CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Corifeii culturii române şi glumele lor nemuritoare…


 

 

Imagine similară

 

 

 

Într-o zi, la o şuetă cu Al. Cazaban şi Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, dorind să le facă sânge rău interlocutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea:

– Mă, voi ştiţi că eu m-am născut  în  anul când a murit  Eminescu?

Replica lui Cazaban a fost promptă:

– Două mari nenorociri în acelaşi an !

 

Când avea nevoie de bani, Mateiu Caragiale se ducea în strada Sf. Ionică să amaneteze ceva. Într-o zi a luat de acasă o pipă veche şi s-a prezentat la „Muntele de Pietate”.

Un domn sobru a examinat pipa şi i-a dat pe ea 60 lei. Mateiu Caragiale a fost mulţumit de preţ.
Trecând pe strada Bărăţiei, a zărit, în vitrina unei dughene, o pipă la fel cu cea pe care o amanetase. Intră şi află că pipa costă 15 lei şi că negustoraşul de „antichităţi” mai avea destule piese de acest gen.

După vreo lună, când Mateiu se afla din nou în jenă financiară, luă pipa pe care dăduse 15 lei în strada Bărăţiei şi plecă cu ea la „Munte”.

Evaluatorul o cântări în palmă, clipi şiret pe sub ochelari şi-i plăti 60 de lei. Mateiu încasă banii şi o şterse, venindu-i să sară pe stradă de bucurie că-l păcălise pe evaluator.
Peste câteva luni iar nu avea bani. Dădu fuga pe Bărăţiei, cumpără o pipă cu 15 lei şi iar se prezentă la „Muntele de Pietate”.

După ce-şi încasă suma şi plecă fericit de trucul „infailibil” pe care îl descoperise.

Evaluatorul îi spuse unui prieten care asistase la această scenă   fluturând un zâmbet blajin şi atotînţelegător către amicul său :
– E fiul mai vârstnic al lui Ion Luca Caragiale. De un an de zile îmi tot aduce pipe de 15 lei bucata de pe Bărăţiei şi eu îi dau câte 60 de lei pe fiecare.

El crede că mă prosteşte, dar pot eu să-i ofer fiului marelui nostru Caragiale câte 15 lei?  

 

Arghezi s-a întâlnit, în preajma Cismigiului, cu Victor Eftimiu, îmbrăcat cu mantaua lui largă şi însoţit de câteva fete, care il „îngrijeau” acasă (soţia, o actriţă cunoscuta, ii murise de o vreme): il pieptănau, il masau, ii tăiau unghiile, şi celelalte… 

„Dragă, îţi prezint  secretarele mele”, zice Eftimiu, apelând la  o formulă pe care o socotea convenabilă pentru a putea scoate fetele în lume.

Iar Arghezi, cam pişicher, i-a răspuns:

„Ce spui, dragă, tot mai secretezi, tot mai secretezi?…” 

 

 

Tudor Arghezi nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor şi, de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu el, i-o spunea în faţă.
Într-o zi, Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătând.

Văzându-l atât de neajutorat, Arghezi i se adresă:
– Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit?
– Nu vedeţi, maestre? Sunt cu un picior în groapă! se văietă el.
– Nu-i nimic! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii, îi replică Arghezi.

 


Dramaturgul Constantin Kiriţescu, director ani în şir în Ministerul Instrucţiunii Publice, căuta să-şi impună numai punctul lui de vedere şi, din această cauză, se făcuse nesuferit majorităţii oamenilor de cultură.
– Mare idiot trebuie să fie Kiriţescu acesta, judecând după mutră, zise furios într-o zi Ion Minulescu.
– Nu te lua după aparenţe, îl sfătui ” blând ” Arghezi. Mutra te înşeală. E cu mult mai idiot decât arată.

 


Magistrat tânăr, Alexandru Cazaban nu ştia cum să plece mai repede de la Judecătoria de Ocol din Răducăneni. Cum, în acel timp, Barbu Ştefănescu Delavrancea era ministrul Justiţiei, la intervenţia lui Alexandru Vlahuţă, Delavrancea  l-a primit în audienţă pe Al. Cazaban.
– Răducăneni. Răducăneni …, murmura Delavrancea cu ochii în sus, gânditor.

 Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreţ ca la Răducăneni! Şi, mă rog, de ce vreţi să plecaţi de acolo? Aud că sunteţi scriitor.

– Pentru că, vedeţi, Excelenţă – a explicat Al. Cazaban grăbindu-se să meargă drept la inima dramaturgului ajuns ministru – acolo n-am ocazia să admir…. un <Apus de Soare>.
Delavrancea a savurat poanta rozându-şi mustaţa şi a scris pe cererea de transfer a tânărului magistrat: „Se aprobă”.

Pe când era profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, George Călinescu a invitat doi studenţi la el acasă. Aceştia n-au venit în ziua fixată, ci a doua zi, la aceeaşi oră.

Deschizându-le uşa , doamna Alice Călinescu i-a în­trebat ce doresc, iar ei au răspuns că au fost invitaţi, dar n-au putut veni cu o zi înainte din cauza unor obligaţii la facultate şi au întrebat:
– Domnul profesor este acasă?
Din pragul uşii, amfitrioana şi-a întrebat soţul:
– Eşti acasă, dragă?
– Nu, dragă, nu sunt acasă!
– Aţi auzit băieţi, nu e acasă, l
e-a spus candid doamna Călinescu.

Înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, Şerban Ciocu­lescu urma în paralel şi Dreptul, pentru a-i face plăcere bunicului său. Teroarea studenţilor era dreptul roman şi profesorul Ştefan Longinescu, care avea mania clasificărilor şi subclasificărilor, subîmpărţirii în diverse paragrafe de tipul I, II, III, IV etc, 1, 2, 3, 4 etc.,  A, B, C, D etc., a, b, c, d etc.

La examen, dacă subiectul compara cinci subdiviziuni, el nota fiecare răspuns ridicând câte un deget de la mâna stângă strânsă pumn.
Un astfel de subiect ce compara cinci subdiviziuni i-a căzut la examenul de drept roman lui Şerban Cioculescu, care a început, transpirând, să le enumere în timp ce profesorul ridica câte un deget.

Sărind peste diviziunea a doua, dar enunţân­du-le pe celelalte, a rămas un deget nedesfăcut de la mâna profesorului, el făcând gestul invers închizându-le la loc pe celelalte patru degete şi arătându-i degetul respectiv îl întrebă necruţător:
– Ce e acesta?
Cioculescu i-a replicat prompt :
– Degetul arătător.
Ilaritatea a fost generală, profesorul a zâmbit sardonic şi i-a dat bilă roşie, trântindu-l la examen.

 

 

  Pe când era şi director al Institutului de Literatură, Mihail Dragomirescu  intră odată satisfăcut în aula Fundaţiei Universitare, unde dădu cu ochii de  Şerban Cioculescu, veşnicul său rival în dispute.
– Ei, ce zici, Cioculescule, teoriile mele se discută la congresul de la Copenhaga…
– Ce să zic, domnule profesor, decât că e ceva putred în Danemarca! a fost replica lui Cioculescu.

La „Capşa”, Şerban Cioculescu şi Alexandru Cazaban se duelau verbal, bineînţeles în glumă.
Zice Cazaban:
– Eu nu scriu, ca unii, pentru şer-bani!
– Nici eu nu scriu, ca alţii, numai cazaban-alităţi! i-a în­tors-o Cioculescu.  

Frecventată mai întâi exclusiv de marea boierime, de oameni de stat, prinţi şi chiar regi, diplomaţi, generali etc., cafeneaua Capşa va fi adoptată de scriitori şi artişti în 1930, dup[ ce s-a ]nchis cafeneaua Oteteleşanu, fieful lor.

Atmosfera scorţoasă de până atunci a cafenelei Caa a devenit mai agitată, dupa ce aici au „năvălit”scriitorii şi artiştii.

Discuţiile au devenit mai aprinse, şi nu s-au purtat cu voce scăzută, ca altădată, comentariile au devenit mai acide, ba uneori mai izbucneau şi mici certuri.

Bârfa, mereu la modă în veselul mediu scriitoricesc, a dat naştere celebrei epigrame a lui N. Crevedia:

La Capşa unde vin toţi seniorii / Local cu două mari despărţituri / Într-una se mănâncă prăjituri / Într-alta se mănâncă scriitorii.

Anunțuri

25/06/2017 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, UMOR | , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: