CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

„Nu am primit Transilvania cadou!”: Un interviu cu academicianul prof. Ioan Aurel Pop,rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj. VIDEO


 

 

Imagini pentru ioan aurel pop photos

 

 

Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, ca de altminteri tot sistemul de tratate de la Paris, din anii 1919-1920, nu a făcut decât să recunoască justețea deciziilor luate de românii înșiși. Conferința de pace de la Paris a fixat noua hartă a Europei valabilă, în multe privințe, până astăzi și reprezintă prima decizie din istorie a marilor puteri, care au ținut seamă, în mare măsură, de voința popoarelor (polonez, ceh, slovac, român, sârb, croat, sloven, lituanian, leton, eston), consfințind și destrămarea imperiilor multinaționale (german, austro-ungar, rusesc, otoman).

Pentru România, Trianonul a însemnat recunoașterea granițelor etnice aproape firești ale statului nostru înspre vest. Actul respectiv a consfințit controlul oficial al statului român asupra a încă circa 100.000 km pătrați.

Să nu uităm că România antebelică avea doar 137.000 km pătrați (Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova dintre Carpați și Prut, fără Bucovina și fără Basarabia) și că după Marea Unire avea 296.000 km pătrați.

 

 

 

 

Harta disoluţiei  Austriei şi Ungariei după Primul Război Mondial

 

 

Tratatul de la Trianon a pus o anumită ordine în regiunea Europei Central-Orientale, dând Slovacia slovacilor, Croația croaților și Transilvania românilor, în acord cu dreptul popoarelor majoritare la autodeterminare.

Se vorbește în zilele noastre despre Departamentul Trianon 100, înființat de Ungaria. La ce se referă acesta?

De fapt, nu este vorba despre un departament guvernamental, cum înțelesesem și eu inițial, și cum a preluat greșit presa noastră, prin analogie cu ceea ce s-a petrecut în România.

Ungaria nu face asemenea erori de ima­gine.

Este, de drept, un departament de „cercetare”, intitulat modest „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, plasat în cadrul Academiei Ungare de Științe, care a câștigat un „grant” guvernamental eșalonat pe cinci ani.

Numele său oficial ales, „Elan-Trianon 100″. Cu alte cuvinte, acest colectiv de aproape 25 de oameni are bani de cercetare și de diseminare în Ungaria și în lume a rezultatelor „cercetării”.

Uniunea Europeană nu se amestecă în asemenea chestiuni, pentru că problemele de acest fel – bine gândite – nici nu vizează în mod oficial propaganda ostilă cuiva.

Dar noi, care nu ne-am născut ieri, știm care este poziția de fond a Ungariei în ultimul secol: de a nu accepta apartenența Transilvaniei la România, de a vorbi mereu de drepturile sale „istorice” asupra Transilvaniei, de a susține emigrarea târzie a românilor din Balcani, ca păstori necivilizați etc.

Eu însumi am participat la multe întâlniri de acest fel în Europa și SUA, după 1989, în care istorici și oameni politici din țara vecină prezentau lucrurile în acest fel.

Or, ceea ce s-a întâmplat la Trianon în 1920 este un fapt foarte simplu și fără ambiguități: marile puteri de atunci au recunoscut ceea ce românii deciseseră în acord cu dreptul internațional; este clar că, dacă românii ar fi greșit, comunitatea interna­țională nu ar fi făcut Transilvania cadou României!

Mai mult, după al Doilea Război Mondial, la Conferința de pace de la Paris din 1946-1947 și în alte câteva împrejurări, instanțele interna­ționale acceptate și legiuite au recunoscut același lucru, anume apartenența Transilvaniei la România.

Prin urmare, cercetarea împrejurărilor în care s-a adoptat Tratatul de pace de la Trianon – deși tema este foarte bine cunoscută – se poate face oricând (mereu ies la iveală noi surse și se pot propune noi linii interpretative, în limitele adevărului), dar nu în scopuri revizioniste, de reorientare a opiniei publice inter­na­ționale. Până acum, din păcate, asemenea inițiative ale țării vecine, ale unor organizații și persoane din țara vecină au utilizat adesea datele istoriei în chip interesat, ca să lovească în România.

Cea mai elocventă dovadă este directiva dată de guvernul ungar, prin MAE de la Budapesta, ca diplomații maghiari să nu participe la evenimentele legate de celebrarea Zilei Națio­nale a României. Or, Ziua Na­țională a României se sărbă­torește la 1 Decembrie tocmai în amintirea unirii Transilvaniei cu România!

Dacă acest eveniment îi jignește pe oficialii unguri, cum să ne așteptăm la o tratare obiectivă din partea ungară a deciziei democratice luate la Alba Iulia acum un secol și ratificate pe plan internațional de Conferința Păcii de la Paris, din 1919-1920?

Tipuri de națiuni în Europa

Care sunt elementele constitutive ale unei națiuni? Limba, o credință religioasă, o populație, un spațiu comun, o cultură, sângele, atașamentul față de anumite valori?

Și în teoretizarea națiunilor sunt mai multe interpretări. Unii consideră națiunile drept alcătuiri politice statale recente, formate prin voința deliberată a oamenilor.

Pentru aceștia, statul se confundă cu națiunea. Alți exegeți văd evoluția îndelungată a comunităților etnice până la stadiul de națiune, adică privesc națiunile ca unități organice, născute de-a lungul secolelor, începând cu Evul Mediu sau chiar cu Antichitatea, și bazate pe limba, originea, credința, obiceiurile, tradițiile comune.

Primul set de opinii invocate fac parte din viziunea modernistă, care consideră națiunile drept realități limitate și temporare, aflate acum pe cale de disoluție, într-o lume globală.

Celălalt set de teorii se bazează pe primordialism sau perenialism, susținând că na­țiunile s-au născut dincolo de voința unor indivizi și că au o existență îndelungată, care nu poate fi decisă de organele statelor sau de cele suprastatale.

De exemplu, Franța este prototipul sta­tului-națiune, în care toți locuitorii care au documente oficiale de francezi, sunt consi­derați „de naționalitate franceză”.

Cu alte cuvinte, aici cetă­țenia și națio­nalitatea se confundă. În multe alte locuri de pe pământ, na­țiunea se leagă de stat, dar nu se confundă cu acesta.

De exemplu, în cazul României, este corect să se spună că circa 90% dintre cetățenii săi sunt români, circa 6% sunt maghiari, 2,5% romi (țigani), cam 1,5% slavi.

În definirea unei națiuni de tip organicist nu predomină un singur element, ci se iau în considerare mai multe, de la limbă și origine până la credință și cultură.

„Sângele”, adică originea biologică, nu are, practic, nici o importanță fără educație, iar absolutizarea acestei caracteristici conduce, de regulă, la teorii rasiale.

De aceea, anumite întrebări vulgarizatoare („Cât la sută suntem daci, sau romani, sau cumani, sau slavi?) nu au nici o legătură cu realitatea și nu trebuie puse.

Toate națiunile din lumea asta sunt amestecuri etnice și nu există nici o „națiune pură”. Dacă azi iau un copil român de doi ani – care spune „mamă” și „tată” în românește – și îl duc în Spania, încredințându-l unei familii de spanioli să-l crească și să-l dea la școală, la douăzeci de ani, el va fi un bun spaniol; iar dacă nu-i va spune nimeni că s-a născut român, nu va avea nimic de-a face vreodată cu România și cu națiunea sa de origine.

Altfel spus, sentimentul apartenenței naționale se dobândește prin educație, nu automat, prin naștere, deși există cele mai mari șanse ca, dacă te naști român, să rămâi și să fii de naționalitate română.

Teritoriul are mare importanță în teoriile organiciste, dar nu neapărat teritoriul organizat politic drept stat, deși statul național este principalul instrument de organizare, de protecție și de conservare a unei națiuni. De ce spun asta?

Pentru că un român din Ucraina de azi se simte, de regulă, membru al națiunii române și nu al celei ucrainene, așa cum un maghiar din Slovacia sau România se consideră membru al națiunii maghiare, nu al celei slovace sau, respectiv, române.

Eu consider că viziunea perenialistă asupra națiunilor – dacă nu este exagerată și absolutizată – definește mai bine comunitățile despre care vorbim aici.

O națiune antagonizată este ușor manipulabilă

De ce a ajuns națiunea română să fie stigmatizată, ba chiar desființată de unii „intelectuali” români?

Intelectualii și politicienii (elitele) nu sunt „făcători” de na­țiuni, dar au un rol foarte important în modelarea națiunilor, în orientarea lor, în formarea profilului național al unor grupuri din cadrul națiunilor.

Românii au fost un popor vitregit de soartă în această parte de Europă, nu au ajuns niciodată să formeze o mare putere, nu au dobândit sentimentul de stăpâni care să le confere o anumită siguranță, o aroganță sau o prestanță în raport cu alții.

S-au tot zbătut să existe ca națiune egală cu altele și să aibă și ei un stat al lor. Au reușit până la urmă, dar cu mare greutate, și au rămas, poate, copleșiți de ideea națională, de reușita ei, de afirmarea ei, de recunoașterea ei de către alții.

Chiar sub comunism, după circa un deceniu rușinos, când am trăit sub „interna­țio­nalism proletar”, de fapt sovietic, și când aproape toate valorile românești erau prohibite, am avut alt deceniu de oarecare echilibru, pentru ca, strânși cu ușa tot dinspre Răsărit, să alunecăm încet spre acel „naționalism comunist” care ne-a făcut mult rău și pentru care ni s-a pus în Occident un stigmat greu de eliminat chiar și azi.

După căderea comunismului, mulți intelectuali au crezut că este de bonton să se dezică de valorile naționale, demonizând națiunea română, din pricina căreia – chipurile! – se produseseră multe crime, nedreptăți etc.

Faptul s-a petrecut, pe de o parte, pe fondul luptei sincere pentru „integrare europeană și euroatlantică” (majoritatea românilor voiau să scape de capcana comunismului, a URSS, a Rusiei, a Estului), iar pe de alta, al intervenției copioase a unor ONG-uri interna­țio­naliste, globaliste din Occident și Orient, dornice să submineze rapid statele naționale și na­țiunile ca forme de coeziune.

Aceste organizații, aparent nevinovate, umaniste, democratice, au venit și cu bugete generoase, cu fundații și asociații, cu burse grase, cu idei de reviste și de școli înalte, în care limba țării să nu mai fie acceptată.

Era, până la urmă, normal ca intelectualii care s-au înfruptat și se înfruptă lacom din aceste fonduri globalizatoare „dezinteresate” să fie globaliști, să-i condamne pe români ca fiind nemernici, leneși, gregari.

O națiune cu o coeziune puternică este ea însăși o entitate puternică și demnă, greu de clintit, pe când una slăbită, antagonizată, divizată, dezorientată ajunge o trestie în bătaia vântului, manipulabilă, modelabilă, simplu de umilit. Acești intelectuali despre care vorbiți se pretează la acest joc foarte serios, majoritatea din interes bine alimentat periodic, puțini din naivitate și spirit de frondă, din teribilism adolescentin, din dorința de a fi în vogă.

Pe măsură ce se ridică „edificiul” lor globalizator, se surpă marea unitate și admirabila coeziune a națiunii române. În tot acest timp, în lume, din Regatul Unit și până în SUA și din Polonia până în Olanda se întăresc națiunile, se fortifică sentimentele de solidaritate și de opoziție față de integrări forțate și de internaționalisme prost gândite.

Ca să construiești bine Uniunea Europeană ai nevoie de subiecți, de entități pe care să le pui laolaltă, iar aceste entități valabile sunt, în acest moment, națiunile și statele care adăpostesc câte o națiune sau mai multe națiuni.

Nu poți desființa națiunile prin decret prezidențial sau prin hotărâre de guvern!

Demnitatea de a fi român

Ce rol mai are națiunea azi, într-o lume globală?

În lumea noastră, care se vrea globală, națiunile sunt entitățile care ar putea alcătui globalitatea, dacă am ști cum s-o facem. Din păcate, nu știm destul de bine!

Lumea globală previzibilă va fi formată tot din națiuni, convinse că este bine să alcătuiască un concert și să trăiască într-o lume simfonă. Altminteri, tot efortul va fi de prisos. Dacă lumea globală viitoare va fi imaginată din simpli atomi fără personalitate și fără voință, atunci trebuie să ne emendăm ima­ginația, fiindcă nu conduce la nimic fezabil sau conduce la utopii. Națiunile ne fac mai siguri de noi, mai umani, mai compatibili cu lumea. Nu cred că putem fi universali dacă nu suntem și naționali.

La ce se referă identitatea națională? Doar la partea culturală, istorică, civiliza­țională, sau și economică?

Identitatea națională românească sau felul de a fi român „în cuget și-n simțiri” se referă la aspecte foarte complexe, care nu sunt mereu identice și nici imuabile.

Mulți români se simt români fiindcă vorbesc româ­nește, alții fiindcă se roagă românește și merg în biserici ortodoxe românești, alții fiindcă se consideră urmașii romanilor, alții fiindcă doinesc și jelesc ca pe la noi, alții pentru „codrii verzi de brad și câmpurile de mătasă” etc.

Partea economică a iden­tității noastre a fost absolutizată de comuniști – sub impulsul URSS -, care vorbeau de „piața națională unică”, dar ea există.

Cultivatorii de pământ și păstorii noștri și-au menținut identitatea românească arând, semănând, săpând, cosind, culegând, mergând la seceră și la coasă, crescând animale, adică „vite mari și mici”.

Omul este singura ființă care muncește, adică desfășoară o activitate conștientă, ca să aibă din ce să trăiască. Dar și munca se face după obiceiurile grupului, ale comunității și poate deveni o marcă a identității.

Poate exista identitate fără suveranitate?

Categoric! Identitatea românească s-a format în timp, încă din finalul etnogenezei românilor, adică de prin secolele al IX-lea și al X-lea încoace, în vremuri când foarte mulți români trăiau sub stăpâniri străine.

Cu alte cuvinte, identitatea noastră s-a manifestat și atunci când elita dominantă, instituțiile statului și bisericile oficiale nu erau românești.

Să ne gândim la românii din Transilvania care, exceptând scurta perioadă de domnie a voievodului Gelou, „un anumit român” (care a domnit peste o regiune mică din zona Cluj, Dăbâca, Sălaj), s-au aflat sub suveranitatea Regatului Ungariei, apoi în vremea principatului autonom, sub suveranitate otomană, în exterior și sub dominația celor „trei națiuni și patru religii” neromânești, în interior, apoi sub habsburgi etc.

Să ne gândim la românii din cetățile de la Dunăre, din Dobrogea, din Cetatea Albă și Tighina, din Banat, care s-au aflat sub turci; la cei din Bucovina, de sub habsburgi, din Basarabia, de sub ruși.

Cu toții au rămas români, s-au purtat ca români și au transmis mai departe românitatea, fără să aibă avantajul unei clase politice românești respectate și puternice.

Pentru mulți dintre ei, singura instituție rămasă românească a fost biserica, iar preoții și diecii le-au fost singurii învățători și susținători ai na­țio­nalității.

Dar asta nu înseamnă că se poate trăi la nesfârșit așa. Fără suveranitate, națiunile se împuținează, iar oamenii ajung, în parte, să se rătăcească pe căi abătute.

Toate națiunile s-au luptat, de-a lungul vremii, pentru libertate națională și pentru stat național suveran și independent.

Firește, suveranitatea și independența sunt relative, ca orice lucru omenesc, dar s-a tins mereu spre ele.

Ce trebuie să fim mai întâi: români sau europeni?

După cum v-am spus, nu văd o incompatibilitate între cele două calități sau apartenențe. Ba, aș zice că, spre a putea fi un bun european, este necesar să fii mai întâi român, francez, german, polonez. Europa nu este formată din vid sau din indivizi amorfi, ci din varii comunități de oameni, între care, de departe, predomină națiunile și statele naționale.

Când România a fost acceptată, acum zece ani, în UE, ea nu a fost un subiect anonim, ci o țară cu cetățeni români și cu etnici români (circa 90% dintre cetă­țenii României sunt de națio­nalitate română).

Prin urmare, am devenit europeni (în sens de membri ai UE) ca români și nu ca cetățeni ai universului.

Și nici nu ne-a cerut Bruxelles-ul și Strasbourg-ul – până în prezent – să ne autodes­ființăm, să ne aneantizăm, să ne facem altceva decât români. Dar lipsindu-ne unora dintre noi demnitatea de a fi români, ne lipsește și calitatea de europeni.

Este evident că sunt și păreri opuse, adică sunt oameni și forțe care pretind să ne lepădăm de neamul nostru, ca să devenim europeni, să ne uităm limba, stirpea, credința, țara.

Dacă am avea cultura necesară, dacă am mai acumula cunoștințe, dacă am mai avea spirit critic, dacă am discerne și dacă am putea distinge valoarea de nonvaloare și adevărul de minciună, ne-ar fi simplu.

Așa însă plutim mulți dintre noi în ape tulburi, amăgiți de aparențe și de primul venit.

(Un interviu realizat de Augustin Păunoiu pentru Ziarul Lumina).

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/03/17/harta-politica-a-europei-dupa-primul-razboi-mondial/

 

 

 

VIDEO:

 

Acad. Ioan-Aurel Pop – Identitatea și unitatea românilor – conținut, vechime, forme de manifestare


 

 

Anunțuri

05/06/2017 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , ,

20 comentarii »

  1. A republicat asta pe radupopescublog.

    Apreciază

    Comentariu de Radu | 05/06/2017 | Răspunde

  2. Rar întâlnesc pe acest blog o scriere cu care în mare parte sunt deacord. În afară de câteva inexactități în mare parte îl consider un articol pe drept bun.
    Este bine descris, un membru al unei națiuni nu se naște și devine prin limbă și cultură. O națiune nu se definește prin teritoriu ci prin apartenența la aceeași cultură. Românii și-au dorit integrarea europeană dorind scăparea din influența estică/rusă. Acest lucru era și este manipulat de o parte și de cealaltă prin diferite metode (morale sau imorale).
    Dar trebuia aduse unele precizări:
    1. Nu se dorește, sau forte rar se dorește federalizarea României. O Românie împărțită în 3-4 bucăți nu este dorit de marea majoritate. O asemenea împărțire nu dă rezultate bune, o entitate administrativă este încă prea mare pentru o descentralizare, dar deja prea slabă pentru o concurență reală cu regiunile din vestul Europei. În schimb este de dorit o regionalizare, fie ea nou creată fie prin regiuni tradițională, dar gândită pentru funcționalitate.
    2. Împărțirea Europei la finele primului război mondial nu s-a făcut după principiile wilsoniene . Aici putem aminti împărțirea Austro-Ungariei, dintr-un imperiu multinațional s-a format mai multe state multinaționale fără a interoga nici măcar o singură dată dorințele popoarelor, ba din contră, încălcând acestea (sunt nenumărate exemple: sudul Slovaciei, cu o majoritate de 90% maghiară, Transcarpatia cu o majoritate de 55% integrată în Ceho-Slovacia, Statul Bănățean, care cu o lună înainte de Alba-Iulia declarase independența).

    Apreciază

    Comentariu de Zsolt | 07/06/2017 | Răspunde

    • Nu ştiu care a fost gândirea marilor decidenţi ai Păcii după primul război mondial, atunci când au dat Cehoslovaciei o regiune de graniţă în care marea majoritate a populaţiei erau unguri.
      Tot aşa a fost o greşeală cedarea regiunii sudete cătrre Cehoslovacia, în condiţiile în care majoritatea absolută acolo o formau germanii…
      În ceea ce priveşte Republica Bănăţeană, o iniţiativă a germanilor (şvabilor bănăţeni) la data respectivă, populaţia acesteia era de 1.582.133 persoane, dintre care 592.049 români (37,42%), 387.545 germani (24,50%), 284.329 sârbi (17,97%), 242.152 unguri (15,31%), precum şi comunităţi de slovaci, croaţi (caraşoveni) şi ruteni.
      S-a încercat La negocierile dintre Aliați, Banatul nu era prevăzut să fie acordat Serbiei …
      … ci României. Cu toate acestea, Serbia a ocupat întregul Banat, revendicându-l !

      La vremea respectivă proportia sârbilor reprezenta in totalul populatiei Banatului 17,97%, fiind al treilea grup etnic, după români și germani.
      La 31 octombrie 1918, are loc o mare demonstrație de stradă la Timișoara si in aceeași zi, în sala cazarmei militare, are loc o întrunire a celor mai importante personalități politice și militare locale, înființindu-se un Consiliu Național al Banatului, cu reprezentanți ai celor mai importante etnii din Banat: români, germani, sârbi și unguri.

      Cu o zi înainte, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria și locotenentul colonelul Albert Bartha, șeful Statului Major al Comandamentului Militar Timișoara, au participat, în Budapesta la întrunirea liderilor politici maghiari.
      Întorși la Timișoara, au au avut convorbiri în seara de 30 octombrie cu fruntașii maghiari locali decizând ca la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstrația de stradă, să proclame Republica Autonomă Bănățeană, în cadrul Ungariei< și să înființeze Sfatul Poporului din Banat, subordonat guvernului din Budapesta.
      Aşadar, hai să fim serioşi,s-a încercat o manevră folosindu-i pe germani (24,50%), pentru a instaura conducerea celor 15,31% unguri în această regiune,astfel încât, pe cale de consecinţă, să se ataşeze această regiune la Ungaria…
      Uite că nu s-a putut ca un număr de 15,31% unguri să poată deveni dominant aşa cum fusese până atunci…

      Într-un comunicat adresat populației, Consiliul Militar Național Român din Timisoara arăta că s-a atașat Consiliului Național Român Central de la Arad și că va recunoaște numai dispozițiile acestuia.
      Era o declarație fermă prin care respingea ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănățene în cadrul Ungariei și totodată o exprimare limpede a voinței de Unire cu România.

      La mijlocul lunii noiembrie, situația din Timișoara s-a complicat și mai mult. În baza unei Convenții Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia retrasă la nord de râul Mureș.

      Revendicat în granițele sale naturale, până la Tisa și până la Dunăre, Banatul a sfârșit prin a fi împărțit între România și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, în proporție de circa 2/3 României și 1/3 Regatului sârb.
      La 28 iulie 1919 administrația română s-a instalat în Banat, iar Gheorghe Dobrin a fost numit prefect pentru județul Caraș-Severin cu sediul la Lugoj, iar Aurel Cosma la Timișoara, pentru județul Timiș-Torontal, cu sediul la Timișoara.

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 07/06/2017 | Răspunde

      • Începem să cădem în comun acord.
        Dvs spuneți:
        „Nu ştiu care a fost gândirea marilor decidenţi ai Păcii după primul război mondial, atunci când au dat Cehoslovaciei o regiune de graniţă în care marea majoritate a populaţiei erau unguri.”
        Și mai departe:
        „Tot aşa a fost o greşeală cedarea regiunii sudete cătrre Cehoslovacia, în condiţiile în care majoritatea absolută acolo o formau germanii…”
        Ciudat, chiar dvs. dați și răspunsul, într-adevăr referitor la Banat, dar același principii au funcționat și în cazul sudului Slovaciei, al regiunii sudete din Cehia, chiar al Transcarpatinei, ș.a.m.d. :
        „Banatul nu era prevăzut să fie acordat Serbiei …
        … ci României”
        Asta este realitatea tratatelor de pace încheiate după primul război mondial. Cui era prevăzută! Putem să discutăm de drepturi istorice, sau cine a fost primul în Ardeal, de majorități relative sau absolute după un sau celălalt recensământ, este indiferent.
        Tratatele de pace după al doilea război mondial puteau să corecteze greșelile (printre altele apartenența regiunii sudete, sudul Slovaciei, Ardealului de Nord, Banatului (Voivodinei), etc.) tratatelor de pace care încheiau primul război, dar din diferite motive nu s-a făcut.

        Apreciază

        Comentariu de Zsolt | 08/06/2017

      • Din cîte vedem,d-ta eşti acela care îţi exprimi acordul cu cu spusele mele privitoare la principiul apartenenţei unui teritoriu în baza principiul majorităţii etniei avute de populaţia care îl locuieşte şi al drepturilor istorice.

        Kosovo aparţine atât din punct de vedere al majorităţii etnice cât şi istoriceşte vorbind, poporului albanez şi este un teritoriu învecinat cu ţara-soră, Albania. Oricât s-ar văita Serbia, Kosovo tot pământ albanez rămâne.
        Sudul Slovaciei, aflat pe graniţa cu Ungaria e locuit majoritar de unguri,după cum si sudeţii erau populaţi majoritar de germani, până după 1945 când aceştia au fost expulzaţi în masă în Germania.
        Asta nu înseamnă că putem extinde astfel de raţionamente lipsite de fundament,la Banat.
        E de toată jena cum gândeşti d-ta când crezi că 15 % unguri bănăţeni sau coloniştii şvabi ceva mai numeroşi, ar fi avut dreptul să hotărască soarta Banatului, atâta vreme cât băştinaşii români care erau cei mai numerosi în această provincie de graniţă cu România, doreau unirea cu România.
        Partea de Banat care a revenit Serbiei se afla şi se află în aceiaşi situaţie cu Banatul românesc din punctul de vedere al existenţei unei minorităţi maghiare, astfel încât în aceasta dispută din ce în ce mai estompată între România şi Serbia, Ungaria nu poate ridica pretenţii de nici un fel.
        În fapt, linia de demarcaţie între Serbia şi România s-a păstrat până astăzi, cu excepţia unei rectificări de frontieră care a avut loc în 1923.
        La 24 noiembrie 1923, România şi Regatul Sârb au încheiat la Belgrad un protocol pentru un schimb teritorial. România se angaja să cedeze comunele Pardany, Modoş, Surgan, Crivobara şi Nagy Gaj, în timp ce Regatul Serbiei ceda României Beba Veche, Pusta-Kerestur, Ciorda, Iam-ul şi oraşul Jimbolia.

        Eu nu văd în spusele mele nici cea mai mică tendinţă de a aproba visele unora de refacere a Ungariei Mari, prin realipirea tuturor fostelor posesiuni coloniale ale acestei ţări de până la 1918.
        Eu m-am referit la teritorii de graniţă care ar fi putut rămâne Ungariei în virtutea faptului că erau populate majoritar de unguri, cum a fost cazul regiunea oraşului Sopron (Odenburg),care împreună cu alte opt sate maghiare au optat în anul 1921 să rămână în componenţa Ungariei.
        Austria nu a urmărit contestarea tratatului de pace de la Saint-Germain-en-Laye din 1919 care îi atribuise Oldenburgul şi satele limitrofe şi a acceptat voinţa ungurilor de acolo de a se uni cu Ungaria.
        Ce legătură au spusele mele de până acum cu ideea năstruşnică a unirii tuturor ungurilor din aşa numitul „bazin carpatic” într-un stat în care ei, ungurii, ar fi minoritari?

        Apreciază

        Comentariu de cersipamantromanesc | 08/06/2017

  3. Sudul Slovaciei este până-n prezent majoritar maghiar, în 1921 populația Slovaciei de acum era 21% de etnie maghiară, zona respectivă în 1910 era de 30% de etnie maghiară (diferența reiese din schimbul de populație și din schimbarea de etnie al populației de origine mixtă dpdv. etnic). Dar ce legătură are acesta cu împărțirea Ardealului? Respectiva fâșie a fost acordată Slovaciei după criterii economice (ieșire la Dunăre, teritorii agricole, etc.) La fel fâșia de vest din Ardeal cu orașele mari de la graniță ca Arad, Oradea, Satu-Mare și satele din jurul acestora, deși era majoritari maghiari au fost lăsate României ca acesta din urmă să aibă infrastructură în vestul țării (drumuri, căi ferate, industrie). Enclava secuiască, altă majoritate maghiară a fost unită fără voie în România ca să nu se formeze o enclavă în interiorul acestea. Problema banatului am discutat mai sus, un teritoriu cu o majoritate relativă română. Fâșia din sudul Ardealului iarăși era dominat de sași cât și zonele din jurul Bistriței. Așadar vorbim de peste 2/3 din Ardeal unde românii nu aveau majoritate, în multe situații nici majoritate relativă. În acest caz după principiile wilsoniene s-ar fii format numai enclave românești în Ardeal, și nu invers.

    Apreciază

    Comentariu de Zsolt | 09/06/2017 | Răspunde

    • Ce basm mai e şi asta că in trei sferturi din Ardeal românii erau minoritari? Asta chiar că întrece toate născocirile propagandistice ungureşti pe care le-am auzit până acum !
      În plus, din câte văd, d-ta uiţi să vorbesti de numeroasa populaţie românească din Ungaria propriu zisă.
      Iată ce scria cu jumătate de secol înainte, Baronul Miklós Wesselényi de Hadad un om de stat maghiar, lider al casei superioare a Dietei, membru al Consiliul Academiei de Științe,un aristocrat maghiar proeminent și bogat, fiul lui Baron Miklós Wesselényi și al Ilonei Cserei, născut la Jibou și educat la castelul tatălui său de către Mózes Pataky în cea mai patriotică direcție:

      “În actuala epocă a naționalităților evoluate și pe cale de evoluare, spiritul înalt al sentimentului național a inspirat și neamurile și națiunile de origine și limbă valahă.
      Aceste neamuri, care își trag originea și limba, în mare parte, de la marea gintă a Romei, oricât de dejosite și umilite prin apăsare și stârcire de-a lungul veacurilor, nu și-au uitat niciodată cu totul strălucita lor origine.
      Iar acum simt cu ardoare că un neam de aproape 7 milioane (În Valahia sunt aproximativ 2.000.000, în Moldova 1.200.000, În Basarabia 1.000.000, în Bucovina 500.000, în Transilvania 1.010.080, iar în Ungaria 1.085.000 de valahi. În total 6.795.000 de suflete.), care își are o origine a sa, o limbă a sa, ba chiar aceleași datini și fel de a fi, și care locuiește o porțiune de pământ a Europei, ce-i drept politicește împărțită în mai multe părți, dar geograficește unitară, mare ca întindere și înzestrată de natură cu cele mai mari bogății, poate avea viitor și se vede a fi chemat la existență națională.” (Vezi pagina de mai jos):

      Cum să fi făcut unirea şi cu aceşti români diin Ungaria propriu zisă, când între noi si ei se interpunea o populaţie ungurească?
      Cum să faci unirea cu românii din Ucrainade la Nipru, sau cei din nordul Greciei, când între noi si ei se interpun sute de kilometri populati de alte neamuri ?
      Tot aşa e povestea şi cu ungurii şi cu alte popoare…

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 09/06/2017 | Răspunde

  4. Eu am vorbit de situația de dinaintea și imediat după primul război mondial, bazat pe recensământe moderne din 1910, și în mare parte confirmat la recensământul din 1930 și nu de niște date în mare parte estimative (diferențele dintre cele două recensământe nu constituie subiectul discuției).
    Vorbim de:
    1. Fâșia de Vest, de la Arad până la Satu Mare anexată României și cu o populație net majoritar maghiar.
    2. Fâșia din sudul Ardealului cu o populație însemnată de sași:

    3. Ținutul secuiesc.
    4. Banatul multinațional.

    O privire de ansamblu asupra naționalitățile Regatului Maghiar îl dă „harta roșie” al lui Teleki Pál:

    Aici putem vedea realitatea răspândirii etniilor, luat în calcul aria răspândirii cât și numărul populației.

    Apreciază

    Comentariu de Zsolt | 12/06/2017 | Răspunde

    • Harta lui Teleki se referă la densitatea populaţiei pe km.pătrat. De unde reiese că ungurii ar fi majoritari în Transilvania, de la culoarea roşie ? În plus, ce amestec au saşii şi şvabii aici ?
      Cumva doriţi să spuneţi că ar fi dorit să se unească cu Austria sau Germania, peste Ungaria sau că şi-ar fi dorit o republică separată de Rpomânia?
      E interesant cum se încearcă să se acrediteze ideea că Banatul „multietnic” n-ar fi chiar pământ românesc,chiar dacă românii erau populaţia cea mai numeroasă şi erau băştinaşi , dacă tot trăiau acolo 24% şvabi relativ recent colonizaţi şi 15 % unguri. Nu-i aşa ungurii ar fi meritat să rămână naţiune dominantă în Banat?

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 12/06/2017 | Răspunde

      • P S. :
        – Ce dovezi scrise despre o migraţie masivă a albanezilor şi italienilor la 1348, pe teritoriul de azi al României cunoşti d-ta că ar exista ? Unde aţi citit asta ?
        – Vorbeaţi şi despre o strămutare masivă de români din Oltenia şi Moldova, în Ardeal. Conform căror documente şi în ce an credeţşi că s-a întâmplat acel exod?

        – Eu am cunoştinţă de un prim document scris care relevă că fenomenul migraţiei populaţiei transilvănene care s-a produs la sud de Carpaţi este Diploma lui Bela IV – regele Ungariei – de la 1247, prin care se luau măsuri de interzicere a emigrărilor.
        Transilvania a revărsat valuri de populaţie în Ţara Românescă şi Moldova. Cauza principală a constituit-o reprimarea socială, culturală, bisericească, politică şi economică la care a fost supusă în mod sistematic populaţia băştinaşă.
        Autorităţile şi nobilimea maghiară i-a privat de la început pe români de pământ, transformându-i în şerbi. după care li s-au luat până şi drepturile politice şi civile, rezervate numai celor trei naţiuni dominante privilegiate, deşi venite mai târziu în Transilvania, prin acel faimos «Unio Trium Nationum» de la 1437.

        O cauză importantă a emigrării românilor transilvăneni în Ţara Românescu, a fost dezvoltarea agriculturii în Principate. Ţara Românescu devenise nu doar grânarul Imperiului Otoman, ci chiar şi cel al Europei Centrale, astfel că avea nevoie de multă mână de lucru. Libertatea de navigaţie, care era garantată de Poartă, a contribuit la dezvoltarea agriculturii. În aceste condiţii, domnitorii Ţării Româneşti acordau o serii de beneficii străinilor care doreau să se stabilească în ţinuturile lor.

        În anul 1776 s-au înfiinţat la Bucureşti şi Craiova Isprăvnicate al „ungurenilor” veniţi din Ardeal.
        Ele aveau să se ocupe cu organizarea în slobozii a românilor veniţi din Transilvania, care doreau să se stabilească definitiv în Ţara Românească. Pentru aceasta, li se asigura o administraţie separată de cea a pământenilor, având ispravnici, zapcii şi pârcălabi proprii.
        Românii transilvăneni au fost cunoşcuţi în Ţara Românescă mai ales sub denumirea generică de „ungureni“, ca unii ce veneau din Ţara Ungurească, dar şi sub denumirea de mocani (cei din Bărăgan şi Dobrogea), ţuţuieni, bârsani sau moroieni (trocari).
        Cred că aveţi cunoştinţă şi de secuii migranţi din Ardeal spre Moldova în număr mare (noi le zicem ciangăi) si spre Muntenia în zona Urlaţi,localitate care pănă prin 1840 se numea Săcuieni şi alternativ Saac şi era centrul administrativ al unui judeţ întreg populat de secui.

        Judeţul Săcuieni (Saac) a fost unul din cele 17 judeţe istorice care au existat înainte de 1829 în Ţara Românească. Colonizarea a început, se pare, pe vremea cavalerilor teutoni (1211-1225, iar Judeţul avea ca stemă doi butuci de vie.
        Una dintre primele atestări documentare ale acestui judeţ este din 1577, un document în care se face referire la localitatea Salcia, menţionată într-o listă a „megieşilor” care aleg partea nobilului Radu din moşia Poieni, judeţul Saac.
        Printr-un hrisov din septembrie-decembrie 1636 mănăstirea Slobozia primea de la domnie o vie în dealul Năenilor, judeţul Saac, iar la 29 mai 1677 voievodul muntean Gheorghe Duca confirmă mănăstirii Slobozia lui Ianache drepturile sale asupra bunurilor schitului Apostolache, din judeţul Saac.
        Reşedinţa judeţului s-a aflat iniţial la Urlaţi până cel târziu în 1645, an în care a fost mutată la Vălenii de Munte şi apoi, în 1781, mutată la Bucov.
        Judeţul a fost desfiinţat la 1 ianuarie 1845 şi împărţit între judeţele Prahova (cea mai mare parte – bazinele râurilor Teleajen şi Cricovul Sărat şi zona de câmpie până la Mizil) şi Buzău (partea de est).
        La 1 iulie 1842, în judeţul Săcuieni trăiau 10.892 de familii.
        Despre ceangăi nu vă mai scriu, pentru că sunt convins că aveţi cunostinte despre ei.
        Mă întreb totuşi dacă dv. militaţi şi în favoarea obţinerii de către acesti vorbitori de maghiară ancestrală, a unei autonomii teritoriale sau chiar a independenţei de România ?

        Apreciază

        Comentariu de cersipamantromanesc | 13/06/2017

  5. 1. Răspundeți vă rog la întrebarea de ce îi aparține României orașele Arad, Oradea și Satu-Mare, respectiv împrejurimile lor, orașe mai mici și sate, situate la graniță și la vremea respectivă fiind net majoritar maghiar?
    2. De ce nu s-a creat o enclavă sasă în sudul Ardealului?
    3. De ce nu s-a creat o enclavă maghiară/secui în estul Ardealului urmărind principiile wilsoniene dacă în regiunea respectivă maghiarii/secuii erau net majoritari?
    4. Chiar nu vedeți caracterul multinațional al Banatului?
    5. Dacă românii au avut o majoritate în procent de 55% din tot Ardeal, și erau zone de peste 90% de majoritate română restul Ardealului cum putea să fie în mare parte majoritate română?

    Apreciază

    Comentariu de Zsolt | 12/06/2017 | Răspunde

    • Oraşele Oradea, Arad şi Satu Mare aparţin României pentru că fac parte din provincia Transilvania, care după cum se ştie, toată istoria ei a fost o entitate distinctă, populată majoritar de români, chiar dacă a fost sub dominaţie ungară si mai apoi austro-ungară.
      La Trianon s-a ţinut seama de cele două criterii esenţiale care stau la baza apartenenţei unui teritoriu: criteriul de neam (poporul majoritar) şi criteriul istoric al primului ocupant, ambele favorabile românilor.
      Să nu uităm că intre maghiarii din Transilvania şi cei din Ungaria propriu-zisă se mai intepuneau zone cu populatie densă românească, rămase Ungariei.
      Se pare că nu aţi tras concluziile necesare din lectura pasajului din lucrarea Baronului Miklós Wesselényi de Hadad,om de stat maghiar, lider al casei superioare a Dietei, membru al Consiliul Academiei Ungare de Științe, care vă confirmă că în sec 19 în Ungaria trăiau peste un milion de români, mai mulţi chiar decât în Ardeal.
      Or, tocmai din cauza faptului că între acesti români si românii din Ardeal se interpusese o pătură de unguri ardeleni, cele trei orase au rămas la România, trasându-se o graniţă terestră, în loc ca aceasta să rămână în mod natural pe Tisa.

      2. Ce înţelegeţi printr-o enclavă sasă credeţi că trebuia creată în sudul Transilvaniei ?
      3. Ce enclavă să se fi creat pentru secui, cumva vă gândiţi la scaunele secuiesti considerate inutile de Ungaria în sec. XIX şi desfiinţate fără prea multe fasoane ? Secuii nu au avut niciodată o autonomie şi o autoadministraţie în regiunea locuită preponderent de ei.
      Ştiţi că după înfrângerea Revoluţiei de la 1848-1849, vechea formă de organizare administrativ-teritorială din regiune, Scaunele- care oricum nu presupunea o autonomie politică şi administrativă-, a fost desfiinţată, instaurându-se timp de aproape cinci ani starea de asediu şi o administraţie militară, care a durat până la 4 iunie 1850, când teritorial Transilvania a fost împărţită în 10 Prefecturi, secuii fiind înglobaţi în Prefectura Odorhei, alături de alte naţionalităţi.
      În 1860 s-au reînfiinţat vechile Scaune, dar restauraţia a durat puţin, deoarece prin Legea XXXIII din 1876, teritoriul Transilvaniei a fost reorganizat în Comitate (judeţe), pe teritoriul Secuimii luând fiinţă Comitatele Mureş, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune.
      Ceea ce nu le este clar multor unguri, din cauza necunoaşterii propriei lor istorii, este faptul că din perspectivă istorică, secuii n-au avut niciodată comiţi (prefecţi) secui, parlament secuiesc, alte structuri politice statale. Au avut, ca şi azi, autonomie locală în cadrul „scaunelor” (Mureş, Odorhei, Ciuc, Trei Scaune), dar niciodată autonomie faţă de statul ungar şi, respectiv, habsburgic.
      Autonomia secuilor în epoca medievală însemna, în principal, organizarea administrativă a scaunelor secuieşti şi scutirea de dări, în schimbul serviciului militar prestat. Or asta nu înseamnă autonomie teritorială pe criteriul etnic aşa cum unii lideri maghiario vehiculează acum.Astăzi, societăţile moderne au la bază naţiunea civică, care stă şi la temelia construcţiei Uniunii Europene, şi nu fragmentarea şi enclavizarea etnică. În concordanţă cu cerinţele Uniunii Europene, configurarea regiunilor de dezvoltare social-economică a ţării nu trebuie să se bazeze pe criteriul etnic.
      Să ne amintim că în 2015, Cererea de arbitraj pentru autonomia ‘Tinutului secuiesc’, solicitata de mai multe consilii locale din judetele Covasna, Harghita si Mures, a fost respinsa la Strasbourg, de Comisia de monitorizare a Congresului Puterilor Locale si Regionale (CPLRE) al Consiliului Europei.
      Această hotărâre a venit după ce în 2010 şi Organizatia Natiunilor Unite a respins propunerea de autonomie teritoriala a maghiarilor din Transilvania, făcută de trei asociatii maghiare care au legaturi directe cu UDMR si Laszlo Tokes au trimis un „Raport din Umbra” intitulat „Discriminarea maghiarilor din Romania”, in care acuza statul roman ca incalca drepturile maghiarilor.
      Oficialii ONU au considerat ca acuzatiile din raport sunt nefondate.
      Oare ce drepturi lipsesc maghiarilor din România de azi,în afara aceluia de a rupe bucăţi din Transilvania sau dacă ar putea, întrega Transilvanie ?
      4. După partajarea Banatului cu Iugoslavia, au rămas în partea sârbă 235148 etnici sârbi,126519 germani şvabi, urmasi ai coloniştilor aduşi după 1716, 98463-unguri, 66433-români,17595 – slovaci,14840 – alte etnii.
      După această împărţire, românii au deţinut majoritatea, dacă avem în vedere că la 1918, populaţia Banatului nedivizat era de 1.582.133 oameni, dintre care 592.049 români (37,42%), 387.545 germani (24,50%), 284.329 sârbi (17,97%), 242.152 unguri (15,31%), precum şi comunităţi de slovaci, croaţi (caraşoveni) şi ruteni.
      În partea românească a Banatului au rămas aşadar cca.525000 români, cca.270.000 şvabi, cca.45.000 sârbi, cca. 142.000 unguri. Nu am mai luat în calcul acea parte anexată la comitatul Csongrád şi anume partea situată în unghiul sudic format de râurile Tisa şi Mureş, până la frontiera de stat cu România şi Serbia, locuită majoritar de maghiari.
      Astăzi românii reprezintă de departe majoritatea locuitorilor Banatului după ce cea mai mare parte a germanilor a emigrat în Germania, rămânând pe loc doar vreo 8 mii de oameni.Ungurii sunt şi ei considerabil mai puţini numeric, astfel înât nu prea se vede despre ce „polietnism” vorbim…

      5. La recensământul populaţiei din 2011 au fost înregistraţi în România 1.227.623 etnici maghiari, reprezentând 6,1% din populaţia ţării noastre.

      La recensământul din 1930 erau fost înregistraţi în România 1.425.507 de maghiari, reprezentând 7,8% din populaţia României interbelice.
      Este imposibil să nu observaţi că având în vedere numărul românilor care era şi este de 3 (trei) ori mai numeros comparativ cu cel al ungurilor, nu putem să vorbim în Transilvania decât despre faptul că MAREA MAJORITATE a populaţiei era şi este românească.
      Iată ce spunea şi primului ministru maghiar Ştefan Bethlen, asupra chestiunii în discuţie:

      “Românii din Ungaria sunt mai numeroşi decât maghiarii şi alte naţionalităţi, în următoarele regiuni: în întreaga Transilvanie istorică (s. n.); în trei circumscripţii din Maramureş; în toate circumscripţiile Sălajului; în marea majoritate a celor din Satu-Mare, Bihor, Arad; în întregul district Caraş-Severin; în numeroase circumscripţii ale comitatelor Timiş şi Torontal.
      Astfel, masele româneşte reprezintă în Transilvania faţă de celelalte naţionalităţi, un ocean, o mare, un puhoi” (s. n.)” Asta se întâmpla în 1912, domnule dragă!…
      Îl puteţi acuza pe primul ministru maghiar de atunci de neştiinţă sau că ar fi ţinut partea românilor?

      Un an mai târziu, acelaşi fost prim-ministru ungar, ocupându-se de populaţia rurală din Transilvania şi Banat, preciza:
      “În cele 11 comitate occidentale ale Transilvaniei populaţia rurală este astfel repartizată pe ramuri: românii 75,1 la sută; maghiarii 15,0 la sută; germanii 9,9 la sută. Românii sunt pretutindeni, în majoritate absolută afară de comitatele Braşov şi Târnava Mare, unde domină germanii (saşii)”.

      Acelaşi Ştefan Bethlen, spunându-şi părerea (în volumul I de Discursuri, p. 58) despre linia despărţitoare între unguri şi români, afirmă că, în ţinutul Bihorului, aceasta “merge pe Criş până la comuna Berek-Böszörneny”.
      Căutând astăzi pe hartă această linie, constatăm că ea e mult mai la vest decât graniţa fixată în 1920…
      Cam despre asta vorbim când abordăm problema oraşelor Arad, Oradea, Satu Mare…

      În arhivele Conferinţei de la Trianon mai putem afla din Memoriul depus la 14 ianuarie contele maghiar Aponny, spre cunoştinţa acestei conferinţe:

      “În Transilvania, rasa română se găseşte în adevăr în majoritate absolută. În partea de vest şi sud-vest a platoului mărginind Câmpia Ungară, elementul român predomină” (vezi nota VIII, p. 140)”

      Aţi reţinut, sau doriţi să vă mai reproduc declaraţii ale altor oameni politici maghiari de elită, oricum mai competenţi în aceste probleme decât chibiţii din ziua de azi, care visează la Ungaria Mare fara să aibpă habar aşa ceva înseamnă un nou război în Europa, ale cărui consecinţe ar fi incalculabile ?

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 13/06/2017 | Răspunde

    • PS – Aştept în continuare să îmi spuneţi ce dovezi scrise despre o migraţie masivă a albanezilor şi italienilor la 1348, pe teritoriul de azi al României cunoşti d-ta că ar exista ? Unde aţi citit asta ?
      – Vorbeaţi şi despre o strămutare masivă de români din Oltenia şi Moldova, în Ardeal. Conform căror documente şi în ce an credeţi că s-a întâmplat acel exod?

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 14/06/2017 | Răspunde

      • PPS – Vă mai reamintesc şi că István Bethlen, conte născut în Ardeal şi prim-ministru al Ungariei din 1921 până în anul 193, spunându-şi părerea (în volumul I de Discursuri, p. 58) despre linia despărţitoare între unguri şi români, afirma că, în ţinutul Bihorului, aceasta “merge pe Criş până la comuna Berek-Böszörneny”.
        Căutând astăzi pe hartă această linie, constatăm că ea e mult mai la vest decât graniţa fixată în 1920…
        Cam despre asta vorbim când abordăm problema oraşelor Arad, Oradea, Satu Mare…
        Sper că vă mulţumeste această informaţie preţioasă, provenită de la unul dintre marii oameni de stat naţionalişti pe care i-a avut Ungaria, si care a fost executat de sovietici la Moscova,în data 5 octombrie 1946.

        Apreciază

        Comentariu de cersipamantromanesc | 14/06/2017


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: