CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Bizarul război pentru independenţă al Ucrainei de la începutul secolului trecut. VIDEO

Harta republicii ucrainene în timpul războiului pentru independenţă

 

 

 

Războiul de independenţă al Ucrainei a fost, de fapt, o înşiruire de mai multe conflicte, de obicei incluse, istoric vorbind, în războiul civil din Rusia de după revoluţia bolşevică şi a durat trei ani, din 1917 până în 1921, ducând la înfiinţarea unui vremelnic stat ucrainean independent care, ulterior, a devenit parte a Uniunii Sovietice – URSS, cu numele de Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

După ce bolşevicii ucraineni preiau puterea în urma revoluţiei din Kiev, învingând trupele ţariste din Districtul Militar Kiev, se declară independenţa Ucrainei faţă de Rusia, dar organul reprezentativ, Rada, devine dominat de naţionalişti, iar bolşevicii creează un stat ucrainean „concurent” la Harkiv/Harkov – Republica Populară Ucraineană, cu sprijin rusesc.

Între cele două entităţi are loc un conflict, dar comuniştii, mult mai dotaţi cu tehnică şi superiori numeric, ocupă oraşe importante, înfiinţând republici sovietice la Odessa şi Doneţk-Krivoi-Rog.

În paralel, armata condusă de Nestor Mahno formează în sudul Ucrainei un aşa-numit „Teritoriu Liber”, cu un regim anarhist. Ulterior, acesta se aliază cu bolşevicii.

La 9 februarie 1918, Gărzile Roşii – armata bolşevică ocupă Kievul. Naţionaliştii din Rada se evacuează la Jitomir şi cer sprijin militar Germaniei Imperiale. Este momentul în care România readuce în teritoriul ei Basarabia şi Bucovina.

Puterile Centrale, respectiv Germania şi Austro-Ungaria, vin în sprijinul naţionaliştilor ucraineeni şi îi alungă pe bolşevici, ocupând Kievul la 1 martie 1918.

Două zile mai târziu este semnat Tratatul de la Brest-Litovsk, prin care încetează ostilităţile pe Frontul de Est, iar Ucraina rămâne sub influenţă germană.

Ostilităţile continuă în estul Ucrainei, unde bolşevicii, împreună cu formaţiuni paramilitare ţărăneşti numite „Armatele Verzi” şi cu anarhiştii din Armata Revoluţionară Insurecţională refuză să se supună germanilor.

Pe 29 aprilie are loc o lovitură de stat condusă de generalul Pavlo Skoropadsky proclamă Hatmanatul Ucrainei, o entitate conservatoare, care anulează toate iniţiativele ideologice socialiste.

Hatmanatul îşi păstrează o oarecare neutralitate, deşi sub influenţa Berlinului, nedeclarând război Aliaţilor.

Ucraina devine şi un loc de refugiu pentru cei care fugeau din calea bolşevicilor din Rusia. În noiembrie 1918, după ce Puterile Centrale sunt declarate înfrânte în Primul Război Mondial, germanii se retrag din Ucraina, iar Skoropadsky părăseşte Kievul, refugiindu-se la Berlin. Puterea în Ucraina este preluată de un Directorat de orientare socialistă.

Imediat după înfrângerea Germaniei, sovieticii anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, armatele lor invadând Ucraina.

În paralel, ucrainenii din Galiţia, ocupată de Austro-Ungari, proclamă Republica Populară a Ucrainei de Vest, militând pentru unirea cu Republica Populară Ucraineană, în vreme ce polonezii din aceeaşi regiune, concentraţi în zona Lwov-ului, doresc unirea cu proaspăta Republică Polonă.

 

 

Pe 22 ianuarie 1919, Ucraina de Vest se uneşte cu Ucraina, dar Galiţia de Est este cucerită de polonezi în octombrie, acelaşi an.

România, confruntată la rândul ei cu naţionalismul ucrainean şi revolutia bolsevică, a trebuit sa intervină în mai multe “zone fierbinţi” pentru a stabiliza situaţia în teritoriile situate la graniţele sale :

  • Bucovina, unde a trebuit sa intervina in sprijinul populatiei romanesti si impotriva incercarilor deputatilor ucraineni la Viena (vara lui 1917) de a include Bucovina, Galitia si Rusia Subcarpatica într-o provincie autonomă în cadrul unui stat federal şi ulterior intenţiilor nou formatului stat ucrainean (19 octombrie 1918) de a anexa aceste regiuni.

  • In urma proclamarii Unirii, la 27 octombrie (consfinţită la Congresul General al Bucovinei din 28 noiembrie), guvernul roman a hotarat sa trimită divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadik, care la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi.

    Naţionaliştii ucraineni au încercat în mai multe rânduri să alipeasca Bucovina unor formaţiuni statale ucrainene. Astfel, în noiembrie 1918, a fost  proclamata o republică ucraineană cu capitala la Cotmani, în nordul Bucovinei, care urma sa fie alipită Ucrainei, proiect impiedicat de intrarea trupelor române în Bucovina.  

  • Pocuţia (partea de sud a actualei regiuni Ivano-Francovsk din Ucraina). In ianuarie 1919 comandamentul aliat şi Polonia cer Romaniei sa ocupe Galitia Orientala si sa o mentina pana la sfarsitul negocierilor de pace de la Paris, iar intre 20 mai şi 24 august vor intra sub ocupatia trupelor romane (Divizia 7 infanterie condusa de generalul Iacob Zadik) orasele Kolomyja (Colomeea), Obertyn, Sniatin, Kuty, Mielnica, Korodenko, Kosow, lucru care a provocat o reactie dezaprobatoare din partea ucrainenilor (“1919: Ocuparea Pocutiei de catre Armata Româna “ .

Armata română, sub comanda generalului Prezan, a avut si un puternic sprijin evreiesc (Consiliul Evreiesc din Pocutia ceruse la 22 iulie 1919 ca ,,armatele române sa rămână în Pocuţia”), însă România nu a cerut Antantei anexarea Pocuţiei, preferand sa o cedeze in final Poloniei, prin semnarea la Riga in martie 1921 a tratatului care stabileste granita Poloniei incluzand Pocuţia şi Lvovul.

Aflaţi mai multe în articolul “Totul despre românii din Pocuţia” : http://www.mdn.md/index.php?day=1405 .

O alta încercare a fost formarea unui stat ucrainean condus de arhiducele Wilhelm de Habsburg,  în Galiţia, cu capitala la Lvov si care ar fi inglobat si Bucovina.

Însă şi de această dată, intervenţia rapidă si conjugată a armatelor române şi poloneze în Pocuţia în vara lui 1919, a dus la arestarea arhiducelui de către militarii români.

La mijlocul lui decembrie 1918, o forţă multinaţională aflată sub comandă franceză debarcă la Odessa şi la Sevastopol, apoi la Kerson şi Nikolaev.

Campania este confuză, nereuşindu-se să se facă mai nimic din cauza lipsei de unitate şi comportamentului faţă de populaţie al forţelor anti-bolşevice.

Francezii nu au sprijin clar nici din partea ucrainenilor naţionalişti, care îi consideră doar „forţe străine”, nici chiar din partea Parisului, ei fiind înfrânţi de trupele „roşii” şi fiind obligaţi să se retragă din Crimeea.

 

La începutul lui 1919, bolşevicii lansează o ofenisvă puternică împotriva centrului şi estului Ucrainei aflate sun directoratul lui Simon Petliura, reinstaurându-se guvernul sovietic urcainean, pe 15 martie instaurându-se Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

Dar ofensiva „albilor” (trupe pro-ţariste) din sudul Rusiei şi Urali, care ameninţa existenţa noului stat comunist sovietic face ca estul Ucrainei să fie ocupat, în primăvara şi vara lui 1919, de trupele anti-bolşevice ale Armatei de Voluntari a lui  Anton Denikin şi ale Armatei de Don.

  • La 16 august 1919, in acord cu maresalul Jozef Pilisudski si cu Ignacy Paderewski, contele A. Skrzynski a prezentat oficialilor romaniprima propunere concreta si oficiala privind ocuparea militara imediata a Ucrainei de catre trupele romane si polone. Se avea in vedere o gestionare polono-roman a Ucrainei, administratia romaneasca fiind propusa pentru un teritoriu cuprins între Nistru, Nipru si Marea Neagra, fara o limita nordica clara, variata cea mai probabil fiind delimitarea de administratia polona pe paralela orasului Lvov. Interesul Romaniei si Poloniei era evitarea bolsevizarii Ucrainei prin asigurarea  „stabilitatii la frontierele rasaritene”. Exista si varianta efortului minim, propusa de partea polona :”teritoriile ocupate si administrate” sa fie folosite ulterior ca „zone tampon”.

  • la 20 septembrie 1919, Skrzynski, devenit ministru plenipotentiar al Poloniei la Bucuresti, a revenit cu un nou proiect de colaborare: stabilirea in Ucraina a unui protectorat sub egida Societatii Natiunilor, dupa ocuparea ei de catre alianta polono-romana. Desi era deja in conflict militar cu Sovietele si diplomatic cu Lituania, Polonia a incercat sa atraga Romania intr-o alianta creand impresia ca avea aprobarea Aliatilor, asa cum facuse Romania in luptele cu Ungaria bolsevica.  

  • Insă raspunsul primului ministru roman, Ionel C.Bratianu, a fost respingerea oficiala a acestui plan si continuarea negocierilor pentru o alianta politica si militara romano-polona, mai ales ca semnalele ministrului roman la Varsovia, Alexandru Florescu, calificau oferta polona de „o imprecizie si o fantezie pe care socotesc ca se cuvine a nu le lua în seama decât sub beneficiu de inventar”.

  • În octombrie 1919, România transmite Poloniei ca nu doreste anexarea Ucrainei ci sa sprijine o Ucraina independenta, prin “raporturi directe” cu Directoratul de la Kiev, lucru ce a starnit ingrijorarea Poloniei si acuze la adresa României de abandon al “politicii rasaritene comune”.

  • De asemenea, Polonia a atras atentia României ca ocuparea si administrarea la comun a Ucrainei este cheia unei alianţe “de neclintit” intre cele 2 ţări, sporind pacea si securitatea regionala si contribuind la sporirea prestigiului celor doi viitori “lideri regionali”. Reacţia este analizata si catalogata intr-un amplu raport, datat 7 noiembrie 1919, realizat de generalul Florescu: : „Polonia nu s-a decis înca sa renunte la niste visuri de marire pe care le hranesc amintirile unui trecut glorios si un sovinism exagerat. Polonia, în momentul de fata, nu pare a fi înca destul de coapta pentru a oferi un reazem de asa natura încât sa poata fi transformat în alianta.”

  • Dupa semnarea tratatului din 1920, care transforma statul ucrainean intr-o posesiune polona, Pilsudski a retras, in favoarea sa, initiativa in relatiile cu Semion Petliura; seful statului polonez considera indispensabila participarea Bucurestiului la solutionarea problemei ucrainene, dorind sa creeze un condominiu romano-polonez, economic si politic. Asfel se planifica  constituirea unuiProtectorat Polono-Roman asupra Ucrainei, sub egida Societatii Natiunilor, si pentru a salva vecinul comun de la est de pericolul bolsevic, Ucraina constituindu-se astfel in zona-tampon.

  • In urma ocuparii Kievului de catre polonezi, generalul Tadeusz Rozwadowski propunea in timpul vizitei sale la Bucuresti dinmai 1920 o granita care avantaja Romania, conform planului francez prezentat mai sus, oferta fata de care Regele Ferdinand si-a declarat intentia de a o accepta intervenind cu armata romana in sprijinul celei polone. Insa liderii politici, in special ai Partidului National Liberal, au manifestat prudenta, refuzand oferta, sprijinind insa interesele polone pe plan international si tranzitand prin porturile de la Marea Neagra armamentul aliat destinat Poloniei.

Victoria forţelor antibolşevice este vremelnică, din iarnă până la începutul anului 1920 Urcaina fiind reocupată de bolşevici.

În aprilie 1920, ceea ce a mai rămas din Directoratul lui Petliura şi bucata sa de teritoriu caută şi găseşte alianţa Poloniei. În schimbul ajutorului dat împotriva sovieticilor, Petliura recunoaşte anexarea Galiţiei.

Ofensiva polono-ucraineană face ca centrul şi sudul statului să fie recuperat de la bolşevici, ocupându-se inclusiv Kievul, la 7 mai 1920.

Trupele sovietice organizează o contraofenisvă în zona Jitomir, aruncându-i efectiv pe polonezi afară din Ucraina, cu excepţia Lwov-ului.

  • Infrangerile armatei poloneze în centrul Ucrainei, retragerea din fata bolsevicilor si  replierea in fata Varsoviei in august 1920, au amânat discuţiile pentru incheierea unui tratat româno-polonez.

În paralel, bolşevicii sunt înfrânţi de polonezi la porţile Varşoviei. De această situaţie profită trupele „albe” conduse de generalul Vranghel,care, reocupă sudul Ucrainei.

La 12 octombrie 1921, se semnează armistiţiul sovieto-polon. În paralel, forţele ucrainene ale lui Petliura plănuiesc o contraofensivă în centrul Ucrainei, dar sunt atacaţi de bolşevici. Pacea semnată între URSS şi Polonia, la 18 martie 1921, încheie efectiv relaţia dintre poloni şi Petliura.

Sovieticii recunosc controlul Poloniei asupra Galiţiei şi Volâniei de Vest, în schimbul cedării către Ucraina Sovietică a teritoriilor centrale estice şi sudice.

Având asigurată pacea pe frontul vestic, bolşevicii pornesc o campanie pentru lichidarea rămăşiţelor armatelor „albe”.

Directoratul lui Petliura continuă să controleze o parte din forţele armate, lansând acţiuni de gherilă.

La 17 noiembrie 1921 trupele sale sunt încercuite şi distruse.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/14/dupa-primul-razboi-mondial-romania-a-refuzat-sa-ocupe-ucraina/

https://www.google.ro/search?q=1919+razboiul+de+independenta+al+ucrainei+photos 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.tribuna.ro/stiri/descopera-lumea/razboaiele-mai-putin-cunoscute-ale-europei-iv-125815.html

http://www.rumaniamilitary.ro/viitorul-ucrainei-in-contextul-parteneriatului-romano-polonez-o-re-editare-a-situatiei-din-1919

04/07/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

În Suedia şi prin alte  părţi s-a inventat genul neutru,”hen”, în încercarea de a se şterge cu totul diferenţele evidente dintre femei şi bărbaţi

 

 

 

Imagini pentru transgender,photos

 

 

 

 Liberalizare, marxism cultural, neoliberalizare, transgender, transhumanism 

 

 

 

În lupta împotriva discriminării, Suedia, stat recunoscut pentru filosofia „echităţii sexuale” promovată la extrem, depăşeşte barierele şi încearcă să şteargă cu totul diferenţele evidente dintre femei şi bărbaţi.

De la inventarea, la mijlocul anilor ’60, a pronumelui neutru „hen”, care înlocuieşte „el” şi „ea”, s-a ajuns în zilele noastre la controlul jocurilor stereotipe dintre copii în grădiniţe şi numele unisex.

 

Totul porneşte de la ideea că autorităţile şi societatea nu ar trebui să tolereze nici un fel de distincţii între sexe, să îi înţeleagă pe cei care nu au o identitate sexuală clară şi să accepte căsătoriile între persoanele de acelaşi sex.

Ceea ce doresc însă astăzi activiştii „genului neutru” este o societate care şterge complet rolurile tradiţionale femeie – bărbat şi stereotipurile lumeşti în modul cel mai profund, scrie Slate.com.

 

 

ob-vn012_housew_g_20121129132050

 

 

Iată câteva obiective şi realizări ale activiştilor „genului neutru”:

 

– Dreptul părinţilor de a alege orice nume doresc pentru copilul lor.

În prezent, există o listă de 170 de nume „unisex” în Suedia. Numele, spun activiştii, nu trebuie legate de gen, aşa încât părinţii să îşi poată numi fiica „Mihai” şi fiul „Iulia”. Discuţii ample pe acest subiect au avut loc pe forumurile  de părinţi.

 

– O companie producătoare de haine pentru copii a eliminat secţiunile clasice „băieţi” şi „fete” din magazinele sale, astfel încât copiii să fie îmbrăcaţi de o manieră neutră.

 

– Un alt producător, de această dată de jucării, a promovat o imagine de campanie în care un băiat costumat în Spiderman împinge un cărucior de păpuşi roz, în timp ce o fetiţă se plimbă cu un tractor galben.

 

– Federaţia Suedeză de Bowling şi-a anunţat intenţia de a unifica turneele de femei şi bărbaţi în turnee unisex.

 

– Politicieni democraţi au propus instalarea de toalete unisex pentru ca utilizatorii acestora să nu fie constrânşi să se auto-clasifice drept femei sau bărbaţi.

 

– Mai multe grădiniţe au interzis referinţele la sexul copiilor înscrişi, oferind ca alternativă utilizarea numelor proprii sau apelativul „prietene”.

O educatoare va saluta aşadar „Bună dimineaţa, prieteni” sau „Bună dimineaţa, Mihai, Iulia, Tom”, şi nu „Bună dimineaţa, băieţi şi fete”.

Se crede că în acest mod este îndeplinită cerinţa din curricula naţională potrivit căreia grădiniţele trebuie să „contracareze modelele tradiţionale de gen şi să dea fetelor şi băieţilor oportunităţi egale de a dezvolta abilităţi şi preocupări fără limitarea rolurilor stereotipe de gen”.

 

– Pronumele neutru „hen”, ce înlocuieşte deopotrivă „han” (el) şi „hon” (ea), a intrat primăvara aceasta oficial în versiunea online a Enciclopediei Suedeze.

Anunţul a venit într-un context deja agitat de apariţia unei cărţi pentru copii, prima cu personaje „de gen neutru” – Kivi och Monsterhund (Kivi and Monsterdog), de Jesper Lundqvist. Aici apar pentru prima dată cuvinte „neutre” precum „mappor” şi „pammor” („tata” şi „mamăl”), în loc de „mammor” şi „pappor”.

 

Revenind la „hen”, se doreşte includerea termenului în Dicţionarul Academiei Suedeze, organismul care acordă Premiul Nobel pentru Literatură.

 

– În toamna anului 2015, 200 de profesori au luat parte la un forum organizat de guvernul suedez, în cadrul căruia s-a discutat în principal despre modul în care „şabloanele tradiţionale de gen”trebuie evitate în şcoli.

 

Există cel puţin o grădiniţă la Stockholm – Egalia (mai multe informaţii în limba română aici) – unde totul este construit de o manieră care neagă aspectul tradiţional de gen şi modelele parentale clasice (mama care creşte copiii şi tatăl care aduce bani în casă). În încercarea de a nu limita dezvoltarea copiilor, educatorii folosesc cât mai puţine expresii de gen.

– Partidul Ecologiştilor sugerează înfiinţarea unor posturi de „pedagogi de gen” în grădiniţe care să supravegheze buna implementare a conceptelor enumerate mai sus.

O extremă o neagă pe alta. De la discriminare de gen la negarea identităţii

Cei care se opun acestei politici – care câştigă teren pe zi ce trece – subliniază că cei mici pot fi afectaţi în plan psihologic şi social, devenind confuzi la sugestia că ar exista un al treilea gen „intermediar” într-un moment în care mintea descoperă lumea şi trupurile se dezvoltă.

De fapt, adulţii nu ar trebui să intervină în procesul de descoperire a propriului gen şi sexualitate, afirmă experţi citaţi de Slate.com.

Publicaţia comentează modul ironic în care, în intenţia de a elibera copiii de normele clasice, activiştii „genului neutru” îi supun unor noi seturi de reguli şi norme.

Anumite jocuri de copii devin tabu, limbajul cunoaşte noi limitări, iar interacţiunile şi atitudinea celor mici sunt atent supravegheate de educatori.

Sunt citate două cazuri în care instituţii de învăţământ suedeze au dus la extrem aceste tendinţe.

O şcoală a eliminat maşinile din stocul de jucării pentru că băieţii le-au acordat mai multă atenţie decât altor jucării.

 

O grădiniţă a eliminat orele de „joacă liberă” din program, întrucât copiii „creează jocuri stereotipe de gen, concepte care sunt cimentate în acest mod. În joaca liberă apar ierarhia, excluziunea şi primele semne ale abuzurilor între copii”.

Iată cum, din dorinţa de a face bine, fiecare detaliu al interacţiunilor dintre cei mici ajunge să fie analizat la microscop de adulţii îngrijoraţi. Viaţa copiilor pare a fi monitorizată acum în Suedia minut cu minut, de la modul în care îşi fac prieteni la jocurile pe care le inventează şi cântecele pe care le reproduc, concluzionează Slate.com.

 

Sursa: Cultura Vietii, preluare dupa TVR.ro

Share Button

  

Feminismul şi Noua Ordine Mondială

Share Button

 

1. Otrava ce omoară feminitatea

 

Omul zilelor noastre este un purtător inconştient al virusului feminismului. Ideologia dominantă, care a pătruns masiv în societatea noastră după căderea comunismului prin intermediul culturii de masă, a presei, reţelelor de socializare şi şcolii, este percepută de cei mai mulţi ca o stare de normalitate, ca o axiomă, ca un dat.

O întreagă armată de „activişti civici” şi „formatori de opinie” inoculează de zor noul cult, punându-i la punct pe toţi cei care nu respectă dogmele respective în numele „drepturilor omului” şi a „corectitudinii politice”.

Servitorii locali ai acestui cult păgân, executând cu un zel demn de o cauză mai bună „indicaţiile preţioase” parvenite de la finanţatorii lor dinafară, ba impun un procent minim de reprezentare a femeii în Parlament, ba sperie lumea cu violenţa în familie, ba vor un preşedinte-femeie.

Şi toate acestea şi atâtea altele sunt ventilate sub stindardul emancipării femeii, nediscriminării acesteia etc.

 

 

 

maxresdefault

 

 

Pentru a ajuta cititorul nostru să se dumirească asupra esenţei problemei respective, am zis că e bine să facem o prezentare a unei cărţi pe care am procurat-o recent dintr-un anticariat de la Bucureşti.

Este vorba de lucrarea „Feminismul şi Noua Ordine Mondială. Emanciparea femeii. Pervertirea familiei. Deturnarea societăţii.”, semnată de Dr. Henry Makow din Canada, apărută la editura „Meteor Press” în 2012 şi tradusă din engleză de Mihaela Drăghici. 

Cartea este prefaţată de părintele profesor Mihai Valică. Deşi editată cu patru ani în urmă, stocul masiv de cărţi nou-nouţe clădit pe masa din anticariat mi-a creat impresia că, dată fiind necorespunderea conţinutului ei limitelor admise ideologic, poate nici n-a fost admisă în librăriile de lux, doldora de scriituri toxice.

Nota editorului conţine o remarcă pe care am găsit cu cale să o citez aici: „Cartea de faţă nu va fi o carte promovată de mass-media, ci va fi arsă pe rugul indiferenţei şi al ignorării. Acesta este preţul, pe care trebuie, de fapt, să îl plătească astăzi orice idee, carte sau persoană care încearcă să apere valorile tradiţionale”.

Mai preluăm din aceeaşi notă precizarea că autorul este „unul dintre cei mai mari specialişti în literatura conspiraţionistă”. Astfel, cititorul neavizat va avea surpriza să descopere originile istorice ale feminismului, contribuţia clanurilor Rockefeller şi Rothschild la promovarea acestui curent, ca şi legătura dintre iluminaţi şi Iluminism, masonerie şi marile evenimente istorice din ultimele secole, dar şi atâtea adevăruri la prima vedere şocante şi neverosimile.

Autorul recunoaşte din capul locului că el însuşi a fost de-a lungul întregii vieţi un feminist convins. Însă la un moment dat a simţit că ceva nu se leagă în toată povestea asta. El zice:

„Dumirirea mea s-a petrecut la vârsta de 48 de ani, în 1997, când am început să supun îndoielii educaţia mea în spirit feminist. Instinctele mele îmi spuneau că nu trebuie să îi las pe alţii să gândească în locul meu… Dar mi-a luat trei ani ca să reuşesc într-un final să elimin orice urmă de îndoctrinare.

Am petrecut toată această căutare ca pe o luptă de a mă dezbrăca de o cămaşă de forţă mentală”. H. Makow şi-a mărturisit întreaga experienţă pe http://www.savethemales.ca . Iată un blog pe care ar trebui să îl frecventeze cei care ştiu engleza.

2. Alienarea prin inginerii sociale

Pentru a ne da seama de proporţiile uriaşe ale unor inginerii sociale malefice, puse în aplicare în doar câteva decenii, dar şi pentru a realiza gravitatea mortală a imitării modelului occidental de către ţara noastră, vom parcurge această lectură cu multă luare aminte, citând copios din ea.

Cine are ochi de văzut, va vedea despre ce este vorba. Autorul spune:

„Fiind născut în 1949, maturitatea mea a coincis cu un plan secret de inginerie socială menit să destabilizeze societatea prin programarea oamenilor normali să se comporte ca nişte homosexuali.

Asaltul insidios asupra heterosexualilor a fost deghizat sub forma „revoluţiei sexuale”, a „drepturilor homosexualilor” şi a „feminismului”.  Pe noi, cei de dincoace de Cortina de Fier, valul respectiv a început să ne copleşească abia după prăbuşirea comunismului, duhul libertăţii în stil occidental penetrând masiv în zona noastră.

Autorul precizează că planul de alienare a societăţii a fost pus la cale încă acum câteva secole de către o elită financiară internaţională cu sediul la Londra. Este vorba despre planul de a ne transforma în „hetero-homosexuali”, respectiva elită având drept scop final acapararea întregii bogăţii a lumii şi instalarea unui „guvern totalitar secret peste întreaga planetă, care să i se închine lui Lucifer”.

Asemenea afirmaţii pot părea neverosimile doar celor care încă n-au desluşit esenţa globalizării, a corporatocraţiei, a concentrării unor averi fabuloase în mâinile unui număr restrâns de familii, a dezechilibrelor catastrofale dintre masele planetare de miliarde de muritori de foame şi secta de miliardari care controlează jocul.

 

Desigur, pentru orice creştin care ştie că Apocalipsa este inevitabilă aceste adevăruri nu par deloc şocante, precum nu sunt nici semnele vremurilor de apoi, când tronul Tatălui ceresc va fi uzurpat de un fals Mesia, căruia i se vor închina mulţimile de pretutindeni.

Henry Makow continuă să fie „incorect politic” şi spune adevărul pe uliţa mare:

„Planul vizează distrugerea tuturor forţelor „colective” capabile de a opune rezistenţă. Aceste forţe, care constituie fundamentele identităţii umane, sunt familia, rasa, religia şi statul naţional. Ele trebuie eradicate printr-o campanie a „toleranţei”, care să şteargă diferenţele dintre ele”.

Aşadar, astăzi cine se mai minunează de esenţa zis laică, seculară, dar de fapt anticreştină a ideologiei dominante în societăţile noastre, cine nu observă declaraţiile liderilor europeni, care răspund crizei imigranților cu „Welcome!”, cine nu sesizează cum elitele globaliste surpă din temelii statele naţionale prin politici de liber-schimb, de confiscare a actului decizionale în favoarea unor centre de putere mondiale, cine nu simte proporţiile catastrofale a destrămării familiilor?

Totul e să putem aduna laolaltă realitatea din jur şi să-i decriptăm resorturile profunde.

Revenind la tema centrală a cărţii, autorul ne focalizează atenţia supra rolurilor sociale diferite, ce le revin în mod normal bărbaţilor şi femeilor, roluri care întotdeauna pe parcursul istoriei au fost complementare, nu interschimbabile.

Ţinta predilectă a ingineriilor sociale occidentale din ultimele decenii a fost anume aceasta: ştergerea diferenţelor dintre bărbat şi femeie, incitarea femeilor împotriva bărbaţilor, prezentarea femeilor drept „proletariat subjugat”, care trebuie să se răscoale contra jugului impus de bărbaţi.

Cultura modernă a supus deconstrucţiei „familia patriarhală”, dinamitând vechile temeiuri ale acestei instituţii rânduite de Dumnezeu.

Femeia-militar, femeia-poliţist, femeia-fotbalist, femeia-boxer, femeia-tractorist sunt deja modele care nu mai surprind pe nimeni. Citind o multitudine de cărţi în engleză şi franceză din domeniul ştiinţelor socio-umane, am observat în ultimii ani un tic stilistic prezent invariabil în lucrările respective.

Când e vorba să se dea vreun exemplu, pronumele „el” este dat invariabil în pereche, prin bară (aceste a semnul „/”) cu „ea”. Astfel, he/she, il/elle sunt omniprezente, ca semn al „corectitudinii politice”. Iar în ultima vreme auzim tot mai frecvent şi în română monstruozităţi lingvistice de genul „deputata”,”ministra”,  etc.

 

 

3. Revoluţia ca apostazie

Expunând cu simplitate şi exactitate natura relaţiilor fireşti dintre bărbat şi femeie, autorul oferă nişte formule pe înţelesul oricui:

„Feminitatea are drept trăsătură definitorie iubirea unei femei pentru soţul, copii şi familia ei. Masculinitatea are drept trăsături definitorii puterea şi spiritul de conducător… Femeile nu pot avea totul. În sfera personală, ele trebuie să facă alegerea între dragoste şi putere. 

Astfel funcţionează heterosexualitatea. O ideologie care distribuie egal puterea este una ce ţinteşte către neutralizareaheterosexualilor. Masculinizează femeile şi efeminează bărbaţii (subl. noastră – Iu. R.). Creează hetero-homosexuali – doi indivizi identici, incapabili de a stabili o relaţie, în loc de doi indivizi complementari”.

Rolul devastator pe care îl deţine de secole un cartel bancar, care utilizează diverse reţele secrete cum sunt masoneria, este scos în vileag de către H. Makow fără menajamente şi jumătăţi de măsură. Anume aici descoperă autorul originile feminismului.

Cunoaştem prea bine maniera în care reacţionează aceste congregaţii şi exponenţii lor din viaţa publică: ei iau totul în derâdere, îi scot pe cei care rostesc adevărul întreg drept demenţi şi ricanează cu ipocrizie, invocând „teoria conspiraţiei”, pe care au şi transformat-o într-un semn al alienării mentale.

 

„Începând cu epoca „iluminismului”, cultura apuseană a fost în esenţa sa luciferiană. Ea se bazează pe negarea lui Dumnezeu”, – subliniază autorul.

Acum să ne amintim că atât sub vechiul regim comunist, cât şi sub noul regim liberal copii învaţă la şcoală aceleaşi dogme ale Modernităţii, care fac din aşa-zisul Iluminism şi din Revoluţia Franceză, dar şi din darwinism cu tot cu evoluţionismul lui stupid, dar şi din ideea de progres şi din cea de om ca „măsură a tuturor lucrurilor” elemente obligatorii ale noului cult păgân, impus cu străşnicie societăţilor obligate să-şi uite originea divină şi rosturile adevărate.

Omul a încetat să fie unul religios şi a devenit „un animal raţional”, iar zeiţa Raţiunii L-a detronat pe Creator şi îşi impune cu viclenie şi perversitate impostura.  Ce are toată această tărăşenie cu feminismul, vă veţi întreba? Vă răspunde imediat prietenul nostru canadian:

„Istoria apuseană este punctată de o serie de „revoluţii” susţinută de aceşti bancheri – cea engleză, americană, franceză şi rusă. „Revoluţie” înseamnă răsturnarea lumii cu susul în jos, înlocuirea lui Dumnezeu cu bancherul, adică înlocuirea Vechii Ordini (aristocraţia, Biserica) cu Noua Ordine Mondială. „Revoluţia” sexuală a constituit o parte a acestui proces. Fiindcă creează bani, bancherii cred că ei sunt Dumnezeu. Ei cred că pot fi artizanii realităţii”.

Atunci când ne plângem de oligarhii locali, când ne lamentăm că aceştia au uzurpat puterea şi că au pervertit lumea cu bani murdari şi spălare de creieri prin TV, trebuie să realizăm că aceştia nu sunt decât nişte mici copii pe lângă plutocraţia care controlează prin metode la fel de abominabile „marele joc”. În momentul în care negustorul a eliminat din scena istoriei preotul şi războinicul, numele adevărat al formei de guvernământ impuse societăţilor occidentale, iar mai târziu practic întregii lumi, este mamonocraţie.

Pentru a-şi menţine controlul asupra popoarelor, ea a creat toate variaţiunile de ideologii şi mituri politice, economice şi culturale, inoculate cu metodă în minţile golite de sensuri şi repere. Şi aici curentul feminist este doar o piesă din acest angrenaj sofisticat.

Iar ca experimentul să reuşească, era nevoie ca Dumnezeu să fie izgonit, deportat, defăimat şi scos înafara legii. Sau, altfel zis, am fost constrânşi să acceptăm minciuna „secularismului”, ceea ce nu a fost atât de dificil de impus după ce ni s-a rupt conexiunea la sacralitate.

Henry Makow ne atrage atenţia asupra pretinsei „neutralităţi” a statelor moderne, care prin constituţie se erijează în această jalnică impostură. În capitolul „O conspiraţie împotriva Lui Dumnezeu” el arată:

„Credem că trăim într-o societate „secularizată” (adică neutră din punct de vedere religios). Însă nu Îl putem izgoni pe Dumnezeu din lume, după cum nu putem suprima lumina fără să fim înghiţiţi de întuneric.

Secularismul este, în fond, stadiul de trecere de la o civilizaţie fundamentată pe adevărul spiritual la una fundamentată pe credinţa ocultă a bancherilor luciferieni. Mai întâi suntem dezbăraţi de religie; apoi ni se propovăduieşte dogma new-age-istă (luciferiană)”.

Expun în mod deliberat cel puţin o mică parte a tezelor de bază din cartea pe care o prezint tocmai ştiind bine că multă lume pur şi simplu nu are timp să se aplece asupra unor lecturi de acest gen. Acum să trecem la alt capitol.

Să vedem care este rolul presei în alienarea femeilor. „Fiecare faţetă a mass-mediei (filme, televiziune, reviste, muzică, reclame, „ştiri”), – susţine autorul, – este folosită pentru îndoctrinare şi control social”.

Făcând trimitere la Myrna Blyth, autoarea cărţii „Cum femeile din media vând nefericirea – şi liberalismul – femeilor din America”, H. Makow scrie:

„Conform părerii lui Blyth, revistele pentru femei deţinute de iluminaţi au subminat instinctele naturale de iubire ale femeilor prin următoarele mantre:

1) bărbaţii nu mai sunt demni de încredere;

2) femeile sunt victime prin însuşi sexul lor;

3) femeile ar trebui să fie egoiste;

4) sexul nu este apanajul iubirii şi al căsătoriei;

5) împlinirea de sine rezidă în carieră, şi nu în familie”.

Oare nu anume acest model este preluat de către tinerele noastre în ultimele decenii? Fiind virusate de miturile impuse prin cultura de masă, acestea nici măcar nu realizează starea de anormalitate şi de nefericire în care sunt aruncate de către „stăpânii discursului”.

Tehnologiile moderne permit inocularea acestui drog prin anestezierea totală a conştiinţei. Iar starea de nefericire, nefiind resimţită, este percepută ca o fericire adevărată şi ca o culme a performanţei spre care trebuie să aspire orice victimă inconştientă a noului cult.

Astfel, întreaga experienţă multimilenară a omenirii, toată viaţa plină de sens şi de jertfă a bunicilor  şi a mamelor, care se dedicau familiei, naşterii şi creşterii copiilor, este privită de către tinerele domniţe ca ceva depăşit, demodat, patriarhal.

Fiind atrase de fascinaţia propriei împliniri, dornice „să mai trăiască şi pentru ele”, aceste suflete rătăcite îşi iau zborul către „visul femeii moderne” ca fluturele de noapte spre becul aprins.

Şi ca să nu se creadă că trucul cu eliberarea femeii de povara familiei şi absorbţia ei în câmpul muncii este o idee nouă, izvodită de către liberali pentru a dubla numărul de angajaţi, dar şi de consumatori (consumatoare cu propria pungă în poşetă!), autorul ne oferă un citat din Friedrich Engels (precizare pentru tânăra generaţie: Engels este, alături de Karl Marx, fondatorul comunismului):

„Condiţia primordială pentru eliberarea femeilor măritate este de a le aduce pe acestea în industria publică, ceea ce de la sine va antrena abolirea familiei monogame în calitatea sa de unitate economică a societăţii”. („Originile familiei, proprietatea privată şi statul” , New York, International Publishers, 1942, p. 67).

Nimic surprinzător în citatul de mai sus. Comunismul şi liberalismul sunt două ideologii-gemene ale experimentelor sociale puse la cale de către aceleaşi forţe oculte, pe care obişnuim să le numim generic şi eufemistic „spirit al Modernităţii”.

Căci multiple sunt manifestările duhului rău în lume. Aşa cum spune şi Evanghelia după Marcu (5:9), „Legiune este numele meu, căci suntem mulţi.”

4. Trenduri unisex în era androginului

Trecem peste extrem de importantele menţiuni ale autorului care dezvăluie rolul serviciilor secrete americane în crearea şi promovarea feminismului, peste raporturile de subordonare ale acestora clanurilor financiar-bancare, precum istoria şi rolul jucat şi astăzi de către organizaţii cum este „Craniu şi Oase” („Skull & Bones ”) ca să nu încărcăm prea mult textul acestei prezentări. Şi totuşi aş vrea să accentuez un aspect pe care îl găsesc de o actualitate stringentă şi pentru ţara noastră. Iată-l:

„Bătălia nu se duce între stânga şi dreapta”, titrează autorul nostru, citându-l pe Dr. Anthony Sutton, mai exact preluând câteva idei din cartea acestuia „Instituţia secretă a Americii: o introducere în ordinul „Skull and Bones”.

Astfel, potrivit autorului, „Dr. Sutton crede că separaţia „stânga” versus „dreapta” este falsă şi este folosită să controleze dezbaterea şi să îi condiţioneze pe cetăţeni să gândească pe anumite coordonate”.

Şi în continuare: „Mai devreme sau mai târziu oamenii se vor trezi. Mia întâi trebuie să ne debarasăm de cursa diviziunii stânga-dreapta. Aceasta este o cursă hegeliană menită a dezbina şi a controla. Bătălia nu se duce între dreapta şi stânga, ci între noi şi ei”.

Ar fi de reţinut această abordare, poate chiar să tindem spre depăşirea barierelor convenţionale, existente între cei care se poziţionează pe cele două flancuri politice.

„Protejarea femeilor şi a copiilor este un instinct natural şi o motivaţie pentru bărbaţi, – aminteşte autorul ceea ce parcă ştiam cu toţii. – Acceptarea acestei protecţii defineşte femeile ca fiind feminine”.  Aşa este, veţi spune.

Desigur, doar că suntem martorii unei tragedii fără precedent în istorie, care afectează în mod direct şi neamul nostru, periclitându-ne viitorul şi transformându-ne în într-un popor pe cale de dispariţie.

Vorba e că în ultimele decenii s-au produs nişte mutaţii sociale atât de grave, încât tinerii bărbaţi s-au pomenit devirilizaţi, sterili, predispuşi spre distracţie, trândăvie şi sex, iar tinerele femei au ajuns a fi sterile de bună voie. Instinctul matern li s-a atrofiat, iar căminul familial le repugnă unei alarmante majorităţi.

Dintotdeauna, de la Facerea lumii încoace, de când Dumnezeu a dat porunca „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Geneza, 1:28), ceea mai mare nenorocire pentru o familie era să nu poată zămisli copii. O astfel de tragedie era privită ca o pedeapsă a lui Dumnezeu.

Astăzi sunt alte vremuri, iar nedorinţa de a întemeia o familie şi de a face copii sunt tratate ca drepturi fundamentale ale omului (de a-L sfida pe Tatăl ceresc şi de a-şi pângări propria menire).

Referindu-se plasarea femeilor în roluri sociale eminamente masculine, H. Makow menţionează:

„Subversiunea unisex nu este rezervată doar armatei. Insistenţa ca femeile să aibă slujbe care să presupună pericolul şi duritatea fizică este un asalt asupra naturii noastre heterosexuale. Mă refer aici la femei pompieri, poliţiste sau muncitoare în construcţii. Suntem subiecţii unui experiment în care femeile sunt masculinizate, iar bărbaţii demasculinizaţi!”.

Acum mai bine de douăzeci şi cinci de ani în urmă am mers pentru prima oară în Europa de Vest şi apoi în SUA. Acolo m-am surprins la gândul că atunci când urmăresc trecătorii de pe stradă, dacă aceştia se află la o anumită distanţă, nu-mi pot da seama decât atunci când obiectul observaţiei mele este foarte aproape dacă e vorba de o fată sau un băiat.

Aşa ceva nu mi se întâmplase acasă, în universul nostru sovietic. Am văzut, deci, cu un sfert de secol în urmă că tinerii occidentali sunt la fel, indiferent de sex, cu plete lungi, în blugi, în haine şi încălţăminte colorate strident, cu ghiozdane fistichii în spate, cu umeri înguşti, cu cercei în urechi, iar atunci când se deplasează în grup, sunt de o voioşie neghioabă care îi face să râdă zgomotos şi aiurea fără oprire.

 

Societatea noastră, aşa cum era ea ieşită de sub comunism, încă mai păstra puternica distincţie dintre bărbat şi femeie, rolurile lor sociale încă nu devenise interşanjabile. Dar a trecut timpul şi generaţiile tinere de azi seamănă leit cu tinerii din Occident.

Nu doar la exterior, dar şi la (vidul) interior, care se lasă umplut cu insanităţile culturii de masă, cu hedonism, trândăvie, superficialitate şi lipsa oricăror aspiraţii superioare. Aici excepţiile remarcabile doar confirmă regula generală.

Iar pentru a-i reduce la un infantilism neghiob pe oamenii de ambele sexe şi de toate vârstele, moda de azi impune un stil caricatural, distorsionat, asimetric, în mod obligatoriu „funny” (amuzant, caraghios): şepci cu cozorocul pe ceafă, ochelari de soare pe frunte şi pe ceafă, frizuri fistichii şi păr vopsit în culori ţipătoare, piese de metal agăţate de orice parte a corpului (pe nas, pe buze, pe sprâncene, pe limbă, pe burtă etc.), gel şi lac pe capete de (ex)bărbaţi ferchezuiţi şi unşi cu toate alifiile de dame.

Acestea sunt astăzi semnele nonconformismului, ale libertăţii de a fi dizgraţios, scandalos şi în definitiv neghiob în rând cu lumea.

Cât priveşte proporţiile în care s-a prăbuşit familia, e suficient să parcurgem dinamica demografică a ultimilor ani, la scara fiecărui sat, raion, dar şi la nivel naţional.

Carevasăzică, experimentul elitelor globaliste a reuşit.

Prin urmare, dragi moldoveni, bine aţi venit în Lumea Liberă a orbecăielii fără noimă prin universul goanei după bani, a lipsei de rădăcini şi a consumismului generalizat!

 

Sursa: Iurie Rosca Blog

04/07/2017 Posted by | PRESA INTERNATIONALA, PRESA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Latinităţii merită să i se închine un imn

Imagini pentru ioan aurel pop photos

Foto: Academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii din Cluj

“Există prejudecata că latinitatea limbii române, ca şi ideea romanităţii românilor s-au fixat în secolul al XVIII-lea, prin activitatea Şcolii Ardelene, care ar fi condus şi la o „relatinizare“ a limbii noastre.

Se acceptă mărturiile cronicarilor din secolul al XVII-lea, dar sunt socotite de unii nerelevante sau insuficiente.

Se ignoră, în general, faptul că cele mai importante mărturii despre latinitatea românei şi despre romanitatea românilor provin din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, adică de la finele lumii medievale şi de la începuturile modernităţii.

Acestea sunt opera autorilor străini care scriu aproape invariabil că româna este o italiană sau o latină coruptă.

Cei care erau de specialitate, cu studii universitare, chiar plasează limba română între limbile romanice, alături de italiană, franceză şi spaniolă.

În acest fel, se poate dovedi că latinitatea românei este o realitate perpetuă, cunoscută şi afirmată încă din Evul Mediu”, explică rectorul UBB, academicianul Ioan-Aurel Pop.

 

 

Popoarele europene sunt – în proporție covârșitoare, de aproape 90% – germanice, slave și romanice. Mai există grecii, mult diferiți de cei antici (cărora le poartă, totuși, numele), fino-ugricii (ungurii, finlandezii, estonienii), albanezii, celticii (risipiți printre alții în Irlanda, Scoția, Țara Galilor, Bretania etc.), bascii etc.

Firește, slavii s-au întins, în timpuri mai recente, până la Vladivostok, iar germanicii, prin britanici, aproape că domină lumea, din Europa până în America și Australia.

 

 

Imagini pentru harta lingvistica a lumii photos

 

Despre romanici există prejudecata că sunt mult mai restrânși, mai puțini, mai neproductivi, cu spirit practic redus, mai mult vorbăreți, poeți și cântăreți decât ingineri și tehnicieni, mari iubitori de petreceri, de lux și de vin bun, amatori de „dolce far niente” sine die.

Din fericire pentru Europa și pentru omenire, nu este așa! Cei mai mari și mai timpurii călători pe uscat și navigatori au fost neolatinii, adică italienii, spaniolii, portughezii și chiar francezii. Marco Polo a fost în China în jurul anilor 1300, apoi Bartolomeu Diaz, Cristofor Columb, Fernando Magelan, Fernando Cortes, Pedro Cabral, Amerigo Vespucci și mulți alții au dominat oceanele în secolele al XV-lea și al XVI-lea.

Bartolomeu Diaz a descoperit Capul Bunei Speranțe, Columb a descoperit Lumea Nouă, Amerigo Vespucci i-a dat numele de azi, Magelan a făcut ocolul Pământului pe apă, Cortes a supus Imperiul Aztec, Cabral a luat Brazilia etc.

Prin tratatul de la Tordesillas, din 1494, lumea nu se împărțea între Anglia și Imperiul Romano-German, ci între Spania și Portugalia. Franța a avut și ea un rol fundamental peste mări, în Africa și în America, deopotrivă în Canada și în coloniile americane.

Înainte ca Napoleon I să vândă „pe nimica toată” Louisiana (Noua Franță) americanilor (1803), Franța domina America de Nord de la Marea Caraibelor până dincolo de Marile Lacuri.

Popoarele romanice europene au ajuns să domine la un moment dat jumătate din omenire și domină și azi în chip compact, de exemplu, America de la Rio Grande del Norte până în Patagonia (Țara de Foc).

Franceza este limbă oficială în 30 de țări, din Europa, Africa și America; spaniola este limbă oficială în 20 de țări și are statut special în încă 10; portugheza este limbă oficială în 10 țări începând cu Brazilia (200 de milioane de locuitori); italiana este limbă oficială în trei țări europene, iar româna în două.

Italienii (locuitorii Peninsulei Italice) nu au construit doar un imperiu, ci și lumea, la propriu, în sensul că au fost unii dintre cei mai mari arhitecți și constructori.

Astăzi, în Italia aproape că nu există așezare, de la cele mai mari orașe până la satele risipite în munți, fără opere de maestru, fără edificii antice și medievale, fără monumente istorice, fără lucrări semnate de Giotto, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rafael, Tiziano, Tintoretto etc. etc.

Italienii au adus Europei civilizația urbană, prin moștenirea directă din Antichitate, fiindcă orașele peninsulare nu au fost abandonate niciodată, ci au fost locuite permanent.

Numai în Italia poți vedea biserici medievale romanice, construite din temple păgâne și pe scheletul templelor păgâne și transformate apoi în stilul Renașterii sau în cel baroc.

Din Italia a pornit mișcarea comunală, adică revoltele pentru emanciparea orașelor, pentru dreptul la comună, iar orașele au fost o excepție de la feudalism.

Ele au ajuns să fie fermenții ideilor de libertate și de modernizare a lumii.

Francezii au dat tonul în cultură și în rafinament vreme de câteva secole. De când Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) și-a luat în serios rolul de suveran, opunându-se preeminenței împăratului romano-german și afirmând că el este împărat în țara sa, Franța și-a început drumul magistral prin istorie.

De la Renaștere încoace, curentele culturale și mai ales literare franceze au dat tonul, până de curând, în lumea civilizată, iar limba franceză a jucat în toată epoca modernă rolul jucat de latină în Evul Mediu.

Nu a fost om învățat în Europa care să nu vorbească și să nu scrie franțuzește, iar diplomația lumii nu se putea imagina fără limba lui François Villon.

Franceza a devenit, de la Renaștere până în secolul al XX-lea, limba convorbirilor și a tratatelor internaționale, a înțelegerii între liderii și solii statelor, limba literaturii și a culturii de calitate, limba artelor plastice, limba eleganței și chiar a aventurilor galante.

„Ai noștri tineri” care învățau la Paris se chemau „bonjuriști”, iar intelectualii și boierii vorbeau între ei, în saloane, numai franțuzește, ca și elitele italiene, spaniole, germane, rusești, poloneze, sârbe, bulgare etc.

Limba franceză era limba curentă la curtea Angliei până în secolul al XIV-lea, iar faptul data de la invazia normanzilor lui William Cuceritorul, la 1066, a normanzilor francofoni, veniți de pe continent.

Abia spre anul 1400, poetul Geoffrey Chaucer (cca 1343-1400) i-a învățat pe ai săi ce sunete armonioase poseda engleza, socotită până atunci limba văcarilor și porcarilor din sate.

De aceea, engleza – limbă germanică – are până azi circa 60% din cuvintele vocabularului său de origine latină, cuvinte ajunse acolo, în cea mai mare parte, prin mijlocirea francezei.

Prin urmare, cea mai răspândită limbă de comunicare din această lume și limba oficială a aproape 60 de state are cam două treimi din cuvintele sale provenite sau extrase din limba latină!

Lumea noastră nu ar putea să fie fără Vergiliu, Horațiu și Ovidiu, fără Dante și Petrarca, fără Voltaire și Victor Hugo, fără Lamartine și Jacques Prévert, fără Cervantes și Lope de Vega, fără Camoes și Eminescu.

Las deoparte, în acest cadru cultural-literar, marile contribuții științifice ale savanților de gintă latină, de la Galileo la Marconi și de la Blaise Pascal la Foucault.

Prin urmare, latinitatea, pornită dintr-un loc obscur al unei mici peninsule mediteraneene acum aproape 3 000 de ani, domină lumea de azi, dar nu prin forță brută și politică de forță, ci prin limbă, comunicare, cultură, valori spirituale acumulate în timp.

Din păcate, ca toată lumea, și latinitatea este în criză, dar, poate tocmai de aceea, merită un imn închinat ei, dacă nu pentru altceva, măcar spre neuitare. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Revista Cultura, seria a III-a, nr. 10/566, 9 martie 2017, p. 5)

04/07/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: