CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

4 iulie 1864 – Prin decret domnesc, se înfiinţează Universitatea din Bucureşti, Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei

Investeste in propria educatie: Care sunt cele mai scumpe facultati de stat din Bucuresti

 

 Universitatea din Bucureşti a fost întemeiată ca şcoală superioară la patru ani după fondarea Universităţii Iaşi, prima universitate română modernă.

În 1864 la data înfiinţării aceasta includea facultăţile de Drept, Ştiinţe, Filozofie (Litere). Primul rector al său, ales la 15 septembrie 1864, a fost juristul Gheorghe Costa-Foru. 

Primul doctorat în cadrul Universităţii Bucureşti a fost acordat în 1873 de către Facultatea de Farmacie. Universitatea a cunoscut  „epoca de aur” între cele două războaie mondiale.

Atunci s-a dezvoltat datorită înaltei pregătiri a profesorilor şi numărului de studenţi (15 700), fiind una dintre cele mai mari universităţi, alături de Universitatea „Columbia” din New York, Universitatea din Paris, Universitatea din Londra şi Universitatea New York.

În anul 1945 această peroiadă remarcabilă a luat sfîrşit, deoarece unii dintre cei mai buni profesori au fost destituiţi iar alţii au fost închişi pentru că s-au opus, într-un fel sau altul, regimului comunist.

După cîţiva ani, unii profesori s-au întors, dar atmosfera nu a mai fost aceea a libertăţii de a gîndi şi a competiţiei deschise.

După 1990, s-au făcut progrese semnificative în domeniul predării iar numărul studenţilor creşte.

 

 

Imagine similară

 

Astăzi Universitatea Bucureşti are aproximativ 20 000 de studenţi şi paisprezece facultăţi.

Ea se afla  în topul 1.000 al universităţilor din lume, realizat de Center for World University Rankings în 2015, în urma evaluării a peste 25.000 de instituţii de învăţămnt superior, o bază mult mai largă decât cea utilizată de Top 500 Shanghai.

Universitatea din Bucureşti (UB) ocupa locul 986 cu 44,04 puncte, ceea ceo  poziţiona în rândul primelor patru la sută dintre universităţile din lume.

Center for World University Rankings utilizează în analiză opt criterii, cele mai importante fiind calitatea educaţiei, gradul de ocupare a forţei de muncă după absolvire şi calitatea personalului didactic (mediului academic), fiecare dintre acestea cu o pondere de 25 de procente.

“La capitolul calitatea educaţiei, UB se afla pe locul 237, în cazul calităţii mediului academic ambele se situează pe poziţia 218, iar la gradul de angajare a absolvenţilor pe locul 567 în lume”, se arată în comunicat.

 Topul celor mai bune universități din lume din 2017 (2017 Best Global Universities), realizat de U.S. News & World Report, clasa  Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca înaintea  Universităţii din București.

Cu un scor general de 48 de puncte din 100, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca ocupă în acest an  locul 569 în acest top în care sunt incluse 1.000 de universități din lume.

Universitatea București se află pe locul al doilea dintre unitățile de învățământ din România, aceasta fiind în top pe poziția 733, cu 42,9 puncte.  

03/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , | 2 comentarii

Inventatori români de geniu despre care vorbim prea puţin…VIDEO

ROMÂNII CARE AU INVENTAT ELICOPTERUL

Știaţi că elicopterul a fost inventat de inginerul Paul Cornu?

Pe data de 13 noiembrie 1907, acesta a reuşit primul zbor din lume, cu un elicopter ce cântărea 260 kg, care s-a menţinut în aer timp de 20 de secunde, la o înălţime de 30 de centimetri deasupra solului, după care s-a prăbuşit.

La o primă căutare pe vastul şi atotştiutorul internet, dacă scrii „Paul Cornu”, majoritatea informațiilor sunt în limbile engleză sau franceză și se referă la „inventatorul francez” Paul Cornu. Dar cine a fost acest inventator şi de ce numele lui nu ne sună franţuzesc? De ce n-am auzit de el, dacă a reuşit un lucru atât de extraordinar?

Paul Cornu şi-a înscris numele în galeria inventatorilor care au contribuit la dezvoltarea elicopterului, aşa cum îl ştim noi azi, fiind convins că acest aparat ar fi mult mai util decât avionul.

S-a născut pe 15 iunie 1881, în localitatea Glos la Ferrière din Franţa, într-o familie cu 13 copii şi cu origini româneşti – chiar dacă mai toate sursele îl menţionează ca „inginer francez”. Tatăl său avea o companie de transport, iar Paul a început să-l ajute cu afacerea încă din copilărie, în condiţiile în care toţi fraţii munceau ca să contribuie la bunăstarea familiei.

Tatăl avea și el o minte creativă, dar şi-a dat seama curând că fiul îl întrecea cu mult, atât în ceea ce priveşte talentul la desen, cât şi în originalitatea ideilor.

El nu doar că l-a încurajat, dar şi-a schimbat total afacerea, într-un atelier de biciclete şi tot felul de mecanisme – terenul perfect pe care Paul a putut să-şi dezvolte primele invenţii. Astfel, la vârsta de 24 de ani, Paul Cornu a realizat un prim model de elicopter, care cântărea 13 kg şi avea două rotoare, aşezate de-o parte şi de alta a cadrului de metal care adăpostea un motor minuscul, de doi cai putere. A şi făcut o demonstraţie cu acest model în faţa mai multor curioşi. Aparatul a făcut câteva ture prin aer, ceea ce l-a convins pe Paul că era pe drumul cel bun.

„Bicicleta zburătoare”

După primele experimente reuşite, Paul Cornu a căpătat încredere, astfel că în 1906 a început să construiască un aparat de zbor mai mare, finanţat din donaţiile celor care-l susţineau. Lucra singur, astfel că lucrările înaintau greu, iar elicopterul a fost gata abia în 1907.

Avea un cadru în formă de V şi un motor Antoinette de 24 CP și un loc pentru pilot. Elicopterul cântărea 260 de kg cu tot cu pilot, ceea ce s-a dovedit prea mult pentru puterea mică a motorului. Nici cureaua de transmisie nu funcţiona aşa cum ar fi vrut inventatorul. Era lungă de 22 m şi ar fi trebuit să lege motorul de cei doi scripeţi care susţineau elicele, situate de o parte şi de alta a structurii.

Cu toate acestea, Paul Cornu a rămas în istorie, pentru că a reuşit să se ridice în aer cu aparatul său imperfect, pe 13 noiembrie 1907.

S-a ridicat doar 30 de cm de la sol şi a rămas în aer doar 20 de secunde, dar a fost pentru prima dată când se ridica în aer un elicopter, condus şi controlat de un pilot.

Răuvoitorii l-au ironizat pe inventator şi i-au numit aparatul „bicicletă zburătoare”, făcând aluzie la afacerea familiei – atelierul de confecţionat şi reparat biciclete. Corpul maşinăriei construite de Cornu semăna, într-adevăr, cu o cabrioletă cu patru roţi, astfel că ironia le-a fost la îndemână. În ciuda acestor ironii, Paul Cornu şi-a câştigat locul în rândul pionierilor aviaţiei.

Istoria elicopterului

Istoria elicopterului începuse, de fapt, mult mai devreme, în anii 1480, cândLeonardo da Vinci a desenat o maşinărie care a fost descrisă ca un „şurub aerian”.

 

 

 

 

Notiţele lui arată că el a construit mai multe modele de dimensiuni reduse, dar aparatele se roteau în același timp cu rotorul, problemă pe care n-a reuşit s-o rezolve.

Odată cu trecerea anilor şi cu progresul ştiinţei, inventatorii au continuat să încerce să dezvolte un aparat capabil să zboare pe verticală.

Mulţi, însă, au mers pe o idee a chinezilor, care construiau pentru copiii lor nişte jucării din bambus care zburau ca elicopterele, încă din secolul al IV-lea î.e.n.

„Elicopterul” din bambus funcţiona prin rotirea unui băţ ataşat la o elice. Rotirea crea portanţa, iar jucăriile zburau în momentul în care erau eliberate.

În 1754, rusul Mikhail Lomonosov a dezvoltat un model de mici dimensiuni, coaxial, realizat după modelul chinezesc, însă operat cu ajutorul unui dispozitiv cu arc, pe care l-a prezentat la Academia de Ştiinţe din Rusia.

Gustave Ponton d’Amécourt (1825-1888), un inventator francez, a prezentat un model de elicopter de mici dimensiuni, operat cu puterea aburului.

El a folosit pentru prima dată aluminiul în construcţia aparatului, dar acesta nu s-a ridicat în aer. Oricum, el a fost cel care inventat numele de „elicopter”,  pe care l-a creat-o plecând de la termenii grecești  helikos = elice și pteron = aripă, pentru a descrie zborul pe verticală.

Drumul până la primul aparat funcţional

Jan Bahyl, un inventator slovac, a adaptat motorul cu combustie internă pentru elicopterul său, care s-a ridicat la o jumătate de metru de la sol în 1901. Pe 5 mai 1905, elicopterul său a atins o altitudine de 4 metri şi a zburat mai mult de 1.500 de metri, dar fără pilot.

În 1906, doi fraţi francezi, Jacques şi Louis Breguet, au început să experimenteze aripile pentru elicoptere, iar în 1907 au reuşit să construiască aparatul de zbor numit de ei „Gyroplane nr. 1”, care avea pilot și s-a ridicat vertical de la sol la 0,6 metri, rămânând în aer timp de un minut.

Aparatul era însă extrem de instabil. Giroplanul lor a fost considerat primul aparat de zbor controlat de om, dar nu avea un zbor liber şi independent.

A venit apoi Paul Cornu, care a proiectat şi construit elicopterul cu două rotoare, care l-a ridicat pe inventator în aer timp de 20 de secunde. Deşi acest zbor nu l-a întrecut pe cel al giroplanului, este considerat ca fiind primul zbor cu pilot cu adevărat liber.

Au urmat inventatorii Raul Pateras-Pescara de Castellucio, Etienne Oehmichen, George de Bothezat (Gheorghe Botezatu, tot un român), Albert Gills von Baumhauer, Arthur M. Young, Oszkar Asboth, Corradino D’Ascanio, Boris N. Yuriev, Alexei M. Cheremukhin şi Nicolas Florine. Toți aceștia au proiectat şi construit modele care au contribuit la dezvoltarea elicopterului funcţional.

Însă toţi s-au lovit de aceeaşi problemă: găsirea unui motor care să poată învârti o elice suficient de rapid pentru a crea portanţa sau forţa verticală care să ridice aparatul de la sol.

Un aparat practic a fost creat abia în anii 1930, de către inginerul american de origine rusă Igor Sikorsky, al cărui nume este asociat de crearea primului elicopter practic, utilizabil în 1939.

Părintele elicopterului modern

Igor Sikorsky s-a născut la Kiev, pe 25 mai 1889. Încă din copilărie a manifestat un interes major pentru aeronautică. Părinții i-au încurajat pasiunea, primind o educaţie în domeniu – studii în Germania și apoi la Paris.

Începuse deja să-şi imagineze construirea unui elicopter practic, cumpărând, când se afla la Paris, un motor de 25 de cai putere pentru acţionarea modelului cu o singură elice pe care-l proiectase.

Invenţia lui avea însă aceeaşi problemă de care se tot loviseră înainte ceilalţi inventatori: motorul nu era suficient de puternic pentru a furniza forţa verticală necesară ridicării aparatului de la sol.

Sikorsky şi-a întrerupt experimentele pentru o vreme, proiectând în diferite aeronave cu aripi fixe, printre care şi avioane militare pentru armata Imperiului Rus. Apoi, în 1919, a părăsit Franţa şi a ajuns în America, unde a continuat pe aceeaşi linie.

Abia în anii 1930 s-a întors la visul său, iar în 1939 a reuşit să dezvolte mica elice anticuplu, instalată în vârful cozii, care a dus, în sfârşit, la creareaun aparat complet funcţional, stabil şi uşor de manevrat.

Pionieri şi inventatori români, în lista celor care contribuit la crearea elicopterului

Oszkar Asboth a fost primul care a reuşit să construiască un aparat de zbor capabil să se ridice în aer pe verticală. Reuşita lui a fost înregistrată pe 9 septembrie 1928, când primul elicopter funcţional din istoria aviaţiei s-a ridicat la o înălţime de 10 metri, unde a staţionat timp de 10 minute.

Puţină lume ştie însă că şi Asboth este originar din România. El s-a născut în orașul Pâncota, judeţul Arad, pe 31 martie 1891, şi tot acolo şi-a făcut studiile. Primul său aparat de zbor a fost un fel de zmeu mai complex, pe care l-a înălţat tractându-l cu o motocicletă.

A dezvoltat apoi un model inovator de avion cu motor şi stabilizator, fiind premiat la o competiţie organizată de Ministerul austro-ungar al Apărării.

Aşa a intrat în atenţia specialiştilor în aviaţie, fiind invitat să colaboreze cu cercetători maghiari, austrieci şi germani. În timpul Primului Război Mondial a fost înrolat în armata austro-ungară şi repartizat la o fabrică de avioane, ajungând să conducă departamentul de manufacturare a elicelor.

După război, şi-a continuat munca în Ungaria, iar în 1928 a intrat în istorie cu elicopterul său, AH-1 (Asboth-Helikopter 1).

Gheorghe Botezatu s-a născut în Basarabia, pe 7 iunie 1882, şi a studiat la Chişinău, apoi la Iaşi, Harkov şi Berlin.

În 1911 a ajuns în Franţa, unde şi-a luat doctoratul la Sorbona, cu teza Étude de la stabilité de l’aéroplane, fiind recunoscut ca primul om care a făcut un astfel de studiu în domeniul aviaţiei.

A plecat în Statele Unite ale Americii, unde a devenit directorul Laboratorului de Aerodinamică şi profesor la Universitatea din Dayton, Ohio.

Ulterior, a semnat un contract cu Armata SUA, prin care se angaja să construiască unul dintre cele mai mari elicoptere ale timpului, pentru suma de 10.000 de dolari anual.

Elicopterul a fost denumit „Caracatiţa zburătoare” şi a zburat de mai multe ori la altitudine mică şi pe distanţe scurte, prima dată în 18 decembrie 1922 (două minute la 1,8 metri) şi a doua oară pe 23 ianuarie 1923, la 1,2 metri şi 1,8 metri cu doi pasageri la bord.

„Caracatiţa zburătoare” avea patru elice, fiecare având şase pale cu un diametru de 8,1 metri şi avea 1.678 kg. Muzeul Naţional al Aerului şi al Spaţiului din Washington expune şi astăzi părţi din elicopterul lui Botezatu.

Grigore Brişcu este un alt român care și-a adus contribuţia la construirea elicopterului modern. Născut la Bârlad, în 1884, el a fost primul inginer care, în 1909, a început să studieze şi să dezvolte variaţia ciclică a pasului palelor rotorului portant, ca soluţie pentru asigurarea zborului orizontal, a stabilităţii şi a pilotării elicopterelor.

El a inventat un prototip cu toate caracteristicile elicopterului: deplasare orizontală, verticală, laterală şi oprire la punct fix. „Aerobrişca” lui avea două elice coaxiale şi contrarotative şi un platou pentru variaţia ciclică a pasului elicei.

Așadar, tocmai avantajele elicopterului faţă de avion, respectiv capacitatea de a decola şi de a ateriza în spaţii limitate, au îngreunat dezvoltarea sa, deoarece, din punct de vedere tehnic, a fost nevoie de mai multe soluţii ingenioase, care au fost create în timp, în urma eforturilor mai multor inventatori, între care nu puțini au fost români.

 

 

Sursa:

http://transilvaniareporter.ro/esential/romanii-care-au-inventat-elicopterul/

 

 

 

 

03/07/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce este hipnoza? VIDEO

 

 

 

 

Imagini pentru hipnoza photos

 

Hipnoza este depăşirea sau evitarea factorului critic al minţii conştiente şi stabilirea unei gândiri selective acceptabile.

O altă definiţie a hipnozei este următoarea: «Hipnoza este o stare modificată a conştiinţei, tehnicile care permit crearea acestei stări, precum şi practicile utilizate în timpul acestei stări.»

Aplicaţiile ei sunt destul de variate, mergând de la medicină până la automotivare sau numere de divertisment.

Contrar părerii însuşite de o mare parte a publicului larg, hipnoza nu face parte din ştiinţele oculte, ci foloseşte mecanisme perfect explicabile cu ajutorul psihologiei.

Teoriile care explica ce se intâmplă in timpul hipnozei se impart in doua grupuri.

Teoriile despre starea modificata vad hipnoza ca o modificare a stării minţii sau transă, marcata de un nivel de constientizare diferit de starea normala a mintii.

In contrast, alte teorii vad hipnoza ca o forma de joc de rol imaginativ.

In timpul hipnozei, o persoana are simturile mult mai ascutite si atentia sporita. O persoana se poate concentra intens pe un anumit gand sau memorie în timp ce poate bloca alte surse de distragere a atentiei.

Subiecţii ce cad in transă raspund mult mai bine sugestiilor.

Hipnoza este indusa printr-o procedura cunoscuta ca hipnoza indusa ce presupune o serie de instrucţii preliminare şi sugestii. Hipnoza poate fi folosita ca terapie sau jucata de mentalişti pe scenă.

Totuşi, hipnoza rămâne un fenomen controversat. E ușor de înțeles senzația de reținere sau chiar de respingere a fenomenelor pe care încă nu le putem explica științific și care par să fie în afara oricăror reguli sau tipare.

Hipnoza a fost descrisa la televiziune şi  online, însă în majoritatea cazurilor descrierile arata stereotipuri negative fie despre controlul minţii pentru profit ori crime, sau ca metode de seductie.

Alţii descriu hipnoza ca pe o cale atotputernică spre puteri supranaturale.

Faptul că este contestată și discutată atât de mult, arată de fapt că efectele care se obțin sub hipnoză sunt reale, certe, palpabile.

Vindecări miraculoase, orbi care văd, paralitici care merg, până la acele mici schimbări pe care nu le putem realiza prin efort conștient, precum a te lăsa de fumat sau a te vindeca de frica de păianjeni, sunt rezultate incontestabile, obținute prin hipnoză.

Sub diverse nume, hipnoza se practică din timpuri imemoriale. Vracii triburilor, vrăjitoarele, medicii, liderii diferitelor religii au vindecat miraculos bolnavii.

Conform papirusurilor lui Ebers, acum 3000 de ani, egiptenii utilizau hipnoza foarte asemănător cu felul în care o aplicăm astăzi.

Cu secole în urmă, oracolele grecești, magii Persiei, fachirii hinduși și yoghinii Indiei foloseau hipnoza (fără s-o numească așa) și o folosesc în continuare.

Cele mai vechi consemnări medicale descriu vindecări miraculoase, realizate de preoți sau semizei, care în Templele lui Esculap induceau un somn hipnotic.

Există multe citate în Biblie și Talmud care se referă la vindecări prin atingeri cu mâna, prin pase asupra corpului sau prin alte tehnici similare hipnozei.

În Evul Mediu Timpuriu se spunea că regii și prinții au puterea de a vindeca prin „atingerea regală”. În vremea Regelui Clovis al Franței (466-511 e.n.) exista convingerea că monarhii dețin puteri miraculoase.

În Anglia anului 1066 a circulat zvonul că Regele Eduard a vindecat bolnavii de scrofuloză prin atingerea regală.

În secolul al XVII-lea, aproape fiecare țară europeană avea vindecătorul ei. În Italia, Francisco Bagnone atingea bolnavii cu mâna sau cu o relicvă, producând vindecări nesperate.

Cel mai faimos la vremea aceea a fost Johann Gassner (1727-1779), un preot catolic care credea că cele mai multe boli sunt produse de spirite diavolești, care puteau fi exorcizate prin rugăciuni.

Paracelsus (1493-1541) a fost printre primii care au susținut efectul curativ obținut prin influențarea corpurilor astrale de către un magnet.

Părerile lui despre „magnetismul animal” au fost împărtășite de către Glocenius, Burgrove, Helnotius, Kircher, van Helmont și Maxwell. Ei propagau aceeași doctrină: magneții pot să vindece majoritatea bolilor.

În anul 1679, William Maxwell afirma că există un spirit universal, care influențează oamenii. El susținea că imaginația și sugestia joacă un rol important în obținerea vindecării.

Dar cel care avea să-și pună o serioasă amprentă în domeniul hipnozei a fost Frantz Anton Mesmer (1734-1815).

Crescut la munte, el înclina spre viața monahală, dar după ce a absolvit Colegiul Iezuit din Dillingen, și-a dat seama că era mai atras de o carieră în filozofie și științe.

Astfel, a urmat filozofia, apoi dreptul, iar la finalul studiilor, la vârsta de 32 de ani, avea și o diplomă de doctor.

Mesmer și-a luat doctoratul cu teza „Influența planetelor asupra corpului uman”. În aceasta, el susținea că natura e străbătută de energii invizibile – forța de gravitație fiind un exemplu în acest sens – și că noi, oamenii, suntem racordați la aceste energii.

O transmitere corectă a energiilor dă sănătate organismului. Când energiile sunt blocate, apar probleme, atât fizice, cât și psihice, care generează boala, iar deblocarea lor aduce însănătoșirea.

Căsătoria cu văduva von Posch, o fostă pacientă, i-a adus lui Mesmer o avere substanțială, o casă impunătoare la Viena și mulți prieteni, printre care și Mozart. Devenise bogat și respectat, și părea că nimic nu-i stă în cale. Dar cum puteau fi deblocate energiile vitale? Pe vremea lui se utiliza luatul sângelui, care uneori dădea rezultate. În anul 1773, prietenul lui, Maximilian Hell, profesor de astronomie la Universitatea din Viena, a efectuat experiențe cu magneți. El credea că în felul acesta debloca energiile vitale, și chiar a conceput mai multe forme de magneți pentru diverse organe.

În 1773, Mesmer le încearcă prima dată pe o pacientă, Franziska Oesterlein, care zăcea la pat. El a plimbat magneții puternici ai lui Hell pe corpul ei, de la stomac spre picioare.

După o oră, Frau Osterlein a început să simtă „niște curenți neobișnuiți” în jurul corpului. În scurt timp era vindecată, iar pentru acest fapt, Mesmer i-a atribuit toate meritele lui Hell.

În cursul unui tratament în care lua sânge unui bolnav, Mesmer a observat însă ceva neobișnuit. Debitul de sânge creștea la apropierea lui de pacient și scădea când se îndepărta de el.

Părea că propriul lui corp se comporta ca un magnet. Atunci, în loc să folosească magneții, Mesmer a început să facă pase ușoare cu propriile mâini, deasupra corpului pacientului. Și minunea s-a produs: a obținut același efect ca în cazul folosirii magneților. Așa a apărut magnetismul, dar nu cel obișnuit, ci magnetismul „animal”.

În 1779, Mesmer își publică descoperirea și, spre surprinderea lui, în loc să fie aclamat de către corpul medical, își declanșează ostilitatea acestuia.

Corpul medical susține că vindecarea se datorează sugestiei și că pasele făcute de el deasupra corpului bolnavilor n-ar fi dintre cele mai inocente. Dar clientela bogată a Vienei e cucerită de metodele lui, în timp ce invidia confraților de breaslă crește în egală măsură.

Mesmer petrece o săptămână la curtea baronului Hasresky de Horka, care suferea de spasme incontrolabile ale picioarelor.

Când Mesmer pune mâna pe picioarele baronului, acestea își încetează mișcarea necontrolată. Când îl ține de mâini, spasmele picioarelor reîncep, ca și când Mesmer ar controla fluidele baronului. În următoarea săptămână baronul e vindecat.

Mesmer concepe un prototip de aparat pentru vindecarea în grup, care are rezultate spectaculoase. Un tub mare este umplut cu pilitură de fier. Pacienții, în jur de 30, sunt plasați în el legați unii de alții cu corzi, pentru a primi fluxul magnetic.

Totul se petrece în semiobscuritate, iar Mesmer își regizează atent apariția, fiind îmbrăcat cu o pelerină de culoare violet. El îl atinge pe fiecare pacient cu o baghetă de sticlă.

La mulți dintre ei se declanșează crize similare cu cele produse azi de unele secte religioase. Ideile lui nu sunt întru totul originale, dar important este că vindecă.

Mesmer încearcă s-o vindece pe tânăra pianistă Maria Theresa Paradies, protejata împărătesei. Aceasta nu vedea, deoarece avea retina dezlipită. După câteva săptămâni petrecute în casa lui Mesmer, fata spune că a început să vadă.

Profesorul Barth este trimis s-o consulte pe fată și-i recunoaște în particular lui Mesmer că fata vede.

În raportul oficial însă, el afirmă că fata este tot oarbă. Părinții fetei, care se tem de o ieșire din atenția publică dacă-și va recăpăta vederea, o scot cu forța din casa lui Mesmer.

În 1778, sătul de insulte, Mesmer decide să se mute la Paris. Aici, sistemul de vindecare în grup continuă să atragă clientela bogată a Parisului, care se înghesuie să stea în tubul de lemn și să-și preseze corpurile împreună, pentru a forma fluidul vital.

Cazurile de vindecare atrag atenția regelui Franței, care-i oferă o pensie pe viață, cu condiția să rămână în Franța. Mesmer cere o jumătate de milion de franci ca să facă cercetări.

Când regele îl refuză, părăsește ofensat Franța. Pacienții lui organizează însă o colectă și strâng 350.000 de ducați de aur, cu mult peste suma cerută de el.

Mesmer se întoarce bucuros, însă de data aceasta este dușmanul regelui. Acesta poruncește înființarea unei comisii de oameni de știință, pentru a analiza rezultatele lui Mesmer.

Din comisie fac parte Antoine Lavoisier, Benjamin Franklin și dr. Joseph Guillotin (inventatorul ghilotinei). Intenția de discreditare a lui Mesmer a fost așa de evidentă, încât membrii comisiei nici măcar nu s-au ostenit să participe la ședințele lui de vindecare.

Au semnat pur și simplu un raport în care au denunțat magnetismul animal ca fiind un produs al imaginației lui Mesmer, care în acea perioadă (1794) nici nu era în Franța, și deci nu fusese audiat.

După revoluția în care și-a pierdut toți banii, deoarece poliția austriacă l-a împiedicat să vină la Viena, Mesmer se retrage la țară, unde își trăiește următorii 25 de ani în izolare.

Medicina din timpul lui Mesmer era total materialistă, în sensul că se credea că orice boală are o cauză fizică și poate fi vindecată prin luare de sânge.

Dar numai prin simplul fapt că la vremea aceea s-a discutat că vindecările lui Mesmer se datorau sugestiei, s-a făcut un pas enorm în medicină, care recunoștea astfel că mintea joacă și ea un rol în îmbolnăvirea sau vindecarea corpului.

Să decretăm că magnetismul este o șarlatanie ar fi o eroare, pentru că în acea perioadă s-a experimentat vindecarea cu ajutorul magneților de către doctori care au produs o serie de rezultate uluitoare, ca de exemplu mutarea paraliziei dintr-o parte a corpului în alta.

Trebuie să lăsăm viitorul să decidă importanța descoperirilor lui Mesmer, care va stabili dacă el a avut puterea de a influența aura umană, care acum este recunoscută științific, cu ajutorul magneților. Mesmer a murit în 1815, uitat de toți, dar metodele lui s-au răspândit repede în toată lumea.

Un discipol al lui Mesmer, Amand-Marie-Jacques de Chastenet, marchiz de Puységur, împreună cu doi frați ai săi, îi plătesc acestuia enorma sumă de 400 de ludovici de aur ca să-i învețe tehnica magnetismului. Marchizul începe s-o practice pe servitorii săi.

El magnetizează un copac și-l leagă de el pe Victor, un tânăr pastor. Apoi face pase cu mâna în dreptul feței acestuia. În scurt timp, Victor închide ochii și adoarme.

Marchizul îi ordonă să se trezească și să se dezlege. Victor se dezleagă, dar rămâne cu ochii închiși. Puységur își dă seama că a realizat un fel de transă, dar habar n-are cum s-a întâmplat asta.

Două secole mai târziu, știința este la același nivel – știm că se petrece ceva, dar nu știm ce. Ceea ce s-a petrecut atunci a fost numit „mesmerism”.

Termenul de hipnoză va fi introdus abia în anul 1843, de către James Braid.

Puységur repetă transa cu Victor și face descoperiri uluitoare: el îi dă comenzi mentale, și acesta le duce la îndeplinire ca și cum ar fi fost spuse cu voce tare. Mai mult, discuția dintre ei se poartă astfel: Puységur „vorbește mental”, iar Victor răspunde verbal.

Puységur descrie în 1809, în „Memorii în ajutorul istoriei magnetismului animal”, cum l-a făcut pe Victor să repete versurile unui cântec pe care el îl cânta în minte.

Puységur a mai constatat un lucru uluitor: în stare normală, de conștiență, Victor era un om neinstruit, mai degrabă prost, în timp ce, aflat în transă, devenea mult mai inteligent și mai receptiv. Astfel s-a făcut pentru prima oară asocierea clară între hipnoză și fenomenele paranormale (uneori, aceste fenomene în stare de transă sunt așa de șocante, încât lumea le confundă cu hipnoza).

Pentru a dovedi autenticitatea experiențelor sale, Puységur pune în fața unei audiențe un alt subiect în transă, pe Madeleine, și-i transmite ordine mentale.

Mai mult, îi invită pe spectatori să-i transmită lui Madeleine ordine, ca de pildă luarea unor obiecte, și Madeleine, de fiecare dată, fără greș, execută ordinul.

Pentru a asigura publicul că nu este vorba de o înscenare, Madeleine este legată la ochi, și ea răspunde la fel de corect. Dar un baron sceptic, care bănuiește că marchizul se folosește de un cod în cadrul experimentului cu Madeleine, îi cere lui Puységur să-și desfășoare experiențele în casa unui prieten al lui, Mitonard.

Madeleine este pusă în transă și acest Mitonard îi dă ordine mentale, pe care fata le execută întocmai.

Un alt sceptic, Fournel, care susținea ca 90% dintre fenomenele magnetice sunt șarlatanie, pus în fața subiectului legat la ochi care, aflat în transă, alegea obiectele de pe o masă la ordinele lui mentale, admite că aceasta nu mai este fraudă.

Astfel, Puységur a demonstrat clar existența telepatiei, care, de fapt, va primi acest nume un secol mai târziu.

Ceea ce s-a întâmplat în cadrul acestor experimente l-a confirmat pe Mesmer, anume că există unde care afectează corpul. Puiségur a dovedit public un fenomen care contrazicea ideea că omul ar fi un fel de mașină, iar mintea un produs al corpului.

Ceea ce a demonstrat el a fost că mintea este independentă de corp și oarecum la un nivel mai înalt decât corpul.

El nefiind însă doctor (spre norocul lui), nu a intrat în concurență cu corpul medical al vremii, iar experiențele lui au fost viu și larg discutate. Din acest moment, încep să abunde experiențele cu hipnoză.

În anii 1814 și 1815, Abatele Faria, care venise din India la Paris, face demonstrații publice de vindecare fără ajutorul magneților.

El „hipnotizează” peste 5000 de persoane și exprimă opinia valabilă și astăzi că vindecarea se produce datorită dorinței și cooperării pacientului, pavând astfel drumul lui James Braid, care va elabora doctrina sugestiei.

D’Eslon, susținătorul lui Mesmer, raportează cazul unui om care poate să joace cărți legat la ochi. Un experimentator olandez descrie cazul unui băiat care, aflat în transă, poate să citească cu vârful degetelor, iar un experimentator german descrie cazul unui bolnav de epilepsie care distinge culorile cu talpa piciorului, chiar când are șosete.

În Baden, un om  sub hipnoză citește un text într-o scrisoare lipită, căreia hipnotizatorul nu-i cunoaște conținutul. În Suedia, o fetiță citește o carte pusă pe stomacul ei. Aceste rezultate sunt obținute cu persoane sensibile.

În Anglia, un profesor care mai târziu va contribui la teoria evoluției a lui Darwin descoperă că sub hipnoză, unul dintre elevii lui simte la fel ca el: când profesorul se înțeapă cu un ac într-o parte a corpului, copilul sare și se freacă în acea parte a corpului.

Toate aceste fenomene dovedesc ca mintea ființei umane are „puteri necunoscute”. De ce aceste fenomene așa de ușor de demonstrat și reprodus sunt ignorate de oamenii de știință?

Să nu-i judecăm pe cei care l-au negat pe Mesmer și să spunem mai bine că știința nu era destul de avansată în acel timp pentru a accepta aceste fenomene.

Să nu-l judecăm pe genialul Lavoisier, pe care Academia Franceză de Științe l-a trimis să facă un raport despre un pietroi căzut din cer la Luce.

Raportul lui a fost clar: martorii care au văzut piatra cazând s-au înșelat, pentru că pietrele nu pot să cadă din cer. Probabil că Mesmer a venit pe Pământ mai devreme cu vreo două secole decât era știința pregătită să-l accepte.

În aceeași perioadă încep să fie raportate cazuri de operație fără anestezie, sub hipnoză. Unul dintre primele cazuri a fost al lui Recamier, în 1821, care a efectuat o operație unui pacient care era în „comă mesmerică”.

Hipolyte Cloquet a făcut o operație de piept în fața Academiei Medicale Franceze în 1829, utilizând mesmerismul. În același timp, în Statele Unite, Wheeler a făcut o operație de polipi aplicând tot mesmerismul. În India, James Esdaile, un chirurg scoțian,  a făcut zeci de operații fără anestezie între anii 1840 și 1850.

Cunoscutul medic Jean-Martin Charcot practica la Spitalul Salpetrière, unde aveau acces săracii Parisului. El a fost uimit de faptul că o pacientă isterică doar credea că este însărcinată, iar corpul ei evolua fizic ca la o sarcină normală, sau că un om își imagina că are o mână paralizată și n-o putea mișca, deși mâna era perfect sănătoasă.

El își dă seama că aceleași fenomene se pot obține și sub transă hipnotică și face demonstrații uluitoare, în care oamenii se pun în patru labe și încep să latre, crezându-se câini, își flutură brațele când li se spune că sunt păsări, sau mănâncă cărbuni când li se spune că e ciocolată.

Probabil că colegii lui n-au fost invidioși pe el și i-au acceptat rezultatele doar pentru că se ocupa de clientela săracă a Parisului. Oricum, concluzia lui a fost că hipnoza e o formă de isterie.

Un tânăr doctor vienez vine să studieze sub conducerea lui Charcot. Numele lui este Sigmund Freud. El este profund impresionat de experiențele lui Charcot și convins că aceste fenomene au loc într-o parte a minții care este cu mult mai puternică decât partea conștientă.

Freud este uimit de inimaginabila putere a minții inconștiente, care face ca un om hipnotizat, când i se spune că are o monedă încinsă în mână, să o scape jos, să țipe de durere și să-i apară o rană. Desigur, este puterea sugestiei.

Dar nu ne putem opri aici, pentru că am reduce hipnoza la doar unul dintre aspectele ei. Trebuie să analizăm și celelalte fenomene produse sub hipnoză, demonstrate de Mesmer, Puységur, D’Eslon etc., care se ocupă de așa-zisele în prezent fenomene paranormale.

Medicul scoțian James Braid devine interesat de hipnoză în 1841, în urma unei demonstrații făcute de un magnetizator elvețian, pe nume La Fontaine, în Manchester.

Cu această ocazie, el observă că speranța, credința într-un fenomen, crește puterea de vindecare.

Braid încearcă să elimine ocultul și misterul din fenomen și să realizeze doar observații clinice.

El îl definește greșit „hipnoză”, de la termenul grecesc hypnos, care înseamnă somn.

Mai târziu, când s-a înțeles că fenomenul de hipnoză nu e de fapt  somn, era prea târziu, denumirea se înrădăcinase. De asemenea, el a punctat un lucru cunoscut de secole, dar neglijat, și anume că transa, starea hipnotică se poate realiza și fără inducerea formală.

Medicul Ambroise Auguste Liébeault (1823-1904) și neurologul Hipolyte-Marie Bernheim (1840-1919) ambii din Nancy, au dezvoltat  teoriile lui Braid și au tratat cu succes peste 12.000 de pacienți.

Bernheim și Liébeault, inovatorii legitimi ai psihologiei moderne, vedeau hipnoza ca parte a unui comportament normal și au introdus conceptul de sugestie și sugestibilitate.

Ei considerau că fenomenul de „mutare/anulare a simptomului” nu are consecințe negative sau efecte secundare și au desființat teoria lui Charcot, care susținea că hipnoza este o formă a isteriei și de aceea, periculoasă.

Astfel, deși greu acceptată, hipnoza devine știință în 1884, când Bernheim publică cartea „Sugestia în starea hipnotică și starea de veghe”. Hipnoza își capătă locul binemeritat printre științe, fiind însușită ulterior de mulți  savanți, printre care Pavlov, Broca, Babinski, Prince etc.

Hipnoza practicată astăzi este departe de cea primitivă, aplicată în perioada lui Freud. Nevoia de tratamente rapide în perioada celor două războaie mondiale și a războiului din Coreea a dus la creșterea spectaculoasă a interesului pentru hipnoză. 

În anul 1955, Asociația Medicală Britanică  își dă acordul pentru utilizarea hipnozei ca tratament în nevroze și hipno-analgezie.

În 1958 Asociaţia Medicilor din America recunoaşte hipnoza ca o practică medicală alternativă şi benefică.

Se introduce studiul hipnozei ca materie de curs în facultățile de medicină, atât în Statele Unite, cât și Marea Britanie.

Societatea Internațională pentru Hipnoză Clinică înființează sucursale în mai multe țări din lume, pentru a menține o etică înaltă în utilizarea hipnozei, precum și un anumit standard în pregătirea hipnotizatorilor pentru scopuri clinice.

Războiul rece dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii au dus la alocarea unor sume enorme de bani în experiențe pentru obținerea armei psihologice, care a avut ca rezultat nașterea „copilului” hipnozei, și anume „programarea neuro-lingvistică”.

În jurul anii ‘70, în Statele Unite ale Americii, un informatician (John Grinder) și un lingvist (Richard Bandler) primesc sarcina să-i studieze pe cei mai mari hipnotizatori ai vremii, pentru a afla de ce și cum se obțin vindecări și schimbări de comportament.

Prin contribuția celor doi, s-a născut o nouă știință, care, datorită implicațiilor ei extraordinare în comunicarea umană, a fost introdusă experimental ca obiect de studiu în câteva școli primare din Australia.

În prezent, hipnoza este larg utilizată în Statele Unite. Este ușor de explicat de ce: închipuiți-vă că vine la dumneavoastră un hipnotizator și vă întreabă dacă ați vrea să vă dublați veniturile în următorii doi ani. Ce i-ați răspunde?

Un american, pentru care mărimea contului din bancă e esențială, ar răspunde:

„Sigur că da, cât mă costă, când începem ședințele de hipnoză și când își începe să-și facă efectul?”.

Un englez, pentru care tot ce nu este convențional nu există, ar zâmbi și ar spune că nu-l interesează, gândindu-se la cât de mult a decăzut societatea. Europa este încă sceptică, deși ea „a născut copilul”.

De pildă, Alma Thomas, profesoară la Colegiului Britanic de Hipnoză Clinică (LCCH) lucrează cu elita sportivă și artistică din Statele Unite.

E consultant al Operei Metropolitane din New York, și l-a avut printre clienți pe Pavarotti. În  Anglia însă n-are niciun client.

 

Oamenii de stiinta au dovedit ca unii pot fi mai usor de hipnotizat decat altii. Pentru unii cercetatori e important faptul ca cei care relationeaza mai bine cu hipnoza pot beneficia de pe urma ei.

Însă hipnoza nu presupune controlul mintii, magia sau somnul. Nu poti fi pus in transa daca nu-ti doresti, impotriva vointei tale. Hipnoza este un fenomen natural ce se intampla zilnic, când suntem absorbiti – conducem, mancam, lucram, citim sau ne uitam la TV. Toate simturile noastre sunt alerte si deschise in transa si suntem mereu in control pe durata transei.

Subconstientul ocupa 90% din puterea mintii si contine un “film mental” a tot ce ti s-a intamplat in viata.

Atunci cand intri in starea de hipnoza, restul creierului constient trece pe bypass. Toti experimentam hipnoza cel putin de doua ori pe zi. Una dintre cele mai vechi forme de hipnoza apare la ceremoniile tribale. Cea mai veche a fost descoperita intr-un mormant egiptean din 1500 i.Hr. Egiptenii, grecii si romanii o faceau in scopuri medicale si religioase.

In cel de-al doilea razboi mondial hipnoza a fost folosita pentru a trata soldatii. Chiar si Biserica Catolica a recunoscut hipnoza in 1847.

Sportivi, artiști, oameni de afaceri, studenți, vânzători, casnice, toți pot beneficia de efectele hipnozei: Vrei să schimbi ceva în comportamentul tău? Vrei să-ți îmbunătățești relațiile de familie? Vrei să te lași de fumat?

Vrei să obții ceva și nu știi cum să procedezi? Vrei să-ți vindeci fobia de păianjeni? Vrei să-ți ameliorezi sănătatea? Vrei să nu mai ai emoții la examene? Vrei să memorezi mai ușor și mai repede?

Vrei să revezi ce ți s-a întâmplat când aveai doi ani? Vrei să vezi ce eveniment dintr-o viață anterioară îți influențează comportamentul de astăzi?

Vrei să-ți schimbi cariera și nu știi ce altceva ai putea face?

Vrei să-ți cunoști adevărata personalitate și nu cea la care ai acces prin mintea conștientă?

 Vrei să vindeci ceva care are o cauză psihică? Vrei să fi fericit?

Una dintre miile de soluții valabile pentru împlinirea acestor dorințe este hipnoza.

Surse:

http://www.carte.prohypnosis.co.uk/Cap1.html  via http://frumoasaverde.blogspot.ro/2016/03/istoria-fascinanta-hipnotismului-video.html

http://mythologica.ro/hipnoza-si-istoria-mentalismului/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Hipnoz

 

 

 

 

03/07/2017 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: