Prima unire politică a românilor sub domnia lui Mihai Viteazul. VIDEO

 

 

 Mihai Viteazul (n. 1558, Tîrgul de Floci sau Drăgoeşti – d. 9 august 1601, Cîmpia Turzii) a fost ban de Mehedinţi, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Munteniei şi, pentru o scurtă perioadă în 1600, conducător al tuturor celor trei ţări care formează România de astăzi: Muntenia, Transilvania şi Moldova.

 

Mihai Viteazul a realizat Prima Unire Politica a românilor, Mihai Viteazul s-a remarcat in bătaliile impotriva Imperiului Otoman, Mihai Viteazul a realizat Prima Mare Unire 

Făuritor al primei uniri politice a românilor, erou de epopee al luptelor pentru neatarnare si libertate, Mihai Viteazul s-a născut  în anul 1558.

De puţine ori i-a fost dat istoriei sa aibă atâtea impliniri de slavă, atâtea fapte de vitejie, atâtea evenimente cu adânci urme câte aveau sa fie în timpul lui “Io Mihail voievod…domn al Ţării Românesti, al Ardealului si a toata Ţara Moldovei”.

Instruit (cunostea greaca, turca), energic, perseverent, Mihai s-a îndeletnicit in tinereţe cu treburi de negot. A ocupat, în acelaţi timp, din ce în ce mai înalte funcţii dregatoreşti: bănişor de Mehedinţi, mare stolnic, mare postelnic, mare agă, ban al Craiovei.

Promiţând credinţă turcilor şi plata datoriilor inaintaşilor săi, Mihai a fost numit domnitor în 1593. Dar încă de atunci, Mihai avea alte planuri, iar imprejurările politice s-au dovedit a fi favorabile planurilor sale.

Criza internă provocată de moartea sultanului Soliman cel Mare, precum şi victoria Spaniei şi Veneţiei asupra flotei turceşti de la Lepanto, 1571, au slăbit tăria Imperiului Otoman.

In Europa s-a constituit o alianţă antiotomană si in cele din urmă, Mihai a fost de acord sa participe.

Aderă la „Liga Sfîntă” creştină, constituită din iniţiativa Papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana (Anglia şi Polonia au manifestat rezerve faţă de politica de cruciadă a papalităţii).

Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a celorlalte două state româneşti, Moldova şi Muntenia. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.

Războiul antiotoman a început in 13 noiembrie 1594.

În acea zi, Mihai a infrânt corpul de oaste turcă aflat la Bucureşti si a osândit la moarte pe reprezentanţii sultanului veniti pentru strângerea birului.

Trupele domnitorului au lovit aqpoi garnizoanele otomane de la Dunare si au obţinut la începutul anului următor, la Putineiu, la Stanesti, la Serpatesti, victorii importante asupra oştilor de represiune turco-tătare.

Succesele românilor au obligat otomanii sa trimită oaste puternică pentru a-l pedepsi pe Mihai pentru că a cutezat să se impotrivească puterii Otomane.

Lupta a avut loc la Calugareni in 13/23 august 1595, intr-o zona mlastinoasa a raului Neajlov. Mihai a obtinut o stralucita, epolaca victorie.

“ Astfel fu acea vrednica, de o nestearsa aducere aminte zi de bataie de la Calugareni in care romanii scrisesera cu sabie si cu sange pagina cea mai stralucita din analele lor. De zece ori mai putin numeroşi decât duşmanii, ei câştigară asupra-le o biruinţă stralucită şi avură gloria de a invinge un general până atunci neinvins. Munteni, moldoveni si ardeleni, soldaţi şi căpitani, se luptară toţi ca nişte eroi. Dar cinstea cea mai mare a biruinţei se cuvine cu tot dreptul viteazului domnitor” (Nicolae Balcescu).

Desi biruitor, Mihai s-a retras in munti in asteptarea ajutoarelor. Sigismund Batory, principele Transilvaniei si domnitorul Moldovei, Stefan Razvan, i-au venit in sprijin.

Intarindu-si ostirea, Mihai Viteazul a eliberat Targoviste si, la Giurgiu, a obţinut o a doua mare victorie (octombrie 1595).

Dupa noi victorii obtinute la Nicopole, Vidin, Cladova, Mihai a încheiat in 1598 pace cu turcii.

In schimbul unei sume anuale de bani, aceştia se obligau să nu se amestece în treburile interne ale Ţării Românesti.

La 28 octombrie 1599, la Selimbar, în preajma Sibiului, Mihai Viteazul a înfrânt pe noul principe al Transilvaniei, aliat turcilor, cardinalul Andrei Bathory.

La câteva zile dupa aceasta noua izbandă, Dieta convocata la Alba-Iulia l-a recunoscut pe Mihai Viteazul, principe.

Prima etapa a actului istoric al unirii ţărilor române a fost infăptuită.

La începutul lunii mai 1600, Mihai Viteazul l-a alungat pe Ieremia Movila, care era ostil domnitorului muntean, din Moldova.

 

 

Harta Principatelor româneşti sub Mihai Viteazul, mai – septembrie 1600

 

În urma strălucitelor victorii ale lui Mihai Viteazul în Muntenia, Bulgaria, Transilvania şi Moldova, personalitatea sa a ajuns să inspire respect şi îngrijorare în minţile vecinilor, inclusiv cele ale aliaţilor austrieci, care au constatat capacitatea lui Mihai de a consolida cele trei principate româneşti şi a promova interesele acestora prin acţiuni independente, rapide, ferme şi foarte eficace care la un moment dat ar fi putut deveni defavorabile casei regale a Austiei.

Astfel contextul internaţional a devenit net nefavorabil lui Mihai Viteazul. Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicţie cu interesele proprii. Habsburgii (austriecii) îşi vedeau ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera de influenţă, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunţării la Muntenia.

Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forţe din regiune.  

Marea infăptuire a lui Mihai Viteazul a stârnit, însă, repede, duşmănii aprige.

Existau conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn.

Nobilimea transilvăneană, sprijinita de habsburgi s-a răsculat în toamna lui 1600, iar la Miraslau ostile domnitorului sunt infrânte de trupele magnaţilor locali, aliate cu cele conduse de generalul imperial Gheoghe Basta şi astfel pierde Ardealul.

În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileştilor aserviţi intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Munteniei, însă şi pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileştilor, Simion Movilă (1600-1601).

După aceste evenimente Mihai Viteazul pleacă la Praga, la împăratul habsburgilor Rudolf al II- lea, pe care îl convinge să îl sprijine.

In 3 august 1601, la Guruslau, a avut loc o prima victorie impotriva trupelor principelui Transilvaniei Sigismund Bathory, întărite cu câteva steaguri de oaste trimise de Ieremia Movila şi de turci.

Dupa aceasta victorie, cucerirea Transilvaniei şi reeditarea evenimentelor care duseseră la unirea politică a romanilor erau, acum, un fapt pe deplin posibil.

In zorii zilei de 9/19 august 1601, pe când Mihai Viteazul si vitejii lui se aflau pe Câmpia-Turzii, acesta a fost asasinat de un grup de mercenari valoni din oastea austriacă, la ordinul generalului austriac Basta, aliatul său.

 

 

 

Foto: Asasinarea lui Mihai Viteazul la Turda, gravură realizată la Leiden, Olanda, 1703

 

Capul său a fost luat în taină de unul dintre căpitanii domnitorului, adus în Muntenia şi înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă Tîrgovişte.

 

 

Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris:

„Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei.„

Luându-i viaţa prin trădare, duşmanii nu i-au putut lua însă meritul şi cinstea marilor lui izbânzi.

Infruntarea puhoiului otoman şi salvarea ţării prin victorioase lupte pentru neatârnare, au adus eroului român preţuirea întregii Europe.

“ Daca a fost vreodata un principe demn de glorie pentru faptele istorice savarsite de el, acesta este domnul Mihai, principele romanilor”– periodic din Roma anului 1600.

Mihai Viteazul a înfăptuit prima mare unire, care şi acum după mai mult de 4 veacuri se distinge cu deosebire.

“ Când el e din poporul mieu…când el a încurajat pentru totdeauna cu strălucire numele nostru şi l-a buciumat în lumea largă…când printr-însul s-a săvârşit…uimitoarea minune a strângerii noastre laolaltă sub acelaşi steag de biruinţă…cum aş putea să nu închin prinosul smeritei mele iubiri Străbunului!”

Nicolae Iorga. 

 

 

Surse:

 

http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/mihai-viteazu-domnia-lui-mihai-viteazul

http://istoria.md/articol/48/Mihai_Viteazul

 

 

 

Dezvăluiri: Odiseea osemintelor lui Mihai Viteazul. VIDEO

 

 

Foto: Mihai Viteazul, portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, în anul 1601

 

 

Despre Mihai Viteazul s-au spus multe dar mereu mai este câteva ceva important de spus. Marele lider al românilor de acum peste 400 de ani (mare și la propriu pentru că avea aproape 2 metri înălțime) a creat întotdeauna o impresie covârșitoare celor din jur.

Cronicile vremii spun, printre altele, că nobilii transilvani, de exemplu, se temeau până și de umbra lui (Vezi aici o serie de Mărturii medievale remarcabile despre Mihai Viteazul, care îi desființează pe denigratorii lui de azi:

http://www.cunoastelumea.ro/marturii-…).

 

Numit de dușmani Malus Dacus (Dacul cel Rău), el a fost foarte temut și de Poarta Otomană, a cărei existență a fost pusă serios în pericol de acțiunile lui militare.

Din păcate, ca și în cazul lui Vlad Țepeș, trădarea a venit din partea creștinilor catolici care l-au considerat pe Mihai, în imbecilitatea lor, mai periculos planurilor pe care le aveau decât Imperiul Otoman.

Ceea ce este cu adevărat surprinzător și straniu este faptul că imediat după moartea lui, diverși militari din tabăra asasinilor au recurs, conform documentelor vremii, la anumite procedee de magie menite să preia puterea interioară a lui Mihai Viteazul și să o transfere asupra lor.

Între contemporanii care au relatat din surse directe sau indirecte despre asasinarea lui Mihai Viteazu, pot fi menționați:

István Szamosközy (1570–1612) – cronicar transilvănean contemporan cu evenimentele, George Brancovici (1645-1711), Petthö Gergely (1565 – 1629) – cronicar maghiar, Hieronymus Ortelius (1543 – 1614) – istoric flamand, Jacques Augustin de Thou (1553-1617) – istoric francez (în „Istorii”), Richard Knolles (1550 – 1610) – istoric englez (în „Istoria generală a Turciei”),  Ciro Spontani – secretarul generalului Basta (în „Istoria Transilvaniei”), Nicolaus Istvánffy – comisar imperial al lui Rudolf al II-lea (în „Istoria Ungariei”), Joannis Bisselius (1601 – 1677), istoric iezuit (în „Medulla Historica”), Stavrinos – vistiernicul lui Mihai Viteazu, Gheorghe Palamede – grec contemporan cu Mihai Viteazu, Giovanni Sagredo – ambasador al Republicii Veneţia la Alba Iulia, Iacob Thanus și Giovani Beducino.   

Cronica lui István Szamosközy (1570–1612), cronicar transilvănean contemporan cu Mihai Viteazu, face urmărtoarea relatare:

“Unul din căpitani cu numele de Bori (Iacobus Beaurius n.r.) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins! Mihai i-a zis BA (cuvântul în textul cronicii maghiare este scris în româneşte n.r.) şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată.

Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treila valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie.

Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului.

Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo, tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp. Tăiat-au nemţii bucăţi mari de piele din trupul voivodului despuindu-i spatele şi coastele, umerii şi le-au oprit ca amintire.

În cele din urmă, aşa scârbos cum era, l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică, ca să nu-l mânce câinii”.

Cronica sârbească a lui Gheorghe Brancovici (1645-1711) se referea la reînhumarea corpului lui Mihai Viteazul în Biserica Mitropoliei Ortodoxe din Alba Iulia (Bălgrad).

Iată ce scrie în cronică: … „apoi, cu îngăduirea lui Basta capul lui a fost îngropat împreună cu trupul şi mai jos grăiesc că după ce a trecut câtva timp a fost adus şi înmormântat în Mitropolia din Bălgrad”.

Ulterior, Gheorghe Brancovici a corectat textul cronicii sale, adăugând episodul referitor la ascunderea capului şi înmormântarea lui la Mănăstirea Dealu, din Ţara Românească.  

 Corespondența lui Iacob Thanus și relatarea lui Giovani Beducino, confirmă cele relatate în Cronica lui Szamosközy și în cea a lui Brancovici.

Personalitatea lui Mihai Viteazul în istoriografia europeană

Prestigiul istoric și ticăloșia asasinatului comis de generalul Basta la ordinul împăratului Rudolf al II-lea – după cum Basta însuși mărturisește, într-o scrisoare adresată Arhiducelui Mathia („Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la Împăratul Rudolf al II-lea, iar eu am executat-o”) – au depăși granițele veacului în întreaga Europă.

Iată numai câteva din numele celor care, făcând cronica acelei perioade sau doar referindu-se la ea, nu au putut ocoli momentul asasinării lui Mihai Viteazu de la 9 august 1601: Wolfgang de Bethlen, istoric maghiar, cancelar al Transilvaniei (1639-1679), Johann Filstich (1684 – 1743) – rector al Gimnaziului Johann Honterus din Braşov, Johannes Tsetsi (1689 – 1769) – istoric maghiar, Ludewig Albrecht Gebhardi (1735 – 1802) – istoric german, Jean A. Vaillant (1804 – 1886) – istoric francez, Jean Henry Abdolonyme Ubicini (1818 – 1884) – istoric italian etc. 

În „Cronica Transilvaniei” scrisă de istoricul maghiar Wolfgang de Bethlen, pe la 1650, există o informație prețioasă pe care, nu se știe de ce, istoricii au ignorat-o sau au considerat-o improbabilă. 

E vorba de faptul că trupul lui Mihai Viteazu ar fi fost dus în Valahia Transalpină (Țara Românească).

Iată pasajul din „Cronica Transilvaniei” , în care este menționată această informație:   

 „Iacobus Beaurius şi alţi câţiva subalterni de-ai săi au intrat în cortul lui Mihai, pe care l-au găsit liniştit şi stând întins.

Beaurius adresându-i-se acestuia, spune: Eşti prizonier, la care acesta răspunde:  Nicidecum! şi spunând aceasta Mihai a încercat să scoată sabia care era atârnată de propteaua cortului în timp ce era lovit de Beaurius cu halebarda şi capul îi este tăiat cu sabia proprie a lui Mihai, iar unul dintre valoni l-a împuşcat la încheietura de la mâna stângă despre care se ştia că obişnuia să o folosească şi cu care încerca chiar atunci să-şi scoată sabia.

Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort… Corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului, iar soldaţii i-au tăiat pielea de pe spate, coaste şi umeri, i-au tăiat-o ca să o păstreze ca amintire pentru faptele sale nemaipomenite.

După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de câini, câţiva traci l-au înmormântat din ordinul lui Basta într-o groapă, pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului, să fie adus la Alba Iulia, unde a fost înmormântat în biserica sfântă şi apoi, după o vreme a fost dus în Valahia Transalpină.

Şi după cum s-a spus, când Beaurius a intrat cort Mihai discuta cu Ludovic Rakoczi şi Matheas Peresihtius, în timp de Beaurius l-a străpuns în învălmăşeală.

Însuşi Ludovic Rakoczi a fost rănit la gât.

A fost tăiat capul lui Johannes Bekény, celebrul soldat ungur şi chiar alţii dintre slujitorii voievodului au fost răniţi.

Matheus Peresithius a desprins agrafa din căciula lui Mihai(care era ornată cu safire albastre n.n.) şi şi-a pus-o sieşi spre amintire veşnică”. 

 

 

 

 

 

 

Nu știm prin ce împrejurări istorice au ajuns osemintele lui Mihai Viteazu în Valahia Transalpină și nici ce s-a întâmplat de nu s-a mai știut nimic de ele, sau de posibilul loc în care ar fi putut fi depuse sau ascunse.

Ceea ce știm, din „Cronica Transilvaniei” a luiWolfgang de Bethlen, este faptul că acest lucru s-a petrecut înainte de anul scrierii acestei cronici, adică înainte de 1650.

Este de neînțeles respingerea, din partea istoricilor, a informației legată de trupul lui Mihai Viteazu, adus în Ţara Românească!

„Cronica Transilvaniei” care este, în cea mai mare parte, o compilație după cea a lui Szamosközy, aduce totuşi informaţii noi în ceea ce priveşte persoanele ce se aflau în garda voievodului, indicând cu precizie pe cei răniţi şi chiar pe cel care a desprins agrafa de aur de la căciula voievodului.

Acestea sunt luate în considerare, pe când cea legată de aducerea trupului în Țara Românească, nu!

Noi vom acorda totuși credit și acestei informații, cu atât mai mult cu cât Wolfgang Bethlen indică și sursa istorică: pe nobilul Balog Mihai.

Pe de altă parte, scheletul incomplet găsit în 2010 la Plăviceni (adică fără cap, fără membrele superioare, fără claviculă și fără coaste) corespunde felului în care trupul lui Mihai Viteazu a fost mutilat de asasinii săi, la Câmpia Turzii, în 1601, conform cronicilor lui István Szamosközy și Wolfgang de Bethlen.

 

Chiar să fie o coincidență?  

 

În anul 2010, în curtea mănăstirii Plăviceni din fostul județ Romanați (astăzi, Teleorman), niște muncitori au descoperit, într-o surpătură de pământ, oasele frumos mirositoare ale unui bărbat foarte înalt.

Scheletului îi lipseau capul, clavicula și coastele. Făcându-se legătura cu împrejurările dispariției trupului lui Mihai Viteazu, în 1601, și cu faptul că acesta nu a mai fost găsit, a apărut ipoteza tulburătoare că osemintele cu pricina ar aparține marelui voievod.

Echipa IML, care s-a ocupat de investigarea cazului, a constatat că vechimea osemintelor corespunde perioadei în care a trăit Mihai Viteazul. 

 

 

 

 

Foto: Biserica Aluniș cu hramul Sf. Arhanghel Mihail  

 

 

Mănăstirea s-a ridicat în 1637, pe locul în care se afla biserica Aluniș, construită de Doamna Stanca, soția voievodului Mihai Viteazu, spre sfârșitul veacului al XVI-lea.

Se numea așa pentru că în copilărie, spune legenda, Doamna Stanca s-ar fi ascuns de prădătorii turci în alunișul care năpădea locul.

După căsătoria cu Mihai Viteazu, a ridicat în acest loc, ca semn de smerită recunoștință față de Dumnezeu, biserica numită Aluniș, în care masa altarului era făcută din trunchiul alunului în care se adăpostise.

Biserica a primit hramul Sf. Arhanghel Mihail (fără Gavriil!), inspirat probabil de numele voievodului.

După transformarea bisericii Aluniș în mănăstire, hramul lăcașului a fost păstrat, fiind probabil singura biserică ortodoxă din România hrămuită astfel.

În 2013, un grup de voluntari inimoși au ridicat aici, în curtea mănăstirii Plăviceni, lângă locul în care au fost găsite misterioasele oseminte, o statuie insolită, reprezentând capul lui Mihai Viteazu, așezat pe un trunchi de stejar secular.

La o adică, nici nu este chiar o statuie…

 

 

 

 

 

 

Este mai degrabă o asociere de câteva elemente care transmit, împreună, un mesaj tulburător de „luaţi aminte!”: un cap din ceramică arsă, aşezat pe un trunchi de stejar secular, tăiat în secţiune oblică…

Privirea „voievodului” este însă necruţătoare, plină de reproş şi inevitabilă.

E imposibil s-o ocoleşti… Autorul lucrării se numește Aurelian Bădulescu.

 

 

 

 

Mănăstirea Plăviceni a ajuns astfel, prin lucrarea subterană a istoriei și prin râvna câtorva făptuitori contemporani, locul providențial de odihnă a osemintelor Voievodului Întregitor, dar și spațiul de resuscitare a idealului reîntregirii prin spirit.

Până la momentul în care s-a închegat ipoteza că acel schelet incomplet ar putea să fie chiar al lui Mihai Viteazu, starețul mănăstirii, Protosinghelul Teoctist Moldovanu, le-a acordat „asistența religioasă” cuvenită, slujindu-le după rânduială cu atribuirea „necunscutul de la Plăviceni”.

Să vedem dacă cele întâmplate și relatate recent se leagă cu datele și evenimentele istorice… Mihai Viteazul a fost decapitat pe 9 august 1601, în tabăra de la Câmpia Turzii, la comanda împăratului Rudolf al II-le, executată de generalul Basta prin soldații valoni conduși de un oarecare Iacobus Beaurius.

Capul a fost luat de un credincios al său (Postelnicul Turturea, conform unei însemnări de la 7 decembrie 1612 a lui Radu Mihnea, domn al Țării Românești), iar trupul a rămas timp de trei zile acolo, batjocorit de oameni și de câini, după care a fost îngropat.

Ulterior, trupul a fost dus la Biserica Mitropolitană de la Alba Iulia (Bălgrad), unde a rămas nu se știe pentru cât timp.

În orice caz, se pare că osemintele Voievodului au dispărut de acolo înainte de desființarea Mitropoliei Ardealului și transformarea lăcașului în biserică catolică (1701).

De atunci și până în 2010, nu a mai existat niciun indiciu referitor la trupul sau osemintele lui Mihai Viteazul.

În ultima vreme s-au înmulțit caraghioșii cu pretenții de istorici care se dau de ceasul morții în încercarea lor penibilă de a ne convinge că Mihai Viteazul nu a fost nici pe departe eroul național pe care îl știm, marele luptător anti-otoman, înfăptuitorul Unirii de la 1600.

Netrebnicele creaturi pretind că Mihai a fost un aventurier fără conștiință națională, mânat în acțiunile lui de motivații mercantile, că nu prea i-a bătut pe turci și că nu prea a fost înfăptuitorul Unirii de la 1.600…

Haideți să vedem însă ce spun contemporanii lui STRĂINI, cei care l-au cunoscut, cei care i-au știut faptele.

Documente în ordine cronologică:

Scrisoarea căpitanului Albert Kiraly către principele Ardealului, Sigismund Bathory, despre bătălia de la Călugăreni (document din 24 august 1595):

„În ceea ce-l privește pe Mihai, voievodul de aici, din Valahia, nu pot decât să îi aduc laudă cu adevărat, căci el este un militar excelent, bun și viteaz, ceea ce a dovedit cu fapta sa; el este cu credință față de creștinătate, nu aparent, ci din convingere, cu tot zelul. Alteța Voastră princiară îi datorează laudă dreaptă și cinstire.„

 

Edward Barton, agent englez la Constantinopol, îl informează pe Sir Thomas Heneage despre înfrângerea lui Sinan Pașa de către Mihai Viteazul (document din 7 noiembrie 1595): „Cu siguranță, prea onorate, că este un lucru demn de cea mai mare considerație și de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza cei mai mari împărați, regi și prinți, a izbutit Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștirile marelui sultan.„

Franciscanul Eustachio Fontana îi raportează cardinalului Cinzio Aldobrandini despre succesele lui Mihai Viteazul obținute în luptele cu turcii (document din 7 decembrie 1596):

„Din Valahia se aude că Mihai ar fi luat Nicopolul, oraș situat dincoace de Dunăre și foarte aproape de aceste maluri. Se aude că oastea transilvană ar fi coborât în Valahia pentru a se uni cu cea condusă de Mihai, de al cărui curaj cunoscut s-au speriat într-atât turcii, încât când constată tot ce au pierdut armatele lor, lucrul acesta îl fac cu mare frică.„

Raportul lui Eich Lassota, șeful recrutorilor de lefegii, către împăratul Rudof al II-lea despre Mihai Viteazul (document din 31 iulie 1597): „Cât privește persoana acestui principe, el este un domn cu inima deschisă, viteaz, fără șovăire, doritor de isprăvi și care nu s-ar lăsa oprit în cale de nimic…”

Arhiducele Maximilian recunoaște că multe dintre faptele de vitejie săvârșite de Mihai au fost însușite, pe nedrept, de Sigismund Bathory, principele Ardealului (document din 25 septembrie 1598): „Alteța Sa a simțit în toate privințele sinceritatea, vitejia, și credința lui Mihai Voievod față de Maiestatea Sa imperială și a găsit că în acțiunile trecute multe au fost puse pe seama transilvănenului Sigismund Bathory, care în realitate au fost înfăptuite de el, Mihai; de aceea Alteța Sa va pune chestiunea la Maiestatea Sa care nu va lăsa nepdepsită fapta.”

Eustachio Fontana îi relatează cardinalului Cinzio Aldobrandini (document din 17 octombrie 1598): „Răsună atât de puternic armele sale (ale lui Mihai – n.m.) încât despre aceasta informează și știrile cadiilor din Filipol, Sofia, Adrianopol, că dacă dacă nu se vor trimite în grabă ajutoare acelui oraș (Adrianopol – n.n.), el va cădea repede în mâna lui Mihai, ceea ce ar constitui un pericol real pentru Constantinopol. (…) Se pare că acesta provoacă o groază generală… (…) Confuzia și teama este atât de mare că din oră în oră se fac schimbări, împreună cu aga ienicerilor, în ceea ce privește conducătorii acestei armate îndreptată către Adrianopol, pentrua stăvili furia lui Mihai.”

Ambasadorul Spaniei la Veneția, Inigo de Mendosa îi confirmă regelui Filip al III-lea știrile despre victoriile obținute de Mihai la sud de Dunăre (document din 21 noiembrie 1598):

„Înfrângerea despre care s-a spus că a pricinuit-o Mihai Voievod pașalelor turcului a fost confirmată și înfățișată pe larg; anume că a luat Vidinul și Filipo și Nicopole, care este la două sau trei zile de Adrianopole și nu mai mult de șase zile de Constantinopol… din care pricină s-a răspândit o spaimă de necrezut în Constantinopol, încât turcii se cred aproape pierduți…”

Eustachio Fontana cardinalului Cinzio Aldobrandini despre unle fapte de arme ale lui Mihai (document din 24 iulie 1599): „Despre Mihai Voievod se cunoșate că este foarte puternic în Valahia. Și se bucură de atât de mare faimă, încât turcii se tem să nu fie bătuți, ca în trecut…”

Scrisoarea împăratului Rudolf al II-lea cătrea arhiducele Mathias despre expediția lui Mihai în Ardeal (document din 5 noiembrie 1599):

„Ne-a sosit și de la Alteța Voastră cele ce au raportat Bocsai și Basta despre cele săvârșite de Mihai Vodă și despre urmărirea cardinalului Bathory. Am aflat despre aceasta cu deosebită plăcere și sperăm și așteptăm cât mai multe amănunte. Noi nu vom neglija, atunci când voievodul însuși ne va scrie, să îl slăvim așa cum se cuvine.”

Scrisoarea lui B Pezzen către împăratul Rudolf al II-lea (document din 11 ianuarie 1600):

„Gheorghe Racz (solul lui Mihai – n.m.) ne dă de înțeles sincer și deschis că stăpânul său, voievodul, a luat Transilvania cu sabia și nici nu se gândește să se lase îndepărat de acolo, că vrea să își încerce norocul și în Moldova – fie că Maiaestatea Voastră imperială aprobă sau nu; mai aduce la cunoștință că după ce va aduce cele trei provincii sub stăpânirea sa, va apuca de barbă cum se cuvine pe turc și va arăta încă și mai mult serviciile aduse creștinătății.”

Raportul comisarilor imperiali Mihail Szekely și David Ungnad către împăratul Rudolf al II-lea despre Mihai (document din 12 februarie 1600):

„Ca generalissim, în problemele militarea ale acestor locuri (Transilvania – n.m.), voievodul este cum nu se poate mai bun… (…) …n-ar exista o biciușcă mai bună pentru nobilii transilvăneni decât el; ei tremură în fața lui și se tem și de umbra lui.”

Scrisoarea lui Mihai Szekely către Ioan Barvitius, consilier imperial (document din 7 martie 1600):

„Căci despre el nu se poate spune nimic altceva decât că este hărăzit succesului în război, este iute, este hotărât, viteaz și preocupat de planuri războinice.”

Raportul agentului englez la Constantinopol Henry Lelo către Sir Robert Cecil, despre victoria lui Mihai în Moldova (document din 29 mai 1600): „Deocamdată pot să o informez pe excelența voastră că principele Mihai și-a mărit stăpânirea prin luarea Moldovei, adăugând-o la Transilvania și Valahia, el rămânând acum singur stăpânitor al celor trei provincii.”

Eustachio Fontana îi scrie cardinalului Eustachio Fontana despre teama otomanilor față de Mihai Vodă (document din 1 iulie 1600): „Pentru început nu pot să comunic decât că din zi în zi crește teama în sufletul și pieptul fiecăruia, datorită marii valori pe care o demonstrează în aceste părți ale Europei acest nou Alexandru, căruia îi spun Mihai Voievod.”

Eustachio Fontana îl informează pe cardinalul Eustachio Fontana despre aprecierile turcilor la adresa lui Mihai Viteazul (document din 12 august 1600):

„Turcii afirmă că este un mare căpitan și îi dau titluri ca oricărui alt prinț. Nu-l mai cheamă cu numele dezonorant pe care obișnuiau să i-l atribuie cu dispreț, mai nainte. Acum, numindu-l, îl ridică și îi acordă multă stimă și atât de mult se tem de el, încât nu știu să găsească modul în care l-ar putea prețui și s-ar putea opune curajului său. Și spun că Dumnezeu luptă alături de el și atât de mult cred acest lucru, încât cedează totul în favoarea lui.”

După asasinarea lui Mihai

Johann Christian von Engel, istoric german, despre Mihai Viteazul:

„A contribuit și el și încă în mod deosebit, să abată barbaria turcească de la celelalte părți ale Europei… Vrem să așternem câteva flori pe mormântul unui principe valah care e de interes universal.”

Jean A. Vaillant, istoric francez, despre faptele lui Mihai Viteazul: „Astfel pieri la 43 de ani, victima unui asasinat laș, acest om mare… (…) Politician înzestrat, el a reușit să țină în șah timp de opt ani Ungaria, Polonia și Poarta; mare căpitan, el a știut să le învingă întotdeauna; bun cetățean, s-a făcut iubit de ai săi, din cele trei principate, iar ardelenii îl numesc încă regele lor Mihai și Alexandru cel Mare.”

Jean Henri Abdolonyme Ubicini, istoric italian, despre meritul care-i revine lui Mihai în Unirea celor TREI DACII:

„Mihai triumfase asupra tuturor dușmanilor săi. Stăpân pe trei principate, el reunea sub autoritatea lui toată vechea DACIE; puterea lui era recunoscută și confirmată de împăratul Germaniei. Chiar și Poarta îi trimise steag de domnie, sabia și sceptrul, embleme ale investiturii sale ca principe al Moldovei și Transilvaniei… (…)

Astfel pieri la vârsta de 43 de ani acest mare bărbat care va rămâne de-a pururi în istoria poporului român.

El a încercat să reunească într-un singur corp național pe toți locuitorii vechii DACII. Era o încercare grea. Totuși, în ciuda tuturor obstacolelor, poate dacă ar fi trăit mai mult, ar fi reușit să întemeieze un nou regat al DACIEI care ar fi atârnat greu în balanța Europei.”

 

Surse : 

http://www.certitudinea.ro/articole/istorie/view/odiseea-osemintelor-lui-mihai-viteazu-reconstituita-dupa-sursele-istorice-necunoscutul-de-la-plaviceni

cartea „Mihai Viteazul, Restauratorul Daciei și al Bisericii Strămoșești” – Marin Alexandru Cristian, doctor în istorie.

 

 

 

România, între pericolul rusesc şi cel unguresc

 

 

 

 

 

„La ora actuală putem spune că Europa este o moscovie peste tot, comunism.”

 

Părintele Justin Pârvu despre România, aflată între pericolul rusesc şi cel unguresc.

 

Dacă astăzi suntem în starea aceasta de descompunere este pentru că suntem luptaţi în răbdarea, în sărăcia şi în jertfa noastră, de cei care luptă împotriva lui Hristos.

Un rabin scria acum câţiva ani într-un ziar: „Sunt de 42 de ani cetăţean american, dar de 7000 de ani sunt cetăţean israelitean”.

Cam aşa ar trebui să gândim şi noi.
În contextul istoriei universale şi în contextul istoriei naţionale ţara noastră, România, a avut, are şi va avea un mare rol în tot jocul acesta de conflicte în care ne găsim astăzi.

Suntem aici o naţiune care în toate confruntările pe care le-am avut în istorie, cu toate naţiile şi barbarii, toţi hunii, toţi longobarzii, toţi gepizii, am fost sabia de apărare a Occidentului aici, în Carpaţii Răsăriteni.

Ei spun despre români că sunt înapoiaţi şi săraci, dar sărăcia noastră e bogăţia lor.
În 1944 veneau ruşii din Răsărit şi intrau în gospodăriile noastre, că ăştia erau rupţi de foame, aveau o pâine neagră de nu puteai să o pui în gură.

Şi au golit pe ostaşii noştri de hrana lor de război pe vreo 4-5 zile.

Îşi umpleau sacul cu pâinea noastră care era albă şi sănătoasă.

După ce s-au săturat de pâine şi şi-au umplut burţile de mâncare, se uitau la cizmele noastre şi:

„Davai, davai” şi după ce ne-au luat lucrurile, au început să caute ce mai au românii bun. Au văzut la noi mănuşi şi că una era pe mână iar pe cealaltă că era ţinută în mână şi intrau în magazin şi: „davai, davai mănuşi, trei mănuşi”. „Păi nu se poate trei mănuşi, numai două”.

„Dar voi cum purtaţi trei?”.

„Păi nu e aşa. Sunt două. Că una o ţii aşa provizoriu în mâna cealaltă”. Te întrebau cât e ceasul. Aveam nişte ceasuri Atlantic, bune, nemţeşti.

Dar ei au luat ceasurile cu tot cu fabrică în 1944 şi le-au dus în Siberia. Acolo le-au pus la dispoziţie nemţilor tot ce le trebuie ca să le facă ceasuri.

Nenorocirea mare era că nu prea ştiau să citească ceasurile.

Dacă îi întrebai cât e ceasul, îţi spuneau: „Cea lungă la trei, cea scurtă la două”…

Când au intrat în curţile românilor au crezut că toţi sunt chiaburi. Cereau: „vin, vin” şi după ce le dădeai un pahar, veneau după tine în beci şi nu mai aveau răbdare să bea cu paharul, trăgeau cu pistolul în butoi şi bea de acolo.

Deh, civilizaţie răsăriteană!…

Şi ei erau informaţi că aici sunt oameni sălbatici, că în Balcani sunt ţigani.

Când vrei să-ţi imaginezi o năvălire de barbari găseşti expresia cea mai potrivită în invazia ruşilor din 1944. Ceva de neînchipuit!…

Te îngrozeai numai când vedeai un veston sovietic. După ce au mâncat bine, după ce au băut bine: „ehe, haraşo, la voi în România”, au început să vadă ce obiceiuri avem, ce muzică şi cântece.

Şi se adunau pe la serbări să asculte, dar românul ca întotdeauna s-a apucat să cânte cântece sovietice: „Măi, dar voi n-aveţi cântece de ale voastre?”.

Şi au început românii noştri să le cânte cântece de ale noastre. Erau doi artişti de ai noştri: Stroe şi Vasilache. Pe una din scenele Bucureştiului apare Stroe de sus şi până jos numai ceasuri.

Şi n-a spus decât atât: „Greu a fost cu der, die, das, dar mai greu cu davai ceas”. Şi l-au luat de pe scenă şi l-au executat.

Noi n-avem niciun prieten în jur pentru că suntem ţară latină în insula asta slavă.

De aceea nu ne putem asimila şi nici contopi cu uşurinţă. Uitaţi-vă la unguri şi la pornirea lor nebună împotriva românilor.

Vor să vină la noi să ne ia cu totul, să se ducă până la Bacău dacă se poate. România aceasta a noastră este vizată mereu şi expusă pericolelor de împărţire între ruşi şi unguri.

În 1944 au apărut manualele de istorie ale lui Roller care deformau istoria.

Ele au dispărut pentru că erau prea banale în faţa Europei.
În Ardeal dacă întrebi un ungur unde este o prăvălie, zice: „Nem tudom a roman”.

El urăşte cu toată fiinţa lui această limbă. A crescut aici şi nu vrea să vorbească limba noastră.

Noi, în bunătatea noastră, ca să fim în pace cu toţi, mereu i-am lăsat de capul lor.

Dar şi smerenia şi bunătatea îşi au limitele lor. Mântuitorul i-a răbdat pe toţi, dar când a văzut că depăşesc limita bunătăţii, a pus mâna pe bici. „Cu cel ales, ales vei fi, cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici”.
Conform situaţiei actuale, ungurii nu au cum să dobândească autonomia, dar în viitorul apropiat posibil; depinde de noi.

Ei acum fac doar nişte teste, să vadă cam care este temperatura românilor, ca astfel să se pregătească şi să ştie cum să acţioneze.

Ei nu își doresc o autonomie în sine, ci doar un pretext pentru a ne putea sta în coastă, să genereze dezbinare, la ordinele marilor puteri.

Pentru că tot acest „dans” maghiar este şi în interesul occidentalilor, de aceea își permit o aşa îndrăzneală, însoţită de gesturi sălbatice.

Iar românii, la ora actuală, sunt stăpâniţi de duhuri străine, nu mai este duhul de altădată, sentimentul jertfei de neam, şi nici nu mai există o astfel de educaţie, ba dimpotrivă.

Tinerii noştri sunt încurajaţi să plece din ţară în lumea întreagă, şi în special cei care au capacităţi mai înalte, astfel încât ţara aceasta să rămână a nimănui.
Şi ajungem la scopul pe care duşmanii acestui neam îl urmăresc de zeci de ani: să nu existe o rezistenţă în zona asta balcanică.

Apoi, de unde să mai fie vlagă de român, dacă bieţii sunt crescuţi la televizor şi calculator, sleiţi de puteri sufleteşti şi fără un ideal sau o conştiinţă puternică?

De vină sunt şi profesorii care nu cultivă în sufletul elevului sentimente nobile, sentimente patriotice.

Pentru că în fond ce este patriotismul? Patriotismul este dragostea şi respectul faţă de înaintaşii noştri, voievozi, eroi şi martiri care şi-au dat viaţa pentru a ne oferi nouă o Românie puternică.

Nu, acum schimbă istoria din manualele şcolare şi îl îndobitoceşte ca să nu mai ştie românul de unde vine şi încotro se duce.

Ce respect să mai aibă românii faţă de înaintaşii lor, dacă ei nu au respect nici măcar faţă de părinţii lor, acceptând să fie scoase din buletinele de identitate numele părinţilor.

De altfel s-a ajuns la un punct foarte înaintat al globalizării.

La ora actuală putem spune că Europa este o moscovie peste tot, comunism.

(Text preluat din cartea „Ne vorbeste Părintele Justin”, Editura Meteor Publishing )