CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Despre problema evreiască în România şi falsa teorie a prezenţei evreieşti pe teritoriul Daciei antice


 

document

 

 

Prezenţa evreilor pe teritoriul istoric românesc.

 

 

 

Teoria prezentei evreieşti pe teritoriul Daciei antice a început a fi vehiculată în jurul anului 1878, în preajma Congresului de la Berlin, când, în urma presiunii puternicelor organizatii evreieşti, s-a conditionat independenta tânărului stat român, înfiinşat cu un deceniu în urmă, de acordarea cetăţeniei (împământenirea) tuturor evreilor existenţi la acea dată pe teritoriul tării.

Articolul 44 al Tratatului de pace făcea referire la “străini”, fără a-i nominaliza în mod expres pe evrei, dar este clar că era destinat acestora, la acea dată fiind deja majoritari în mare parte a oraselor din Moldova.

Această teorie a prezenţei evreieşti pe teritoriul anticei Dacii, încă din timpul stăpânirii romane, a fost lansată de autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler [1].

Aceste teorii au fost reluate în România de Elias Schwarzfeld [2].

Ulterior, autorul a revenit cu alte lucrări, inclusiv în limba română [3], în care, aducând argumente fortate încearcă să justifice prezenta masivă a evreilor pe teritoriul românesc.

În ceea ce priveste prezenţa evreilor în Dacia romană, trebuie precizat că nu există nici o dovadă concretă, document scris, inscripţie, diplomă, care să ateste vreo prezentă evreiască pe teritoriul Daciei antice, si cu atât mai putin în cadrul armatei romane, asa cum se susţine adesea.

Armata romană era compusă exclusiv din cetăţeni romani. Chiar si după anul 212 d.C., an în care împăratul Caracalla a acordat cetăţenia romană tuturor locuitorilor imperiului, cu scopul ascuns de a spori fiscalitatea, componenta legiunilor rămânea exclusiv romană, doar anumite trupe auxiliare aveau soldati provenind din afara Romei, este vorba despre redutabilii arcaşi sirieni şi de cavaleria sarmată.

Există un document epigrafic, un act oficial, datând din data de 14 octombrie 109 d.C., cunoscut sub numele de Diploma lui Marcus Herennius Polymita si se referă la colonizarea de veterani romani în Dacia Traiană.

Fiind vorba despre un act oficial, “copiat si autentificat după tabla de bronz care este fixată la Roma în zid în spatele templului Divului Augutus, la statuia Minervei,” este precizat cu claritate pentru fiecare categorie de legionari “cetătean roman”.

Nicolae Gudea, într-o lucrare [4] dedicată prezentei evreieşti în Dacia, inventariază şi descrie cu lux de amănunte cele câteva surse arheologice care ar putea fi puse în legătură cu iudeii antici.

În primul rând este vorba despre patru monede, dintre care una a dispărut într-un incendiu recent. Toate monedele sunt din bronz, cu valoare mică deci, emise de Simon Bar Kochba, în timpul celei de-a doua răscoale anti-romane. (132-135 d.C.).

Monedele au avut circulaţie redusă, doar în Ierusalim în timpul asediului roman, ele nu aveau putere de circulaţie şi valoare de schimb în restul Imperiului, în consecinţă, cel mai probabil este că au ajuns în Dacia ca trofeu de război sau ca amintire din campanie, aduse de către militarii romani, ca amuletă sau obiect de colecţie.

Ele nu reflectă în nici un caz vreo prezentă iudaică permanentă în Dacia. Cât despre inscripţiile păstrate, acestea contin un număr de patru nume cu rezonante iudaice, care permit orice interpretare.

Prezenţa evreilor pe teritoriul românesc a fost abordată si de către Nicolae Iorga, ca răspuns la lucrările lui Bernard Stambler, într-o comunicare [5] din 1913, publicată ulterior în Analele Academiei Române.

Iorga arată că până în sec. XIV, în care asistăm la apariţia primelor formaţiuni statale românesti, respectiv Muntenia (1330) şi Moldova (1359), cele două „tări” nu aveau oraşe, oraşe care sunt consecinta colonizării, care la noi, în Vechiul Regat cum se spune, a fost ca si inexistentă.

În Ardeal însă, existau deja comunităti orăşeneşti, a căror prezenţă este atestată documentar încă din sec. XIII.

Cu toate acestea, prezenţa evreiască în cadrul acestora este nulă – dat fiindcă orașele erau mai mult comunităţi germane, grupate în jurul unei construcţii fortificate, în cele mai multe cazuri o biserică întărită cu ziduri si turnuri de apărare, magazii de provizii, etc… refugiu pentru comunitate în cazul unei invazii.

Spre deosebire de acestea, centrele galiţiene care au influenţat dezvoltarea primelor oraşe în Moldova, au fost create în scopuri mai degrabă fiscale.

Iorga este categoric – nici urmă de evrei în documentele, extrem de numeroase, din sec. XV.

Se întâlnesc evrei însă în zonele supuse tătarilor, în Cetatea Albă – supusă hanului, în Siria si în Anatolia. Se ocupau printre altele cu negustoria, dar şi cu comerţul de sclavi.

În Lemberg (Lvov) prezența lor este semnalată abia în 1467. Primii evrei care pătrund pe teritoriul tărilor române sunt cei spanioli si portughezi (sefarzi), dar si marani, (evrei convertiti sau fals convertiti în urma persecutiilor Inchizitiei), în timpul domniei sultanului Selim al II-lea (1566 – 1574).

Se ocupau mai mult cu cămătăria, fiind pe locul al treilea după greci si turci. Cu toate acestea, nici nu poate fi vorba despre o comunitate stabilă sau despre vreo ocupatie în care să detină vreo importantă oarecare.

Încercarea lor de a extinde activităţile cămătăresti la sate, au fost oprite de Alexandru I Mircea (1568-1574), încă din primul an de domnie, când acesta înaintează o plângere Înaltei Porţi, în urma căreia li se interzice evreilor orice fel de prezentă la sate.

Iorga demonstrează că până în epoca lui Vasile Lupu (1634-1653) nu există nici un document care să ateste prezenta vreunei comunităţi evreieşti stabile în ţările române.

Abia în acea perioadă se consemnează un aflux de evrei dinspre Polonia, împinşi încoace de cazacii poloni.

În număr extrem de mic, acestia se ocupau cu cămătăria si arendăsia, așa cum consemnează Paul de Alep.

Ulterior apar tot mai multe documente comerciale şi contractuale care atestă prezenţa evreilor, fără însă a fi vorba despre o comunitate.

Sub Constantin Brâncoveanu (1688-1714), încă sunt consideraţi “străini”, adică nu se puteau stabili în ţară. O primă încercare de a se constitui într-o comunitate stabilă, construirea unei sinagogi în Bucuresti, a fost oprită prin demolarea acesteia din porunca lui Ştefan Vodă Cantacuzino [6] (1714-1716).

În Moldova, la 1711, Ion Neculce pomeneşte despre un cimitir evreiesc (“mormintele jidovilor”) la marginea Iasiului. În consecinţă, primele dovezi indirecte ale prezenţei unor mici comunităţi evreieşti în cetăţile de scaun ale celor două ţări române sunt atestate documentar abia la începutul sec. XVIII.

Pe tot parcursul acestui secol, dovezile prezenţei evreilor se înmulţesc. Printre ocupaţii, în afară de comerţ si cămătărie apare si producţia de băuturi alcoolice, dar si confecţionarea de bijuterii.

Spre mijlocul secolului, în 1741(a doua domnie, sept. 1741 – iul. 1743), apar şi primele documente cu caracter juridic privindu-i pe evrei, respectiv o serie de ordine ale domnitorului Constantin Mavrocordat privind interdicţia de a angaja servitori creştini până în 30 de ani şi de a angaja femei (creştine sau evreice deopotrivă) pentru a vinde băuturi alcoolice.[7]

Se înregistrează şi plângeri ale locuitorilor contra evreilor, pe care-i acuză de practici ilegale si necinstite (falsificare de înscrisuri, mărturie mincinoasă, trafic de bunuri furate).

Toate acestea atestă creşterea prezentei evreiești, cu precădere în nordul Moldovei. O creştere semnificativă a populaţiei evreieşti avea să se producă după 1775, odată cu anexarea de către Austria a părţii de nord a Moldovei istorice, teritoriul care ulterior se va numi Bucovina de Nord, în urma războiului ruso-turc (1769-1774).

Dacă înainte de 1775 erau consemnate 206 familii de evrei cu 986 de membri, după război vor fi consemnate 298 de familii cu 1346 de membri.

Primul guvernator al noii provincii imperiale, gen. Erzenberg, notează că aceştia, pe care-i numește “cerşetori şi vagabonzi” (Betteljuden und Müssiggänger), se ocupau mai ales cu cămătăria şi productia de alcool.

Din această cauză, guvernatorul a hotărât să expulzeze 365 de familii de evrei.

Numai acestea aveau de strâns de la ţărani o sumă de cca. 6000 de florini din cămătărie.

Nefiind admişi în alte zone ale imperiului, nici în Rusia, au trebuit să se stabilească în Moldova. Acesta este scenariul clasic, după care mai apoi au pătruns în masă, cel mai adesea ilegal, sau semilegal – prin mituirea autorităţilor, în Moldova.

Imagini pentru evrei în romania sec XIX photos

Foto: Evrei din Moldova, sec. XIX

Trebuie menţionat că de-a lungul a aproape trei secole de existenţă atestată documentar pe teritoriul românesc, nu există absolut nici un document care să certifice că vreo autoritate statală i-ar fi chemat să se stabilească aici.

Atât în Bucovina cât şi în Moldova, aceştia au încercat să-l mituiască peguvernator, cât si pe domnitorul Constantin Mavrocordat, oferindu-le un venit garantat anual de 5000 de galbeni, dar acestia au respins oferta, decât să expuie tara “pieirii totale”[8].

Acelasi domnitor va interzice evreilor să vândă alcool şi să facă afaceri în sate.

O ordonanţă imperială din 20 martie 1786, care cerea ca fiecare evreu care face afaceri în Bucovina să deţină un capital de minim 200 de florini, a avut drept consecintă un alt aflux ilegal de evrei săraci în Moldova.

Documentele epocii atestă că mulţi foloseau paşapoarte false, îşi schimbau numele sau se declarau supuşi străini (cel mai adesea germani, dar si ruși sau francezi) – sudiţi, numiti în mod peiorativ târtani (germ. Untertan).

Încercările de legalizare a activităţii acestora, precum a fost un act din iulie 1806, emis de către domnitorul Alexandru Moruzi (a doua domnie, 1802-1806) s-au soldat cu un fiasco total, dat fiindcă cei autorizati să-şi desfăşoare activităţile pe teritoriul Moldovei atrăgeau alți coreligionari în număr tot mai mare.

Iar afluxul evreilor spre Moldova a continuat pe toată durata sec. XIX, în ciuda măsurilor restrictive luate de autorităţi, astfel că numărul acestora ajunse în 1848 la 11056 familii, din care numai în Iaşi erau 7000, aproape jumătate din populaţia oraşului [9].

După un deceniu, în 1856, consulul francez Place scria:

“În fiecare zi, intră Evrei cu miile în Principate, şi mai ales în Moldova. Ştiu de la consulul general al Austriei chiar că are în acest moment sub protecţia sa peste 35,000 de indivizi de această religie“ [10].

Istoricul Radu Rosetti, sub pseudonimul Verax [11] a publicat o serie de statistici privind numărul de evrei din Moldova, pentru care a utilizat listele cu plătitori de impozit (dări), asa-numitele catagrafii.

Astfel, la 1803, în Moldova erau 12000 de evrei, la 1827, 6078 capi de familie (cca. 24000 de evrei), la 1831 – 30720, iar la 1859 cca. 120000, rata medie de creştere fiind de 64,5%, mult peste sporul natural.

Astfel, în mai puţin de un secol, românii au ajuns minoritari în majoritatea oraşelor şi târgurilor din Moldova.

Cea mai mare parte a acestora s-au stabilit cu precădere în Moldova, Maramureş şi Bucovina.

Erau evrei askenazi, vorbitori de limbă idiş, un idiom al limbii germane.

Până în prezent, originea lor nu a putut fi stabilită.

Teoria cel mai des vehiculată afirmă că evreii askenazi ar fi urmaşii iudeilor antici, exilaţi pe continent de romani, care s-au răspândit mai apoi în ţările germanice, migrând apoi în Estul Europei.

Date statistice si demografice certe contrazic însă această teorie. Astfel, se estimează că în sec. XI, askenazii reprezentau doar 3% din populaţia evreiască, ajungând în 1931 să reprezinte 92%, după care procentul a scăzut datorită pierderilor din timpul războiului la 75% cât se estimează a fi în prezent.

Această creştere, cu o rată nemaiîntâlnită în istoria umanităţii, nu se putea produce numai prin sporul natural al populaţiei, statisticienii sunt categorici asupra acestui aspect, astfel că răspunsul trebuie căutat în altă parte.

Există opinii, inclusiv din partea unor cercetători evrei, că acest spor îşi are originea în sec. 8 d.C., atunci când s-a produs convertirea la mozaism a khazarilor, un numeros popor türcik.

e1

Foto: Un colaj din 4 fotografii care înfăţişează evrei din Polonia şi Rusia, la sfârşitul sec. XIX. Dintre ei, mulţi au emigrat în România…

În consecinţă, evreii askenazi, care reprezintă marea majoritate a evreilor de azi, şi-ar avea originile în zona Caucazului, si nu au nici o legătură cu iudeii antici, ci cu triburile hune, uigure si maghiare [12].

Ceva mai puţin numeroşi în Muntenia – la 1831 nu erau nici 1000 de familii, cca. 4000 de persoane (Verax), spre sfârsitul sec. XIX mulţi au migrat spre Bucureşti, atraşi de oportunităţile de afaceri pe care le oferea pe atunci dezvoltarea capitalei.

La Recensământul oficial din 1930, un secol mai târziu, numai în Bucureşti, la o populaţie de 639040 locuitori, erau 69885 evrei (10,9%), pentru ca în 1940 să depăşească o sută de mii.

Astfel, numai în capitală, într-un secol doar, populaţia evreiască a crescut de peste 17 – 25 ori.

În ultimii ani ai sec. XIX si până la izbucnirea primului război mondial, se va constata o diminuare a numărului populaţiei evreieşti.

Astfel, în Vechiul Regat, populaţia evreiască a scăzut de la 266652 persoane în 1899, la 239967 în 1912 [13], în principal datorită emigrării în SUA.

Marea Unire de la 1 decembrie 1918 avea să sporească considerabil numărul evreilor din România, dat fiindcă în cele trei provincii alipite la Vechiul Regat se găsea o populatie considerabilă de evrei, în special în Basarabia.

Marile zguduiri sociale din timpul si de după primul război mondial – revoluţia bolşevică în Rusia, războiul ruso-polonez, revoluţia bolşevică din Ungaria, au creat din nou un aflux ilegal de evrei spre România, văzută ca o oază de linişte si prosperitate.

Observatori din epocă apreciază numărul acestora la 135000 între 1922 si 1926 [14], astfel că la recensământul din 1930, cei 756930 de evrei reprezentau 4,2% din populatia României.[15]

În timpul celui de-al doilea război mondial, pierderile de vieti ale evreilor au fost evaluate la 15000 în Vechiul Regat, Transilvania de Sud si Bucovina de Sud, de 103919 în Basarabia, Bucovina si tinutul Herta si 90295 în Transilvania de Nord, încorporată Ungariei.

În total, 209214 pierderi de vieţi evreieşti de pe teritoriul României în timpul războiului, ceea ce reprezintă 27% din populatia evreiască, din care se atribuie: 2% administraţiei române, 13% acţiunii militare germano-române desfăşurată aproape exclusiv pe front si 12% acţiunii guvernului maghiar [16].

Astfel, datorită pierderilor de vieţi omeneşti, dar şi cedărilor teritoriale, în 1945, pe teritoriul de azi al României mai exista un număr de 355972 de evrei, numărul lor scăzând la 144198 la recensământul din 28 noiembrie 1956 [17] şi la 24667 evrei în 1977, în principal datorită emigrării în Israel, SUA sau alte tări occidentale dar si datorită politicii regimului comunist.

Astăzi, populaţia evreiască din România numără cca. 3000 de persoane, în principal evrei fără rude, si/sau prea bătrâni sau bolnavi ca să plece din tară.

Reactia românească. Creşterea populaţiei evreieşti, cu o rată extrem de ridicată, de la 12000 de evrei (Moldova, 1803), 4000 de evrei (Muntenia, 1831), la 266652 evrei (Regat, 1899), de peste 17 ori pe durata unui singur secol, într-o tară săracă si relativ slab populată, dincolo de neajunsurile inerente aduse de această adevărată “invazie” [18], cămătărie, consum ridicat de alcool contrafăcut, acapararea comertului si a mestesugurilor, a produs antipatia populatiei românesti si reactia elitelor conducătoare.

Se afirmă adesea că evreii ar fi acoperit un gol, între clasa de sus, marii detinători de terenuri, si clasa de jos, tăranii, constituind cumva clasa de mijloc, extrem de slab reprezentată – nu este adevărat, pentru că majoritatea zdrobitoare a acestora erau extrem de săraci, singurul lor atu fată de populatia autohtonă fiind stiinta de carte si abilitatea nativă pentru speculatii financiare.

Evreii nu au adus capitaluri în tările române, din contră, au fost siliti să părăsească Imperiul Austro-Ungar datorită lipsei capitalului. Neavând capital si refuzând să se ocupe cu agricultura, au fost socotiti vagabonzi atât în Imperiul Austro-Ungar cât si în Moldova. Abia spre sfârsitul sec. XIX si începutul sec. XX, evreii au reusit să aibă o pondere numerică relativ consistentă în cadrul clasei de mijloc.

Ion C. Brătianu, într-un discurs rostit în sedinta Camerei Deputatilor din 20 iunie 1866, declara cu privire la acestia :

“Evreii au devenit o plagă socială pentru România, o plagă socială de care trebuie să scăpăm si asta nu pentru că ei sunt mai înapoiati decât noi, căci avem o clasă încă mai înapoiată decât dânsii, o pătură socială mai joasă decât evreii, acestia sunt tiganii si noi le-am dat drepturi, fără ca ei să se împotrivească contra evreilor, nu voi ridica nici consideratia că sunt mai putin civilizati, ci pur și simplu al marelui lor număr care amenintă, după cum spune toată lumea, nationalitatea noastră, iar atunci când natiunea este amenintată, ea se apără si devine, nu intolerantă, ci prevăzătoare. Numai măsuri administrative ne pot scăpa de această pacoste si îi pot împiedica pe proletarii străini să invadeze tara.” [19]

Reacţia, adesea virulentă, a elitelor conducătoare românesti, a fost cauzată de presiunile din 1866 ale Aliantei Israelite Universale, fondată în 1860 de către Isaac Aaron Moïse Crémieux, zis Adolphe (1796-1880), de a condiţiona independenţa României de acordarea de drepturi politice si economice evreilor, fiind vizat în special dreptul de a deţine proprietăţi funciare.

Constituţia adoptată atunci, în urma Convenţiei de la Paris, care a reunit cele sapte mari puteri europene, excludea de la drepturi politice cetăţenii de rit ne-creştin, deci şi pe evrei, fără a-i menţiona în mod expres.

Această convenţie a fost adoptată fără ca partea română să fi fost consultată şi  în consecinţă initiativa legislativă nu a apartinut românilor.

Prima lege fundamentală a noului stat, adoptată de legislativul român, se încadra în prevederile Conventiei de la Paris si reflecta dorinşa poporului şi voinţa clasei politice de a refuza încetăţenirea evreilor, astfel că art. 7 al Constituţiei prevedea că “numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea.”

La 8 mai 1977, în urma participării la războiul ruso-turc, România şi-a proclamat independenţa, după aproape patru secole de dominaţie turcească.

Din nou, presiunile puternicelor organizaţii evreiesti au determinat marile puteri să condiţioneze recunoaşterea independenţei noului stat de acordarea de drepturi politice evreilor, astfel că în tratatul de pace, art. 43 prevedea:

“Înaltele Părţi Contractante recunosc independenţa României, legând-o de condiţiunile expuse în următoarele două articole:

Articolul 44. În România, deosebirea credintelor religioase si a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveste beneficiul drepturilor civile si politice, admiterea în functii publice, sau exercitarea diferitelor profesiuni si industrii în orice localitate”.

Cu deosebire acest articol a produs ample discutii în presă si în parlament. Printre cei mai virulenţi critici s-a numărat şi poetul Mihail Eminescu, un adevărat ideolog al partidului conservator.

Trebuie menţionat că opoziţia poetului faţă de acest articol nu avea un caracter antisemit, aşa cum se susţine adesea, argumentele contra ale acestuia nefiind de ordin rasial sau religios, ci pur economic:

“dacă gustul li-e numaidecât după drepturi egale, conform «contractului social», iată, Austria-i aproape. Oriunde e teren pentru neagra speculatiune, evreul e acasă, iar vaietele si plângerile contra persecutiunii sunt mofturi care să acopere modul neomenos în care sug tările pe care au căzut ca lăcusta. Că sunt şi evrei care merită egală îndreptăţire – cine o contestă? Dar noi nu putem pentru numărul mărginit de evrei folositori tării, să dăm depline drepturi sutelor de mii de venetici neproductivi”[20].

Cu toate presiunile europene la care a fost supusă România, în ciuda vizitei făcute de Adolphe Crémieux [21], care dusese anterior o violentă campanie anti-românească în presa pariziană, Parlamentul României nu a admis aceste cereri, cu excepţia egalităţii religioase, cea de care se prevalau evreii pentru a cere încetăţenirea în masă, astfel că la 1 octombrie 1878 a fost votată modificarea art. 7 din Constitutie.

În noua redactare se acorda cetăţenie română tuturor evreilor care participaseră la Războiul pentru Independenta României, ceilalţi evrei putând să o obţină în urma unei cereri individuale şi prin votul Parlamentului.

Ca primă consecinţă, cei 880 de evrei participanţi la războiul din 1977 (necombatanţi) au primit cetăţenia română.

Alte câteva sute o vor primi în următoarele 4 decenii, până la încheierea primului război mondial.

Numărul mic de evrei, nici 2000, care au primit cetăţenia, în ciuda faptului că la recensământul din 1899 au fost înregistrati 269.015 evrei, care reprezentau 4,5% din populatia României, se explică nu atât prin caracterul restrictiv al legii, cât mai ales faptului că o bună parte dintre acestia nu vorbeau româneste, iar spre sfârsitul sec. XIX si în primii ani ai sec. XX, mulţi evrei doreau să plece spre SUA, ca şi multi români de altfel.

Cei rămasi în ţară, deşi lipsiti de cetăţenie, au continuat să trăiască si să-şi desfăşoare activitatea, fără a fi împiedicaţi în nici un fel.

Demn de menţionat este că în România evreii nu au avut ghetouri, nici înainte de primul război mondial, nici în perioada interbelică.

În fiecare oraş existau cartiere cu populaţie predominant evreiască, dar în care locuiau şi români. În stare latentă în primii ani ai sec. XX, această aşa-zisă problemă evreiască va fi reluată de dreapta naţionalistă şi se va acutiza însă în urma marilor schimbări politice si sociale apărute în urma încheierii primei conflagratii mondiale.

Tezele anti-evreiesti abordate de către dreapta naţionalistă s-au cristalizat pe baza imigraţiei masive a evreilor dinspre Polonia si Imperiul Rus, o adevărată “cotropire” a teritoriului românesc, dar şi datorită comportamentului neloial al acestora în momentele de mare cumpănă ale românilor, la 1859, 1878 si 1919.

Printre altele, li se imputa și colaborarea cu ocupantul german în timpul ocupației Bucureştiului.

Ultimul mare exod evreiesc.

Seceta din 1920 şi proasta gestionare a producţiei agricole de către regimul bolsevic, proaspăt instalat la cârma Rusiei sovietice, a condus la una din cele mai mari tragedii ale sec. 20.

Începută în primăvara anului 1921 si terminată după un an si jumătate, foametea a produs peste 5 milioane de victime. S-au semnalat cazuri de canibalism.

Fotografiile si documentele care atestă aceste consecinte oribile sunt cutremurătoare, flagelul atingând apogeul la începutul anului 1922.

În toamna anului 1921, conform statisticilor oficiale sovietice, peste 20 de milioane de oameni sufereau de foame.

La toate acestea se adăugau ravagiile produse de războiul civil, haosul economic, teroarea exercitată de bande de dezertori si rechizitiile de alimente.

În aceste condiţii s-a produs un masiv exod de populaţie în Basarabia, al cărui apogeu a coincis cu cel al foametei.

Majoritatea zdrobitoare a acestora erau evrei, pentru că ţăranii ucraineni, prin Proclamaţia emancipării din 3 martie 1861, deveniseră proprietari de pământ, asa că nu erau prea dispuşi să-şi părăsească proprietăţile.

Prin comparaţie, evreilor le era interzis să se stabilească în afara oraşelor (Decretul din 15 mai 1882) şi în nici un caz pe teritoriul istoric al Rusiei, ci doar în partea de est a imperiului, inclusiv Basarabia.(ucazul din 23 decembrie 1791)

Sub presiunea valurilor de refugiaţi de peste Nistru, autorităţile locale, complet depăşite de situaţie, la 17 februarie 1922, propun trierea acestora, arătând că printre ei se găsesc numeroase “elemente periculoase siguranţei”.[22]

La acea dată, numărul refugiaţilor depăşea 120000 de persoane [23], cele mai multe pătrunse fraudulos în ţară, confirmând astfel cifra avansată de Henri Prost.

Concomitent, în presa internaţională evreiască au început să apară articole denigratoare la adresa României.

În data de 18 februarie 1922, Ministerul de Război, prin adresa nr. 2241, transmitea Ministerului Afacerilor Străine o tăietură din ziarul londonez “Jewish Chronicle” din data de 20 ianuarie 1922, care reclama “tratamentul barbar” si “atrocităţile” comise de către autorităţile române asupra refugiaţilor evrei.

Potrivit raportului, mare parte din acești refugiaţi erau agenţi ai bolsevicilor, trimişi să facă agitaţie comunistă şi spionaj, să comită acte teroriste care să demonstreze opiniei publice că populația se opune “anexării militare a Basarabiei”.

Descoperirile făcute de Siguranţa Statului în teritoriu confirmau cu prisosinţă temerile ministerului. Agitaţiile comuniste erau produse de membrii Asociației “Bund” si “Liga Culturală Evreiască a Evreilor Basarabeni”, care erau în legătură cu autorităţile sovietice, dar si cu Partidul Comunist, ramura basarabeană paralelă a PCdR.

În aceste conditii, Ministerul Afacerilor Străine a decis publicarea unei dezmintiri, cerând totodată legatiei de la Londra să informeze opinia publică britanică asupra situatiei reale a refugiatilor.

Între timp, au început să apară consecintele valului de refugiați ca si a “comitetelor de sprijin” înfiintate ad-hoc. Siguranta era practic coplesită de descoperirea de tipografii ilegale, agitatii comuniste, treceri ilegale de refugiati peste Nistru, tentative de mituire a autoritătilor în vederea procurării de acte false, în care erau implicati cetăteni români de etnie evreiască, membri ai comitetelor respective.

Trecerea ilegală de refugiati peste Nistru a continuat si în anul următor, cu o intensitate ceva mai redusă, crescând în schimb numărul actelor de spionaj si propagandă anti-românească semnalate de agentii Sigurantei.

Reacția imediată a autoritătilor a fost ordinul de desfiintare a tuturor comitetelor de asistentă. Apoi s-a cerut să se facă un recensământ riguros al tuturor evreilor pătrunsi ilegal în tară, si expulzarea celor periculosi pentru siguranta natională.

Din păcate, nu s-a făcut nici una, nici alta, chestiune care va genera alte probleme, mult mai grave, în următoarele două decenii.

Adevărul este că statul român, în acel moment critic, a încercat să păstreze un echilibru fragil, între rezolvarea unei probleme umanitare şi apărarea siguranţei naţionale.

Problemele create de această populaţie pătrunsă, cel mai adesea ilegal, pe teritoriul românesc au rămas însă, iar ele nu vor întârzia să se acutizeze în deceniile următoare.

[1] Stambler, Bernard, Histoire des Israélites Roumains et le droit d’intervention, Paris, Jouve, 1913.

[2] Schwarzfeld, Elias, The Jews in Roumania.

[3] Schwarzfeld, Elias, Din istoria Evreilor, împopularea, reîmpopularea si întemeierea târgurilor si a târgusoarelor în Moldova, Bucuresti, Editura Uniunii Evreilor Pământeni, 1914.

[4] Gudea, Nicolae, Evreii în provinciile dacice 106-275 d.C.

[5] Iorga, Nicolae, Istoria evreilor în terile noastre, Librăriile Socec & Co. și C. Sfetea, Bucuresti, 1913.

[6] del Chiaro, Anton-Maria, Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valacchia, Venezia, 1718.

[7] Ioan St. Petre, Axinte Uricariul. Studiu si text, Bucuresti, 1944.

[8] Răscanu, P., Lefile boierilor si veniturile Moldovei în 1776, Iasi, 1887.

[9] Sutu, Nicolae, Notions statistiques sur la Moldavie (1832, 1840, trad. română Notitii statistice asupra Moldaviei, 1852).

[10] Sturdza, Acte si documente, IX, p.311.

[11] Verax : La Roumanie et les Juifs, Bucarest, 1903.

[12] Neumann, Victor, Tentatia lui Homo Europaeus, Geneza ideilor moderne în Europa centrală si de sud-est, Bucuresti, Editura All, 1997.

[13] Populatia evreească în cifre – Memento statistic, vol. 1, 1945, Congresul Mondial Evreesc – Sectiunea din România.

[14] Henri Prost, Destin de la Roumanie, 1918-1954, Paris, Berger-Levrault, 1954.

[15] Manuilă, Sabin, Fildermam, Wilhelm, Populatia evreiască din România în timpul celui de-al doilea război mondial, editor: Kurt W. Treptow, Iasi, Fundatia Culturală Română, 1994.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Eminescu, Mihai, În sedinta de ieri a Camerei, Timpul, 4 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 325.

[19] *** : Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu, Bucuresti, 1903.

[20] Eminescu, Mihai, Iarăsi evreii, 5 decembrie 1876, ”Curierul de Iasi”.

[21] Polihroniade, Mihail, Tell, Alexandru-Christian, Domnia lui Carol I, vol.I, 1866-1877, Ed. Vremea, 1937.

[22] Guzun, Vadim, Chestiunea refugiatilor de peste Nistru: documente diplomatice si ale serviciilor române de informatii, 1919 – 1936. (Editor Vadim Guzun, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2012, 1000 p.)

[23] Ibidem.

Alt capitol din carte, deci. Imaginea de faţă, un act oficial datând din 20 aug. 1921, semnat Constantin Argetoianu – act care certifică instituirea stării de asediu în Chisinău, oraș în care se strânseseră 60000 (60 de mii) de „refugiatţ”, marea majoritate agenţi bolşevici, care erau autorii „atentatelor, actelor de banditism si nesfârsitelor jafuri” din oras.

Documentul nu menţiona că marea majoritate a acestora erau evrei.

Guvernul român va fi ulterior obligat, prin convenţiile de pace, să acorde cetăţenia română tuturor acestora.

Urmasii lor, sustin azi că erau aici de mii de ani, veniţi odată cu legiunile romane sau chiar în calitate de legionari romani, asa cum susţinea cu neruşinare dl. deputat Aurel Vainer, reprezentantul „comunitătii evreiesti” autohtone în Parlamentul României.

Sursa: https://arhiva-romanilor.blogspot.ro/search?updated-max=2016-10-28T15:16:00%2B03:00&max-results=20&start=170&by-date=false prin https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2016/03/

Anunțuri

28/05/2017 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: