CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Inchiziția romano-catolică – una dintre cele mai îngrozitoare episoade ale istoriei omenirii. VIDEO

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

ORORILE INCHIZIȚIEI ROMANO-CATOLICE

 

Inchiziția romano-catolică este una dintre cele mai îngrozitoare episoade din istoria omenirii. În numele lui Iisus Hristos, preoții catolici au depus un efort uriaș pentru a-i omorî pe toți ereticii din Europa și Britania.

Iar „eretic” însemna orice voia Roma să însemne – de la oameni care nu erau de acord cu politica oficială, la practicanți ai magiei negre, evrei, protestanți sau așa-zisele vrăjitoare.

Evident, a-ți omorî dușmanul nu este un act spiritual.

Însuși Iisus, în numele căruia Biserica Catolică a comis atrocitățile, a spus:

„Fiul Domnului nu a venit aici ca să distrugă viețile oamenilor, ci ca să-i mântuie de pedeapsa morții eterne” (Luca 9:55-56).

Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se spune că Iisus ar fi omorât pe cineva care nu fusese de acord cu el, și nici nu și-a îndemnat discipolii să facă acest lucru.

Iar mai târziu, în Noul Testament, niciun apostol, sub niciun motiv, nu a dat această poruncă Bisericii.

Creatorul Inchiziției a fost Papa Inocenţiu al III-lea (secolul al XIII-lea).

Au urmat Honorius al III-lea, Grigore al IX-lea, Inocenţiu al IV-lea şi Urban al IV-lea… patru papi care au desăvârşit-o, transformând-o într-o instituție infamă.

Pentru a-și crea o legitimitate, Inchiziția s-a folosit la început de interpretări mai vechi ale Bibliei, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii nu pot fi aduși pe calea cea bună, spre biserică, decât cu forța.

Un alt pretext de condamnare era chiar o frază a lui Iisus:

„Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară ca mlădița neroditoare și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard”. (Ioan: 15, 6). I

Inchiziția a aplicat ad litteram aceste cuvinte din Biblie, ucigându-și fără milă oponenții, de cele mai multe ori imaginari.

 

 

 

Dar simpla ucidere nu le era de-ajuns: înainte de a-și da sufletul, păcătosul trebuia să sufere chinurile și durerile cele mai groaznice.

Astfel, călăii profesioniști ai Inchiziției aduceau victima aproape de moarte de mai multe ori, oprind tortura la timp, pentru a o aplica din nou.

Monstruozitatea Inchiziției este dovada supremă a satanismului care a existat timp de 6 secole în sânul Bisericii Catolice, făcând milioane de victime.

Femeile erau cu deosebire îngrozite de Inchiziție, deoarece erau ținta predilectă a clerului abstinent, care depusese jurământul de celibat.

 

Erau frecvent acuzate de vrăjitorie, fiind supuse unor forme speciale de tortură de către acești preoți cu un comportament sexual deviant.

Și, cum pe atunci a fi acuzată era egal cu a fi vinovată, o femeie se considera norocoasă dacă doar era aruncată în gol de pe un pod înalt.

Voltaire, scriitor și filozof iluminist francez (1694-1778), scria despre Inchiziţie:

„Procedurile acestui tribunal sunt cunoscute: eşti arestat pe baza unui simplu denunţ din partea unei persoane, oricât de infame; un fiu îşi poate denunţa tatăl, o femeie, soţul.

Apoi, niciodată nu eşti confruntat cu acuzatorul; bunurile îți sunt confiscate în profitul judecătorilor.

În felul acesta s-a comportat Inchiziţia până în zilele noastre, în toată lumea creștină.

Legile pe care Sfântul Dominic le-a dat Sfântului Oficiu nu au fost luate din Evanghelie, ci din codul vizigoţilor, cărora li s-au adăugat noi și noi orori.

Au fost scoase la lumină toate aceste legi groaznice, care au înspăimântat oamenii, la gândul că li s-ar putea aplica.

Germania şi Anglia au protestat, Ţările de Jos s-au ridicat şi ele şi 200.000 de oameni au pierit apărându-şi ţara de invazia Sfântului Oficiu.

Republica Olanda a luat naştere ca urmare a acestor războaie. Dar lucrurile nu s-au întâmplat la fel în Germania, Franţa şi Anglia. Se cunosc cruzimile lui Carol Quintul, masacrele care s-au petrecut în Anglia pe vremea domniei reginei Maria şi dacă Sfântul Oficiu ar fi avut în Anglia şi Germania forma aceea oribilă, pe care Spania o găsește atât de reuşită, clericii ar fi exterminat și mai mulți eretici şi necredincioşi.

Cel care a instituit Inchiziţia în Franţa a fost Sfântul Ludovic. La cererea inchizitorilor, au fost condamnaţi la moarte şi la cele mai cumplite torturi o mulţime de oameni.

Persecuţiile din timpul lui Francisc I şi al urmaşilor săi, masacrele din noaptea sfântului Bartolomeu, revocarea edictului de la Nantes, măcelurile de la Cevennes, toate aceste atrocităţi sunt acte pe care Inchiziţia trebuie să le recunoască drept operă a sa”.

Cine n-a auzit de Inchiziţie spaniolă? Această instituție odioasă a fost consolidată în secolul al XV-lea, de către regele Ferdinand şi regina Isabela de Castillia.

O bulă papală din 2 august 1483 stabilea în Spania un mare inchizitor general, căruia îi erau supuse toate tribunalele sfintei instituţii.

Această funcţie a primit-o Tomás de Torquemada (1420-1498) un cleric fanatic, de o cumplită sălbăticie, capabil mai mult decât oricare altul de a duce la îndeplinire dorințele lui Ferdinand şi ale Isabellei, înmulţind confiscările şi condamnările.

Sub acest monstru, care a deținut funcția de Mare Inchizitor timp de 15 ani, Inchiziţia a condamnat mai bine de 10.000 de victime anual!

 

 

 

Torquemada era atât de detestat de populație, încât nu ieşea afară decât escortat de o ceată de funcţionari ai Inchiziţiei.

Ținea pe masă în permanenţă un dinte de licorn, căruia îi atribuia puterea de a depista şi anihila acţiunea otrăvurilor.

Cruzimea lui i-a atras atât de multe plângeri, încât însuşi Papa a fost îngrozit, şi marele inchizitor a trebuit să se justifice de trei ori în faţa lui.

 

DOUĂ CRIME CELEBRE ALE BISERICII CATOLICE

 

Casimir Liszinski (1634-1689) a fost un nobil, militar și filozof polonez. A intrat în istorie pentru faptul că a fost arestat, torturat și executat acum 327 de ani pentru concepțiile sale ateiste, pe care le-a expus în celebrul său tratat De non existentia Dei (Despre inexistența lui Dumnezeu).

 

 

 

https://cersipamantromanesc.files.wordpress.com/2017/06/51464-dfgjjkfg.jpg

 

 

 

Procesul juridic al lui Liszinski a stârnit numeroase controverse, moartea sa fiind considerată un caz de crimă religioasă. Episcopul Józef Andrzej Załuski (1702-1774) povestea astfel execuția lui Liszinski:

„Acuzatul a fost condus la eșafod. Aici, călăul i-a smuls cu un fier înroșit limba și gura cu care a vorbit împotriva lui Dumnezeu.

Apoi, mâinile – instrumentele abominabilei scrieri – i-au fost arse la foc domol, iar cartea sa – sacrilegiul înfăptuit– a fost aruncată în flăcări. În final, acest monstru al epocii sale, acest deicid a fost aruncat în flăcările care aveau să-l ispășească de păcat, dacă o astfel de crimă poate fi ispășită”.

În vremea aceea, cei ce mărturiseau și se căiau înainte de execuție erau spânzurați și apoi trupul le era ars, iar cei care refuzau să se dezică erau arși în chinuri groaznice, la foc mic.

Cavalerul François-Jean Lefebvre de La Barre s-a născut pe 12 septembrie 1745 la castelul Férolles-en-Brie și a murit pe 1 iulie 1766 la Abbeville.

A fost condamnat să fie torturat și apoi decapitat și ars de către tribunalul din Abbeville și apoi de către Parlamentul din Paris, pentru blasfemie și sacrilegiu. Motivul îndoielnic al arestării, procesele suspecte de părtinire și atrocitatea execuției sale au fost denunțate de către Voltaire.

Cazul cavalerului de La Barre este o ilustrare a intoleranței religioase și una dintre primele lupte pentru laicitate în Franța. Procesul său s-a derulat în februarie 1766, la Abbeville. În rechizitoriu s-a consemnat:

„Cavalerul de La Barre a trecut la 25 de pași de o procesiune religioasă fără să-și ridice pălăria pe care o avea pe cap și fără să îngenuncheze; a comis o impietate cântând un cântec; a acordat respect unor cărți infame, printre care „Dicționarul filozofic” al domnului Voltaire… Tribunalul ordonă ca înainte de execuție La Barre să fie torturat”.

 

 

 

Abbeville – Basorelief pe monumentul Cavalerului de La Barre, reprezentând supliciul acestuia

 

 

 

Pe data de 1 iulie 1766, în cursul dimineții, cavalerul de La Barre a fost supus supliciului la Abbeville. În cadrul torturii ordinare, picioarele i-au fost strânse între două scânduri și au fost introduse fiare între scânduri și genunchi, pentru a-i rupe oasele (supliciu rezervat celor condamnați pentru otrăvire și paricid). La Barre și-a pierdut cunoștința.

A fost reanimat și a declarat că nu a avut complici. Pentru a avea suficientă forță ca să urce pe eșafod, nu a mai fost supus torturii extraordinare. A fost condus prin Piața Mare din Abbeville în cămașă, cu funia de gât. Pe spate i-a fost atașată o pancartă pe care scria «Acuzat de impietate, blasfemie și sacrilegiu execrabil». Curajul condamnatului a fost atât de mare, încât s-a renunțat la smulgerea limbii.

A fost decapitat cu securea (privilegiu rezervat nobilimii). Corpul i-a fost apoi ars, împreună cu un exemplar din „Dicționarul filozofic” al lui Voltaire, bătut în cuie pe pieptul său.

Avea 21 de ani. Emoția asistenței a fost atât de mare, încât teama de tulburări a făcut să se renunțe la execuția celorlalți acuzați din acea zi. Cavalerul de La Barre a fost reabilitat prin Convenția din 15 noiembrie 1793.

TREI FORME DE TORTURĂ APLICATE DE INCHIZIȚIE

Tortura funiei: Dacă acuzatul nu recunoştea actul acuzator, era supus torturilor. Prima era aceea a funiei. I se legau braţele la spate, apoi era ridicat la înălţime cu ajutorul unui scripete şi lăsat să cadă de la o înălţime considerabilă, după ce o vreme a fost ţinut suspendat.

Această tortură, care de obicei frângea brațele și picioarele acuzatului, dura câteva ore, mai mult sau mai puţin, după cum considerau inchizitorii care asistau la torturi, întrerupându-le atunci când omul era gata să-şi dea duhul şi să le scape astfel din mână.

Tortura apei: Dacă în timpul acestui supliciu acuzatul nu recunoştea nimic, era supus la a doua tortură, aceea a apei. Acuzatului i se dădea să înghită o cantitate imensă de apă caldă.

Apoi era culcat într-o albie de lemn, care se strângea şi se închidea după nevoi. Această albie era traversată la mijloc de o piesă de lemn care apleca spre spate corpul şi, atunci când inchizitorul poruncea, acuzatului i se frângea coloana vertebrală.

Tortura focului: Dar tortura cea mai utilă pentru păcătoşii înrăiţi era cea a focului. Prizonierului i se frecau picioarele cu unt, grăsime, ulei sau orice altă substanță absorbantă şi combustibilă.

Era întins la pământ, cu picioarele întoarse spre un foc de cărbuni, care îl ardeau până când mărturisea tot ce voia Inchiziţia.

Aceste torturi aveau loc într-un subteran foarte adânc, unde se ajungea după nenumărate coridoare ocolite, pentru ca strigătele sfâșietoare ale torturaţilor să nu poată fi auzite de afară.

Subteranul era luminat doar de câteva făclii, a căror lumină lăsa să se vadă instrumentele supliciului, pe călăi şi pe inchizitorii care interogau.

Călăii erau îmbrăcaţi în robă neagră și aveau obrazul acoperit cu o pânză din aceeaşi stofă, tăiată în dreptul ochilor, nasului şi gurii.

Nota bene: Toate proprietățile și bunurile „ereticilor” condamnați erau confiscate, intrând în proprietatea Bisericii.

 

Surse:

http://www.cuttingedge.org/news/n1676.cfm

http://www.cuttingedge.org/news/N1676b.cfm

https://en.wikipedia.org/wiki/Kazimierz_%C5%81yszczy%C5%84ski

https://fr.vikidia.org/wiki/Affaire_du_chevalier_de_La_Barre

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)

 

 

02/06/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

PROCEDURI JUDICIARE ÎN EVUL MEDIU ŞI ISTORIA PROSTIEI OMENEȘTI

 

 

 

 

 

 

 

        DIN ISTORIA PROSTIEI OMENEȘTI

– PROCEDURI JUDICIARE ÎN EVUL MEDIU –

 

 

Judecătorul de odinioară se îmbrăca în robă, își punea peruca pe cap și din momentul acela se dezumaniza; devenea o mașină judiciară, înveșmântată cu fast oficial.

Degeaba a spus apostolul Pavel: „Litera omoară, spiritul însuflețește”.

Dreptul medieval nu lua în considerare decât litera. Nu-l interesa intenția, ci fapta. Pedeapsa pe care legea o hotăra pentru fapta respectivă era aplicată fără cruțare.

Nu exista nici discernământ, nici circumstanță atenuantă, nici îndurare! Robotul cu robă și perucă trimitea la eșafod chiar și un copil, dacă acesta comitea vreo faptă pe care legea o pedepsea cu moartea.

Între tipăriturile aflate în biblioteca Szechenyi, într-un manuscris din 1780 găsim descrierea amănunțită a felului în care a fost decapitată o fetiță de 13 ani, cu numele de Margarete Dissler.

Acest lucru s-a întâmplat în secolul numit „al luminilor”!

În nr. 30 din anul 1681 al ziarului berlinez Sonntagischer Postilion citim o știre care relatează despre o fetiță de 14 ani care a fost prinsă încercând să provoace un incendiu.

Astăzi, medicii s-ar pronunța: piromanie. Pe vremea aceea însă, au condamnat-o la moarte, au decapitat-o, iar cadavrul i l-au ars.

Un alt ziar berlinez, Vossische Zeitung, relatează în nr. 112 din 1749 că în Bavaria a fost arsă pe rug o vrăjitoare.

Și, pentru că au existat mărturii cum că ea inițiase în meserie și o fetiță de 8 ani, au executat și copila, călăul tăindu-i venele.

Nu se renunța la principiul represiunii nici atunci când făptașul nu putea fi adus în fața instanței. În acest caz, pedeapsa se executa simbolic, „în efigie”.

Dacă prin sentință se pronunța condamnarea la moarte, se confecționa un manechin de paie, care era târât până în centrul orașului, sub spânzurătoare.

Acolo, i se citea în mod solemn sentința, după care se dădea ordin călăului să-și facă datoria.

Respectând strict canoanele meseriei, călăul spânzura păpușa de paie (lipsea doar medicul care să confirme, cu stetoscopul, decesul).

Dacă sentința era deosebit de aspră, după execuție, se proceda și la arderea cadavrului.

Și acest ordin era dus la îndeplinire cu respectarea legii. Călăul scotea din ștreang manechinul spânzurat, îl așeza pe rug și-l ardea cu mare pompă, spre satisfacția publicului spectator.

Procese penale împotriva cadavrelor

Neiertătoarea practică judiciară se aplica și în cazul când făptașul murise între timp. Principiul aspru al represiunii, cu alte cuvinte răzbunarea etatizată, își descărca furia rece și pe cadavru. Atunci când Carol al II-lea s-a întors în Anglia pentru a ocupa tronul tatălui său, Cromwell (cel care insistase ca regele Carol I să fie executat) și câțiva dintre cei ce împărțiseră puterea cu el își dormeau somnul de veci sub lespezile de marmură ale catedralei Westminster.

La 30 ianuarie 1661 (comemorarea execuției lui Carol I) sicriele lui Cromwell și a doi dintre tovarășii săi au fost scoase din mormintele lor și duse la Tyburn, locul de execuție al criminalilor de rând.

Acolo, cele trei cadavre au fost spânzurate, lăsate în spânzurătoare până seara, apoi decapitate și înmormântate la piciorul spânzurătorii.

Acest spectacol a avut loc în prezența unui public numeros. Doamnele din elita Londrei au considerat de datoria lor să se abată pe la Tyburn, pentru a se îmbogăți cu plăcuta amintire a unui tablou interesant. Ce nervi trebuie să fi avut femeile acelea!

Memorialistul Pepys relatează întâmplările din ziua de 30 ianuarie a acelui an: a ascultat o predică, a primit o scrisoare de la fratele său, apoi a vizitat-o pe lady Batten.

Aceasta, împreună cu soția lui Pepys, sosise chiar atunci de la Tyburn, unde fuseseră să vadă cele trei cadavre spânzurate.

Excursia doamnelor este amintită, fără niciun comentariu, ca cel mai firesc lucru.

Era caracteristic pentru formalismul vechii legislații ca procesul împotriva cadavrului celui vinovat să decurgă cu respectarea tuturor normelor procedurale.

Diferența era doar că se desemna un curator pentru mort, deoarece, după cum se știe, cadavrul nu poate vorbi și, în consecință, n-are cum să se apere.

Astfel se proceda și în cazul sinucigașilor.

Un foarte interesant extras de proces din anul 1725 ilustrează semnificativ acest fapt:

„Proces penal, intentat de către procurorul regal din Fontaine les Nonnes, împotriva lui Jacques de la Porte, funcționar al judecătoriei din Marcilly, curator pe lângă cadavrul lui Charles Hayon.

La proces s-a dovedit că Charles Hayon, locuitor din Chaussée, s-a sinucis din proprie inițiativă și în mod criminal. Legându-și picioarele, el s-a aruncat în râu, înecându-se.

Drept pedeapsă, cadavrul lui este condamnat să fie plimbat pe străzile comunei Chaussée, întins cu fața în jos pe un grătar de lemn”.

N-am putut constata dacă, în cazul lui Cromwell, procesul a decurs după toate formalitățile. În schimb, actele procesului intentat împotriva cadavrului ucigașului lui Henric al III-lea al Franței se păstrează integral până în zilele noastre.

Cu acel prilej, au fost ascultați 9 martori, care au declarat cu toții, sub jurământ, ceea ce toată lumea știa, și anume: atentatorul Jacques Clément l-a înjunghiat pe rege, după care soldații și curtenii, năvălind în încăpere, l-au ciopârțit pe atentator, omorându-l.

După obișnuita introducere, sentința rostită în numele urmașului regal, Henric al IV-lea, dispunea:

,,Urmând sfatul consiliului judecătoresc, Maiestatea sa a hotărât: cadavrul amintitului Clément să fie rupt în patru de patru cai, apoi ars, iar cenușa să-i fie aruncată în fluviu, pentru ca în felul acesta să-i piară până și urma.

Dat la St. Cloud, 2 august 1589. Iscălit: Henric.

Adnotare: S-a îndeplinit în același loc și în aceeași zi”.

Ruperea în patru era pedeapsa ucigașilor de regi. Henric al IV-lea nu bănuia la vremea aceea că și el va fi victima pumnalului unui atentator, iar ucigașul său, Ravaillac, va suporta pe viu supliciul lui Clément.

La 8 aprilie 1498, mulțimea ridicată împotriva lui Savonarola a asediat mânăstirea San Marco din Florența. Unul dintre discipolii călugărului a tras clopotul.

La semnalul de alarmă, cei din mânăstire s-au strâns și au rezistat un timp: până la urmă însă, a biruit mulțimea.

Restul îl știm. Dar puțini știu că arderea pe rug a lui Savonarola a fost urmată, în vara aceluiași an, de condamnarea clopotului de către un consiliu de magistrați.

Clopotul a fost scos din turn, pus într-o căruță trasă de măgari și purtat prin tot orașul: călăul îl biciuia tot timpul, la fel cum zbirii lui Xerxes biciuiseră Hellespontul [n.n.: În timpul traversării strâmtorii Hellespont (Dardanele), Xerxes a ordonat ca marea să fie pedepsită cu 300 de lovituri de bici și să fie blestemată, pentru că o furtună întârziase îmbarcarea spre Europa].

Am enumerat aceste câteva pilde, ca să pot deschide, cu ajutorul lor, cărare prin bălăriile vechiului drept și, în felul acesta, să ajung la cea mai absurdă procedură judiciară feudală.

Procese intentate animalelor

Să acuzi și să condamni animale – iată o temă pentru umoriști. Trebuie să deosebim aici două feluri de procese intentate animalelor: Unele aveau ca scop izgonirea animalelor dăunătoare care aduceau pagube însemnate.

Aceste procese țineau de competența tribunalului ecleziastic.

O altă categorie era formată din procesele care se intentau împotriva unui anumit animal criminal, și aveau ca scop pedepsirea fărădelegii săvârșite. Acestea țineau de judecătoriile civile.

Printre calamitățile naturale ale Evului Mediu, un loc important îl ocupau imensele invazii de viețuitoare mărunte care se abăteau peste o regiune: lăcuste, viermi, cărăbuși, șerpi, broaște, șoareci, guzgani, cârtițe… Ele distrugeau recoltele și, de multe ori, în urma lor izbucnea foametea.

Știința din vremea aceea privea neputincioasă dezastrul. Oamenii deci renunțau la știință, apelând la religie.

Primejdia, care izbea pe neașteptate și cu o forță necruțătoare, nu și-o puteau explica decât ca pe fapta unui demon.

Nu lăcustele devorau recolta, nu șoarecii rodeau rădăcinile plantelor, ci însuși necuratul, întrupat în acele animale dăunătoare.

Oamenii îngroziți așteptau ajutor de la preoții lor și pretindeau ca demonul să fie afurisit. Bine, bine, dar afurisirea avea reguli foarte precise. Formalismul Evului Mediu s-a insinuat și în dreptul bisericesc, la fel ca și în cei laic, lucru cu atât mai de înțeles, cu cât în ambele domenii legislative paragrafele erau învârtite, sucite și cârpăcite de aceiași juriști.

Prin urmare, și la afurisenie trebuiau respectate normele de judecată: denunțul, desemnarea apărării, procesul, acuzarea, apărarea, sentința.

Firește, astăzi, toate aceste lucruri par comice, dar privite prin optica epocii erau ciudate doar în măsura în care astăzi ni se par ciudate unele dintre obiceiurile tradiției englezești.

Știm, de pildă, că în amintirea „conspirației prafului de pușcă”, și astăzi, într-o anumită zi a anului, o gardă coboară în pivnițele Parlamentului britanic, luminând cu lămpașe de ulei fiecare ungher, spre a vedea dacă nu cumva se ascunde, pe undeva, ceva suspect!

Cred că nu mai trebuie să precizăm că întreaga pivniță este dotată cu lumină electrică.

Cu toate acestea, nu râde nimeni de zelul emeritei gărzi. Revenind: Sentința tribunalului bisericesc cuprindea, pentru început, un avertisment.

Apoi urma afurisirea propriu-zisă (maledicția). Nu împotriva animalului, ci a demonului!

S-au întâmplat cazuri când și tribunalele laice au încercat o procedură asemănătoare. Aceasta era o caricatură a celei destinate proscrișilor bisericești, după cum ne informează, cu un umor involuntar, un detaliat proces-verbal de procedură care s-a păstrat.

Procesul a avut loc în Elveția, în fața judecătoriei din comuna Glurns:

«Anno Domini 1519, de ziua Ursulei, în fața judecătorului comunei, Wilhelm von Hasslingen, s-a înfățișat Simon Fliss, locuitor al comunei Stilfs, anunțând în numele locuitorilor că, în conformitate cu prevederile legii, dorește să intenteze acțiune penală împotriva șoarecilor de câmp.

Cum, potrivit prevederilor legale, în astfel de cazuri șoarecii au nevoie de un apărător, el a cerut ca autoritățile să numească unul din oficiu, astfel ca șoarecii să nu aibă motiv a se plânge.

Pe baza acestei cereri, judecătorul l-a numit pe cetățeanul Hans Grienebner din Glurns ca apărător al susnumiților șoareci, împuternicindu-1 legal în această funcție.

Din partea locuitorilor comunei Stilfs, Simon Fliss a desemnat acuzatorul împotriva șoarecilor în persoana lui Minig von Tartsch.

Judecător: Conrad Spergser (căpitan de mercenari în trupele conetabilului de Bourbon).

Jurați: (se înșiră numele a 10 cetățeni).

Împuternicit de toți locuitorii comunei Stilfs, acuzatorul Minig von Tartsch a arătat că el a citat pentru ziua aceea în fața instanței pe Hans Grienebner, apărătorul animalelor lipsite de rațiune numite șoareci de câmp, drept pentru care respectivul s-a și înfățișat, prezentându-se ca reprezentant al rozătoarelor.

Fiind audiat ca mator, Minig Waltsch, locuitor din Sulden, a spus că el umblă de 18 ani prin ogoarele din Stilfs și a putut constata că șoarecii de câmp produc într-adevăr pagube însemnate, astfel încât locuitorilor abia de le rămâne puțin fân.

Locuitorul Niklas Stocker din Stilfs a arătat că el ajută la lucrul câmpului pe acele ogoare și a văzut cum niște animale ale căror nume și prenume nu le cunoaște produc mari pagube gospodarilor: acest lucru l-a putut constata mai ales toamna, la cositul fânului.

În prezent, Vilas von Raining locuiește în vecinătatea comunei Stilfs, dar acum 10 ani era locuitor al Stilfsului.

El arată că poate afirma același lucru ca Niklas Stocker, fiindcă și el i-a văzut de multe ori pe șoarecii stricători.

Aceste fiind zise, martorii și-au întărit prin jurământ depozițiile.»

După cum se vede, judecătorul a evitat să audieze gospodarii interesați din Stilfs, dovedindu-și imparțialitatea prin faptul că a ascultat numai martori nepărtinitori: doi cetățeni de prin împrejurimi și un zilier localnic.

«Acuzarea: Minig von Tartsch acuză șoarecii de câmp pentru daunele provocate și arată că dacă lucrurile vor continua, iar animalele dăunătoare nu vor fi îndepărtate, păgubiții vor ajunge în situația să nu mai poată plăti impozitele și vor fi nevoiți să se mute prin alte părți.

Apărarea: Față de această acuzare, Grienebner arată: A înțeles acuzația, însă reamintește că protejații săi aduc și foloase (distrug larvele insectelor), deci el contează pe faptul că judecătoria nu le va retrage ocrotirea sa.

Dacă acest lucru totuși se va întâmpla, el cere ca instanța să oblige prin decizie pe apărători să desemneze un alt teritoriu, unde șoarecii să poată trăi mai departe netulburați; să pună la dispoziția lor o gardă care, în timpul mutării, să-i apere de dușmanii lor firești, câinii și pisicile, iar în încheiere își formulează pretenția că, în cazul în care printre protejatele sale s-ar găsi vreunele gravide, să li se dea un termen de grație suficient pentru a-și putea naște puii și a-i transporta în condiții optime.

Sentința: După audierea acuzării și a apărării, precum și a martorilor, se hotărăște că animalele cu numele de șoareci de câmp sunt obligate să evacueze ogoarele și pășunile comunei Stilfs și să se mute în termen de 14 zile, fiindu-le interzisă pe veci întoarcerea pe meleagurile de unde au plecat.

Dacă însă vreuna dintre rozătoare este însărcinată sau dacă, din cauza vârstei fragede, n-ar suporta călătoria, pentru acestea se asigura ocrotire încă 14 zile. În schimb, toți cei în stare să călătorească trebuie să plece la termenul fixat.»

Se poate vedea că formele procedurale s-au respectat cu strictețe, instanța fiind la fel de nepărtinitoare în sentință, ca și în audierea martorilor.

Șoarecii trebuiau să fie condamnați, deoarece comportarea lor distrugătoare a fost dovedită de martori imparțiali.

Față de unii dintre condamnați, instanța a dovedit însă o atitudine deosebit de înțelegătoare, luându-se după procedura legală, care asigura diferite înlesniri femeilor însărcinate.

Față de propunerea apărătorului a avut o atitudine rezervată și rigidă: n-a desemnat vreun alt loc de pripas, ci pur și simplu i-a expulzat pe vinovați. Să se ducă unde vor ei. S-au dus? Au rămas? Nu se știe…

Procesul penal individual, agățat de gâtul animalului vinovat, avea un cu totul alt caracter. În asemenea cazuri, prin judecător glăsuia vechiul principiu juridic jus talionis: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

Dacă pedeapsa se putea executa și de către vinovați fugiți sau de către oameni morți, de ce n-ar fi putut-o executa și animalele delincvente? Principiul rigid al răzbunării și al terorii poruncea ca cel în culpă să ispășească: Themis, zeița dreptății, are ochii legați: n-o interesează dacă paloșul ei cade peste om sau peste animal.

Prima sentință care ne-a parvenit datează din 1266 și a fost pronunțată împotriva unui porc. Cea din urmă sentință împotriva animalelor condamna la moarte o iapă, în 1692.

Deci moda proceselor de o absurditate fără seamăn a ținut mai mult de patru secole! Ne-au rămas în total 93 de însemnări și procese-verbale autentice, ceea ce reprezintă un număr foarte mare, având în vedere prăpădul pe care-1 făceau în vechile arhive incendiile, războaiele și lipsa de grijă a oamenilor.

Cele mai multe cazuri provin din Franța, dar avem date și din Germania, Elveția și Italia. Din Anglia ne-au rămas foarte puține date autentice. În ceea ce privește cazurile următoare, în locul unei bibliografii detaliate trimit la cea precisă, întocmită de E.P. Evans în cartea sa, The Criminal Prosecution and Capital Punishment of Animate, London, 1906.

La paginile 362-371 el enumeră toate cărțile și studiile cunoscute, consacrate proceselor cu animale. Câteva rânduri din opera lui Shakespeare ne lasă să înțelegem că execuțiile de animale vinovate erau frecvente.

În „Neguțătorul din Veneția”, Gratiano se repede la nemilosul Shylock cu aceste cuvinte:

„Firea ta de călău îmi aduce aminte de lupul spânzurat pentru omucidere, al cărui spirit hain s-a smuls până și din spânzurătoare”.

Procedura era îndeplinită de judecătoria de resort. Procurorul reprezenta acuzarea. Se întâmpla să se delege și un apărător din oficiu. Se audiau martori, uneori se făcea și o anchetă la fața locului, consemnând totul în procese-verbale amănunțite.

Se întâmpla de pildă ca, în virtutea anumitor reguli de procedură, un porc vinovat să fie supus torturii, iar amarnicul său guițat să fie luat drept recunoașterea vinovăției.

Până la pronunțarea sentinței, animalul inculpat își petrecea zilele în tristă detenție, la fel ca și tovarășii lui de suferință, oamenii, în aceeași închisoare și sub supravegherea acelorași temniceri.

Mai mult, facturi oficiale atestă că autoritățile alocau pentru hrana animalelor deținute aceeași sumă ca pentru pușcăriașii oameni. În cazurile mai sus amintite se ivea doar o singură dificultate. Conform regulilor, trebuia ținută evidența celor arestați.

Sub ce nume urma să figureze animalul deținut? Și cu acest detaliu birocrația vremii a scos-o la capăt, înregistrând deținutul patruped pe numele stăpânului său: „porcul lui X”.

Dacă dezbaterile dovedeau vinovăția animalului acuzat, instanța pronunța sentința.

Cunoaștem un caz din 1499, când, potrivit regulilor, sentința s-a citit în fața animalului, la închisoarea unde acesta era deținut preventiv.

Pedeapsa unui animal care săvârșise un omor era moartea. Dintre toate felurile de execuții, se aplica îndeosebi spânzurătoarea, socotită a fi cea mai rușinoasă pedeapsă.

Se întâlneau și cazuri grave, de pildă când animalul vinovat și-a împuns sau și-a sfâșiat victima cu o cruzime deosebită.

În astfel de cazuri, pedepsele se înăspreau, aplicându-se aceleași suplicii prin care se făcea mai îngrozitoare moartea criminalilor fioroși.

În 1463 au fost îngropați de vii doi porci criminali; tot un porc, condamnat în 1386, a fost târât de călău pe un grătar spre locul de execuție.

Sentința de condamnare la moarte o executa călăul oficial în public, cu respectarea formalităților.

Călăul primea remunerația reglementară, ca în cazurile de execuție obișnuită. În arhivele orașului Meulan din Franța există și astăzi o notă datând din 1403, în care sunt trecute cheltuielile pricinuite de executarea unui porc condamnat: pentru hrana porcului în închisoare, pentru deplasarea judecătorului și a călăului de la Paris, pentru căruța cu care a fost purtat prin oraș spre locul execuției, pentru frânghia cu care a fost spânzurat și pentru mănușile călăului.

Din notă reiese, așadar, că la dramaticul eveniment călăul purta mănuși, la fel ca la execuția unui om. Erau cazuri când se tăia râtul porcului și pe capul astfel ciopârțit se punea o mască umană.

Câteodată, se îmbrăca animalul cu pantaloni și vestă, spre a se crea o și mai mare asemănare cu oamenii.

De cele mai multe ori, în arhive apare ca acuzat porcul, ale cărui victime erau copiii nesupravegheați, ignorându-se neglijența crasă a părinților, care ar fi meritat să fie cel puțin plesniți.

Mai rar apare ca acuzat taurul sau calul, și mai rar catârul sau măgarul.

În 1462 a fost spânzurată chiar o pisica, fiindcă înăbușise un prunc.

În cazuri mai puțin grave, animalul acuzat avea șansa să scape de pedeapsa cu moartea. Cunoaștem legea din 1395 din Sardinia în legătură cu măgarii care pătrund într-un loc interzis: dacă măgarul intra pentru prima dată în locul cu pricina, legea ordona să i se taie o ureche: în caz de recidivă, i se tăia și cealaltă ureche.

Este singurul caz din istorie când o pedeapsă infamatoare face să dispară tocmai semnul infamiei – urechile de măgar.

Din păcate, avem puține detalii în legătură cu un proces penal din vechea Rusie intentat unui berbec împungăcios. Știm doar atât: judecătorul l-a condamnat la deportare în Siberia.

Nu ne-au rămas date despre felul în care s-a adus la îndeplinire sentința, nici despre viața particulară a berbecului, condamnat să mănânce iarba amară a exilului… Știm însă mai multe despre câinele care, într-un orășel din Austria, a mușcat un consilier municipal.

Stăpânul câinelui și-a dovedit nevinovăția, obținându-și achitarea. În schimb, animalul a trebuit să ispășească.

Pentru oribilul atentat a fost condamnat la închisoare un an și o zi. Având însă circumstanțe agravante, a trebuit să-și ispășească pedeapsa nu în închisoarea obișnuită, ci într-o cușcă amplasată în mijlocul orașului.

Numele acelei cuști de fier era Narrenketterlein – cușca infamiei – și în ea se închideau vinovații condamnați să suporte și batjocura publică.

Cunoaștem, de asemenea, cazul unui conflict de competență. În 1314, în comuna Moissy din Franța, un taur scăpat din staul a luat în coarne un om.

Fiind înștiințat, contele de Valois, vecin de domeniu cu comuna, a dispus arestarea taurului și a ordonat deschiderea procedurii penale.

Funcționarii contelui au descins la Moissy și, în mod reglementar, au dat curs procesului. Audiindu-se martorii, taurul a fost dovedit criminal.

Instanța contelui, care beneficia de jus gladii (drept de viață și de moarte), a dat sentința, care a fost executată pe loc, la spânzurătoarea comunei. Dar, după aceasta, primăria comunei Moissy și-a adus aminte că pe teritoriul ei contele n-ar fi avut drept de judecată.

A făcut recurs la instanța superioară, dieta comitatului. Dieta s-a luat cu mâinile de cap: pe de o parte, comuna avea dreptate, iar pe de alta, nu era recomandabil să te pui rău cu puternicul conte de Valois.

Ca urmare, a decis în mod înțelept că într-adevăr, contele n-a avut dreptul să judece pe teritoriul comunei, în schimb, spânzurarea taurului fusese legală, fiindcă acesta o meritase.

Au rămas însemnări și despre acordarea unei grațieri. În septembrie 1379, pe imașul comunei Jussey, trei porci turbați s-au repezit la băiețașul porcarului comunei și l-au sfâșiat. S-a iscat mare zarvă, porcii alergând toate părțile.

În îmbulzeală, turma de porci a moșierului s-a amestecat cu turma comunei.

Pentru a potoli revolta opiniei publice, moșierul a dispus deschiderea procedurii penale, închizând deocamdată, preventiv, ambele turme într-o cocină.

Dar, după primul elan, atât moșierul, cât și primăria și-au dat seama că de aici poate ieși o mare belea, fiindcă judecata supremă o exercita ducele de Burgundia.

Dacă acesta s-ar fi amestecat în proces, s-ar fi putut foarte bine ca el să nu se mulțumească doar cu condamnarea celor trei porci, vinovații principali, ci să dispună executarea, pentru complicitate, a ambelor turme.

Aceasta ar fi însemnat o imensă pagubă, deoarece vânzarea cărnii animalelor executate era interzisă. Aceasta ori se arunca la câini, ori se îngropa la piciorul spânzurătorii.

Prin urmare, seniorul s-a dus personal în audiență la Filip cel Curajos, ducele cu renume istoric ai Burgundiei.

Intervenția a avut rezultat, obținându-se de la duce înalta grațiere a complicilor porcilor criminali.

S-a trimis către judecătorul suprem al ducatului o ordonanță, dispunând doar condamnarea celor trei făptași principali. În urma grațierii, ceilalți porci, ,,deși au fost de față la uciderea copilului porcarului”, au trebuit să fie lăsați liberi.

În sfârșit, în 1457 găsim un alt caz, în care este vorba de o scroafă criminală, care a provocat moartea unui băiețel de 5 ani, și care de data aceasta n-a fost acuzată singură, ci împreună cu cei 6 purcei ai săi.

Crima s-a petrecut la Savigny, teritoriu aflat sub jus gladii (Suprema jurisdicție. Dreptul de a absolvi sau condamna un om la moarte) al doamnei de Savigny.

 

 

 

 

Procesele animalelor - ciudatele apucături ale justiţiei

 

După un proces minuțios, s-a decis condamnarea la moarte doar a scroafei, consemnându-se că „deși numiții purcei au fost găsiți mânjiți de sânge, vinovăția lor nu este pe deplin dovedită”.

Stăpânul porcilor a evitat plata daunelor cedând latifundiarei cei 6 purcei de lapte, care în felul acesta au scăpat fără cazier judiciar.

 

Sursa: Rath-Vegh Istvan – Istoria culturală a prostiei omenești, Ed. Garamond, 2003 prin http://frumoasaverde.blogspot.ro/

02/06/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL.CRONOLOGIE (I). FOTO.VIDEO

 

Imagini pentru asasinat sarajevo photos

 

15/28 iunie 1914 – Sunt asasinaţi la Sarajevo (în Bosnia), de către Gavrilo Princip,un tânăr naţionalist sârb,  prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand şi soţia sa, Sofia.

Atentatul a reprezentat pretextul declanşării Primului război mondial, la care au participat 33 de state, cu o populaţie de peste un miliard de locuitori; bilanţul conflagraţiei a fost de cca. 10 milioane de morţi şi 20 de milioane de răniţi şi mutilaţi, pagubele materiale fiind evaluate la peste 278 de miliarde de dolari.

 

 7/20 iulie 1914 – reprezentanţii Antantei au făcut cunoscut acordul ţărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării României la război împotriva Puterilor Centrale.

15/28 iulie 1914 – Austro-Ungaria a declarat război Serbiei.

 

19 iulie/1 august 1914

 

 Germania a declarat război Rusiei. Împăratul Wilhelm al II-lea a transmis telegrafic regelui Carol I (foto), comunicându-i declaraţia de război contra Rusiei şi cerându-i expres să i se alăture.

La 20 iulie/2 august 1914, o telegramă, cu conţinut similar, a fost adresată regelui Carol I din partea împăratului Austro – Ungariei Franz Joseph I.

Comunicări similare au avut loc, periodic, din partea celor doi împăraţi, până la intrarea României în conflict.

 

 

21 iulie/2 august 1914 – Germania a declarat război Franţei şi Belgiei.

 

 

 

 

22 iulie/3 august 1914 – Consiliul de Coroană s-a întrunit la Castelul Peleş (foto) de la Sinaia în prezenţa regelui Carol I, a principelui moştenitor Ferdinand, a primului ministru Ion I.C. Brătianu, a tuturor membrilor guvernului, a foştilor prim-miniştri conservatori şi liberali. Regele Carol I s-a pronunţat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale.

A fost sprijinit numai de Petre P. Carp, care considera acest război ca o nouă înfruntare între germanism şi panslavism.

În opinia lui Petre P. Carp expansiunea Rusiei reprezenta pentru România primejdia cea mai mare.

În urma unor aprinse dezbateri, Consiliul de Coroană a respins intrarea ţării noastre în război alături de Puterile Centrale, întrucât acestea, prin agresiunea asupra Serbiei, au încălcat caracterul defensiv, de apărare, al Tratatului din 1883, şi a hotărât adoptarea unei politice de neutralitate armată, decizie în concordanţă cu interesele naţionale ale României.

 

 

 

 

Regele Carol I, monarh constituţional, s-a supus voinţei generale. Au urmat o serie de presiuni diplomatice exercitate de către puterile beligerante asupra României pentru a intra în război.

Antanta a promis sprijin pentru unirea cu statul român a provinciilor româneşti aflate sub ocupaţia Austro-Ungariei, iar Puterile Centrale recunoaşterea graniţelor Moldovei dinainte de anul 1812.

 

 

2/15 septembrie 1914 – armata rusă a ocupat oraşul Cernăuţi (foto), iar la 15/28 septembrie 1914, Storojineţ, atingând graniţa ţării noastre la Movileni şi a marcând noua frontieră cu inscripţia „Rusia nouă“.

La 21 octombrie 1914 austriecii au reocupat regiunea. Bucovina a devenit teatru de război, cunoscând ocupaţii alternative ale trupelor ţărilor beligerante.

 

10/23 septembrie 1914 – a fost încheiat la Bucureşti acordul româno-italian prin care cele două state se angajau să se consulte reciproc în problema menţinerii neutralităţii, iar dacă aceasta va fi încălcată, să acţioneze de comun acord, în vederea salvgardării propriilor interese.

 

 

 

18 septembrie/1 octombrie 1914 – s-a încheiat la Petrograd, Convenţia secretă ruso-româno, prin care Rusia se angaja să garanteze şi să apere integritatea teritorială a României şi recunoaşterea drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români în schimbul unei neutralităţi binevoitoare a ţării noastre faţă de Rusia („Acordul Sazonov – Diamandy“).

 

 

 

 

 

24 ianuarie/6 februarie 1915 – s-a încheiat acordul româno-italian care prevedea asistenţă mutuală în caz de agresiune neprovocată din partea Austro-Ungariei.

 

 

 

13/26 aprilie 1915 – s-a încheiat Tratatul de alianţă între Italia şi Antanta.

Italia (foto – regele Victor Emanuel III) declara război Austro-Ungariei (9/22 mai 1915).

În pofida acordurilor existente între România şi Italia, guvernul de la Roma nu a informat guvernul român în legătură cu semnarea acestui tratat.

 

 

 

10/23 iunie 1915 – Ionel I.C. Brătianu a respins propunerea contelui Ottokar Czernin (ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti – foto), privind intrarea în război de partea Puterilor Centrale, în schimbul retrocedării Bucovinei şi a unor concesii minore oferite României de guvernul Ungariei.

 

 

 

 

 

22 iunie/5 iulie 1915 – Se desfăşoară la Calais întrevederea  dintre Th. Delcassé, ministrul de externe al Franţei, şi premierul britanic H.H. Asquith (foto), care s-a finalizat cu încheierea unui acord privind satisfacerea revendicărilor guvernului român în vederea intrării ţării noastre în război de partea Antantei.

 

 

 

 

29 iulie 1916 – are loc, la Pless (oraş din Polonia – foto), un Consiliu de Război al Puterilor Centrale la care este fixat planul de campanie militară împotriva României şi rolul încredinţat Bulgariei în această operaţiune.

 

15/28 august 1916

 

Germania  declară război României.

 

 

 Foto: Stema Germaniei

 

 

4/17 august 1916 – S-a semnat, la Bucureşti, de către Ion I.C. Brătianu, primul-ministru al României, de Stanislas Poklevski-Koziell, contele de Saint-Aulaire, Sir George Barclay şi baronul Carlo Fasciotti, miniştri plenipotenţiari la Bucureşti ai Rusiei, Franţei, Marii Britanii şi Italiei, Tratatul de alianţă între România, de o parte, şi Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Italia, pe de altă parte.

Printre condiţiile intrării României în război, de partea Antantei, se stipula şi satisfacerea dezideratului unirii cu România a teritoriilor româneşti: Bucovina, Transilvania, Crişan, Maramureş, Banat, aflate în stăpânirea Austro-Ungariei.

 

 

 

 

Tratatul de alianţă a fost completat cu o convenţie militară, prin care România se obliga să-şi mobilizeze toate forţele militare terestre şi navale şi să intre în război cel mai târziu până la 15/28 august 1916 şi numai împotriva Austro-Ungariei; convenţia prevedea condiţiile de colaborare dintre armata română şi armatele aliate: ofensiva generală a armatei ruse pe direcţia câmpiei ungare; ofensiva frontului de la Salonic împotriva Bulgariei; preluarea apărării Dobrogei de către trupele ruse; începerea aprovizionării României cu armament şi echipament militar.

 

 

 

17/30 august 1916

 

 

 

 

 

Trupele Armatei a II-a române au intrat în Braşov.

 

 

 

17/30 august 1917

 

 

 

Turcia a declarat război României.

 

 

18/31 august – 19 august/1 septembrie 1916.

 

 

 

 

 

Trupele bulgare au atacat (fără o declaraţie prealabilă de război) elementele înaintate ale armatei române din Dobrogea.

 

 

18/19 august–1/2 septembrie – 24 august/6 septembrie 1916

 

 

Are loc bătălia de la Turtucaia. Trupele române de la Turtucaia, comandate de generalul Constantin Teodorescu, subordonat comandantului Armatei a III-a, generalul Mihai Aslan, suferă grele pierderi, sunt înfrânte şi obligate să se predea.

 

 

 

 

„Dezastrul de la Turtucaia“ a costat armata română mii de morţi şi răniţi (160 de ofiţeri şi 6000 de soldaţi), iar 480 ofiţeri şi 28.000 de soldaţi sunt făcuţi prizonieri, din încercuire scăpând numai 5500 de militari.

Această grea înfrângere a influenţat în mod negativ starea de spirit a ostaşilor români şi a populaţiei.

 

 

 

19 august/1 septembrie 1916

 

 

 

 

 

Bulgaria a declarat război României (foto – țarul bulgar Ferdinand).

 

19 august/1 septembrie 1916

 

 

 

 

 

Trupele române din Armata a I-a au luat cu asalt poziţiile fortificate din zona Cerna şi au pus stăpânire pe aliniamentul Ozoina – Alion.

 

23 august/5 septembrie – 25 august/7 septembrie 1916.

 

 

 

 

Bătălia de la Bazargic s-a soldat cu retragerea trupelor ruso-române şi ocuparea oraşului de către armatele germano-bulgare-turce.

 

 

23 august/5 septembrie 1916.

 

 

 

 

 

Trupele române din grupul „Cerna“, comandat de generalul Ion Dragalina (foto), au intrat în Orşova, ţinând sub control calea Dunării, utilizată de inamic pentru aprovizionarea armatelor germano-bulgare care operau pe frontul de sud.

 

 

24 august/6 septembrie – 29 august/11 septembrie 1916.

 

 

 

 

S-a desfăşurat bătălia de la Miercurea-Ciuc, în urma căreia trupele Armatei de Nord, după lupte aprige, eliberează oraşul.

 

26 august/8 septembrie 1916

 

Trupele române au evacuat Silistra, ameninţată după pierderea   Turtucaiei.

 

 

 

 

14/27 august 1916 – al doilea Consiliul de Coroană, la Palatul Cotroceni din Bucureşti, în prezenţa regelui Ferdinand I şi a principelui Carol, moştenitorul Tronului.

 

 

 

La Consiliu au participat membrii guvernului, preşedintele Adunării Deputaţilor, vicepreşedintele Senatului, foşti miniştri, şefii partidelor de opoziţie, foşti preşedinţi ai Adunării Deputaţilor.

Reprezentanţii conservatorilor antantofili, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, C. Olănescu, C. Cantacuzino-Paşcanu au susţinut intrarea în război de partea Antantei, dar Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman şi Theodor Rosetti au cerut continuarea poziţiei de expectativă, de respectare „a neutralităţii cinstite“.

Petre P. Carp, germanofil convins, se opunea intrării României în război de partea Antantei („A merge cu Rusia – declara el – este a izbi în interesele ţării şi în continuitatea dinastiei“), acesta pronunţându-se pentru intrarea în război de partea Puterilor Centrale.

Cu o mare majoritate, Consiliul de Coroană a aprobat tratativele angajate de Ionel I.C Brătianu, implicit pentru intrarea României în război de partea Antantei.

 

 

 

14/27 august 1916 – România a declarat război Austro-Ungariei. Declaraţia de război, remisă împăratului Austro-Ungariei de Edgar Mavrocordat, ministrul României la Viena, era motivată prin lipsa de înţelegere a cercurilor guvernante austro-ungare faţă de aspiraţiile şi interesele legitime ale românilor din Transilvania.

 

 

 

 

 

14/27 august –- 15/28 august 1916 – în noaptea de 14/27 spre 15/28 august 1916 armata română a trecut Munţii Carpaţi în Transilvania prin 17 puncte, începând operaţiunile militare împotriva Austro-Ungariei.

Pe frontul de nord transilvănean, comandamentul român a angajat 80% din efectivul total al trupelor române, care au pus stăpânire pe trecătorile Carpaţilor, angajând lupte la Timişu de Jos, în partea sudică a Sibiului şi în apropiere de Orşova.

La 19 august/1septembrie 1916, dispunerea trupelor române pe frontul Carpaţilor era următoarea: de la Vârciorova la izvoarele Argeşului – Armata I (comandant, generalul I. Culcer), la centru Armata a II-a (comandant, generalul Alexandru Averescu care, pe 27 august/9 septembrie 1916, este trimis pe frontul din Dobrogea, fiind înlocuit cu generalul I. Crăiniceanu), la aripa dreaptă, Armata a IV-a (comandant, generalul Constantin Prezan).

 

 

27 august/9 septembrie 1916

 

S-a desfăşurat bătălia de la Şelimbăr. Trupele române învingătoare au împins frontul până la Răşinari şi Orlat.

 

 

 

 

15/28 august 1916 – S-a difuzat Proclamaţia către ţară, semnată de regele Ferdinand, de preşedintele Consiliului de Miniştri, Ionel I.C. Brătianu, precum şi de membrii guvernului:

„Români! Războiul care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că, pentru viitor, numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor.

Pentru neamul nostru, el a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirei lui. După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul Român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită, pentru renaşterea naţională.

Astăzi, ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea Străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei unde Ştefan cel Mare doarme somnul lui de veci.

În noi, în virtuţile, în vitejia noastră stă putinţa de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită şi liberă de la Tisa până la Mare, să propăşească în pace potrivit datinilor şi aspiraţiunilor gintei noastre.

Români! Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credinţa neclintită în menirea lui.

Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte.“

 

 

 

 

1/14 septembrie – 9/22 septembrie 1916

 

S-a desfăşurat bătălia de la Merişor-Petroşani. Puternica ofensivă germano-austro-ungare a determinat retragerea efectivelor române pe linia de frontieră.

 

 

1/14 septembrie 1916

 

 

 

Armatele ruso-române din Dobrogea au început să se retragă spre linia Rasova-Cobadin-Topraisar-Tuzla.

 

 

 

3/16 septembrie – 8/21 septembrie 1916

 

 

A avut loc bătălia de la Rasova-Cobadin-Topraisar-Tuzla. Ofensiva germano-bulgaro-turcă, condusă de feldmareşalul von Mackensen, a fost respinsă de trupele româno-ruse, comandate de generalul rus Zaioncikovski.

 

 

 

 

2/16 septembrie 1916 la Periş, lângă Bucureşti, în condiţiile înfrângerilor suferite de trupele române în Dobrogea, s-a desfăşurat întâlnirea comandanţilor de armate la Marele Cartier General unde, cu excepţia generalului Constantin Prezan, care susţinea menţinerea planului de campanie iniţial, s-a decis oprirea ofensivei în Transilvania, întărirea poziţiilor ocupate şi pregătirea forţelor necesare care urmau să fie transportate pe frontul de sud; 12/25 septembrie 1916 – capitala Bucureşti a fost bombardată de aviaţia inamică.

 

 

 

 

12/25 septembrie 1916

 

Contraofensiva Diviziei 11 infanterie române din sectorul Jiului, s-a soldat cu intrarea trupelor române în oraşul Petroşani.

 

 

 

13/26 septembrie – 15/28 septembrie 1916

 

Bătălia de la Sibiu a reprezentat prima mare confruntare de pe frontul de nord. Sub presiunea trupelor germano-ungare (din cadrul Armatei a IX-a), conduse de generalul Erich von Falkenhayn (care preluase comanda Armatei a IX-a germane la 6/19 septembrie 1916), trupele române sunt nevoite să se retragă. 16/29 septembrie – 20 septembrie/3 octombrie 1916 – bătălia de la Praid-Sovata a reprezentat ultima acţiune ofensivă a armatei române de pe frontul din Transilvania.

 

 

 

18 septembrie/1 octombrie – 20 septembrie/3 octombrie 1916.

 

 

S-a desfăşurat bătălia de la Petroşani care a determinat retragerea trupelor române pe linia de frontieră.

 

 

 

 

 

 
18 septembrie/1 octombrie – 22 septembrie/5 octombrie 1916.

S-a încercat de către generalul Alexandru Averescu desfăşurarea unei contraofensive în Dobrogea prin forţarea Dunării la Flămânda (25 km. nord-est de Giurgiu) („manevra de la Flămânda“).

După un succes iniţial, contraofensivă a fost oprită, trupele fiind transferate pe frontul din Transilvania, unde ofensiva germano-austro-ungară devenea ameninţătoare.

 

 

20 septembrie/3 octombrie 1916

Ofensiva generală germano-austro-ungară (Armata a IX-a germană şi Armata I austro-ungară), comandată de către generalul Erich von Falkenhayn (foto), declanşată la 13/26 septembrie 1916, a dus la retragerea generală a trupelor române din Transilvania.

Aliaţii României nu şi-au respectat angajamentele asumate în scris de a sprijini militar ţara noastră.

 

 
24 septembrie/7 octombrie – 25 septembrie/8 octombrie 1916

 

S-a desfăşurat bătălia de la Braşov la care a participat Armata a II-a română, aflată sub comanda generalului Alexandru Averescu. Trupele române au fost nevoite să se retragă şi au ocupat poziţii pe crestele Munţilor Carpaţi.

 

 

28 septembrie/11 octombrie – 14/27 octombrie 1916.

 

 

 

A avut loc  prima bătălie de la Oituz. Trupele Diviziei a 15-a infanterie române, conduse de generalul Eremia Grigorescu (foto), au oprit înaintarea armatei germano-austro-ungare în ziua de 9/22 octombrie 1916 şi au restabilit linia frontului pe înălţimile montane care reprezentau frontiera.

La 30 septembrie/13 octombrie 1916, generalul David Praporgescu, comandantul Grupului român de la Olt, a fost ucis de un obuz inamic.

Sub deviza „Pe aici nu se trece“, ostaşii Diviziei 15 infanterie (denumită şi „Divizia de Fier“) au luptat cu tenacitate, comandantul acesteia, generalul Eremia Grigorescu, fiind distins cu ordinul „Mihai Viteazul“ clasa a III-a.

 

 

29 septembrie/12 octombrie – 10/23 octombrie 1916

 

 

S-au desfăşurat luptele de la Predeal. Armata germano-austro-ungară a ocupat această localitate montană şi a încercat, fără succes, să străpungă frontul spre Valea Prahovei.

30 septembrie/13 octombrie – 15/28 noiembrie 1916 – în zona Câmpulungului, la Bran şi Dragoslavele, a fost oprită ofensiva germano-austro-ungară de către Divizia 22 infanterie română, zădărnicind intenţiile inamice de a prelua controlul asupra trecătorilor din estul Carpaţilor Meridionali şi de a pătrunde în Muntenia.

 

 

 

1/14 octombrie 1916

 

Armata a IV-a română, aflată sub comanda generalului Constantin Prezan (foto), a încheiat retragerea şi a ocupat poziţii pe crestele Carpaţilor Orientali.

 

 

3/16 octombrie 1916

 

 

 

Misiunea militară franceză, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot (foto), a sosit în România.

 

 

 

3/16 octombrie – 14/27 noiembrie 1916

 

S-a declanşat o puternică ofensivă germano-austro-ungară pe văile Oltului şi Topologului.

Trupele inamice au ocupat Râmnicu-Vâlcea (12/25 noiembrie 1916) şi Curtea de Argeş (14/27 noiembrie 1916).

 

 

 

6/19 octombrie – 8/21 octombrie 1916

 

 

 

S-a declanşat o puternică ofensivă germano-bulgară în Dobrogea. Frontul româno-rus a fost străpuns, oraşul Constanţa a fost evacuat, iar trupele ruso-române din zonă au început retragerea.

 

 

 

10/23 octombrie – 16/29 octombrie 1916

 

A avut loc  prima bătălie pe Jiu. Trupele Armatei I române, comandate de generalul Ion Dragalina (l-a înlocuit pe generalul Ioan Culcer), au respins ofensiva inamică (Grupul Kneussel) şi au oprit, temporar, prin rezistenţa şi ofensiva Diviziei 11 infanterie (14/27 octombrie – 16/29 octombrie 1916), înaintarea acestuia spre Oltenia şi vestul Munteniei. În confruntare s-a remarcat Ecaterina Teodoroiu – „Eroina de la Jiu“.

Generalul Ion Dragalina, în timpul inspectării frontului, a fost grav rănit şi a încetat din viaţă în ziua de 24 octombrie/6 noiembrie 1916, într-un spital din Bucureşti.

Comanda Armatei I române a fost preluată de generalul Nicolae Petala. 28 octombrie/10 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916 – a doua bătălie de la Oituz a dus la respingerea ofensivei armatelor germano-austro-ungare. 29 octombrie/11 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916 – s-a desfăşurat a doua bătălie de la Jiu. Presiunea a patru divizii de infanterie şi a două divizii de cavalerie germane a determinat cedarea frontului de către armata română.

Trupele inamice au ocupat oraşul Jiu (2/15 noiembrie 1916) şi au pătruns în Câmpia Olteniei. 8/21 noiembrie 1916 – trupele germane au ocupat Craiova.

 

 

 

10/23 noiembrie 1916

 

Armata germano-bulgară (Grupul Kösch), comandată de feldmareşalul Mackensen (foto), a forţat Dunărea la Zimnicea, primejduind ultimele linii de rezistenţă ale armatei române din faţa capitalei Bucureşti.

 

 

 

 

11/24 noiembrie 1916

Generalul Constantin Prezan, fost comandant al Armatei de Nord române, a fost numit comandant al Grupului de Armate, compus din Armata I (generalul D. Stratilescu), Grupul apărării Dunării (generalul C. Iancovescu), Divizia 21 infanterie (generalul D. Lambru), Divizia 9/19 (generalul C. Scărişoreanu), precum şi din alte mari unităţi aflate în rezervă sau in refacere.

 

11/24 noiembrie 1916 – Armata germano-austro-ungară (Grupul Kühne) a forţat Oltul la Stoeneşti şi a declanşat o puternică ofensivă, împreună cu Grupul Kraft, în Câmpia Munteniei.

 

 

12/25 noiembrie 1916

 

 

 

Autorităţile de stat române au părăsit Bucureştiul şi s-au mutat la Iaşi care a devenit, temporar, Capitala României, redusă la o treime din teritoriul iniţial (foto – familia regală părăsește Capitala).

 

 

 
14/27 noiembrie 1916

Grupul de manevră (Diviziile 2/5, 9/19, şi 21 infanterie),sub comanda generalului Constantin Prezan, a atacat pe direcţia Alexandria – Zimnicea trupele Grupului Kösch care se afla în ofensivă spre Bucureşti.

Lipsa sprijinului din partea trupelor ruse nu a dus la valorificarea succesului, soldaţii români având de înfruntat singuri un inamic numeros şi bine dotat din punctul de vedere al tehnicii de luptă.

 

15/28 noiembrie 1916 – Regimentul 2 Roşiori, condus de colonelul Naumescu s-a opus inamicului la Prunaru-Vlaşca dar a suferit numeroase pierderi în rândul ostaşilor.

 

 

23 noiembrie 1916.

 

 

După succesele inițiale ale armatei române, au urmat o serie de înfrângeri, care au dus la ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale.

 

 

 

ocuparea bucurestiului in primul razboi mondial

Foto: Trupele germane mărşăluiesc prin Bucureşti

 

 

Armata  germană a ocupat şi oraşul Ploieşti, unde cele 26 de instalaţii de rafinare a petrolului, toate cele 1677 sonde (dintre care 1047 productive) din regiunea petroliferă, rezervoarele din schele şi rafinării, cu 82.700 tone de petrol şi derivate din petrol au fost distruse de români, la solicitarea guvernelor englez şi francez, pagubele ajungând la 9.980.527 lire sterline.

 

 

 

 

CITŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/05/19/1916-si-jertfele-romaniei/

 

 

 

 

 

02/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: