CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PROCEDURI JUDICIARE ÎN EVUL MEDIU ŞI ISTORIA PROSTIEI OMENEȘTI


 

 

 

 

 

 

 

        DIN ISTORIA PROSTIEI OMENEȘTI

– PROCEDURI JUDICIARE ÎN EVUL MEDIU –

 

 

Judecătorul de odinioară se îmbrăca în robă, își punea peruca pe cap și din momentul acela se dezumaniza; devenea o mașină judiciară, înveșmântată cu fast oficial.

Degeaba a spus apostolul Pavel: „Litera omoară, spiritul însuflețește”.

Dreptul medieval nu lua în considerare decât litera. Nu-l interesa intenția, ci fapta. Pedeapsa pe care legea o hotăra pentru fapta respectivă era aplicată fără cruțare.

Nu exista nici discernământ, nici circumstanță atenuantă, nici îndurare! Robotul cu robă și perucă trimitea la eșafod chiar și un copil, dacă acesta comitea vreo faptă pe care legea o pedepsea cu moartea.

Între tipăriturile aflate în biblioteca Szechenyi, într-un manuscris din 1780 găsim descrierea amănunțită a felului în care a fost decapitată o fetiță de 13 ani, cu numele de Margarete Dissler.

Acest lucru s-a întâmplat în secolul numit „al luminilor”!

În nr. 30 din anul 1681 al ziarului berlinez Sonntagischer Postilion citim o știre care relatează despre o fetiță de 14 ani care a fost prinsă încercând să provoace un incendiu.

Astăzi, medicii s-ar pronunța: piromanie. Pe vremea aceea însă, au condamnat-o la moarte, au decapitat-o, iar cadavrul i l-au ars.

Un alt ziar berlinez, Vossische Zeitung, relatează în nr. 112 din 1749 că în Bavaria a fost arsă pe rug o vrăjitoare.

Și, pentru că au existat mărturii cum că ea inițiase în meserie și o fetiță de 8 ani, au executat și copila, călăul tăindu-i venele.

Nu se renunța la principiul represiunii nici atunci când făptașul nu putea fi adus în fața instanței. În acest caz, pedeapsa se executa simbolic, „în efigie”.

Dacă prin sentință se pronunța condamnarea la moarte, se confecționa un manechin de paie, care era târât până în centrul orașului, sub spânzurătoare.

Acolo, i se citea în mod solemn sentința, după care se dădea ordin călăului să-și facă datoria.

Respectând strict canoanele meseriei, călăul spânzura păpușa de paie (lipsea doar medicul care să confirme, cu stetoscopul, decesul).

Dacă sentința era deosebit de aspră, după execuție, se proceda și la arderea cadavrului.

Și acest ordin era dus la îndeplinire cu respectarea legii. Călăul scotea din ștreang manechinul spânzurat, îl așeza pe rug și-l ardea cu mare pompă, spre satisfacția publicului spectator.

Procese penale împotriva cadavrelor

Neiertătoarea practică judiciară se aplica și în cazul când făptașul murise între timp. Principiul aspru al represiunii, cu alte cuvinte răzbunarea etatizată, își descărca furia rece și pe cadavru. Atunci când Carol al II-lea s-a întors în Anglia pentru a ocupa tronul tatălui său, Cromwell (cel care insistase ca regele Carol I să fie executat) și câțiva dintre cei ce împărțiseră puterea cu el își dormeau somnul de veci sub lespezile de marmură ale catedralei Westminster.

La 30 ianuarie 1661 (comemorarea execuției lui Carol I) sicriele lui Cromwell și a doi dintre tovarășii săi au fost scoase din mormintele lor și duse la Tyburn, locul de execuție al criminalilor de rând.

Acolo, cele trei cadavre au fost spânzurate, lăsate în spânzurătoare până seara, apoi decapitate și înmormântate la piciorul spânzurătorii.

Acest spectacol a avut loc în prezența unui public numeros. Doamnele din elita Londrei au considerat de datoria lor să se abată pe la Tyburn, pentru a se îmbogăți cu plăcuta amintire a unui tablou interesant. Ce nervi trebuie să fi avut femeile acelea!

Memorialistul Pepys relatează întâmplările din ziua de 30 ianuarie a acelui an: a ascultat o predică, a primit o scrisoare de la fratele său, apoi a vizitat-o pe lady Batten.

Aceasta, împreună cu soția lui Pepys, sosise chiar atunci de la Tyburn, unde fuseseră să vadă cele trei cadavre spânzurate.

Excursia doamnelor este amintită, fără niciun comentariu, ca cel mai firesc lucru.

Era caracteristic pentru formalismul vechii legislații ca procesul împotriva cadavrului celui vinovat să decurgă cu respectarea tuturor normelor procedurale.

Diferența era doar că se desemna un curator pentru mort, deoarece, după cum se știe, cadavrul nu poate vorbi și, în consecință, n-are cum să se apere.

Astfel se proceda și în cazul sinucigașilor.

Un foarte interesant extras de proces din anul 1725 ilustrează semnificativ acest fapt:

„Proces penal, intentat de către procurorul regal din Fontaine les Nonnes, împotriva lui Jacques de la Porte, funcționar al judecătoriei din Marcilly, curator pe lângă cadavrul lui Charles Hayon.

La proces s-a dovedit că Charles Hayon, locuitor din Chaussée, s-a sinucis din proprie inițiativă și în mod criminal. Legându-și picioarele, el s-a aruncat în râu, înecându-se.

Drept pedeapsă, cadavrul lui este condamnat să fie plimbat pe străzile comunei Chaussée, întins cu fața în jos pe un grătar de lemn”.

N-am putut constata dacă, în cazul lui Cromwell, procesul a decurs după toate formalitățile. În schimb, actele procesului intentat împotriva cadavrului ucigașului lui Henric al III-lea al Franței se păstrează integral până în zilele noastre.

Cu acel prilej, au fost ascultați 9 martori, care au declarat cu toții, sub jurământ, ceea ce toată lumea știa, și anume: atentatorul Jacques Clément l-a înjunghiat pe rege, după care soldații și curtenii, năvălind în încăpere, l-au ciopârțit pe atentator, omorându-l.

După obișnuita introducere, sentința rostită în numele urmașului regal, Henric al IV-lea, dispunea:

,,Urmând sfatul consiliului judecătoresc, Maiestatea sa a hotărât: cadavrul amintitului Clément să fie rupt în patru de patru cai, apoi ars, iar cenușa să-i fie aruncată în fluviu, pentru ca în felul acesta să-i piară până și urma.

Dat la St. Cloud, 2 august 1589. Iscălit: Henric.

Adnotare: S-a îndeplinit în același loc și în aceeași zi”.

Ruperea în patru era pedeapsa ucigașilor de regi. Henric al IV-lea nu bănuia la vremea aceea că și el va fi victima pumnalului unui atentator, iar ucigașul său, Ravaillac, va suporta pe viu supliciul lui Clément.

La 8 aprilie 1498, mulțimea ridicată împotriva lui Savonarola a asediat mânăstirea San Marco din Florența. Unul dintre discipolii călugărului a tras clopotul.

La semnalul de alarmă, cei din mânăstire s-au strâns și au rezistat un timp: până la urmă însă, a biruit mulțimea.

Restul îl știm. Dar puțini știu că arderea pe rug a lui Savonarola a fost urmată, în vara aceluiași an, de condamnarea clopotului de către un consiliu de magistrați.

Clopotul a fost scos din turn, pus într-o căruță trasă de măgari și purtat prin tot orașul: călăul îl biciuia tot timpul, la fel cum zbirii lui Xerxes biciuiseră Hellespontul [n.n.: În timpul traversării strâmtorii Hellespont (Dardanele), Xerxes a ordonat ca marea să fie pedepsită cu 300 de lovituri de bici și să fie blestemată, pentru că o furtună întârziase îmbarcarea spre Europa].

Am enumerat aceste câteva pilde, ca să pot deschide, cu ajutorul lor, cărare prin bălăriile vechiului drept și, în felul acesta, să ajung la cea mai absurdă procedură judiciară feudală.

Procese intentate animalelor

Să acuzi și să condamni animale – iată o temă pentru umoriști. Trebuie să deosebim aici două feluri de procese intentate animalelor: Unele aveau ca scop izgonirea animalelor dăunătoare care aduceau pagube însemnate.

Aceste procese țineau de competența tribunalului ecleziastic.

O altă categorie era formată din procesele care se intentau împotriva unui anumit animal criminal, și aveau ca scop pedepsirea fărădelegii săvârșite. Acestea țineau de judecătoriile civile.

Printre calamitățile naturale ale Evului Mediu, un loc important îl ocupau imensele invazii de viețuitoare mărunte care se abăteau peste o regiune: lăcuste, viermi, cărăbuși, șerpi, broaște, șoareci, guzgani, cârtițe… Ele distrugeau recoltele și, de multe ori, în urma lor izbucnea foametea.

Știința din vremea aceea privea neputincioasă dezastrul. Oamenii deci renunțau la știință, apelând la religie.

Primejdia, care izbea pe neașteptate și cu o forță necruțătoare, nu și-o puteau explica decât ca pe fapta unui demon.

Nu lăcustele devorau recolta, nu șoarecii rodeau rădăcinile plantelor, ci însuși necuratul, întrupat în acele animale dăunătoare.

Oamenii îngroziți așteptau ajutor de la preoții lor și pretindeau ca demonul să fie afurisit. Bine, bine, dar afurisirea avea reguli foarte precise. Formalismul Evului Mediu s-a insinuat și în dreptul bisericesc, la fel ca și în cei laic, lucru cu atât mai de înțeles, cu cât în ambele domenii legislative paragrafele erau învârtite, sucite și cârpăcite de aceiași juriști.

Prin urmare, și la afurisenie trebuiau respectate normele de judecată: denunțul, desemnarea apărării, procesul, acuzarea, apărarea, sentința.

Firește, astăzi, toate aceste lucruri par comice, dar privite prin optica epocii erau ciudate doar în măsura în care astăzi ni se par ciudate unele dintre obiceiurile tradiției englezești.

Știm, de pildă, că în amintirea „conspirației prafului de pușcă”, și astăzi, într-o anumită zi a anului, o gardă coboară în pivnițele Parlamentului britanic, luminând cu lămpașe de ulei fiecare ungher, spre a vedea dacă nu cumva se ascunde, pe undeva, ceva suspect!

Cred că nu mai trebuie să precizăm că întreaga pivniță este dotată cu lumină electrică.

Cu toate acestea, nu râde nimeni de zelul emeritei gărzi. Revenind: Sentința tribunalului bisericesc cuprindea, pentru început, un avertisment.

Apoi urma afurisirea propriu-zisă (maledicția). Nu împotriva animalului, ci a demonului!

S-au întâmplat cazuri când și tribunalele laice au încercat o procedură asemănătoare. Aceasta era o caricatură a celei destinate proscrișilor bisericești, după cum ne informează, cu un umor involuntar, un detaliat proces-verbal de procedură care s-a păstrat.

Procesul a avut loc în Elveția, în fața judecătoriei din comuna Glurns:

«Anno Domini 1519, de ziua Ursulei, în fața judecătorului comunei, Wilhelm von Hasslingen, s-a înfățișat Simon Fliss, locuitor al comunei Stilfs, anunțând în numele locuitorilor că, în conformitate cu prevederile legii, dorește să intenteze acțiune penală împotriva șoarecilor de câmp.

Cum, potrivit prevederilor legale, în astfel de cazuri șoarecii au nevoie de un apărător, el a cerut ca autoritățile să numească unul din oficiu, astfel ca șoarecii să nu aibă motiv a se plânge.

Pe baza acestei cereri, judecătorul l-a numit pe cetățeanul Hans Grienebner din Glurns ca apărător al susnumiților șoareci, împuternicindu-1 legal în această funcție.

Din partea locuitorilor comunei Stilfs, Simon Fliss a desemnat acuzatorul împotriva șoarecilor în persoana lui Minig von Tartsch.

Judecător: Conrad Spergser (căpitan de mercenari în trupele conetabilului de Bourbon).

Jurați: (se înșiră numele a 10 cetățeni).

Împuternicit de toți locuitorii comunei Stilfs, acuzatorul Minig von Tartsch a arătat că el a citat pentru ziua aceea în fața instanței pe Hans Grienebner, apărătorul animalelor lipsite de rațiune numite șoareci de câmp, drept pentru care respectivul s-a și înfățișat, prezentându-se ca reprezentant al rozătoarelor.

Fiind audiat ca mator, Minig Waltsch, locuitor din Sulden, a spus că el umblă de 18 ani prin ogoarele din Stilfs și a putut constata că șoarecii de câmp produc într-adevăr pagube însemnate, astfel încât locuitorilor abia de le rămâne puțin fân.

Locuitorul Niklas Stocker din Stilfs a arătat că el ajută la lucrul câmpului pe acele ogoare și a văzut cum niște animale ale căror nume și prenume nu le cunoaște produc mari pagube gospodarilor: acest lucru l-a putut constata mai ales toamna, la cositul fânului.

În prezent, Vilas von Raining locuiește în vecinătatea comunei Stilfs, dar acum 10 ani era locuitor al Stilfsului.

El arată că poate afirma același lucru ca Niklas Stocker, fiindcă și el i-a văzut de multe ori pe șoarecii stricători.

Aceste fiind zise, martorii și-au întărit prin jurământ depozițiile.»

După cum se vede, judecătorul a evitat să audieze gospodarii interesați din Stilfs, dovedindu-și imparțialitatea prin faptul că a ascultat numai martori nepărtinitori: doi cetățeni de prin împrejurimi și un zilier localnic.

«Acuzarea: Minig von Tartsch acuză șoarecii de câmp pentru daunele provocate și arată că dacă lucrurile vor continua, iar animalele dăunătoare nu vor fi îndepărtate, păgubiții vor ajunge în situația să nu mai poată plăti impozitele și vor fi nevoiți să se mute prin alte părți.

Apărarea: Față de această acuzare, Grienebner arată: A înțeles acuzația, însă reamintește că protejații săi aduc și foloase (distrug larvele insectelor), deci el contează pe faptul că judecătoria nu le va retrage ocrotirea sa.

Dacă acest lucru totuși se va întâmpla, el cere ca instanța să oblige prin decizie pe apărători să desemneze un alt teritoriu, unde șoarecii să poată trăi mai departe netulburați; să pună la dispoziția lor o gardă care, în timpul mutării, să-i apere de dușmanii lor firești, câinii și pisicile, iar în încheiere își formulează pretenția că, în cazul în care printre protejatele sale s-ar găsi vreunele gravide, să li se dea un termen de grație suficient pentru a-și putea naște puii și a-i transporta în condiții optime.

Sentința: După audierea acuzării și a apărării, precum și a martorilor, se hotărăște că animalele cu numele de șoareci de câmp sunt obligate să evacueze ogoarele și pășunile comunei Stilfs și să se mute în termen de 14 zile, fiindu-le interzisă pe veci întoarcerea pe meleagurile de unde au plecat.

Dacă însă vreuna dintre rozătoare este însărcinată sau dacă, din cauza vârstei fragede, n-ar suporta călătoria, pentru acestea se asigura ocrotire încă 14 zile. În schimb, toți cei în stare să călătorească trebuie să plece la termenul fixat.»

Se poate vedea că formele procedurale s-au respectat cu strictețe, instanța fiind la fel de nepărtinitoare în sentință, ca și în audierea martorilor.

Șoarecii trebuiau să fie condamnați, deoarece comportarea lor distrugătoare a fost dovedită de martori imparțiali.

Față de unii dintre condamnați, instanța a dovedit însă o atitudine deosebit de înțelegătoare, luându-se după procedura legală, care asigura diferite înlesniri femeilor însărcinate.

Față de propunerea apărătorului a avut o atitudine rezervată și rigidă: n-a desemnat vreun alt loc de pripas, ci pur și simplu i-a expulzat pe vinovați. Să se ducă unde vor ei. S-au dus? Au rămas? Nu se știe…

Procesul penal individual, agățat de gâtul animalului vinovat, avea un cu totul alt caracter. În asemenea cazuri, prin judecător glăsuia vechiul principiu juridic jus talionis: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

Dacă pedeapsa se putea executa și de către vinovați fugiți sau de către oameni morți, de ce n-ar fi putut-o executa și animalele delincvente? Principiul rigid al răzbunării și al terorii poruncea ca cel în culpă să ispășească: Themis, zeița dreptății, are ochii legați: n-o interesează dacă paloșul ei cade peste om sau peste animal.

Prima sentință care ne-a parvenit datează din 1266 și a fost pronunțată împotriva unui porc. Cea din urmă sentință împotriva animalelor condamna la moarte o iapă, în 1692.

Deci moda proceselor de o absurditate fără seamăn a ținut mai mult de patru secole! Ne-au rămas în total 93 de însemnări și procese-verbale autentice, ceea ce reprezintă un număr foarte mare, având în vedere prăpădul pe care-1 făceau în vechile arhive incendiile, războaiele și lipsa de grijă a oamenilor.

Cele mai multe cazuri provin din Franța, dar avem date și din Germania, Elveția și Italia. Din Anglia ne-au rămas foarte puține date autentice. În ceea ce privește cazurile următoare, în locul unei bibliografii detaliate trimit la cea precisă, întocmită de E.P. Evans în cartea sa, The Criminal Prosecution and Capital Punishment of Animate, London, 1906.

La paginile 362-371 el enumeră toate cărțile și studiile cunoscute, consacrate proceselor cu animale. Câteva rânduri din opera lui Shakespeare ne lasă să înțelegem că execuțiile de animale vinovate erau frecvente.

În „Neguțătorul din Veneția”, Gratiano se repede la nemilosul Shylock cu aceste cuvinte:

„Firea ta de călău îmi aduce aminte de lupul spânzurat pentru omucidere, al cărui spirit hain s-a smuls până și din spânzurătoare”.

Procedura era îndeplinită de judecătoria de resort. Procurorul reprezenta acuzarea. Se întâmpla să se delege și un apărător din oficiu. Se audiau martori, uneori se făcea și o anchetă la fața locului, consemnând totul în procese-verbale amănunțite.

Se întâmpla de pildă ca, în virtutea anumitor reguli de procedură, un porc vinovat să fie supus torturii, iar amarnicul său guițat să fie luat drept recunoașterea vinovăției.

Până la pronunțarea sentinței, animalul inculpat își petrecea zilele în tristă detenție, la fel ca și tovarășii lui de suferință, oamenii, în aceeași închisoare și sub supravegherea acelorași temniceri.

Mai mult, facturi oficiale atestă că autoritățile alocau pentru hrana animalelor deținute aceeași sumă ca pentru pușcăriașii oameni. În cazurile mai sus amintite se ivea doar o singură dificultate. Conform regulilor, trebuia ținută evidența celor arestați.

Sub ce nume urma să figureze animalul deținut? Și cu acest detaliu birocrația vremii a scos-o la capăt, înregistrând deținutul patruped pe numele stăpânului său: „porcul lui X”.

Dacă dezbaterile dovedeau vinovăția animalului acuzat, instanța pronunța sentința.

Cunoaștem un caz din 1499, când, potrivit regulilor, sentința s-a citit în fața animalului, la închisoarea unde acesta era deținut preventiv.

Pedeapsa unui animal care săvârșise un omor era moartea. Dintre toate felurile de execuții, se aplica îndeosebi spânzurătoarea, socotită a fi cea mai rușinoasă pedeapsă.

Se întâlneau și cazuri grave, de pildă când animalul vinovat și-a împuns sau și-a sfâșiat victima cu o cruzime deosebită.

În astfel de cazuri, pedepsele se înăspreau, aplicându-se aceleași suplicii prin care se făcea mai îngrozitoare moartea criminalilor fioroși.

În 1463 au fost îngropați de vii doi porci criminali; tot un porc, condamnat în 1386, a fost târât de călău pe un grătar spre locul de execuție.

Sentința de condamnare la moarte o executa călăul oficial în public, cu respectarea formalităților.

Călăul primea remunerația reglementară, ca în cazurile de execuție obișnuită. În arhivele orașului Meulan din Franța există și astăzi o notă datând din 1403, în care sunt trecute cheltuielile pricinuite de executarea unui porc condamnat: pentru hrana porcului în închisoare, pentru deplasarea judecătorului și a călăului de la Paris, pentru căruța cu care a fost purtat prin oraș spre locul execuției, pentru frânghia cu care a fost spânzurat și pentru mănușile călăului.

Din notă reiese, așadar, că la dramaticul eveniment călăul purta mănuși, la fel ca la execuția unui om. Erau cazuri când se tăia râtul porcului și pe capul astfel ciopârțit se punea o mască umană.

Câteodată, se îmbrăca animalul cu pantaloni și vestă, spre a se crea o și mai mare asemănare cu oamenii.

De cele mai multe ori, în arhive apare ca acuzat porcul, ale cărui victime erau copiii nesupravegheați, ignorându-se neglijența crasă a părinților, care ar fi meritat să fie cel puțin plesniți.

Mai rar apare ca acuzat taurul sau calul, și mai rar catârul sau măgarul.

În 1462 a fost spânzurată chiar o pisica, fiindcă înăbușise un prunc.

În cazuri mai puțin grave, animalul acuzat avea șansa să scape de pedeapsa cu moartea. Cunoaștem legea din 1395 din Sardinia în legătură cu măgarii care pătrund într-un loc interzis: dacă măgarul intra pentru prima dată în locul cu pricina, legea ordona să i se taie o ureche: în caz de recidivă, i se tăia și cealaltă ureche.

Este singurul caz din istorie când o pedeapsă infamatoare face să dispară tocmai semnul infamiei – urechile de măgar.

Din păcate, avem puține detalii în legătură cu un proces penal din vechea Rusie intentat unui berbec împungăcios. Știm doar atât: judecătorul l-a condamnat la deportare în Siberia.

Nu ne-au rămas date despre felul în care s-a adus la îndeplinire sentința, nici despre viața particulară a berbecului, condamnat să mănânce iarba amară a exilului… Știm însă mai multe despre câinele care, într-un orășel din Austria, a mușcat un consilier municipal.

Stăpânul câinelui și-a dovedit nevinovăția, obținându-și achitarea. În schimb, animalul a trebuit să ispășească.

Pentru oribilul atentat a fost condamnat la închisoare un an și o zi. Având însă circumstanțe agravante, a trebuit să-și ispășească pedeapsa nu în închisoarea obișnuită, ci într-o cușcă amplasată în mijlocul orașului.

Numele acelei cuști de fier era Narrenketterlein – cușca infamiei – și în ea se închideau vinovații condamnați să suporte și batjocura publică.

Cunoaștem, de asemenea, cazul unui conflict de competență. În 1314, în comuna Moissy din Franța, un taur scăpat din staul a luat în coarne un om.

Fiind înștiințat, contele de Valois, vecin de domeniu cu comuna, a dispus arestarea taurului și a ordonat deschiderea procedurii penale.

Funcționarii contelui au descins la Moissy și, în mod reglementar, au dat curs procesului. Audiindu-se martorii, taurul a fost dovedit criminal.

Instanța contelui, care beneficia de jus gladii (drept de viață și de moarte), a dat sentința, care a fost executată pe loc, la spânzurătoarea comunei. Dar, după aceasta, primăria comunei Moissy și-a adus aminte că pe teritoriul ei contele n-ar fi avut drept de judecată.

A făcut recurs la instanța superioară, dieta comitatului. Dieta s-a luat cu mâinile de cap: pe de o parte, comuna avea dreptate, iar pe de alta, nu era recomandabil să te pui rău cu puternicul conte de Valois.

Ca urmare, a decis în mod înțelept că într-adevăr, contele n-a avut dreptul să judece pe teritoriul comunei, în schimb, spânzurarea taurului fusese legală, fiindcă acesta o meritase.

Au rămas însemnări și despre acordarea unei grațieri. În septembrie 1379, pe imașul comunei Jussey, trei porci turbați s-au repezit la băiețașul porcarului comunei și l-au sfâșiat. S-a iscat mare zarvă, porcii alergând toate părțile.

În îmbulzeală, turma de porci a moșierului s-a amestecat cu turma comunei.

Pentru a potoli revolta opiniei publice, moșierul a dispus deschiderea procedurii penale, închizând deocamdată, preventiv, ambele turme într-o cocină.

Dar, după primul elan, atât moșierul, cât și primăria și-au dat seama că de aici poate ieși o mare belea, fiindcă judecata supremă o exercita ducele de Burgundia.

Dacă acesta s-ar fi amestecat în proces, s-ar fi putut foarte bine ca el să nu se mulțumească doar cu condamnarea celor trei porci, vinovații principali, ci să dispună executarea, pentru complicitate, a ambelor turme.

Aceasta ar fi însemnat o imensă pagubă, deoarece vânzarea cărnii animalelor executate era interzisă. Aceasta ori se arunca la câini, ori se îngropa la piciorul spânzurătorii.

Prin urmare, seniorul s-a dus personal în audiență la Filip cel Curajos, ducele cu renume istoric ai Burgundiei.

Intervenția a avut rezultat, obținându-se de la duce înalta grațiere a complicilor porcilor criminali.

S-a trimis către judecătorul suprem al ducatului o ordonanță, dispunând doar condamnarea celor trei făptași principali. În urma grațierii, ceilalți porci, ,,deși au fost de față la uciderea copilului porcarului”, au trebuit să fie lăsați liberi.

În sfârșit, în 1457 găsim un alt caz, în care este vorba de o scroafă criminală, care a provocat moartea unui băiețel de 5 ani, și care de data aceasta n-a fost acuzată singură, ci împreună cu cei 6 purcei ai săi.

Crima s-a petrecut la Savigny, teritoriu aflat sub jus gladii (Suprema jurisdicție. Dreptul de a absolvi sau condamna un om la moarte) al doamnei de Savigny.

 

 

 

 

Procesele animalelor - ciudatele apucături ale justiţiei

 

După un proces minuțios, s-a decis condamnarea la moarte doar a scroafei, consemnându-se că „deși numiții purcei au fost găsiți mânjiți de sânge, vinovăția lor nu este pe deplin dovedită”.

Stăpânul porcilor a evitat plata daunelor cedând latifundiarei cei 6 purcei de lapte, care în felul acesta au scăpat fără cazier judiciar.

 

Sursa: Rath-Vegh Istvan – Istoria culturală a prostiei omenești, Ed. Garamond, 2003 prin http://frumoasaverde.blogspot.ro/

Anunțuri

02/06/2017 - Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: