27 iunie 1940 : Imperiul sovietic trimite cea de-a doua notă ultimativă Guvernului României. VIDEO

 

„Din punct de vedere geografic, etnografic, istoric si economic, unirea Basarabiei cu Romania este pe deplin justificata.”
(Tratatul de la Paris, 28 octombrie 1920)

 

 

La 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Reprezentantul României a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, fără nici o explicație, i-a fost înmânată nota ultimativă adresată României.

  Nota ultimativă a guvernului sovietic, 26 iunie 1940 

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.

Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forţa a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o dată şi deschis în  faţa întregii lumi.

Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în  domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, U.R.S.S. consideră necesar şi oportun ca în interesele restabilirii adevărului să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţiune este legată în marea sa majoritate de Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţiune naţională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către U.R.S.S. ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. şi  populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în  Basarabia.

Guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele sale potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va primi propunerile de faţă ale U.R.S.S. şi că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale paşnică conflictul prelungit dintre U.R.S.S. şi România.

Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul guvernului regal al României în  decursul zilei de 27 iunie curent.

 (Universul, 4 iulie 1940)

Ultimatumul mai adăuga:

„Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”

Observăm că sovieticii nu s-au sfiit să strecoare încă din prima frază a  Ultimatumului o minciună neruşinată, cum că această provincie istorică ar fi fost populată majoritar de ucraineni :

” Romînia a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”.

Regele Carol II-lea, rămas fără parlament, convoacă un Consiliul de Coroană  la amiaza  zilei de 27 iunie 1940, la care participă 27 de miniştri şi consilieri regali 

Rezultatul acestei şedinţe a Consiliului de Coroană a fost :

• 11 contra cedării teritoriilor;

• 10 acceptă cedarea teritoriilor;

• 5 pentru discuţii;

• 1 rezervat (Ghorghe Tătărescu, Primul-Ministru al României)

În cursul după-amiezii zilei de 27 iunie, Casa Regală de la București a făcut public, mai întâi prin radio, următorul anunț:
1. Astăzi, la ora 12,30, sub Înalta Președinție a M. S. Regelui (Carol al II-lea – n. n.) a avut (loc) ședința Consiliului de Coroană la Palatul Regal din București.
2. Consiliul a luat în deliberare nota remisă aseară, 26 iunie, la orele 22, de guvernul URSS ministrului nostru la Moscova, prin care guvernul sovietic cere cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord, cerând răspunsul guvernului român în cursul zilei de 27 iunie a. c.
3. Consiliul, în dorința de a păstra raporturi pașnice cu URSS, a aprobat hotărârea guvernului român de a cere ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota Sovietică.
Se așteaptă răspunsul guvernului URSS la propunerea guvernului român.

”Guvernul U.R.S.S. a adresat Guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, seara, de către Excelența Sa domnul Molotov, Președintele Comisarilor Poporului ai Uniunii Sovietice și Comisar al Poporului pentru Afacerile Străine, Excelenței Sale domnul Davidescu, Ministrul României la Moscova.

Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și Guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, Guvernul Regal declară că este gata să procedeze imediat, și în sprijinul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor propunerilor emanînd de la Guvernul sovietic.

În consecință, Guvernul român cere Guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop. De îndată ce va fi primit un răspuns din partea Guvernului sovietic, Guvernul român iși va desemna delegații și nădăjduiește ca conversațiile cu reprezentanții Guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România.„

Este evident faptul că Guvernul României nu a răspuns punctual la propunerile sovietice, încercînd să cîștige timp.

Din această cauză, Guvernul sovietic trimite Guvernului României o a doua NOTĂ ULTIMATIVĂ din noaptea de 27/28 iunie 1940:

”Guvernul U.R.S.S. consideră răspunsul Guvernului Regal al României din 27 iunie ca imprecis, deoarece în răspuns nu se spune direct că el primește propunerea Guvernului sovietic de a-i restitui neîntîrziat Basarabia și partea de Nord a Bucovinei. Însă cum Ministrul României la Moscova, domnul Davidescu, a explicat că răspunsul menționat al Guvernului Regal al României înseamnă accedarea la propunerea Guvernului sovietic, Guvernul sovietic, primind această explicație a domnului Davidescu, propune:

1. În decurs de 4 zile, începînd de la ora 14:00, după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupele românești.

2. Trupele sovietice în același timp să ocupe teritoriul Basarabiei și partea de Nord a Bucovinei.

3. În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinau, Cetatea Albă.

4. Guvernul Regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce privește păstrarea și nedeteriorarea căilor ferate, a parcurilor de locomotive și vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.

5. Să numească o comisie alcătuită din reprezentanți ai Guvernelor român și al U.R.S.S., cîte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române și instituțiilor din Basarabia și partea de Nord a Bucovinei.

Guvernul sovietic insistă ca Guvernul Regal al României să răspundă la propunerea sus-menționată nu mai tîrziu de 28 iunie, ora 12:00 ziua (ora Moscovei).„

În această notă nu se mai discuta de frontierele dintre cele două țări, ci numai despre evacuarea teritoriilor Basarabiei și Bucovinei de către armata română. 

În aceeași zi este dat un înalt decret regal prin care era mobilizată întreaga armată de uscat, aer și marină. Decretul a fost contrasemnat de Gheorghe Tătărescu, președintele Consiliului de Miniștri, și de generalul de corp de armată Ion Ilcușu.

Conform ziarului „Universul”, ca urmare a decretului de mobilizare „Bărbați tineri sau mai vârstnici, de toate categoriile iau cu asalt trenurile, fiecare voind să ajungă cât mai repede la unitățile lor”.

A fost convocată o a doua şedinţă a Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940 rezultatul votului fiind următorul:

• 6 contra cedării teritoriilor către URSS ;

• 19 acceptă cedarea teritoriilor;

• 1 expectativ – Victor Antonescu;

În urma acestui vot, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.

 

Prins într-un clește și abandonat de aliații tradiționali, Guvernul României ia una din cele mai discutabile decizii, care va avea consecințe nefaste pentru milioane de români și va pecetlui soarta țării pentru următoarea jumătate de secol.
Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940.

După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:
6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu
20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)
o abținere: Victor Antonescu.
Nu este clar dacă regele a participat sau nu la discuții, sau dacă a votat sau nu.
În ședința Consiliului de Miniștri din 28 iunie, la ora 16.00, noul ministru al afacerilor externe, Constantin Argetoianu, le-a relatat colegilor săi „evenimentele care au făcut obiectul deliberărilor Consiliului de Coroană din 27 iunie”, comunicându-le hotărârea guvernului român de a accepta prevederile ultimatumului.

Constantin Argetoianu adăuga că „Această acceptare obligă guvernul român să evacueze teritoriul Basarabiei și cel din nordul Bucovinei în termen de 4 zile, cu începere de la 28 iunie, ora 12”.

 

 

 

Foto: Carol II-lea, Rege al României şi Gheorghe Tătărescu,

primul ministru al României, 1939-1940

 

 

La ora când avea loc această comunicare, trupele sovietice trecuseră deja frontiera României, orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă fiind ocupate în după-amiaza aceleiași zile. La ora când avea loc această comunicare, trupele sovietice trecuseră deja frontiera României, orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă fiind ocupate în după-amiaza aceleiași zile. 

Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.

Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români.

Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie.

 

 

 

 

 

 

 

Pe 3 iulie la ora 12.00 autoritățile sovietice de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel că în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze.

În aceeași zi la ora 13.00 toată populația României a păstrat un minut de reculegere.

Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.

 

 

 

 

28 iunie 1940 – Doliu pentru Basarabia şi Bucovina

 

 

 

Teritoriul ocupat a fost organizat de sovietici pe 2 august 1940 după cum urmează: cea mai mare parte a Basarabiei și o mică parte din RSSA Moldovenească (care a fost desființată cu această ocazie) au fost proclamate ca o nouă republică sovietică – RSS Moldovenească.

A fost stabilită o rată de schimb de 40 lei pentru o rublă, ceea ce a făcut ca soldații și oficialii sovietici deplasați în zonă să cumpere produsele aflate în magazine la prețuri extrem de mici.

Întrucât magazinele nu au fost reaprovizionate, a rezultat o criză dezastruoasă pentru sectorul comercial al economiei zonale.

Bucovina de nord și jumătatea nordică a județului Hotin (Ținutul Herța), ca și partea de sud a Basarabiei (cea mai mare parte a județelor Ismail și Cetatea Albă, așa numitul „Bugeac”) au fost date Ucrainei sovietice.

Această împărțire a fost hotărâtă de o comisie condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov.
În perioada 1940-1941, s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei.

Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați. Economia celor două regiuni a fost paralizată de exproprierea intreprinderilor particulare și de sistemul cotelor și rechizițiilor din agricultură.

Au trecut  77 de ani de la tragicele evenimente din 1940…

Deputatul Constantin Codreanu, originar din Basarabia, a făcut o insufleţită Declarație politică în Parlamentul României:

1. Se împlinesc 77 de ani de la raptul teritorial din 28 iunie 1940, când aproximativ 4 milioane de cetățeni ai României, în cea mai mare parte etnici români, din județele Bălți, Cahul, Cernăuți, Cetatea Albă, Dorohoi, Hotin, Ismail, Lăpușna, Orhei, Rădăuți, Soroca, Storojineț și Tighina – un total de 50 762 kilometri pătrați – s-au pomenit sub ocupația fostei URSS, urmare a ultimaturilor din 26 și 27 iunie 1940. Acestea puneau în practică prevederile Protocolului adițional secret al odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, semnat de Berlin și Moscova.

2. Ocupația militară sovietică a estului și nordului României au însemnat hăcuirea teritorială a Basarabiei și anexarea nordului și sudului provinciei noastre istorice la Ucraina, împreună cu nordul Bucovinei și ținutul Herța, peste 200 000 de români refugiați în interiorul Țării, peste 100 000 de români de etnie germană strămutați forțat în Germania, peste 200 000 de conaționali deportați în Siberia și Asia centrală, peste 200 000 de români înrolați forțat în armata sovietică și căzuți pe fronturile celui de al Doilea Război Mondial, peste 200 000 de victime ale foametei organizate de Stalin în 1946, genocid cultural, rusificare forțată și o gravă amputare a conștiinței etnice.

3. Aducem, un pios omagiu tuturor românilor care au plătit cu suferință sau chiar cu viața lor pe altarul intereselor murdare ale imperiului din răsărit.

4. Constatarea acestor fapte este un prilej de reflecție istorică orientată către viitor. Nu există loc pentru lamentații. În actualul context regional și internațional, în ajunul Centenarului Marii Uniri, este de datoria noastră morală și patriotică să ne concentrăm exemplar priceperea și eforturile, dincolo de orice diferență de partid, pentru sprijinirea românilor din teritoriile anexate de fostul imperiu sovietic.

5. După aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, următorul nostru Proiect de Țară trebuie să fie reunirea României cu Republica Moldova.

6. Repararea unei istorii strâmbe poate fi realizată în pofida tuturor obstacolelor care ne sunt ridicate în față de adversari redutabili, dar totuși slabi. De partea noastră este adevărul și dreptatea istorică, de partea lor doar interese meschine și setea de control și putere.

7. Toate forțele politice ale țării sunt chemate să-și dea mâna pentru decizii și acțiuni consensuale privind punerea în aplicare a Ideii Unirii.

Unirea ca scop politic realist reclamă unirea clasei noastre politice, aici, la București.

Sunt convins că suntem capabili să dăm dovadă de voință politică nestrămutată și să acționăm transpartinic.

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/06/prima-ocupatie-sovietica-a-teritoriilor-romanesti-de-la-est-de-prut-1940-1941-cronologia-terorii/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/08/premizele-cotropirii-basarabiei-bucovinei-de-nord-si-a-tinutului-herta-e-de-catre-sovietici-la-28-iunie-1940/

 

 

 

 

Surse: 

http://www.istoria.md

https://ro.wikipedia.org/wiki

Publicitate

Istoria Românilor şi ofensiva pentru ştergerea întregii noastre istorii naţionale. Cazul istoriei Banatului

 

 

 

Conducătorii actuali intenţionează scoaterea istoriei din programa şcolară. Într-un fel, nu e de mirare. Tendinţa a fost mereu, de multă vreme, spre reducerea instruirii populaţiei în acest domeniu.

În cazul Banatului, nu este deloc o noutate.

Manualele româneşti de istorie au făcut în mod constant foarte puţine referiri la această regiune, astfel încât populaţia ţării, dar chiar şi bănăţenii înşişi, cunosc prea puţine lucruri din trecutul nostru.

În cazul istoriei vechi, erau menţionate unele descoperiri făcute la Herculane sau pe Clisură, fără a fi amintită regiunea în care ele se află.

La fel în cazul antichităţii daco-romane, deşi zona noastră era menţionată în izvoare mai mult decât altele, datorită aşezării sale geografice.

Este drept, încă nu apăruse denumirea de Banat, dar o localizare mai precisă în acest sens a unor evenimente precum trecerea Dunării de către armata romană în primul război dacic sau bătălia de la Tapae ar fi fost de mai mult folos celor ce doreau  să îşi facă o idee mai clară în privinţa evenimentelor de atunci.

În perioada migraţiilor, a „mileniului întunecat”, când lipsa izvoarelor documentare este profundă, cu atât mai importante ar fi trebuit să fie cele privitoare la spaţiul dintre Mureş şi Dunăre.

Numai conducătorul Glad era amintit în manuale, fără a se menţiona că originea sa era, întâmplător, neromânească.

Asta pentru că în acele timpuri nu se punea accent în mod special pe originea etnică, ci pe calităţile specifice unui individ, desemnat drept conducător al unei formaţiuni statale. Cazul lui Ahtum este similar.

Ce a urmat după Ahtum, în perioada maghiară, dispare aproape complet din manualele şcolare. Nimic despre Sfântul Gerard, care a marcat prin prezenţa sa regiunea, nimic despre prima şcoală apărută pe teritoriul României actuale la Cenad, nimic nici măcar despre mânăstirea Hodoş-Bodrog, cea mai veche aflată în funcţie şi astăzi la nivelul întregii ţări. Conducători importanţi ai Timişoarei, precum Pippo Spano sau Pavel Chinezu, nu există în manuale.

Apărarea cetăţii în faţa asediului otoman sub conducerea lui Istvan de Losoncz este omisă. Numeroasele cetăţi medievale bănăţene, de la Bocşa până la Orşova, de la Caraşova sau Sfântul Ladislau (Coronini) nu sunt pomenite.

Era menţionată numai asedierea Timişoarei de către răsculaţii conduşi de Gheorghe Doja, fără a se preciza că uciderea în chinuri a acestuia s-a petrecut în aceeaşi cetate.

Peste perioada otomană se făcea un nou salt, amintindu-se doar în treacăt existenţa paşalâcului de Timişoara.

Rolul lui Eugeniu de Savoia în războiul din 1716-1718 nu este amintit. Perioada austriacă este pomenită numai fugitiv.

Nicio referire la situaţia economică, socială şi culturală a regiunii din acel timp. Colonizarea Banatului a fost uitată.

Nenumăratele priorităţi economice sau culturale la nivel naţional, produse în acest timp, nu apar niciunde.

Faptul că în regiunea graniţei militare gradul de alfabetizare a populaţiei ajungea către 100%, nivel aproape unic în Europa începutului de secol XIX, nu era considerat important.

Nenumăratele monumente arhitectonice şi tehnice, ridicate de specialişti de marcă, lipsesc.

Sfârşitul primului război mondial este prezentat, în cazul Banatului, numai în legătură cu declaraţia de unire de la Alba Iulia, care făcea referire şi la acesta.

În regiune au existat însă multe frământări, o republică proclamată în primă instanţă, ocupaţia sârbească, orientările divergente ale unor etnii dintre care niciuna nu era majoritară în zonă, în sfârşit o mare bătălie diplomatică la Conferinţa de pace de la Paris.

Finalizarea împărţirii Banatului şi ocupare părţilor sale de către armatele statelor cărora urmau să le aparţină s-au petrecut până în a doua parte a anului 1919, la aproape un an după 1 decembrie 1918, când se pretinde că s-ar fi desăvârşit unirea.

În cadrul României, rolul Banatului în dezvoltarea sa economică, în special în prima perioadă, nu este precizat. În genere, statul român fiind în mod tradiţional unul centralizat, existenţa în cadrul său a unor regiuni cu tradiţii istorice diferite şi situate pe mai multe trepte de dezvoltare economico-socială nu trebuia pomenită.

Perioada comunistă, care a lovit în special regiunile mai dezvoltate, prin deportări, exproprieri, colectivizări, nu era condamnată pentru aceste lucruri.

Chiar revoluţia începută la Timişoara în 1989 a avut prima dată un răsunet bănăţean, deoarece cele dintâi oraşe care au susţinut-o au fost Lugojul, Caransebeşul şi Reşiţa, apoi altele din restul ţării.

În concluzie: Banatul nu s-a bucurat niciodată de o studiere autentică a istoriei sale în şcoli.

Acum se doreşte ştergerea întregii istorii naţionale. Pentru noi aceasta ar fi numai o aliniere a întregii ţări la regimul la care am fost dintotdeauna supuşi.

 

Mircea Rusnac – Articolul „Ce (nu) se învaţă despre istoria Banatului în şcoala românească”

https://istoriabanatului.wordpress.com/

Cum a fost trasată graniţa româno-sârbă în 1919-1920

 

Foto: Intrarea trupelor române în Timişoara

 

 

Unirea Banatului cu România a fost proclamată la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, însă preluarea administraţiei Banatului de către autorităţile româneşti s-a desfăşurat cu întârziere şi cu multe obstacole, datorită ocupaţiei sârbe şi franceze.

Revendicat în graniţele sale naturale, până la Tisa şi până la Dunăre, Banatul a sfârşit prin a fi împărţit între România şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, în proporţie de circa 2/3 României şi 1/3 Regatului sârb.

Administraţia românească s-a instalat abia în vara anului 1919, unirea fiind consfinţită prin intrarea armatei şi administraţiei române în Timişoara la 3 august 1919.

  Tratatul  de alianță  secret încheiat la 4/17 august 1916 la București, între guvernul român și guvernele ţărilor membre ale Antantei avea ca obiect condiţiile intrării României în război, iar principalele sale prevederi  stipulau recunoașterea de către Antantă a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat .

În schimb România se obliga să declare război Imperiului Austro-Ungar în termen de două săptămâni.

Tratatul era însoțit de o convenție militară.

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunoşteau României dreptul de a se uni cu teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV al Convenţiei  care specifica :

„Linia de demarcaţiune va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între România şi Rusia, aproape de Novoseliţa şi va urca acest fluviu până la hotarul Galiţiei la confluenţa Pritului cu Ceremuşul. Apoi ea va urma frontiera Galiţiei şi Bucovinei şi aceea a Galiţiei, şi a Ungariei până la punctul Stog (cota 1655). De acolo ea va urma linia de separaţie a apelor între Tisa şi Viţa, pentru a atinge Tisa la satul Trebuşa deasupra locului care se uneşte cu Vişa. Din punctul acesta ea va coborî pe talvegul Tisei până la 4 km în josul confluenţei sale cu Someşul, lăsând satul Văsăros-Nameny României.

Ea va urma apoi direcţiunea sud-sud-vest până la un punct de 6 km. La răsărit de oraşul Debrecen. Din acest punct ea va atinge Crişul la 3 km, din jos de unirea celor doi afluenţi ai săi, Crişul Alb şi Crişul Repede. Ea va trece apoi pe Tisa la înălţimea satului Alde, la nord de Szeged trecând la Apus de satele Orosháza şi Békéssámson, la 3 km, de care va face o mică curbă.

De la Algye linia va coborî talvegul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la graniţa actuală a României.”

 Tot în Convenţie se prevedea angajamentul României de a nu ridica fortificaţii în faţa Belgradului după unirea cu Banatul. 

„România se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într-o zonă ce se va determina ulterior, şi să nu ţie în această zonă decât forţe necesare serviciului de poliţie. Guvernul Regal Român se îndatorează a indemniza pe sârbii din regiunea Banatului, care părăsind proprietăţile lor ar voi să emigreze, în timp de doi ani de la încheierea păcii.”

La încheierea Tratatului de Pace problema a fost că Serbia ridica nejustificat pretenţii asupra întregului Banat şi că aceste revendicări   nu se făceau în temeiul vreunui drept istoric, ci a invocării  poziţiei geografice a capitalei Belgrad şi a existenţei a cca. 250.000 de sârbi în partea vestică a acestui ţinut istoric românesc.

Primul ministru român, I.C.Brătianu, i-a propus regentului sârb Alexandru I ca frontiera să fie  trasată la 10 kilometri de Belgrad şi obligaţia asumată de statul român de a nu ataca niciodată statul sârb, însă acest demers nu a fost acceptat. 

 La 3 februarie, au fost desemnaţi opt experţi pentru analizarea problemelor teritoriale legate de România şi revendicările Serbiei: Sir Ere Crowe, Allen Leeper (Marea Britanie), Andre Tardieu şi Jules Laroche (Franţa), Giacomo de Martino, Contele Vannutelli-Rey (Italia), Clive Day şi Charles Seymour (SUA).

 Experţii americani au propus împărţirea zonei, britanicii au fost de acord, francezii au insistat ca România să fie recompensată pentru împărţire prin recunoaşterea de către Aliaţi a Unirii Basarabiei. Italienii au opinat la început pentru atribuirea întregului Banat României, dar apoi au fost de acord cu împărţirea regiunii, dacă România primeşte în compensaţie Basarabia. 

 Timp îndelungat,românii şi sârbii nu vroiau să audă de o împărţire, susţinând că Banatul nu poate funcţiona ca un întreg, dacă este rupt. 

  Au început atacurile grele. Sârbii pretindeau că românii au venit în Banat în secolul al XVIII-lea, odată cu coloniştii maghiari şi germani, iar românii bănăţeni erau prezentaţi ca o populaţie fără importanţă numerică, nejucând niciun rol în civilizaţia locală.  

În sprijinul acestei teorii, ei aduceau argumentul apartenenţei românilor din Banat la Arhiepiscopatul sârb din Carloviţ şi că după despărţirea de biserica sârbă, nu au obţinut decât dioceza Caransebeş, în timp ce sârbii au păstrat Timişoara şi Vârşeţ. 

  Etnograful Jovan Cvijici a afirmat că hărţile prezentate de România sunt contrafăcute pentru a ascunde adevăratul caracter etnic al Banatului. Sârbii au insistat că România trebuie tratată altfel pentru că îşi trădase loialitatea şi a semnat o pace separată cu Puterile Centrale la Buftea- Bucureşti în 1918.
 
 La 19 februarie, Goedwin şi Davison ajung la Timişoara şi se întâlnesc cu generalul francez Farret, cu generalul sârb Gruici, cu episcopul sârb Letici şi poartă discuţii cu reprezentanţii tuturor naţionalităţilor.

 

Într-o telegramă expediată de delegaţia americană se arăta că:

„Autorităţile militare sârbe au început să trateze Banatul ca un teritoriu ocupat, refuzând să recunoască Consiliul Naţional Român, au numit un comisar guvernamental al Banatului, pe care însă primarul Timişoarei refuză să-l recunoască. Consiliul Naţional Sârb şi-a impus controlul complet asupra comitatului Torontal şi a unei părţi din Timiş şi continuă să-şi extindă autoritatea asupra întregii provincii bănăţene. Patrulele militare sârbeşti au comis mai multe infracţiuni asupra locuitorilor, deposedândui ilegal de bunurile materiale, fără ca autorităţile lor să pedepsească excesele soldaţilor. Din aceste motive, există o stare de nemulţumire în Timişoara.

Sunt semnalate agitaţii şi frământări datorită trupelor de ocupaţie. Din Anina au fost luate de sârbi toate stocurile de cărbune. Lipsa de hrană şi preţuri mari accentuează starea de spirit de numulţumire a populaţiei. În Timişoara, din 15.000 de muncitori, 4.000 sunt şomeri.

Pe acest fond s-au derulat şi unele acţiuni ale lui Otto Roth de socializare a oraşului. Acest Otto Roth joacă două roluri: de comisar maghiar şi de comisar al poporului, încercând să facă din Banat o republică independentă”.  

 În peisajul politic internaţional intră regina Maria a Romaniei, care susţinuse neîncetat   cauzele Aliaţilor, si care a purtat discuţii cu George Clemenceau, George al V-lea şi cu ministrul de Război al Marii Britanii, Winston Churchill. Apoi cu preşedintele SUA, Woodrow Wilson. 

  La 23 mai se reiau discuţiile la Comisia Teritorială. Şeful comisiei l-a întrebat pe Brătianu:

„Care ar fi în Banat o frontieră potrivită pentru România, în cazul în care comisia ar fi de părere că o parte va trebui cedată Serbiei ?”.

Brătianu a răspuns că niciodată nu va semna un tratat care n-ar atribui României în întregime Banatul.

Hotărârea Consiliului Suprem, din 21 iunie, privind divizarea Banatului a fost primită cu indignare.

Au avut loc mitinguri în Transilvania şi Vechiul regat. 

  La sfârşitul lunii aprilie, generalul Charles De Tournadre, primeşte ordinul cu privire la sprijinirea acţiunii militare române şi de înlocuire a administraţiei maghiare cu cea românească, în partea de est a Banatului, conform hotărârilor Conferinţei de Pace.
 

 

 

 

Harta Banatului inainte de partaj

 

 

În ce mod a fost trasată graniţa româno-sârbă în 1919-1920

 

În cazul Banatului, profitând şi de intransigenţa lui Ionel Brătianu, care nu dorea să discute nicio variantă a împărţirii acestuia între România şi Serbia, puterile occidentale au trasat o graniţă extrem de dureroasă prin mijlocul acestei regiuni, până atunci perfect unitară din punct de vedere economic, social sau cultural.

Marile puteri învingătoare în primul război mondial, care la Conferinţa de pace din 1919-1920 şi-au asumat răspunderea de a trasa noile graniţe dintre statele Europei centrale şi răsăritene, au luat unele decizii care la prima vedere pot părea cel puţin bizare.

S-a motivat această decizie prin criteriul etnic, adică acele zone şi localităţi ale mozaicului bănăţean care aveau mai mulţi sârbi au fost date Serbiei şi cele care aveau mai mulţi români au trecut la România (celelalte naţionalităţi bănăţene nu au fost luate în calcul).

De pildă, dacă o localitate avea 90% populaţie germană, 5% români şi 4% sârbi, era dată României.

Dacă sârbii aveau 5% şi românii 4%, era dată Serbiei.

Aparent în aceasta a constat toată filosofia.

Harta Banatului dupa impartirea acestuia intre Romania si Serbia

Însă la o privire mai atentă putem constata că nici acest principiu etnic nu a fost respectat de-a lungul întregii graniţe. Românii, de pildă, erau nemulţumiţi, pe bună dreptate, că nu primiseră cercurile (plasele) Vârşeţ şi Alibunar, unde deţineau majoritatea absolută a populaţiei, şi nici Banloc şi Jimbolia, unde predominau şvabii, dar elementul românesc era superior numeric celui sârbesc. (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Bucureşti, 1989, p. 480.)

Ulterior, prin acorduri bilaterale, s-au făcut unele schimburi de localităţi, astfel încât Banloc şi Jimbolia au trecut totuşi în posesia României.

Dar şi sârbii ar fi avut motive să fie nemulţumiţi, întrucât şi astăzi zonele Clisurii de sus, între Baziaş şi Moldova Veche, şi Poliadia (cursul inferior al Nerei) sunt net majoritar sârbeşti, însă au fost atribuite României.

Mereu ne-a mirat această decizie a Conferinţei de pace, întrucât acest teritoriu (colţul de sud-vest al judeţului Caraş-Severin), deşi separat de Serbia la sud prin Dunăre, ceea ce ar putea justifica argumentul găsirii unei frontiere naturale, se află însă într-o perfectă continuitate către vest cu teritoriul sârbesc, fiind uneori despărţite doar de râul Nera.
Vizitele la faţa locului din ultimii ani ne-au lămurit oarecum lucrurile pentru înţelegerea luării unei asemenea decizii bizare.

Chiar în apropierea graniţei se află patru mânăstiri sârbeşti străvechi, întemeiate după tradiţie de Sfântul Sava în secolul al XIII-lea: Baziaş, Zlatiţa, Cusici şi Kalugerovo.

În ultimele două cazuri, mânăstirile sunt despărţite prin frontieră de localităţile cu acelaşi nume. Credem că aceste mânăstiri, care ar fi putut deveni centre de spiritualitate şi de patriotism sârbesc şi obiect al unor ample pelerinaje religioase, au fost trecute în mod forţat pe teritoriul românesc, împreună cu toate satele sârbeşti din spatele lor.

Ele ar fi putut reprezenta pentru sârbi, la fel ca şi mânăstirile din Kosovo sau din Fruška Gora, un nucleu spiritual ortodox foarte puternic.

Rămase izolate chiar pe graniţă, ele au devenit inutilizabile, degradându-se şi chiar ruinându-se în timp.

Probabil ca o monedă de schimb pentru pierderea acestei regiuni, Serbia a fost recompensată cu cercurile româneşti Vârşeţ şi Alibunar.
Fireşte, este numai o concluzie trasă pe teren şi fără o bază documentară din încâlcitele negocieri de pace din 1919-1920.

Însă este o încercare de lămurire a unei situaţii care altminteri pare complet inexplicabilă.

Multe generaţii de români din Serbia şi de sârbi din România au devenit victimele acestei decizii, cu tot ce a urmat în cei aproape 100 de ani de atunci.

Creionul celor mari poate marca profund viaţa unor întregi comunităţi.

Surse: 

 

http://adevarul.ro/locale/timisoara/razboiul-rece-romania-serbia-banat;

Mircea Rusnac – http://www.vestul.ro/stiri/5630/in-ce-mod-a-fost-trasata-granita-romano-sarba

istoriabanatului.wordpress.com