie recunoscuti ca o minoritate etnica, cu drepturi ca ale oricarei alte minoritati de acest fel, cum ar fi maghiarii sau turco-tatarii.

In zadar oameni care au tinut ridicat stindardul Armânamei in Romania comunista si care au studiat fenomenul ani de-a randul (Hristu Candroveanu, Ion Caramitru, Matilda Caragiu s.a.) sau insasi vocea autorizata a Academiei Romane au sustinut ca aceasta este o prostie si ca nu poti rescrie un intreg capitol din dialectologie dupa interesele unor profani, caci curentul “minoritar” a ajuns sa puna pumnul in gura unor somitati universitare (vezi cazul Stoica Lascu), refuzând dialogul in lipsa unor argumente solide, scrie http://daimadeadun.wordpress.com, preluat de Romanian Global News.

In principiu, adevarul este ca limba romana are patru dialecte:

– daco-român, vorbit la nord de Dunare, ceea ce astazi numim “limba română”
– macedo-român sau aromân
– megleno-român
– istro-român

Nu doresc sa intru acum in polemica cu “minoritarii”, incepind sa ne dam cu parerea unii în altii, susţinuţi de argumente mai mult sau mai putin avizate (de ex. Xenopol vs. Capidan).

Ceea ce vreau însă este sa va reamintesc: de ce la începutul anilor ’90 (lăsăm perioada comunistă la o parte), niciunuia dintre cei care astăzi susţin sus şi tare ca aromâna este o limba de sine stătătoare, nu îi trecuse încă aşa ceva prin cap?

Pai, de ce? Pentru ca, pornind de la un lucru eminamente laudabil, acela de a sustine conservarea dialectului si traditiilor aromane, asii de CARO ai unei oarecare asociatii aromane s-au dus cu jalba-n protap pe la ministere sa ceara fonduri.

Aici, stupoare! Raspunsul pe care l-au primit a fost unul pentru care nu erau pregatiti in niciun fel: statul aloca fonduri pentru invatamantul si serviciul religios in alte limbi numai in cazul minoritatilor nationale recunoscute in Romania! Ei si? Aţel gaile! Ce, noi nu putem sa ne declaram minoritate nationala?

Ce, mucañil’iinteleg ce vorbim noi? Tradiţiile noastre le mai are cineva în România?

Toate acestea uitand că:
– dintre toate ţările unde locuiesc aromâni în numar considerabil, numai în Macedonia (FYROM) sunt recunoscuţi oficial ca minoritate naţională, faţă de majoritatea slavă cu care nu are nimic în comun decât faptul că î, paşnic, acelaşi teritoriu;

– faptul ca un român deloc sau cu greu ar intelege anumite pasaje din discutia unor aromani nu inseamna ca ei vorbesc o alta limba, pentru ca acelasi lucru se intampla (un exemplu aleator) cu italienii din nordul si cei din sudul Italiei. In aceste conditii, cum se face ca in aromana gasim cuvinte absolut identic rostite in graiul moldovenesc sau cel ardelenesc?

Iar cu meglenii cum ramane, sunt si ei o minoritate si vorbesc o limba distincta? Nu cumva “armân” inseamna “român” tot asa cum “alasu” inseamna “las”, “afirescu” – “feresc” sau “aumbra” – “umbra” (cu “a” protetic specific intregului dialect aroman)? Dar fârserotii de ce isi spun “râmâni“?

– aromânii, ca ramura sudica a poporului român, au avut pina la un anumit moment aceeasi istorie cu daco-românii (vezi Imperiul lui Ionita si Asan), iar apoi au ramas ca o masa compacta de latinitate in marea slava de la sudul Dunarii si au imprumutat traditiile regasite la toate popoarele din Balcani.

Nu e de neglijat nici faptul că o “minoritate aromâna” recunoscuta in Romania ar conveni de minune unor politicieni (nu Gigi, am scris “politicieni”, ce naiba!), care astfel ar ajunge in Parlament din oficiu, faca sa mai treaca prin furcile caudine electorale…

Si uite asa, ne-am trezit peste noapte ca aromânii nu mai sunt armâñil’i, ci… armânjlj, cuvant pe care multi aromani nu stiu cum sa il citeasca, daramite fratii nostri de ginta latina.

Ca sa nu mai amintim de fanteziile lingvistice ale unor “specialisti” aromani contemporani, care propun ca numele etniei sa fie makedonarmanj sau aromani macedoneni sau fabulatiile publicate intr-o revista armaneasca, cum ca numele de aroman provine de la… zeul soare Amon-Ra.

E adevarat ca nu exista o grafie unanim acceptata pentru aromana, dar sa folosesti pentru un dialect al unei limbi romanice grafia specifica unei limbi slave, doar pentru ca asa au fost obisnuiti aromanii din Macedonia, lucrul acesta a indignat in primul rand o somitate de rangul Matildei Caragiu.

Sigur, regretatul Vasile Barba, sustinatorul acesteia, are meritele sale incontestabile in pastrarea valorilor noastre, dar nu trebuie sa uitam ca domnia sa, desi un erudit prin excelenta, nu avea studii de lingvistica.

Iar Recomandarea Consiliului Europei nr. 1333/1997 are marele merit de a atrage atentia asupra necesitatii pastrarii identitatii aromanilor si… atat!

Ea este exact ceea ce ii spune numele, o simpla recomandare fara putere juridica pentru tarile europene in care traiesc aromânii.

Problemele aromanilor de azi sunt altele si mult mai grave. In Grecia, cea mai mare masa compacta de aromani din Europa nu este nici macar recunoscuta ca o entitate separata, fara a mai putea vorbi de drepturi sau minoritate.

Tinerii aromâni de peste tot inteleg tot mai putin din necesitatea pastrarii identitatii lor in era globalizarii, ceea ce face ca temerea lui Papahagi sa se adevereasca, chiar daca mai tarziu de sfarsitul secolului XX, cum prevedea el: aromânii vor dispărea încet-încet, asimilaţi in ţările de adopţie…

http://daimadeadun.wordpress.com

Aflăm că şi Televiziunea Română a reuşit într-o perioadă nu prea îndepărtată performanţa să îi includă pe aromâni la capitolul „Emisiuni pentru alte minorităţi”, în raportul de activitate pe anul 2012.

La paginile 25-26 ale acestui raport scria aşa:

În 2012, TVR, prin intermediul Redacţiei Emisiuni pentru Alte Minoritãţi, a realizat programe adresate minoritãţilor naţionale cu reprezentare în Parlamentul României.

Astfel, TVR 1, TVR 2, TVR 3 şi TVR Cultural au difuzat mai multe cicluri de emisiuni care au promovat tradiţiile şi valorile socio-culturale ale diferitelor etnii din România, parte integrantã a patrimoniului naţional. (sursa)

După care avem un tabel la pagina 26 unde aromânii au fost plasaţi alfabetic între armeni şi bulgari, cu 347,92 minute de emisiuni.

Nu  este limpede cum de au ajuns aromânii minoritate naţională în România, dar se pare că până la urmă în acea perioadă eforturile lui Costică Canacheu au dat rezultate.

La vremea respectivă, revoltat, jurnalistulşi istoricul George Damian spunea contrariat că se aşteaptă să vadă la TVR şi „emisiuni dedicate minorităţii moldovenilor. Urmează oltenii şi ardelenii, ca să fie treaba clară”.

În 2009, patru organizaţii – Societatea de Cultură Macedo-Romana, Centrul European de Studii în Probleme Etnice, Centrul pentru Studierea Romanilor de Pretutindeni şi Fundaţia Naţională pentru Romanii de Pretutindeni, adresau un memoriu public principalelor instituţii ale statului, arătând pericolul „inventarii” unei noi minorităţi naţionale: aromânii.

 Cel care vrea să-i transforme pe aromâni în minoritari în ţara lor este nimeni altul decât deputatul PD-L Costică Canacheu, care reclamă de ani de zile că este discriminat de autorităţile române. Canacheu îşi reneagă originile romaneşti şi denunţa pretinsă politică a României de asimilare forţată a aromânilor.

Asta după ce, în perioada interbelică, familia sa a beneficiat de ajutor din partea statului român (împroprietărire cu pământ) atunci când a imigrat şi s-a stabilit în Dobrogea, pe baza naţionalităţii romane declarate.

În memoriul adresat autorităţilor se arăta că, prin acţiunile sale, Costică Canacheu afectează grav imaginea României. Şi o face invocând false argumente, dar şi o istorie fictivă a romanilor din Balcani.

Scenariul imaginat de Canacheu şi Comunitatea Aromână din România (CAR), organizaţia pe care acesta o conduce, seamănă izbitor de mult cu teza poporului moldovenesc, scornita peste Prut de comuniştii lui Vladimir Voronin.

Comunitatea Aromână din România încearcă de mai mulţi ani acreditarea ideii că aromânii trebuie să fie declaraţi minoritate naţională. Cazul ar fi asemănător, spun istoricii, cu cel al saşilor plecaţi în Germania sau al evreilor imigraţi în Israel, care ar cere în ţările lor, să devină minoritari. În aprilie 2005, adunarea anuală a CAR a votat documentul numit „Vrearea aromânilor”, prin care se cerea explicit statului român să-i recunoască pe aromâni că minoritate naţională în România. Acţiunile şi demersurile CAR îndreptate împotriva statului român au fost publicate în revistă „Armanimea”, sprijinită financiar chiar de Ministerul Culturii şi Cultelor.
Lipsa oricărei reacţii a autorităţilor române a dat practic apa la moară demersurilor CAR, care au trecut dincolo de graniţele ţării. Costică Canacheu a făcut apel la sensibilitatea europenilor faţă de ceea ce el numeşte „discriminarea aromânilor din România”.

Din 2007 şi până în prezent, demnitarul roman a trimis nenumărate memorii către membrii Consiliului Europei în care arata că aromânii nu mai pot suporta tratamentul din România, iar situaţia lor este critică.

Canacheu a reclamat că recomandarea europeană nr. 1333, privind „limba şi cultura aromână”, nu a fost aplicată niciodată de autorităţile din România.

În plus, organizaţia controlată de Canacheu a solicitat la Strasbourg, nici mai mult, nici mai puţin, decât statutul de participant în Consiliul Europei.

Propaganda politică şi manifestări culturale.

 

 

 

 

Foto: Costică Canacheu

Strategia aleasă de CAR pentru a-şi atinge scopurile se bazează pe principii psihologice. Strategia asociază propagandei politice manifestările culturale, susţin surse din Academia Romană.

Acestea din urmă reuşesc să atragă un mare număr de aromâni, altfel puţin receptivi la mesajul politic al liderilor CAR.
Pentru că cei mai mulţi dintre aromâni locuiesc în judeţele Constantă şi Tulcea, Dobrogea a devenit zona „strategică” de acţiune pentru cei ce vor să-i transforme pe aromâni în minoritari.

CAR a încercat să câştige de partea sa mass-media dobrogeana, ofensiva mediatică devenind pentru organizaţia controlată de Canacheu, alături de reuniunile culturale unde se difuzează în mase mesajul politic, un element tactic de primă importanţă.

De altfel, cele mai multe articole care promovau acţiunile CAR au fost publicate în ziare din această regiune.
  Potrivit Academiei Romane, ceea ce se urmăreşte nu este informarea, ci influenţarea aromânilor, „prin comunicarea sistematică a unor mesaje simple, dar deformante în acelaşi timp”.

Statul român este somat să satisfacă solicitările CAR în numele democraţiei, dar organizaţia însăşi se manifestă autoritar în colectivitatea aromânilor din România, asumându-şi, în mod agresiv, o reprezentativitate falsă.

Dovada stă avalanşa de procese intentate de CAR altor organizaţii ale aromânilor care nu sunt de acord cu demersurile sale.
  Ideea manipulării aromânilor este susţinută şi de avocatul constănţean Ion Hasotti, fratele senatorului liberal Puiu Hasotti, membru important al acestei comunităţi.

„Asistăm în ultima vreme la terfelirea tradiţiei şi a istoriei aromânilor prin aceste tentative de a se consititui o minoritate a aromânilor din România  care, din punctul meu de vedere, o spun foarte deschis, ar putea să fie manipulată sau angajată politic, pe criteriul etnic.

Ceea ce este o blasfemie la adresa tradiţiei, istoriei şi a memoriei strămoşilor noştri”, ne-a declarat Ion Hasotti.

CAR a încercat să dubleze manifestările tradiţionale organizate de alte asociaţii aromâneşti pentru a le confisca vizibilitatea şi a le deturna publicul, acuza Fundaţia „Andrei  Şaguna”, iniţiatoarea manifestării anuale „Congresul perenităţii vlahilor în Balcani”.

Totodată, CAR a  lansat atacuri la persoana în presă scrisă, sub semnătură Biroului Executiv al Filialei Constantă a Comunităţii Aromâne din România.

În plus, CAR a evitat sitematic organizarea unei consultări populare asupra identităţii aromânilor, după criterii metodologice stabilite ştiinţific, aşa cum au propus mai mulţi academicieni.

  Ce spune Academia Romană?

  De altfel, poziţia Academiei Romane faţă de acţiunile Comunităţii Aromâne din România a fost extrem de tranşanta. Academia Romană nu este de acord cu recunoaşterea unei ramuri a romanităţii, că minoritate naţională în România. Conform  specialiştilor în lingvistică de la Academia Romana, „aromânii nord şi sud dunăreni sunt romani, cu specificul lor dialectal, folcloric şi etnografic. 

Aşadar, nu există temei ştiinţific în baza căruia, pe teritoriul României, aromâna să fie considerată  limba maternă  şi, prin urmare, populaţia care o vorbeşte să înveţe în acest dialect”.

Cercetătorii în istoria limbii romane şi în dialectologie nu acceptă caracterizarea  aromânei că limba  diferită de limba romana, ci în mod argumentat o situează în  cadrul dialectelor limbii romane.

Din punct de vedere istoric, aromânii sunt consideraţi de lingviştii  romani ca fiind o ramură sudică a poporului roman, despărţită de trunchiul principal, aflat pe teritoriul Daciei istorice, în urma năvălirii populaţiilor migratoare.
  „Cei care vor, azi, să se constituie într-o minoritate naţională aromâna în interiorul României încalca în mod flagrant datele reale ale istoriei şi, totodată, valorile noastre morale şi spirituale comune”, se arata într-un comunicat al Academiei Romane.

Acest punct de vedere este susţinut şi de numeroase personalităţi de origine aromână, cum ar Ion Caramitru, preşedintele Societăţii de Cultură Macedo-Romana.

Înfiinţată în 1878, această organizaţie a contribuit decisiv la susţinerea identităţii şi culturii aromânilor în Peninsulă Balcanică, sprijinind material, dar şi administrativ organizarea şcolilor şi a bisericilor romaneşti pentru aromânii din  Peninsula Balcanică.
  Potrivit lui Ion Hasotti, naţionalitatea, dar şi patriotismul aromânilor nu pot fi puse la îndoială.

„Eu ştiu un singur lucru. Când veneam la bunicul nostru, eu şi fratele meu senatorul Puiu Hasotti, nu ne primea acasă până nu-i spuneam poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!” (n.r. Mihai Eminescu). El era născut în Macedonia grecească şi era emigrant în România”, spune Hasotti.

 Comisia pentru Recensământ, călcâiul lui Ahile

  Puţini ştiu că acţiunile Comunităţii Aromâne din România de a-i transforma pe aromâni în minoritate naţională au fost foarte aproape de reuşită. Punctul slab al instituţiilor statului s-a dovedit a fi Comisia Centrală pentru Recensământul Populaţiei.

Organizaţia controlată de Costică Canacheu  a mers direct la ţintă. Incredibil, CAR a reuşit ca înaintea recensământului din 2002 să determine introducerea în formularul de recensământ al populaţiei României diferenţierea dintre aromân, macedo-roman şi roman.

Ministrul Informaţiilor Publice de la acea vreme, Vasile Dancu, a reuşit să blocheze modificarea formularului chiar înainte de recensământ.
  „Ca urmare a consultării specialiştilor Academiei Romane,  considerăm oportună revenirea asupra înscrierii în formularul de recensământ a poziţiilor 31 şi 32 care indică noţiunile de aromân şi macedo-roman considerate ca fiind altceva decât poporul roman.

Prin urmare, Ministerul Informaţiilor Publice solicita eliminarea diferenţierii dintre noţiunile de mai sus (respectiv aromân, macedo-roman şi roman).

Precizăm că actuala diferenţiere a acestor noţiuni în formularul de recensământ este ireală, putând da naştere unor interpretări eronate”, se arătă în adresa remisa Comisiei Centrale pentru Recensământul Populaţiei de către Vasile Dancu.

  Jurământ strâmb?

 „Jur credinţă patriei mele România. Jur să respect Constituţia şi legile ţării. Jur să apar democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independentă, unitatea şi integritatea teritorială a României. Jur să-mi îndeplinesc cu onoare şi fidelitate mandatul încredinţat de popor”.

Aşa sună jurământul depus de Costică Canacheu la preluarea mandatului de deputat. Denunţarea de către Canacheu a pretinsei politici romaneşti de asimilare forţată a aromânilor este însă în contradicţie cu ceea ce acesta a jurat să respecte. Demnitarul a cărui loialitate faţă de ţară este pusă la grea încercare, este preşedintele Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţa naţională din Camera Deputaţilor şi membru al Delegaţiei Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a NATO.
  Despre meritele intelectuale care l-ar fi recomandat pe Canacheu  pentru aceste înalte funcţii nici nu poate fi vorba.

Costică Canacheu a absolvit doar liceul, iar până în 1989 a lucrat ca electrician. Anul trecut, chiar înainte de a împlini vârsta de 50 de ani, Canacheu a reuşit să promoveze şi examenul de bacalaureat, la Liceul Industrial Electroenergetic, din capitală. Costică Canacheu este unul dintre cei trei parlamentari romani care au doar studii liceale.
Nu are multă şcoală, dar funcţia de preşedinte al Comisiei de Apărare din Camera Deputaţilor îi conferă lui Canacheu dreptul de a primi informaţii clasificate.

În legislatura trecută, luările de cuvânt în plen ale deputatul Costică Canacheu au însumat doar o oră şi 25 de minute. Suficient însă pentru deputatul PD-L de a iniţia chiar legea prin care deputaţilor şi senatorilor li s-a permis accesul la informaţii clasificate fără a avea nevoie de certificatul ORNIS.

La vremea respectivă, iniţiativa legislativă a stârnit numeroase reacţii negative din partea Aliaţilor NATO şi a pus România într-o situaţie delicată.

Legea este în contradicţie cu Directiva NATO care, deşi prevede că „accesul la informaţii clasificate al înalţilor funcţionari de stat (…) se stabileşte conform legilor şi reglementărilor naţionale”, „nu trebuie să genereze vulnerabilităţi”.
  Deputatul PD-L este şi membru a patru comisii parlamentare de prietenie. Nu întâmplător acestea sunt cu Bulgaria, Macedonia, Albania şi Grecia.

Adică tocmai acele ţări care doresc că România să nu-i mai sprijine pe aromânii care trăiesc pe teritoriile lor.

Comunităţile de aromâni reprezintă părţi importante din populaţia acestor tari, dar sunt supuse unor procese agresive de asimilare.

  Sprijin „frăţesc” de la UDMR

 Iniţiativa CAR şi a liderului sau şi-a găsit susţinători şi în rândul partidelor politice. Deloc surprinzător,  cei care şi-au manifestat un sprijin deschis faţă de demersurile denigratoare la adresa României au fost liderii UDMR.

Adică cei care, susţinuţi făţiş de Ungaria, încerca de ani de zile, tot pe la porţi europene, să obţină autonomia  ţinuturilor secuieşti.

Perseverenţa lui Costică Canacheu în a-i declară minoritari pe aromâni nu a rămas indiferenta nici Budapestei.

Un ajutor direct nu era posibil, pentru că ar fi declanşat imediat reacţia autorităţilor romane. Aşa că sprijinul s-a limitat doar la unul moral. La manifestările organizate de CAR cu ocazia „Zilei Aromânilor”, statul vecin a ţinut neapărat să-şi trimită ambasadorul de la Bucureşti.

  Miza bătăliei pentru aromâni

  Recunoaşterea minorităţii aromâne ar aduce avantaje foarte mari organizaţiei controlate de Costică Canacheu. Astfel, CAR ar avea acces la sume uriaşe provenite din fonduri europene, dar şi guvernamentale.

În plan personal, Canacheu ar avea şi el de câştigat. El şi-ar asigura un loc în Parlament pentru încă o legislatură, din partea minorităţii aromâne. Consecinţele unei eventuale reuşite a demersurilor CAR ar fi însă de neimaginat pentru România.

De pe urma inventarii minorităţii aromâne ar profita în primul rând ţările a căror populaţie înglobează comunităţi importante de aromâni.

În Grecia, aromânii nu sunt nici măcar recunoscuţi ca minoritate. Statul elen îi considera oficial pe aromâni drept greci latinizaţi, iar cei care se consideră romani risca să fie pedepsiţi cu închisoarea pentru subminarea intereselor naţionale.

  Coincidenţă sau nu, conţinutul mesajelor CAR privind pretinsă persecutare a aromânilor în România este identic cu cel promovat de media din Grecia. 

Actorul Ion Caramitru a povestit un moment important petrecut imediat după Revoluţia din ‘89, când reprezentanţi ai statului grec au sosit la Bucureşti şi în schimbul unui sprijin moral şi material pentru noua putere au cerut ca România să nu înceapă să agite problema românismului în Balcani.

Acţiunile cercurilor naţionaliste greceşti s-au intensificat în ultimul timp, cu scopul atragerii aromânilor de partea lor şi implicit, desprinderea lor de România.

În afară de Grecia, alte ţări care ar avea de câştigat de pe urma planurilor lui Costică Canacheu sunt Albania, Macedonia, Bulgaria şi Serbia. Acestea nu ar mai trebui să facă faţă presiunilor Bucureştiului pentru păstrarea identităţii romaneşti a aromânilor şi aplicarea legislaţiei europene privind drepturile minorităţilor.  

  „Epigonul”…Canacheu

 Costică Canacheu, cel ce se consideră „discriminat” de statul român, este moştenitor al drepturilor dobândite prin împroprietărirea gratuită a familiei sale.
Străbunicii săi din partea tatălui, originari din nordul Greciei, au putut să se stabilească la Techirghiol, pe baza naţionalităţii romane declarate.

Statul român, hulit acum de „epigonul” Costică Canacheu, a asigurat familiei acestuia un loc de casă, dar şi teren agricol.
 Cei mai mulţi dintre aromâni s-au stabilit în România  între anii 1925-1933, colonizând Cadrilaterul.

Asta pentru că în statele balcanice de unde proveneau au fost supuşi, la sfârşitul secolului al XIX-lea, unor acte de purificare etnică. Aromânii erau omorâţi doar pentru că îşi afirmau naţionalitatea romană. 

Astfel, peste 25.000 de persoane au primit cetăţenie romana, garantul lor fiind Societatea de Cultură Macedo-Romana, prezidata astăzi de reputatul actor de origine aromână Ion Caramitru.

Conform Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 1698/13 iunie 1925, aromânii au primit loturi de pământ (15 hectare în zona de graniţa sau 10 hectare în interiorul judeţelor), 50 arii de izlaz şi 2.000 de metri pătraţi loc de casă, pentru fiecare colonist, cap de familie. 

Colonizarea în România s-a făcut doar cu scopul salvării acestei populaţii de la asimilarea la care era supusă în teritoriile de baştină şi pentru păstrarea caracteristicilor etno-culturale romaneşti, susţine Academia Romană.

De altfel, legea fundamentală de la acea vreme, Constituţia din 1923, la fel ca şi cea de astăzi, prevedea că nu se pot face colonizări pe teritoriul României cu persoane aparţinând unor ginţi străine.

Ceea ce nu era cazul aromânilor, cărora nu li s-a pus niciodată la îndoială, din partea autorităţilor romane, apartenenţa la romanitate, ei înşişi declarându-se răspicat că fiind romani.

Ulterior, la cedarea Cadrilaterului, din septembrie 1940, România a făcut schimb de populaţie cu bulgării din Dobrogea de Nord. Romanii, în număr de peste 130.000, au fost strămutaţi în judeţele Tulcea şi Constanța.

Istoricul Dan Berindei, vicepresedinte al Academiei Romane, a susţinut că această mişcare de declarare a aromânilor drept alt popor reprezintă o separare artificială, neargumentată şi lispită de orice suport istoric.

„Declar solemn în numele Academiei, care are rolul de a apăra naţiunea, că acest lucru este unul lipsit de seriozitate şi nu poate primi sprijin din partea unora cărora sper că încă le mai bate o inimă de român“, a declarat Dan Berindei.

Actorul Ion Caramitru, preşedintele Societăţii de Cultură Macedo-Română, societate înfiinţată în 1879, este de cealaltă parte a baricadei în „chestiunea aromânească”.

El condamnă negarea  faptului, recunoscut pe baza unor dovezi istorice şi ştiinţifice, că aromânii sunt dintre primii români.

„Ce vor să pună în loc aceşti indivizi? Este foarte clar că „Armânjia” nu există, iar pretenţia lor de a se declara minoritate naţională în România ne-ar transforma într-un popor migrator, fără o Ţară-Mamă. Toată istoria României, în care aromânii au jucat roluri atât de importante, ar deveni caducă.

Ei nu se gândesc că, dacă nu ar fi fost şcolile şi bisericile româneşti din Balcani, la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, aromânitatea ar fi dispărut din nou.

Oriunde au trăit, aromânii au ştiut că au o patrie mamă, au ştiut că dacă învaţă româneşte pot să se stabilească  în România, au fost chemaţi în 1925 să se stabilească în Cadrilater, iar printre aceia care vor acum să se autointituleze minoritate naţională în România, sunt şi cei care au beneficiat de despăgubiri din partea statului român pentru terenurile pierdute de înaintaşii lor prin cedarea Cadrilaterului. Şi printre ei mai sunt nepoţii şi strănepoţii celor care au luptat pentru românitate.

Preşedintele a procedat perfect logic şi normal. România nu-şi poate permite să nege o realitate istorică, aceea că aromânii sunt români de sute şi sute de ani. Iar dacă pentru această organizaţie, „Comunitatea Armână din România”, istoria nu contează, atunci pot să  bănuiesc că intervenţia lor are alt scop, exterior intereselor României.”

Referindu-se la procesul pe care organizaţia condusă de Costică Canacheu şi Stere Samara l-a intentat Guvernului României , Ion Caramitru ne-a informat că asociaţia neo-aromânistă a pierdut procesul.

„Era normal să-l piardă, pentru că ei voiau să intre în Consiliul Naţional al Minorităţilor în care, prin lege, nu intră decât minorităţile naţionale recunoscute ca atare de statul român. Cum să intre în acest consiliu, dacă nu sunt minoritate?”

Menţionăm că în acest proces, intervenient de partea Guvernului României a fost Societatea de Cultură  Macedo-Română, condusă de Ion Caramitru.

Profesorul Nestor Bardu, cunoscut specialist în materie şi secretar al Asociaţiei Aromâne din Dobrogea „Picurarlu de la Pind”, spune că, situându-se în afara ştiinţei, ceea ce fac  membrii „Consiliului Makedonarmânjilor” este consecvent cu ceea ce au mai făcut.

„Noi ne luptăm cu ei (chiar în instanţă) încă de când au început să vehiculeze aceste idei, care n-au nicio legătură cu realitatea, cu ştiinţa, cu istoria.

Nu e niciun lingvist, niciun om de ştiinţă reputat care să susţină teoria lor.

Îl tot citează pe Cicerone Poghirc, însă şi acesta se contrazice”.

Este foarte limpede pentru toată lumea că ei sunt cei care nu vor să accepte o realitate evidentă şi, în momentul în care nu vor să accepte realitatea istorică, este foarte clar că fac jocuri murdare, care nu sunt româneşti şi nu sunt nici măcar aromâneşti.

 

 

 

 

 

 

CITIŢI   :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/09/30/videoprincipatul-aroman-al-pindului-o-romanie-sud-dunareana/

 

Şi: Senzational: “Curentul” a descoperit ca deputatul Costica Canacheu isi reneaga bunicul din mormant si doleantele lui de patriot roman. DOCUMENT ISTORIC » 

 

Surse: 

https://ziaruldeinvestigatii.ro/blog/posts/inventarea-minoritatii-aromane-atentat-la-interesul-national

http://www.george-damian.ro/cum-inventat-tvr-minoritatea-aromana-5027.html

O problemă delicată pentru Europa – Autonomia teritorială pe criterii etnice pentru minorităţile naţionale

   Situaţia şi drepturile minorităţilor naţionale tradiţionale din Europa în Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei

 

În cadrul Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei una dintre cele mai delicate probleme a fost şi rămâne cea cu privire la acordarea de drepturi colective minorităţilor naţionale tradiţionale, prin formule de autonomie teritoriala bazate pe criterii etnice.

Delegaţiile unor ţări printre care se face remarcată prin vocalitate Ungaria, au susţinut şi susţin pentru minorităţile naţionale tradiţionale – acelea ce au trăit pe acelaşi teritoriu timp de secole şi au o identitate comună – necesitatea implementării autonomiei teritoriale, protejarea dreptului la identitate, oficializarea limbii materne în zonele locuite de minoritari, educaţie în limba maternă, participare efectivă la viaţa publică şi economică şi legi non-discriminatorii.

În formularul clasic al drepturilor minorităţilor naţionale în Europa, fundamentale ramân două aspecte de natură concretă ce trebuiesc acomodate concomitent: ocrotirea identităţii persoanelor aparţinând comunităţilor minoritare şi menţinerea unităţii naţionale a statelor semnatare.

În acest context, actualul cadru juridic european, prin Convenţia cadru privind protejarea minoritatilor naţionale şi Carta europeana a limbilor regionale şi minoritare, are meritul de a asigura respectarea ambelor cerinţe prin acordarea de drepturi individuale persoanelor aparţinând minoritaţilor naţionale.

 Franţa un stat cu un înalt grad de centralizare îşi menţine reticenţele în special în privinţa promovarii autonomiei teritoriale pentru minorităţi, întrucât aceasta pune în discuţie unitatea naţională .

 Turcia la rândul său subliniază că nu exista o definiţie a minoritatilor naţionale convenita la nivel international şi că protecţia minorităţilor în această ţară izvorăşte din dispoziţiile Tratatului de la Laussane (1923), care recunoaşte ca minorităţi naţionale doar nemusulmanii.

De asemenea, Turcia promovează principiul afirmării drepturilor individuale în materie de minorităţi naţionale.

Reprezentanţii Ungariei spun că problemele minorităţilor naţionale nu pot fi rezolvate prin modificarea graniţelor, dar că este nevoie de regândirea conceptului de stat-naţiune într-o accepţiune mai largă care să permită oricărui cetăţean să se simtă acasă în Europa, precizând că există state membre ale Consiliului Europei care recunosc drepturile colective şi că printr-un dialog continuu majoritatile şi minorităţile pot ajunge la o concluzie acceptabilă care să fie pusă în practică.

  Bazat pe o abordare individualistă, sistemul supranaţional, atât prin acordurile menţionate mai sus, prin Tratatul de la Lisabona al Uniunii Europene si Declaraţia ONU privind Drepturile Persoanelor aparţinând Minorităţilor Naţionale, susţine o dimensiune axata pe drepturile persoanei şi nu ale colectivităţii.

De fapt, unul din factorii care au înlesnit semnarea si ratificarea Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale de către 44 din cele 47 state membre a fost faptul ca ’’ea nu se referă la recunoasterea drepturilor colective’’.

 Ceea ce se poate reproşa poziţiei delegaţiilor Ungariei  este nu atât faptul că militează pentru recunoaşterea conceptului de identitate  colectivă, ci recursul la instrumentul autonomiei teritoriale, ca pretinsa normă şi standard european, unanim recunoscut.

Europa cunoaşte o diversitate de metode de protecţie a minorităţilor naţionale, autonomia non-teritorială (culturală), descentralizarea prin subsidiaritate, regionalizarea, federalizarea sau garantarea reprezentării politice fiind dintre cele mai cunoscute.

Desemnarea unei singure variante este contrară cultivării pluralismului şi generatoare de tensiuni nedorite în cadrul statelor membre. 

Mai mult, accentul pe autonomia teritorială bazată pe criterii etnice descurajează orice dezbatere despre reorganizarea administrativa a statelor membre centrată pe raţionalitate şi aplicabilă întregii societăţi şi tuturor cetăţenilor ei.

  Cadrul constituţional român are calitatea istorica de a garanta diversitatea etnică, fiecare dintre etnii fiind liberă să îsi cultive identitatea, sub toate aspectele, inclusiv prin dreptul comunităţilor locale de autoadministrare.

Dincolo de acestea însă, unitatea de regim juridic, este parte a specificului României ca stat unitar naţional.

 În perioda 17-21 mai 2017 în municipiul Cluj-Napoca s-au  desfășurat lucrările celui de-al 62-lea congres al Uniunii Federative a Naționalităților Europene – FUEN, o organizație care susține deschis lupta pentru autonomia teritorială, iar congresul respectiv a fost doar un alt atelier de promovare a segregării și separatismului și un vehicul prin care Budapesta a încercat din nou să fructifice orice oportunitate pentru creșterea influenței sale în regiune și evident, pentru a formula acuze desuete la adresa autorităților române, în stilu-i caracteristic.

În argumentarea acestei idei vom prezenta câteva poziții ale principalilor vorbitori de la Congresul FUEN din Cluj-Napoca, lăsându-vă, pe dumneavoastră, cititorii, să trageți conlcuzia finală:

În cuvântarea de deschidere a congresului (18.05.2017), Vincze Lorant, președintele FUEN, a susținut că autonomia care ar fi fost promisă maghiarilor în contextul realizării Unirii Transilvaniei cu România (noi nu știm despre existența unei asemenea promisiuni și cred că orice istoric este de acord cu această poziție), nu a fost acordată de București nici după 100 de ani.

Acesta a accentuat că atitudinea statului român, prin care refuză solictările minorității maghiare este una perimată, fiind necesar ca România să susțină cu adevărat concilierea.

În opinia noastră, realitatea din România arată însă altceva, și anume că drepturile maghiarilor din România sunt cele mai cuprinzătoare din Europa, cu acces la milioane de euro din bugetul de stat, funcții în administrația centrală și locală, acces la educație la toate nivelurile și cu cel mai ridicat procent al retrocedărilor imobilelor confiscate de regimul comunist (cca 60%), asta ca să enumerăm doar o mică parte.

Kelemen Hunor, unul dintre cel mai bine plătiți maghiari de către statul român, a criticat diplomația românească pentru că ar vorbi de rău UDMR în cancelariile occidentale, uitând că UDMR acționează consecvent împotriva României și că însuși Kelemen Hunor a aservit organizația intereselor partidului lui Viktor Orban, în schimbul unor finanțări exorbitante venite pe filiera Budapesta – fundația Eurotrans – UDMR și nu numai.

Kelemen Hunor și alți vorbitori maghiari au contestat vădit caracterul de stat național al României, susținând că acesta este unul multinațional, iar potrivit Declarației de la Alba Iulia din 1918 minoritatea maghiară ar trebui recunoscută ca factor constitutiv de stat (culmea, în condițiile în care și copiii de generală cunosc că maghiarii nu au vrut să ia parte la Adunarea de la Alba Iulia, considerând că evenimentul reprezintă înfrângerea Ungariei!).

În ziua de 19 mai, în cadrul FUEN a fost organizată o masă rotundă pentru autonomie, având ca subiect practicile și provocăriilor autonomiilor funcționale din Europa, în care cuvântul de ordine a fost autonomia etnică.

În acest context, deputatul UDMR Korodi Attila a menționat că UDMR nu se mulțumește cu drepturile individuale, urmărind obținerea autonomiei. Korodi Attila a acuzat autoritățile române că ignoră acordarea drepturilor colective pentru maghiari.  

În realitate, minorităţilor etnice din România le sunt garantate prin Constituţie şi prin lege toate drepturile fundamentale, inclusiv folosirea limbii materne în administraţia publică, în învăţământ, în mass-media, dreptul de a participa la viaţa politică etc., fiind interzisă orice formă de discriminare sau de ştirbire a drepturilor membrilor minorităţilor naţionale, aşadar şi a celei maghiare.

Aceasta se bucură de un statut privilegiat în rândul celorlalte minorităţi, deoarece prin ponderea de 6,6 la sută şi în cadrul populaţiei din România, prin reprezentanţii ei aleşi, ca şi prin
membrii administraţiei publice locale sau naţionale participă activ la guvernarea statului, dar şi a comunităţii proprii.

Uniunea Democrată a Maghiarilor din România este un actor politic de prim rang pe eşichierul politic din România.

Din păcate, reprezentanţii minorităţii maghiare şi ţara vecină Ungaria, dau dovadă în continuare de ostilitate faţă de statul şi poporul român, cerând drepturi care contravin legislaţiei noastre şi celei europene, sau prin acţiuni şi declaraţii care încalcă Constituţia ţării noastre  şi ţelurile legislaţiei drepturilor omului.

Ne aflăm, ca urmare a ofensivei liderilor maghiari  pentru autonomia teritorială pe criterii etnice, în faţa unei acţiuni  deosebit de periculoase de contestare a  integrităţii, suveranităţii şi caracterului naţional al Statului Român.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fără echivoc, drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sunt parte integrantă în arealul drepturilor omului.

In contextul actual, reactivarea natţonalismului extrem pe de o parte, şi enclavizarea identitaţii minoritare pe de alta parte, sunt în egală masură contraproductive efortului de civilizare a vieţii etnice în Europa.

Convieţuirea majoritate-minoritate trebuie definită în jurul unor formule care utilizeaza exercitiul cetăţeniei şi care conclude la descoperirea unui patriotism transetnic şi integrator.

 

 

 

 

Harta  răspândirii mişcărilor naţionalist- separatiste din Europa 

 

 

 

Una din țările cu mari probleme legate de drepturile minorităților este Grecia, care a declarat în mod repetat că recunoaște o minoritate religioasă, aceea a musulmanilor, dar nu recunoaște minorități etnice, naționale sau lingvistice.

Opinia publică și comunitatea intelectuală din Grecia gândesc în mod automat în această ecuație „corectă din punct de vedere național”. 

Ele nu numai că neagă cu tărie existența oricărui alt grup etnic-național în interiorul Greciei (nemaivorbind de discriminare sau de încălcarea drepturilor omului), ci merg până la a nega identitatea etnico-națională a unor minorități din țările învecinate, chiar dacă țările respective recunosc oficial aceste minorități. 

Criza din Kosovo, din 1999, a adus dovezi suficiente că pentru media și politicienii greci majoritatea populației regiunii este formată din „albanofoni”, mai degrabă decât din albanezi.

Chiar și atunci când erau traduse discursuri ale străinilor, inclusiv cele ale lui Miloșevici, mass-media folosea „albanofoni” în loc de „albanezi”. Chiar dacă Bulgaria a recunoscut o comunitate turcă pe teritoriul său, grecii preferă să se refere la aceasta în felul lor propriu, folosind termenul „musulmani”.

Dar Bulgaria e un exemplu aparte. 

Oficial, bulgarii susțin că nu au „minorități”, ci numai „grupuri minoritare”. Ei cred că această diferență semantică va ține la distanță pericolul unor posibile curente secesioniste. Macedonienii nu se află printre aceste grupuri, după cum bulgarii nu se află printre minoritățile recunoscute oficial în Macedonia.

Deși Grecia nu este o țară postcomunistă în tranziție spre democrație, ea se confruntă cu majoritatea problemelor legate de diversitatea etno-culturală pe care le au alte țări ECE, și mai ales cele balcanice. 

Grecia este singura țară din ECE care nu recunoaște prezența unei minorități etnic-naționale (sau a unui grup minoritar) pe teritoriul său.

Deși vreme de aproape două decenii Grecia a fost semnatară și membră în majoritatea convențiilor și instituțiilor internaționale care se ocupă de drepturile omului și ale minorităților, cultura sa politică rămâne destul de departe de aceste principii.

Fără îndoială, ea se bucură de stabilitatea și progresul asigurate de instituțiile liberale democratice din țările occidentale moderne.

Și, cu toate acestea, această transformare a rămas doar la nivel formal.

 Societatea greacă încă nu are o cultură civică care să susțină statul de drept. Pentru o perioadă îndelungată, Grecia a părut să urmeze un model mai apropiat de națiunile etnice neliberale decât de națiunile civice liberale.

Mai mult, deși Grecia are un statut similar majorității statelor Uniunii Europene (UE), ea este singura țară din ECE cu o populație foarte mare de emigranți și meteci.

Politica de acordare a cetățeniei în Grecia a fost foarte dură și bazată pe criterii culturale. Solicitanții nu numai că trebuiau să locuiască în țară pentru o perioadă, dar erau nevoiți să dovedească că au asimilat cultura greacă – aceasta fiind considerată ca incluzând adoptarea unui nume grecesc, limba greacă ca limbă maternă, adeziunea cel puțin formală la religia ortodoxă și, de obicei, descendența grecească. 

Cei veniți din țări învecinate „cu probleme” (Albania, Macedonia, Turcia) și musulmanii au fost practic excluși de la naturalizare. Confruntându-se, în anii ʼ90, cu un influx de peste jumătate de milion de meteci și cu o scădere a populației, Grecia a lansat în cele din urmă, în 1998, un proces de naturalizare, iar în iulie 1999 a luat în considerare schimbarea cerințelor de acordare a cetățeniei în vederea adaptării lor la un concept mai deschis și mai transparent.

La sfârșitul lui iulie 1999, brusc și pentru prima oară în istoria Greciei moderne, s-a pus în discuție modernizarea politicii țării cu privire la minorități și la acordarea cetățeniei.

La insistențele Ministrului de Externe G. Papandreu, un cunoscut susținător al multiculturalismului, publicul a fost informat că Grecia va trece în sfârșit la aplicarea principiilor a ceea ce Kymlicka ar numi „dreptate etnoculturală”.

 Ministrul a afirmat în repetate rânduri că țara nu are de ce să se teamă de dreptul la autoidentificare al cetățenilor săi minoritari: „Atâta timp cât nu sunt amenințate granițele”, a argumentat el, „mă interesează prea puțin dacă cineva își spune turc sau bulgar sau pomac” . 

Cu altă ocazie a declarat: „Grecia nu are de ce să se teamă de cei care simt că au această origine (macedoneană), și vreau să subliniez că acestea nu sunt doar gândurile mele. 

Există o practică bine stabilită care permite integrarea minorităților în toată Europa și în alte țări, cum ar fi Canada și SUA. O astfel de atitudine aplanează orice probleme ar fi putut exista înainte, permite adevărata înflorire a instituțiilor democratice și dă acestor oameni sentimentul că sunt și ei cetățeni ai acestei țări” .

Din întâmplare, cu câteva zile înainte de declarațiile Ministrului de Externe Papandreu, toți trei deputații minorității turce, împreună cu treizeci de ONG-uri macedonene, turcești și din domeniul drepturilor omului, au făcut un apel public pentru recunoașterea minorităților macedoneană și turcă, ratificarea necondiționată de Parlament a Convenției-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale a Consiliului Europei, și respectarea acestor drepturi ale minorităților. 

În același timp, Ministerul de Interne a oferit pe ascuns mass-mediei un plan care schimba radical politica de acordare a cetățeniei, permițând imigranților să o obțină după câțiva ani de rezidență. Noul plan nu excludea, așa cum se întâmplase până atunci, pe aceia din țările învecinate sau de credință musulmană.

Se avea în vedere chiar și chestiunea spinoasă a revenirii refugiaților politici de origine macedoneană, emigrați la sfârșitul anilor ʼ40 ca urmare a războiului civil.

Reacția la aceste trei schimbări în politica minorităților și de acordare a cetățeniei a arătat cum, în Grecia, dar probabil peste tot în Balcani, atât opinia publică cât și liderii de opinie consideră asemenea politici inaplicabile sau indezirabile. Mai întâi a existat o reacție verbală violentă aproape unanimă la apel, asezonată cu discursuri xenofobe și răuvoitoare și chiar cu atacuri defăimătoare la persoana semnatarilor. 

Declarațiile Ministrului de Externe, precum și încercările sale de a schimba politica de acordare a cetățeniei, au fost întâmpinate cu reacții la fel de dure, inclusiv din partea unor politicieni de vârf, și chiar din partea partidului de guvernământ, aceștia cerând demisia ministrului. 

Cotidianele cu autoritate, în editorialele lor, au numit declarațiile „o scăpare” , vorbind în același timp de o atitudine „obedientă” . Ziarul To Vima declara în continuare:

„Nu poate exista un singur cetățean grec, oricât de conciliant, care să fie dispus măcar să discute prezența minorităților rasiale (sic). Poporul grec este unul și indivizibil, iar diferitele credințe religioase pe care le îmbrațișează membrii acestui popor nu afectează unitatea sa. Guvernul ar trebui să corecteze neîntârziat o scăpare, chiar involuntară, care poate da naștere unor pericole evidente și mai puțin evidente”.

 Un articol al lui Stavros Lygeros din ziarul Kathimerini, intitulat „Ucenicii Vrăjitorului”, dezvăluie clar dimensiunile impactului pe care istoria îl are asupra multora din conceptele puse în discuție.

Unele persoane din guvernul lui Costas Simitis (PASOK), citim în articol, „încearcă cu un fanatism îngust să aplice modelul unei societăți multiculturale într-un stat național. Cu toate acestea, Grecia nu este o țară creată de imigranți, ca Statele Unite sau Australia, și nici nu este un fost imperiu care a inclus unii din foștii săi supuși precum Marea Britanie. 

La urma urmelor, aceste țări nu recunosc existența minorităților. Grecia este țara unei națiuni istorice care trăiește într-o regiune plină de prejudecăți și conflicte etnice, și care trebuie să facă față unor amenințări directe.

De aceasta nu își poate permite să fie condusă de ucenicii vrăjitorului”. Cazul Greciei demonstrează cât de greu este, chiar pentru un stat integrat în cadrul european de instituții liberale, pluraliste și democratice, să se elibereze de povara dramatizării istorice regionale a realității.

Grecia continuă să interpreteze prezentul prin prisma politicilor păgubitoare, intolerante și exclusiviste moștenite din trecut.

Cu toate acestea, naționalismul agresiv al majorității care îi exclude pe „ceilalți”, precum și naționalismul defensiv al minorității care folosește mijloace similare pentru a se apăra într-un climat nefavorabil, merg mână în mână.

În ambele cazuri este clar că lipsește o cultură a drepturilor omului care include drepturile minorităților sau o cultură a drepturilor minorităților care să derive dintr-o cultură a drepturilor omului.

Cu alte cuvinte, lipsește o perspectivă liberal pluralistă și democratică asupra problemei minorităților și a drepturilor acestora.

Firește, se poate argumenta cu ușurință în felul următor: „cultura drepturilor minorităților s-a dezvoltat într-o măsură fără precedent. (…) Cu toate acestea, suntem departe de o Eră a Drepturilor Omului pentru minorități. Interesul, aparent larg răspândit, pentru drepturile omului și ale minorităților este rareori lipsit de rațiuni ascunse, și ca urmare supus unor limitări ulterioare.

Ar fi naiv să credem că vreo țară vede respectarea drepturilor civile ca pe o prioritate, atât internă cât și externă, fără a le subjuga stabilității sau altor interese naționale înguste. (…) Cu toate acestea, lipsa unui angajament sincer pentru cauza drepturilor omului și ale minorităților nu este singurul motiv pentru care minoritățile nu se pot aștepta la un viitor mai luminos (…).

În ciuda dezvoltării unei culturi a drepturilor minorităților în societate ca întreg, nu există practic nicio cultură politică bazată pe drepturile minorităților, și aceasta nici chiar în sânul minorităților”. Acesta este „paradoxul drepturilor minorităților”. 

Organizațiile care se ocupă de problemele minorităților și liderii care formulează strategii cu privire la minorități par a fi mânați în marea lor majoritate de aspirații etnico-naționale și nu de vreun respect adânc pentru drepturile civice.

Pentru aceștia, drepturile omului sunt adesea doar un instrument prin care își ating scopurile, așa cum este cazul majorității statelor.

Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) este un exemplu extrem, dar foarte elocvent în acest sens: metodele sale crude și represive sunt reflexia în oglindă a celor folosite de forțele armate turcești.

Faptul că diferitele minorități refuză să înțeleagă că revendicările lor sunt similare, și să lucreze împreună pentru a le îndeplini, este un alt obstacol în calea progresului.

Chiar și partidele oficial trans-minoritare, cum sunt cele din Albania și Bulgaria, funcționează mai mult ca purtătoare ale interesului unei minorități, așa cum este cazul grecilor din Albania și cel al turcilor din Bulgaria.

În ambele cazuri, liderii minorității greacă și turcă au declarat că nu există o națiune macedoneană și nici o minoritatea macedoneană în Grecia și Bulgaria, aliniindu-se astfel naționalismului hegemonic al Greciei și Bulgariei.

Grupurile minoritare din Grecia speră că, prin acceptarea naționalismului intolerant al statului-rudă, își vor îmbunătăți propria situație în Grecia.

Astfel, catolicii și evreii greci au trimis apeluri către confrații lor de religie din toată lumea, subliniind caracterul grecesc „istoric” al Macedoniei; evreii chiar și-au bazat argumentele pe vechile lor cărți sfinte. 

Pe de altă parte, aromânii (vlahii) și arvaniții refuză să își unească forțele cu macedonenii (și turcii) pentru a impulsiona Grecia să sprijine, ca toate celelalte țări ale UE, înființarea unui birou național al Biroului European pentru Limbile-Mai-Puțin-Folosite. Chiar și romii, atât de disprețuiți de statul grec, s-au raliat acestei lupte, printre altele cu contribuții lirice despre „grecitatea” Macedoniei.

De asemenea, romii refuză să lucreze cu organizații rome internaționale care, așa cum le-a fost sugerat, sunt suspecte și potențial „anti-grecești”.

Motivele acestui paradox par să fie în număr de trei. Mai întâi, din nefericire, minoritățile tind să copieze comportamentul opresorilor lor: la naționalismul hegemonic și agresiv al statului-gazdă minoritățile răspund de obicei cu diverse forme de naționalism defensiv și periferic, dacă nu chiar parohial și la fel de exclusiv și intolerant.

O explicație a acestei tendințe este că, în majoritatea cazurilor, minoritățile din Balcani, fiind mai puțin educate decât majoritățile, nu dispun de cunoștințele necesare pentru a-și aborda problemele pe cale politică.

De asemenea, este adevărat că liderii politici, atât cei ai majorităților, cât și cei ai minorităților găsesc că este mai ușor și mai convenabil să se ralieze unor politici neliberale, naționaliste decât să elaboreze strategii liberale și bazate pe drepturi.

Un al doilea motiv este că cele mai multe minorități pur și simplu copiază comportamentul statului de origine, al „națiunii-mamă”. Toate statele balcanice sunt produsul unor procese neliberale, care au produs un grad considerabil de intoleranță față de propriile lor minorități.

 Ca urmare, este aproape instinctiv pentru „minoritățile-rudă” (adesea formate, dacă nu educate, în cadrul instituțiilor culturale și/sau politice ale „națiunii-mamă”), să împărtășească același valori neliberale și să se abțină de la critica încălcării drepturilor minorităților din „țara-mamă”.

Mai mult, această asociere cu statul de origine transformă minoritățile în ținte ușoare ale acuzațiilor de separatism și chiar de întreprinderea unor activități îndreptate contra statului în chip de agenți străini.

De pildă, nu este un secret că politica minorității turce din Tracia grecească este influențată, dacă nu modelată, de Consulatul turc local, la fel cum politica minorității grecești în Albania este strâns legată de ambasada Greciei de la Tirana și de consulatul din Gjirokastra.

Legături similare, deși într-o măsură mai mică, există între albanezii din Macedonia și forțele politice, uneori chiar guvernul din Albania. Turcii din Bulgaria au o relație întrucâtva comparabilă cu Turcia.

Doar Macedonia pare să se fi dat în lături de la asemenea relații privilegiate cu minoritățile sale din statele învecinate – și, ca urmare, este acuzată de „trădare” de diaspora macedoneană.

Cu toate acestea, lipsa legăturilor dintre o minoritate și statul ei de origine nu face ca respectiva minoritate să vadă în mod automat lucrurile mai realist sau să fie lipsită de înclinații naționaliste.

Mișcarea politică macedoneană din Bulgaria este adesea  separatistă și maximalistă, poziție care nu a ajutat-o nicicum să-și întărească poziția în cadrul societății bulgare. 

Activiștii macedoneni din Grecia prezintă o paletă largă de convingeri, putând fi clasificați de la pro-europeni convinși la naționaliști fundamentaliști.

Din fericire pentru ei, vocile pro-europene au fost predominante, astfel că mulți greci au ajuns să simpatizeze cu lupta lor și chiar să accepte ceea ce altfel este considerat un „tabu național”, i.e. recunoașterea existenței unei astfel de minorități. În schimb, deși minoritatea macedoneană din Bulgaria a suferit o formă mai dură de reprimare, problemele „macedonene” ale Greciei se bucură de o atenție mai mare pe plan internațional decât cele ale Bulgariei.

Un al treilea motiv al „paradoxului minorităților” este absența în regiune a unor societăți civile în adevăratul sens al cuvântului. În democrațiile bine dezvoltate, organizațiile neguvernamentale și intelectualii majorității ajută minoritățile să obțină instrumentele cu care să își poată apăra drepturile; ele tind de asemenea să apere în mod viguros drepturile minorităților, considerând că o astfel de atitudine este o componentă necesară a luptei pentru constituirea unei democrații mai cuprinzătoarte și mai stabile.

Pe de altă parte, în țările post-comuniste, societatea civilă se află abia la începuturile ei.

Dezvoltarea acesteia este de obicei lentă, dacă nu distorsionată de lipsa de cultură democratică a societății. 

Tendința predominantă a marii majorități a ONG-urilor și intelectualilor este să adopte atitudini „corecte din punct de vedere național” și, ca urmare, să accepte instrumentalizarea lor în procesul de construcție neliberală a națiunii grupului lor etno-național.

Lipsa unei societăți civile independente și organizate este caracteristică și Greciei.

Deși nu a trecut printr-un regim autoritar de lungă durată, aproape toate guvernele anterioare dictaturii coloneilor (1967-1974) s-au caracterizat printr-un fel de „democrație paternalistă”, în cadrul căreia parlamentul era incapabil să funcționeze independent de intervențiile arbitrare ale armatei și puterii regale.

Ca urmare, este de înțeles că societatea civilă nu a putut înflori, iar ultimii 25 de ani de democrație în curs de consolidare au dezvăluit un deficit de cultură liberală pluralistă și democratică deopotrivă în societate și în lumea politică

Putem afirma că, atunci când paradoxul minorităților va intra într-o eclipsă,  minoritățile vor avea o șansă justă de recunoaștere și respectare a drepturilor lor.

În același timp însă, majoritățile din statele respective vor trebui să depășească practicile coercitive, metodele hegemonice, politicile restrictive și strategiile exclusiviste care nu duc decât la conflicte etnoculturale.

Pentru aceasta, modelul liberal de construcție a națiunii este foarte util, deoarece se bazează pe reconcilierea naționalismului cu pluralismul liberal și democrația.

În acest fel, construcția națională devine un concept respectat mai degrabă decât unul reacționar, atât pentru majorități cât și pentru minorități.

Numai că limitele acestuia trebuie definite astfel încât conceptul să fie coerent pe plan intern și extern. 

Consolidarea democratică și respectarea drepturilor omului pot deveni eficiente numai dacă sun elaborate transnațional. Principiul de bază este că orice proiect de formare națională trebuie să respecte toate celelalte proiecte similare.

De exemplu, grecii au dreptul să își apere statul național și drepturile grecilor în Albania și Turcia, dar în același timp ar trebui să respecte drepturile acelor cetățeni ai Greciei care se identifică cu procesele de formare națională a națiunilor macedoneană și turcă.

Acest argument a fost folosit cu înțelepciune de Ministrul de Externe Papandreu în discuția din iulie 1999:

„Imaginați-vă că unui grec din Albania sau America i s-ar zice că nu îi este permis să-și spună grec pentru că este clasificat drept otoman sau ortodox – imaginați-vă care ar fi reacția acestui grec.

 La fel,turcii au dreptul să ceară ca națiunea lor și diversele minorități turce din Balcani să fie respectate; dar, de asemenea, ar trebui ca și ei să respecte procesele concurente de formare națională din Turcia, exemplul kurd fiind cel mai evident. 

În același timp, minoritățile turcă (și cea albaneză) ar trebui să respecte și drepturile altor musulmani în sudul Balcanilor de a-și declara identități non-turce, fie ei pomaci, bulgari, macedoni, torbeși, gorani etc. 

Similar, grecii ar trebui să respecte dreptul multor aromâni (vlahi) – aflați în majoritatea lor în afara Greciei – de a nu se identifica ca greci, la fel cum Albania nu ar trebui să limiteze teritoriul în care un cetățean albanez are dreptul să pretindă că posedă identitate greacă sau macedoneană. 

Bulgarii și macedonenii trebuie să depășească lipsa reciprocă de respect, care face ca minoritățile respective să fie considerate „tabu” în statele naționale înrudite.

Acest principiu primordial ar trebui să se extindă și dincolo de problema minorităților etnonaționale. În zeci de țări din Europa de Est și occidentală, religiile tradiționale manifestă diferite grade de intoleranță față de „Noile Mișcări Religioase” (termenul „sectă” este înjositor și folosirea lui ar trebui evitată) – ca și cum aceste religii nu ar fi fost și ele mișcări religioase noi la un moment dat.

De asemenea, multe culturi etno-naționale conțin elemente care contravin principiului egalității sexelor sau respectului pentru orientarea sexuală.

Într-adevăr, așa cum remarca Kymlicka, „minoritățile naționale ar trebui să dispună de aceleași instrumente de formare națională cași națiunea majoritară, ambele trebuind să fie supuse acelorași limitări liberale”.

Acest din urmă aspect pare să lipsească din Balcani. Evoluția evenimentelor din Kosovo după încheierea atacurilor NATO asupra RFI în 1999 arată că, din nefericire, chiar sub ochii comunității internaționale, fosta minoritate albaneză, reprimată în mod atroce, este acum opresorul care purifică Kosovo de sârbii și romii rămași acolo. 

Așadar proiectul sârb de purificare etnică este reprodus de chiar comunitatea împotriva căreia a fost îndreptat inițial.

Paradoxul pare a persista pe măsură ce respectul pentru drepturile omului și ale minorităților devine, în regiunea în cauză, o perspectivă tot mai îndepărtată.

Experiența occidentală arată că ceea ce se consideră a fi practici asimilaționiste șocante în Balcani, la sârșitul secolului al XX-lea, practici menite să întărească poziția națiunii dominante într-un stat sau altul, nu sunt adeseori altceva decât repetarea a ceea ce au făcut țările occidentale cu un secol sau două în urmă, atunci când cruzimea acestot metode nu era considerată inacceptabilă. 

Asimilarea prin intermediul unui aparat de stat extrem de centralizat, și controlat de majoritatea etnoculturală privilegiată, era o practică legitimă a timpului și în unele cazuri ea continuă și astăzi. 

Surse:

 http://www.caleaeuropeana.ro/editorial-ionut-stroe-autonomia-teritoriala-pentru-minoritatile-nationale-o-norma-de-drept-comun/

http://revistapolis.ro/reflectii-asupra-politicii-drepturilor-minoritatilor-in-statele-europei-centrale-si-de-est/  Panayote DIMITRAS & Nafsika PAPANIKOLATOS

 

http://www.napocanews.ro/2017/05/congresul-fuen-