CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

21 iunie 1853 – Trupele rusești trec Prutul şi ocupă, fără declaraţie de război, Principatele Române


 File:Schlacht bei Oltenitza.jpg

Bătalia de la Olteniţa (4 noiembrie 1853) de Karl Lazendelli

La 21 iunie 1853 trupele rusești trec fără nici un avertisment Prutul şi fără a declara război Turciei.

Ţarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova şi Muntenia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eşecului rezolvării problemei locurilor sfinte. 

 Când ţarul şi-a trimis trupele în cele două principate române, (“Principatele Dunărene”), Marea Britanie, încercând să apere Turcia, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat şi o flotă din Franţa.

Originea crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stătea în chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte ale catolicilor, pe de alta, ale ortodocşilor, la Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Betleem etc.  

Împărţirea locurilor sfinte între grupurile de pelerini fusese reglementată, în 1757, printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact.

Când venea vorba despre administrarea Locurilor Sfinte, Imperiul Ţarist proteja interesele ortodoxe, iar Franţa pe cele catolice.

Interesară în chestiune se afla şi Anglia, nu neapărat din considerente religioase, ci pur pragmatice: vroia să-şi consolideze dominaţia în estul Mediteranei.

Sultanul nu a putut să decidă între presiunile celor trei puteri şi a dat dreptate francezilor  în această chestiune punctuală care ţinea de drepturile pelerinilor.

Ţarul Nicolae s-a gândit că e cazul să sancţioneze Imperiul Otoman cu o incursiune militară de pedepsire în zona controlată de aceştia. Aşa s-a ajuns la momentul  1853, când trupele ruse au intrat în Principatele Române, înaintând până  la Dunăre.

Imediat, otomanii au masat şi ei trupe de partea cealaltă a fluviului, în vreme ce expansiunea militară rusească a atras îngrijoarea şi o reacţie europeană: francezii au trimis flotă de război în Marea Neagră, iar austriecii (care iniţial se anunţaseră neutrii în chestiune), au masat trupe în Transilvania,  gata să intervină dacă ruşilor le-ar fi trecut prin cap să urce în amontele Dunării.

 După un şir de episioade de război desfăşurate în jurul Bucureştilor (Olteniţa, Caracal etc.) dar şi la Silistra şi prin sudul Dobrogei, ţarul nu a acceptat condiţiile politice puse de europeni (printre altele, liberalizarea navigaţiei pe Dunăre şi renunţarea pentru totdeauna la rolul Rusiei de protector al ortodocşilor de pe teritoriul otoman).

În septembrie, Turcia, sprijinită de Anglia și Franța, a  adresat Rusiei un ultimatum prin care îi cerea evacuarea trupelor din Moldova și Muntenia, care a fost ignorat.

În această situaţie, la 4 octombrie 1853 sultanul a declarat război Rusiei, armatele sale atacând forţele ruseşti în apropierea Dunării.  

 Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor sale terestre pe teritoriile otomane.

După ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie şi Franţa au intrat în război de partea Turciei.

Distrugerea flotei otomane şi creşterea ameninţării ruseşti au alarmat guvernele francez şi britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor.  

 Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853, până în 1856 şi a fost un conflict armat major între Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a  Marii Britanii, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi a Imperiului Otoman, pe de altă parte.

Operaţiunile militare au avut loc la Dunăre, în Transcaucazia, la Marea Baltică şi în Crimeea (unde a fost teatrul principal de război).

Trupele alianţei antiruse au trecut la asediul Sevastopolului, în Crimeea. Atunci, ca şi astăzi, Sevastopolul era baza navală principală a ruşilor în Marea Neagră.

 

RusRom-27

După un asediu de un an, Sevastopolul a căzut. Oraşul a fost practic distrus, iar populaţia s-a refugiat, în condiţii grele, spre nord.

Stimulaţi de acest succes, franco-britanicii au continuat ofensiva înspre Marea Azov, ajungând la doi paşi de Rostov-pe-Don, de unde  în cele din urmă, au fost respinşi.

Războiul  Crimeii,  este considerat de unii cecetători primul război modern, în care s-au folosit la scară largă tranşeele şi bombardamentele oarbe de artilerie (care se bazau mai mult pe datele obţinute de patrulele de recunoaştere decât pe observarea directă a câmpului de luptă).

Folosirea gloanţelor Minié şi a armelor cu ţevi ghintuite au crescut în mod semnificativ puterea de foc a aliaţilor.

În timpul Războiului Crimeii, militarii britanici şi francezi au învăţat de la aliaţii lor turci să folosească “trabucele din hârtie” – ţigările – prin folosirea tutunului mărunţit presărat într-un petec de hârtie de ziar rulat manual.

Printre urmările acestui război s-a  numărat şi măsura luată de  ţarul rus Alexandru al II-lea  de  abolire a  iobăgiei în 1861.

De asemenea, analizând cauzele dezastrului suferit ca urmare a unor erori în bătălia de Balaclava, în armata britanică s-a renunţat la cumpărarea  gradelor militare. 

Tratatul de la Paris din 1856 a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii (1853-1856) dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte.

 

 

În imagine, Discuţii premergătoare încheierii Tratatului de la Paris în 1856

 

Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856 (18 martie 1856 pe stil vechi), principalele lui prevederi privind transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe țărmul mării fiind interzise construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel.

Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominaţie în regiune.
 

De asemenea, era stabilită libera circulație pe Dunare și la gurile ei sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.

Din  această Comisie făceau parte reprezentanții următoarelor state suverane: Wurtemberg, Bavaria, Austria, Imperiul Otoman și comisari  din statele aflate sub suzeranitatea imperiului Otoman: Moldova, Valahia și Serbia.

Alte prevederi priveau statutul Principatelor Dunărene – Moldova și Valahia – care rămâneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomană, dar cărora li se acorda dreptul de a avea propriile constituții și adunări legislative, instituții care aveau sa fie puse sub supravegherea puterilor victorioase, desființându-se astfel protectoratul unilateral al Rusiei.

Turcia era obligată să respecte administrația independentă a principatelor Moldovei și Valahiei, deplina libertate a credinței și legislației, comerțului și navigației.

În cazul unor tulburări, Turcia nu avea drept în mod unilateral, fără acceptul celorlalte țări semnatare să aplice forța în ambele principate românești.

Este important că se permitea Principatelor Române să întrețină fiecare propria oștire, pentru siguranța internă și paza hotarelor.

S-a stabilit  convocarea în Principate a  Divanurilor Ad-hoc (fapt care s-a pus în practică  în 1857 la Iași și București), pentru exprimarea dorinței populației asupra Unirii și a altor principii fundamentale de organizare a statului.

Din punct de vedere teritorial, pentru înlăturarea Rusiei de la gurile Dunării, se hotărăște restituirea către Moldova a părţii de sud a Basarabiei țariste (provincie care până în 1812 fusese parte integrantă a Moldovei).

 

 

Imagini pentru războiul crimeii photos

Harta Principatelor române Moldova şi Ţara Românească, după Tratatul de la Paris din 1856

Restul Basarabiei țariste rămânea în continuare anexată de Imperiul  Rus.

De remarcat că în cadrul Principatului Moldovei fosta regiune țaristă Ismail a fost împărţită în trei județe mai mici: Cahul, Bolgrad și Ismail.

 

Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizarea Insulelor Aaland din Marea Baltică, care aparțineau Marelui Ducat al Finlandei, aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus.

Fortăreața Bomarsund fusese distrusă de forţele franco-britanice în 1854, aliații dorind să împiedice rușii să folosească aceste insule ca baze militare.

Pacea de la Paris a confirmat eșecul politicii țarului Nicolae I:

  • Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;

  • Rusia a fost obligată să abandoneze pretențiile sale de protectoare a intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra însă Franța);

  • Rusia și-a pierdut influența asupra principatelor române, care, alături de Serbia, au primit un grad de independență sporit.

 

 De atunci si până in zilele noastre, Rusia va considera Tarile Românesti ca teritorii “pierdute” si va încerca să le recâştige direct, prin prezenţa armată (de 3 ori), sau de de nenumărate alte ori prin acţiunea unei sumedenii de agenţi de influenţă directi sau sub acoperire.

 

 

Surse:

http://www.istoria.md/articol/31/Tratatul_de_la_Paris,_1856

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/o-istorie-a-expansionismului-rus-6-razboiul-crimeii-si-principatele-romane/25793/

http://ro.wikipedia.org/ 

Nicolae Isar, Istoria Modernă a Românilor, Editura Universitară, București, 2006.

 

 

 

Anunțuri

21/06/2017 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: