CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mărturii despre românitatea Basarabiei Ţariste (1812 – 1918). VIDEO

 

Imagini pentru harta basarabiei 1812

 

Recensăminte şi mărturii în Basarabia anexată de Rusia (1812 – 1918)

 

Majoritatea românilor era atât de clară în Basarabia, încât practic nu există niciun recensământ oficial rusesc care să o dezmintă. De asemenea, se poate spune că unanimitatea observatorilor, statisticienilor şi călătorilor, ruşi şi străini, care au vizitat Basarabia, au consemnat zdrobitoarea preponderenţă a românilor în regiune, chiar dacă recensămintele nu menţionau întotdeauna expres acest lucru.

Citind mărturiile lor inserate mai jos, ne putem convinge pe deplin că în întreg cursul secolului dominaţiei ruseşti, Basarabia a rămas una dintre cele mai pure zone ale românismului, în ciuda tuturor măsurilor guvernelor ţariste, amintite în capitolele precedente.

Mai jos vom reproduce impresiile a 21 de observatori ai Basarabiei, dintre care 18 au fost ruşi sau aflaţi în serviciul Rusiei. Dată fiind abundenţa informaţiilor prezentate de ei şi relativa lor incoerenţă dacă ar fi să-i raportăm unul la altul, ne-am decis să-i enumerăm în ordine alfabetică, indiferent de perioada când au scris şi situaţia specifică la care se referă.

În anul 1862 vizita Basarabia un cultivat călător rus, Afanasiev-Ciujbinski. Acesta menţiona că, în afară de departamentul Hotinului, Basarabia era locuită numai de moldoveni, care ignorau total limba rusă.

Limba lor era foarte apropiată de italiană şi deriva din latină. Moldoveanul avea o frumuseţe tipică, fiind un om cu spirit larg şi inima sensibilă, dar trăia în condiţii grele, datorită asupririi la care era supus.

Afanasiev-Ciujbinski se revolta de aceea împotriva „autointitulaţilor patrioţi ai poliţiei, care în regiunile (Rusiei) unde trăiesc populaţii minoritare propagă limba rusă ca mijloc al cnutului şi al pumnului.” (1)

Un fervent susţinător al rusificării, istoricul şi omul politic Batiuşkov recunoştea şi el că „Basarabia este departe de a fi rusească, atât în ceea ce priveşte limba, cât şi viaţa ei. În această provincie există mulţi oameni care se uită cu dor peste Prut.” (2)

Academicianul Berg spunea şi el: „Moldovenii sunt românii care populează Moldova, Basarabia şi părţi din guberniile Podolsk şi Herson învecinate cu ea; în număr mic ei locuiesc şi în gubernia Ekaterinoslav. Ei îşi spun moldovan (la plural moldoveni), iar României îi spun Moldova. Faţă de românii din Valahia, sau valahi, se deosebesc prin neînsemnate particularităţi dialectale.” (3)

Fiind deci absolut românească, Basarabia nu putea fi pe viitor decât un măr al discordiei între ruşi şi români, cum se exprima Durnovo, care se şi declara, în 1912, împotriva „sărbătoririi smulgerii Moldovei dintre Prut şi Nistru de la Principatul autonom al Moldovei.” (4)

Referitor la numărul ruşilor în provincie în momentul anexării, putem folosi un memoriu al mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni din 21 august 1813 către Sinodul din Petersburg, unde se afirma: „Stepa Oceacov ca şi Basarabia e populată de volohi, greci, bulgari şi de aşa-numiţii imigranţi de diferite naţiuni, iar ruşi sunt foarte puţini.” (5)

Un inginer francez de mine, X. Hommaire de Hell, vizitând Basarabia, arăta în 1845: „La luarea în posesiune de către Rusia a Basarabiei, nogaii… renunţă complet la vechile lor posesiuni, pentru a se retrage dincolo de Dunăre; nu a mai rămas în Basarabia decât populaţia moldovenească, populaţie creştină aparţinând, ca şi ruşii, religiei greceşti.” (6)

Caracterul compact al populaţiei româneşti, ca şi aspiraţiile sale, erau subliniate şi de cunoscutul deja Kasso, care scria:

Populaţia rurală de la aceste graniţe aproape că nu s-a schimbat în cursul ultimului secol.

Găsim aici aceleaşi trăsături de caracter naţional ca şi la moldovenii care locuiesc în afara frontierelor imperiului.” De altfel, spunea Kasso, Basarabia nu era „decât o îngustă fâşie de pământ, nereprezentând decât o simplă amintire a visurilor şi planurilor (orientale) irealizabile.” (7)

Scriitorul şi istoricul polonez J. Kraszewski (1843) consemna: „Populaţia şi limba dominantă (în Basarabia) sunt româneşti.” (8)

Iar Kruşevan nota în 1903: „Curăţenia (la români) este ideală. Femeia moldoveancă de zece ori pe zi spală, mătură, şterge. Că se poate trăi şi dormi împreună cu viţeii şi porcii, între miriade de ploşniţe şi gândaci, ca în unele părţi din Rusia, aici nimeni nu-şi închipuie. Probabil că un popor mai curat, poate afară de nemţi, este greu de găsit.” (9)

Generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului, era nevoit să constate:

Poporul român din Basarabia anexată acum o sută de ani, azi încă (1910) trăieşte izolat la marginea populaţiei ruseşti.” (10) Dar, continua generalul Kuropatkin, în viitor „unirea poporului român, fie pe cale paşnică, fie în urma unui război, este inevitabilă.” (11)

Românii nu erau numai cei mai mulţi, ci şi cei mai vechi locuitori ai Basarabiei. Aceasta reiese şi din afirmaţia lui Laşkov (1912): „Cea mai veche populaţie a Basarabiei este cea moldovenească; potrivit datelor oficiale, ea reprezintă 48%, dar în realitate 70% din totalul populaţiei.” (12)

Dat fiind specificul ei naţional, Basarabia forma o entitate distinctă la graniţele Imperiului rus, neconfundându-se cu provinciile sale. Vizitând Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, călugărul rus Partenie scria:

Moldova la răsărit se mărgineşte cu Rusia, de care o desparte râul Prut şi Basarabia.” (13)

Este ceea ce remarca şi georaful francez Em. de Martonne în 1919: „Totul indică o ţară locuită de secole şi această ţară este pur românească… îndată ce am intrat în Basarabia, am regăsit bogatele costume femeieşti româneşti şi câţiva bătrâni cu barba căruntă, purtând cojoc şi căciulă. Aceşti oameni buni au statura înaltă, trăsături regulate, aerul deschis şi sincer al ţăranului din dealurile subcarpatice.

Cu toţii se numesc, în mod invariabil, moldoveni.” (14)

Foarte importante sunt mărturiile complete ale etnografului rus de Pauly (1862):

Valahii, vlahii (moldavii, moldovenii), rumunii, rumânii sau românii sunt un popor ieşit în primele secole ale erei noastre din amestecul de daci, romani şi slavi, spunea acesta. El e cu totul distinct de vecinii săi slavi şi maghiari… La nord ei se învecinează cu rutenii, la est cu ucrainienii propriu-zişi, la sud cu bulgarii, la vest cu fraţii lor din Moldova şi la sud-est cu Marea Neagră.

Şi continua astfel: „Şesul care merge de la valul superior al lui Traian şi până la mare, Bugeacul de altădată, căruia în antichitate i se zicea «deşertul get», totdeauna a fost locuit de locuitori sălbatici geţi, pecenegi, nogai… Toată partea Basarabiei situată la nord de valul superior al lui Traian este locuită în principal de valahi sau români şi de fapt n-a fost niciodată o ţară independentă sau măcar separată de celelalte ţări valahe… Locuitorii părţii acesteia superioare a Basarabiei sunt aceiaşi români ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă şi aparţin, ca şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti.

Despre limba lor spunea: „Limba română vorbită în Basarabia este aceeaşi ca şi în Moldova.” Iar concluzia firească era aceasta: „Valahii sau moldovenii din Basarabia centrală au rămas în toate privinţele extrem de ataşaţi naţionalităţii lor.” (15)

În acest timp, ruşii din provincie erau practic insignifianţi. În 1910, geograful Semionov-Tean-Şanski arăta: „În Basarabia, în afara micilor negustori ambulanţi… populaţia rurală moscovită (velicorusă) se află în minoritate… Totuşi, populaţia permanentă velicorusă de rit vechi nu formează în Basarabia mai mult de 1,5% din totalul populaţiei.” (16)

S-a mai arătat că numele Basarabia a fost implantat artificial asupra întregii provincii, care până la 1812 nu a existat niciodată de sine stătător faţă de celelalte ţări româneşti. Încă în 1838 rusul Skalkovski mai numea Basarabia numai „raiaua Benderului şi a Chiliei împreună cu fortăreaţa Ismailului.

Restul provinciei anexate de ruşi era numit de el „Moldova cea situată pe ţărmul stâng al Prutului.” (17)

Iar în 1878, în Geografia provinciei Basarabiei, Soroka scria: „Moldovenii compun marea masă a populaţiei (Basarabiei), aproximativ ¾.” (18) Afirmaţii la fel de categorice făcea şi Kroncevov.

Înaltul funcţionar rus Svinin arăta şi el: „Locuitorii autohtoni ai acestei regiuni sunt moldoveni sau români, care, aşa cum am susţinut cu tărie, sunt descendenţii colonilor romani. Ei vorbesc limba moldovenească, care este de origine latină şi care conservă, ca şi italiana, numeroase particularităţi ale limbilor neolatine.” (19)

Cunoscutul Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei, nota:

Am ocazia să studiez spiritul moldovenilor. Aceşti români sau romani, cum se numesc ei, descind dintr-o populaţie amestecată, compusă din coloni romani şi din slavo-daci învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc predomină elementul latin.” (20)

Alt scriitor care a lăsat abundente mărturii este căpitanul de stat major Zaşciuk, care a efectuat în 1862 un recensământ al populaţiei Basarabiei. El arăta de la început:

Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape ¾ din cifra totală. Moldovenii locuiesc de foarte mult (timp) în regiunile centrale şi septentrionale ale Basarabiei. Ei pot fi consideraţi ca aborigenii acestor regiuni. Moldovenii vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are o rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât italiana.” (21) Apoi continua: „Judeţele Chişinău şi Orhei sunt locuite aproape în exclusivitate de ei (de români). În judeţul Hotin sunt amestcaţi cu ruteni, în timp ce în judeţele Cetatea Albă şi Tighina ei sunt amestecaţi cu «venetici».” (22)

Despre femeile românce din Basarabia, Zaşciuk spunea: „Ochii negri, strălucitori şi plini de foc ai moldovencei, mişcările sale graţioase, ba galeşe, ba leneşe, ba pasionate, fac din această femeie o fiinţă foarte plăcută… Moldoveanca, îngrijită de nepăsarea bărbatului său, e foarte economă şi cumpătată, modestă, ea e puţin sociabilă şi nu iubeşte pe un străin.

Şi încheia: „Este imposibil a găsi la un popor de jos o curăţenie aşa de perfectă, ca aceea care se observă în locuinţa moldoveanului din Basarabia.” (23)

Ultima mărturie este cea a doctorului german I.H: Zucker (1834), care poate folosi şi drept concluzie a acestor impresii:

Ei (românii) populează toate satele din centru şi cea mai mare parte a provinciei.” (24)

Şi dacă aceste informaţii provin din surse mai mult sau mai puţin oficiale, vom trece acum la statisticile oficiale ruseşti, care, chiar dacă, din motive lesne de bănuit, nu sunt la fel de categorice în ce priveşte proporţia populaţiei autohtone, nu fac în fapt decât să confirme cele consemnate mai sus.

Într-un capitol anterior s-a mai arătat că, în momentul anexării, populaţia Basarabiei era formată în proporţie de aproximativ 95% români, care erau majoritari şi pe teritoriul fostelor raiale turceşti. Sosind momentul să completăm această afirmaţie, iată care era numărul locuitorilor fostelor raiale în 1808, cu specificarea provenienţei lor naţionale, după o statistică din acel an: la Chilia, dintre cei 478 de capi de familie înregistraţi, 393 erau români, urmaţi de 58 de ruşi şi 27 de evrei; la Cetatea Albă, dintre cei 334 de capi de familie, erau 168 de români, 132 de armeni, 18 evrei şi 16 sârbi; la Tighina, dintre cei 331 de capi de familie, 169 erau români, 101 evrei, 9 armeni şi 52 de supuşi Rusiei; la Hotin, dintre cei 648 de capi de familie, 297 erau români, 340 evrei şi 11 armeni. (25) Aceasta era numai situaţia cetăţilor-reşedinţe ale raialelor, fără a cuprinde şi numeroasa populaţie rurală din jurul lor, românească în totalitate.

Cu mici ajustări, cifrele se repetau în concluziile primului recensământ oficial rusesc din provincie, cel din 1817: români 86,0%, ucrainieni 6,5%, evrei 4,2%, lipoveni 1,5%, greci 0,7%, armeni 0,6%, bulgari şi găgăuzi 0,5%, majoritatea minoritarilor fiind stabiliţi în regiune de mai puţin de cinci ani. (26)

În 1834, Koeppen constata că românii rămăseseră exact în aceeaşi proporţie de 86%, (27) situaţie care va rămâne stabilă până spre mijlocul secolului şi chiar mai târziu. În 1861, de exemplu, Ministerul rus de interne a publicat o „Listă a oraşelor” imperiului, alcătuită de un comitet de statisticieni, deci o lucrare absolut oficială.

Aici scria: „Moldovenii sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Basarabiei.” (28) Şi acelaşi Koeppen considera în 1851 că moldovenii reprezentau 80% din populaţie. (29)

În urma masivelor emigrări şi colonizări, populaţia românească s-a redus totuşi în raport cu noile naţionalităţi ale Basarabiei. În 1862 s-au efectuat două recensăminte paralele în provincie şi rezultatul lor a fost foarte asemănător.

Primul a fost coordonat de amintitul căpitan Zaşciuk, care a dat procentajul de 66,4% românilor. (30) Al doilea a aparţinut etnografului, şi el amintit mai sus, de Pauly, care a comunicat următoarele cifre: români 67,4%, ucrainieni 10,9%, evrei 7%, bulgari 4,9%, ruşi 3,4% etc. (31) Iar în 1871 proporţia lor se menţinea la 67,4% sau chiar la 68%, după consemnarea lui Oberucev. (32)

Un nou recensământ oficial a avut loc în Basarabia abia în 1897, cu care ocazie au fost aplicate toate metodele posibile pentru formarea unei noi imagini a provinciei, mult mai rusească decât ne-am fi putut aştepta.

Pe scurt, acum au fost înregistraţi drept ruşi toţi cei care cunoşteau cât de cât limba autorităţilor. Prin acest original procedeu, românii „scădeau” la 47,6%, dar realitatea era cu totul alta.

Rusul Butovici scria despre conaţionalii săi la acest recensământ: „Numărul lor este în realitate mult mai puţin important decât cel indicat prin recensământ.” (33)

De altfel, recensământul din 1897 a fost infirmat chiar şi de datele publicate de departamentul militar, potrivit cărora în Basarabia în 1900 românii erau 52%.(34)

Realitatea rezultă din estimările de la începutul secolului al XX-lea. Românii atingeau proporţia de 75% (după Kruşevan) (35), apoi numai 53,9% în 1907, (36) dar din nou 70% în 1912 (după Laşkov) (37) şi, în sfârşit, 65-67% în 1918 (după americanul J. Kaba). (38)

Merită să amintim şi procentajele ruşilor şi ucrainienilor de la acelaşi recensăminte inventariate aici.

Conform tuturor mărturiilor consemnate, numărul ruşilor propriu-zişi în Basarabia a rămas întotdeauna extrem de mic, şi din această cauză vor fi luaţi împreună cu ucrainienii în statistica noastră.

Deci, socotite împreună, cele două naţionalităţi din Basarabia totalizau: 6,5% în 1817, 15,7% (Zaşciuk) sau 14,3% (de Pauly) în 1862, 15,8% în 1871, 27,8% în 1897 (cu rezervele de rigoare) şi 24,6% în 1907! Acesta era rezultatul „fructuos” al unei rusificări de o sută de ani!

Cei care au spus lucrurilor pe nume au fost tot scriitorii ruşi. Dat fiind caracterul absolut românesc al provinciei, unii autori ruşi, ca Danielevski (1888), recomandau guvernului rus să restituie Basarabia României, „având în vedere principiul naţionalităţii”, (39) iar generalul Kuropatkin, des pomenit aici, afirma că „Rusia a atins în 1792 frontierele ei naturale, ajungând la malul stâng al Nistrului.” (40)

Ce altă recunoaştere mai categorică se putea da falimentului total al politicii de rusificare?

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/02/08/adevarata-istorie-a-basarabiei-hartile-moldovei-de-a-lungul-timpului-si-negarea-ocupatiei-rusesti/

 

 

 

Sursa: 

Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

http://istoria.md/articol/446/Recens%C4%83minte_ 

 

Note:
1    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 405.
2   Ion Alexandrescu, Basarabia, în Revista de istorie militară, Bucureşti, nr. 3/1991, p. 53.
3    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 400.
4    Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.
5    Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 118-119.
6    Ion G. Pelivan, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 8.
7   Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 1045.
8  Ştefan Ciobanu, La Bessarabie. Sa population – son passé – sa culture, Bucarest, 1941, p. 15.
9    Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 70.
10  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 13.
11  Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.
12  Ibidem.
13  Gheorghe Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 351.
14  Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.
15 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 121-123.
16  Ion G. Pelivan, op. cit., p. 27.
17 Petru Caraman, Românitatea Basarabiei văzută de ştiinţa oficială sovietică, în Basarabia, Chişinău, nr. 2/1992, p. 106.
18  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., 1983, p. 405.
19  Ibidem, p. 400.
20  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 9.
21  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.
22  Ion Alexandrescu, op. cit., p. 60.
23  Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, Bucureşti, 1915, p. 43, 45.
24  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 14.
25  Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 10/1991, p. 86.
26  Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 203.
27  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 404.
28 Mărturii ruseşti despre caracterul românesc al Basarabiei, în Patrimoniu, Chişinău, nr. 2/1991, p. 192.
29  Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 11/1991, p. 119.
30  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 404.
31  Anton Crihan, op. cit., p. 121.
32  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.
33  Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 41.
34  Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 36.
35  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.
36  Ibidem, p. 406.
37  Ibidem, p. 405.
38  Ibidem.
39  Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 166.
40  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., 1986, p. 1045.

06/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

7 iulie 1807 – Se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit, care obliga Rusia să-şi retragă toate trupele din Valahia şi Moldova. VIDEO

 

Napoleon Bonaparte (n.1769-d.1821), împărat Francez 1804-1815 Alexandru I, împărat al Imperiului Rus 1801-1825

Napoleon Bonaparte (n.1769-d.1821), împărat Francez 1804-1815

Alexandru I, împărat al Imperiului Rus 1801-1825

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit care avea și o prevedere ce viza principatele românești.

Prin articolul XXII al tratatului, Imperiul Rus se obliga să-şi retragă toate trupele care ocupau principatele române Valahia şi Moldova după declanşarea  războiului ruso-turc (1806-1812).

Rusia a ajuns să fie în război cu Franța după ce a susținut militar armata Prusiei în lupta sa împotriva împăratului francez Napoleon Bonaparte.

Înfrîngerea rapidă a Prusiei și ocuparea de către trupele franceze a ducatului Poloniei, l-au silit pe țarul Alexandru I să încheie pace cu Napoleon la Tislit, Tratatul încheiat între Rusia şi Franţa  stipulând o alianţă împotriva Angliei, ba mai mult și cucerirea și împărțirea între aceste două puteri europene a Imperiul otoman .

Pe frontul otoman, Rusia urma să semneze un armistiţiu la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Valahia şi Moldova.

Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul Alexandru I a refuzat ratificarea lui, acuzîndu-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei.

Tratatul de pace de la Tilsit, din 7 iulie 1807, stipula la articolul 22: „Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahia și Moldova, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Înălțimii Sale Sultanul până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv dintre Rusia și Poarta Otomană”.

Condiția rămânerii turcilor în afara Principatelor Române a fost folosită de ruși în august, după ce turcii s-au grăbit să intre în Brăila după încheierea armistițiului de la Slobozia, iar sub acest pretext țarul Alexandru a refuzat să își mai retragă trupele.

De fapt, la Moscova, decizia de a menține Principatele Române sub ocupație fusese luată independent de acțiunile turcilor.

Pe 19 august 1807, baronul Budberg îi prezenta țarului Alexandru I un referat în care afirma că retragerea trupelor țariste dincolo de Nistru ar fi constituit un avantaj mult prea mare pentru turci, care puteau traversa Dunărea mult mai repede în cazul reizbucnirii ostilităților.

Recomandarea baronului Budberg era ca trupele ruse să rămână în Valahia și Moldova, iar pe 20 august 1807, generalul Michelson a primit ordin să lungească negocierile pentru armistițiul cu turcii și să nu se retragă din Principatele Române .

Mai apoi, țarul Alexandru I avea să motiveze păstrarea principatelor prin nerespectarea armistițiului de către turci și prin faptul că nici Napoleon nu își retrăsese trupele din Prusia.

În cursul discuțiilor și a schimburilor de scrisori referitoare la retragerea trupelor ruse din principate, un mesaj al contelui Rumianțev – ministrul rus de Externe – către ambasadorul rus la Paris, contele Tolstoi, dezvăluie faptul că rușii știau foarte bine ce înseamnă Basarabia:

„Majestatea sa dorește să păstreze Moldova și Valahia și acea fâșie strâmtă de pământ care deși nu este o provincie, poartă numele de Basarabia”.

De fapt, în majoritatea corespondenței diplomatice ruse se face diferența între Principatul Moldovei de la Carpați la Nistru și fâșia numită Basarabia dintre Dunăre și Marea Neagră.

Relatând discuțiile dintre ambasadorul rus Tolstoi și împăratul Napoleon din 10 ianuarie 1808 (p. 714), diplomatul rus spune că „vorbind de evacuarea Moldovei și Valahiei l-am făcut să înțeleagă că eu nu cuprind în acestea și Basarabia”.

Replica lui Napoleon a fost că Basarabia nu a fost cuprinsă în Tratatul de la Tilsit; contele Tolstoi avea însă răspunsul pregătit: „ocuparea acestei fâșii ar reprezenta o chestiune de foarte mică importanță ca să merite atenția guvernului său”.

tilsit

Întâlnirea dintre Napoleon şi ţarul Alexandru I al Rusiei la Tilsit

 

În cursul acestei discuții Napoleon a avansat și ideea unui atac comun franco-rus împotriva posesiunilor britanice din Indiile Orientale. Contele Tolstoi trimitea la Moscova cu acest mesaj și două proiecte de convenții între Franța și Rusia.

În primul proiect, la articolul 2, evacuarea Moldovei și a Valahiei de către trupele ruse era oferită în schimbul evacuării Prusiei de către trupele franceze, iar la articolul 3 se stabilește ca țarul Alexandru I să alipească la imperiul său provincia Basarabia, „drept compensație legitimă pentru cheltuielile provocate de ocuparea principatelor”.

Al doilea proiect de convenție prevedea un schimb: Napoleon urma să ocupe Silezia, iar țarul Alexandu I primea în schimb „Moldova și Valahia, împreună cu Basarabia și gurile Dunării, astfel încât talvegul acestui fluviu de pe ultimul braț din partea Imperiului Otoman să servească drept graniță între cele două state”.

În baza acestor proiecte de convenții, au urmat patru întâlniri între ambasadorul francez la Moscova, de Caulaincourt, și ministrul rus de Externe, Rumianțev.

Aceste dezbateri au fost rezumate într-o notă alcătuită de Rumianțev pe 9 martie 1808, document care merită redat integral pentru a vedea cum doreau Rusia și Franța să împartă sud-estul Europei:

„În ideea tratatului de alianță: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia și Bulgaria; Franța va primi Albania, parte din Bosnia, Moreea și Candia; Austria, Croația și o parte din Bosnia. Serbia va fi independentă și dată unui prinț din casa de Austria sau unui alt prinț străin căsătorit cu o mare ducesă a Rusiei.

În ideea marii împărțiri: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia, Bulgaria și o parte din Rumelia, frontiera rusă urmând să treacă prin cea a Bulgariei și prin cea actuală a Serbiei până la lanțul muntos care trece pe lângă Traianopolis, de acolo râul Marița urmând să servească drept frontieră a acestei puteri până la mare.

Franța va primi Bosnia, Albania, Moreea, Candia, Ciprul, Rodosul, toate insulele arhipelagului, Smirna, Siria și Egiptul. Austria va primi Serbia în stăpânire deplină ca provincie austriacă, Macedonia până la mare, mai puțin părțile pe care Franța le poate dori pentru a-și fortifica frontiera sa din Albania, într-un mod asemănător cu ce va dori această putere la Salonic.

Va fi trasată o linie de la Scopia până la Orfana prin care frontiera austriacă va ajunge la mare. Croația, chiar dacă nu s-a vorbit despre ea, va putea aparține Franței sau Austriei, după cum va dori împăratul Napoleon. Fie că va fi adoptată una sau alta dintre aceste idei, cele trei puteri vor contribui la o expediție în Indii, Rusia nu pretinde nimic în Indii pentru cooperarea sa”.

 

Alipirea Basarabiei, una dintre cererile țarului

 

Dacă împărțirea Balcanilor a fost ușoară, negocierile dintre francezi și ruși s-au blocat în momentul în care a venit vorba de Constantinopol și de strâmtorile către Marea Neagră. Rușii doreau să ocupe capitala Imperiului Otoman, francezii doreau să pună mâna pe strâmtori.

În cea mai bună tradiție a diplomației ruse, împăratul Napoleon avea să-i spună ambasadorului francez să uite de această propunere, când acesta i-a reamintit de un mai vechi proiect al unui Constantinopol independent.

Pe 12 martie 1808, contele Rumianțev alcătuia o sinteză a cererilor ruse, în care formula clar cererile țarului:

„Alipirea Moldovei și Valahiei la Rusia, astfel ca granița acestui imperiu să fie Dunărea, ceea ce cuprinde și Basarabia, care de fapt este o fâșie la malul mării și care în general este considerată ca făcând parte din Moldova”.

Negocierile s-au încheiat prin convenția secretă de la Erfurt din 12 octombrie 1808, fiind lăsat deoparte proiectul invadării Indiilor britanice, dar și proiectul împărțirii Imperiului Otoman.

Vara anului 1808 s-a dovedit dificilă pentru Napoleon, care a trebuit să se confrunte cu rebeliunea spaniolă, astfel că marile proiecte din est au trebuit să fie abandonate.

Problemele dintre cei doi împărați au rămas nerezolvate, iar soarta Principatelor Române avea să fie stabilită tot în cadrul unor negocieri care nu au ținut seama de voința românilor.

Ostilităţile ruso-turce vor fi reluate în 1809, iar în data de 16 mai 1812 s-a semnat Tratatul de pace ruso-turc de la București, prin care jumătatea estică a Moldovei, botezată printr-o escrocherie „Basarabia„, a fost anexată Imperiului Rus.

Acel sector din sudul teritoriului pruto-nistrean numit Basarabia, după numele dinastiei muntene care a  stăpânit  gurile Dunării, nu mai era menţionat în izvoare; călătorii ruşi scriau despre această regiune ca despre una tătărească.

Exista, într-adevăr, un spaţiu care, conform tratatului de la Bucureşti (mai 1812), a intrat în componenţa Imperiului ţarist; dar acesta nu avea o denumire stabilă şi era şi neomogen din punct de vedere politic.

Provincia „Basarabia” trebuia, aşadar, „inventată”; sau, cum am spune noi astăzi, „construită” în imaginarul locuitorilor şi al autorităţilor…

Ruşii prezintă anexarea de la 1812 ca pe un act mesianic

 

Harta Moldovei (1774 – 1812)

Până la 1812, în spaţiul pruto-nistrean existau trei entităţi politice distincte. La nord se afla raiaua Hotinului, aflată sub administrare otomană directă, condusă de un paşă.

Era o regiune multiculturală şi polietnică, având un amestec de populaţie creştină (români şi ruteni), musulmană, evreiască.

Cam aceeaşi situaţie era şi în sudul regiunii, unde se aflau alte două raiale: cea a Benderului (cu centrul la Căuşeni) şi cea a Izmailului. Stepele din Bugeac (Basarabia istorică, după numele dinastiei munteneşti a Basarabilor) erau populate de triburi de tătari nomazi, spaima de odinioară a creştinilor din întreaga zonă.

Între aceste regiuni se aflau şase ţinuturi ale Ţării Moldovei sau, cum i se mai spunea, ale Moldovei „de peste Prut”sau „de răsărit”, populate în covârşitoarea lor majoritate de români.

Râul Prut nu a constituit niciodată un hotar administrativ în cadrul Moldovei, de aceea toate ţinuturile de la nord spre sud se întindeau pe ambele maluri ale sale, cum ar fi spre exemplu ţinutul Iaşi, Greceni sau Fălciu.

Prutul a devenit hotar administrativ abia după 1812; şi de atunci a căpătat  în conştiinţa românilor faima de „râu blestemat”.

Rusia a încercat să îmbrace un act de cucerire ordinar într-unul mesianic, de eliberare a provinciei de „jugul otoman”. Mitul ocupaţiei turceşti a fost de atunci încoace utilizat de propaganda ţaristă, apoi de cea sovietică şi astăzi chiar de cea „moldovenistă”, pentru a justifica raptul teritoriului pruto-nistrean de la Principatul moldav.

De altfel, Imperiul otoman nici nu avea dreptul să cedeze acest teritoriu, deoarece era legat de un acord cu Principatele dunărene (Capitulaţiile), iar prin acest acord otomanii se obligau să păstreze integritatea statelor vasale.

Din acest motiv, ruşii au pus accent pe caracterul „eliberator” al actului de la 1812; ei, chipurile, ar fi fost animaţi de dorinţa „sinceră” de a civiliza popoarele creştine din Balcani, inclusiv pe români, induşi în stare de barbarie de turci.

Astfel, Rusia îşi aroga rolul „civilizator”, al unui stat european, faţă de popoarele orientale „înapoiate”. Dar în ce măsură Rusia putea pretinde la acest rol?

Pentru cultura rusă din secolele XVIII-XIX, conceptul de „Europa” se afla într-o strânsă legătură cu cel de „civilizaţie”, ambii termeni fiind asimilaţi simultan în discursul public rusesc. Însăşi Rusia a fost „civilizată”, mai mult cu forţa, abia în timpul lui Petru cel Mare, marele reformator şi fondator al Imperiului rus; de la el, Rusia se va numi în mod oficial Imperiu.

Astfel, vocaţia imperială a Rusiei mergea alături de cea europeană, iar misiunea sa civilizatoare era percepută ca dorinţa de a scoate periferiile – mai ales pe cele răsăritene (siberiene), caucaziene sau din Asia Mijlocie – din starea de „barbarie”.

Sunt bine cunoscute ideile lui Feodor Dostoievski, care, la 1881, scria în Jurnalul unui scriitor:

„În Europa am fost tătari, dar în acelaşi timp în Asia suntem europeni”. La începutul secolului al XIX-lea, Asia/Orientul nu avea doar o accepţiune strict geografică, ci mai ales una civilizaţională.

De aceea, atunci când expansiunea în Sud-estul Europei, dominat de Imperiul otoman, a devenit una dintre priorităţile strategice majore ale ruşilor, acest concept a început să fie aplicat şi asupra acestor regiuni, inclusiv asupra Principatelor române.

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/26/destinul-basarabiei-de-la-tilsit-erfurt-1807-1808-la-pactul-ribbentrop-molotov-1939-2/

 

 

 

Surse:

Historia.ro; http://www.istoria.md ; Dimitrie A. Sturdza, „Acte și documente relative la istoria renascereri României”, vol. I, tipărit la București în anul1900; http://www.eurotv.md 

06/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: