CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CINE SUNT OSETINII ?


Osetinii, cine sunt ei?

Osetinii sunt urmaşii alanilor, sarmaţilor şi sciţilor. Alanii sunt atestați în izvoarele istorice începând cu secolul I în zona de stepă dintre Don și Volga, la de nord Caucaz.

Din aceste regiuni, alanii faceau repetate incursiuni de jaf în Persia și în provinciile caucaziene și danubiene ale Imperiului Roman. Istoricul roman Ammianus Marcellinus îi descria pe alani ca fiind aproape toți înalți și frumoși, cu părul  în general blond și ochii înfricoșător de mândri. Tot Ammianus arată că alanii erau continuatorii triburilor nomade ale massageților, sarmaților și ai sciților, popoare iraniene care ocupau de circa două milenii stepa dintre lacul Aral, Marea Caspică și Dunăre.

După destrămarea imperiului hun, alanii „independenți”care au migrat în vestul Europei  au renunțat la preocupările belicoase și au fost asimilați repede de populația galo-romană. Un grup alan aliat cu vandalii a rămas în Galia numai doi ani, după care au trecut Pirineii în Hispania și în 409 s-au stabilit, împreună cu aliații lor, în proinvinciile Lusitania (Portugalia de astăzi) și Carthaginensis (astăzi sudul Spaniei).

În 418, în lupte cu vizigoții, care tocmai trecuseră și ei Pirineii, a fost ucis Attaces, ultimul rege alan. Alanii, refugiați împreună cu vandalii în provincia Gallaecia (Galicia de astăzi, la nord de Portugalia), s-au supus regelui vandal Gunderic.
Din cauza presiunii crescânde a vizigoților, care cucereau provincie după provincie, vandalii și alanii, sub regele Geiseric, s-au strămutat în Africa, trecând în 429 strâmtoarea Coloanele lui Hercule (astăzi Gibraltar).

După zece ani de conviețuire ostilă cu populația locală romanizată, care le cedase litoralul Algeriei de astăzi, vandalii și alanii pornesc în 439 la război. În același an, Geiseric înființează „regatul vandalilor și alanilor” și cucerește toate provinciile romane din nordul Africii (regiunile de coastă ale Marocului, Algeriei și jumătatea de nord a Tunisiei de astăzi).

În următorii ani au cucerit insulele Sicilia, Sardinia, Corsica și Baleare. În cei 94 de ani de existență a regatului vandalo-alan, cele două populații, puțin numeroase (sub 80.000) și ținând de creștinismul în varianta eretica a arianismului, nu a reușit să integreze numeroasa populație latinofonă, care ținea de creștinismul oficial roman și care era supusă unor discriminări și persecuții motivate confesional. Cele mai recente descoperiri arheologice atestă că populația vandalo-alană s-a adaptat rapid la felul de viață roman. 
Vandalii și alanii au fost singurele popoare din epoca migrațiilor care au dispus de o flotă maritimă, cu ajutorul căreia au cucerit insulele din vestul Mării Mediterane.

O mare flotă a imperiului roman răsăritean a fost distrusă în 468, iar Roma a fost jefuită („vandalizată”).
În 533, împăratul Iustinian I a trimis în Africa de nord o armată sub conducerea generalului Belizarie, care a învins armata vandalo-alană în același an, întâi în bătălia de la Ad Decium și apoi definitiv în bătălia de la Ticameron. Regatul vandalo-alan a fost desființat, iar Africa de nord a devenit provincie a Imperiului Roman de Răsărit. Vandalii și alanii rămași au fost asimilați repede de populațiile locale, dispărând din istorie.

Gh. Ghibănescu a arătat în cartea sa că în 1238, Berke, fratele lui Batu han (conducătorul Hoardei de aur), a  zdrobit o armată a alanilor (iașilor) conduși de Caciar Ogala (lângă Marea de Azov) și a determinat exodul a aproape 10.000 de alani în Moldova.
Este posibil ca denumirea de Târgul Iașilor să fi apărut din acele vremuri. După aproape 60 de ani, în 1299-1302, conform unor date furnizate de bizantinul Nicefor Gregoras, o parte a alanilor a părăsit teritoriul Moldovei și a trecut în Imperiul Bizantin.

Alanii rămași în zona Dunării de jos, puțin numeroși, s-au aliat cu cumanii și au continuat să trăiască în Bărăgan și Moldova, până în preajma invaziei mongole (1241), când s-au refugiat în Ungaria, unde s-au stabilit, împreună cu cumanii, în câmpia Tisei.

Cu timpul, s-au maghiarizat. În regiunea respectivă a Ungariei (Jász-Nagykun-Szolnok) abundă toponimia care conține numele etnic alan: Jász- (e.g. Jászberény). Prezența alanilor pe teritoriul actual al României este atestată, între altele, de toponimul Iași.

O ramură a alanilor s-a retras în sud, în părțile adăpostite ale Munților Caucaz, pe teritoriul actual al Oseției și pe teritoriul apropiat din vest, al actualei Republici Autonome Karaciai-Cerchezia, teritorii locuite pe atunci de etnii din grupul Caucazian, in principal de cerchezi. Unii alani au fost asimilați de cerchezi. Ulterior, în secolele IX-XII, nomazii karaciai, vorbitori ai unui dialect turcic, venind dinspre stepele de la estul Marii Caspice, au cucerit regiunile est-cercheze încă locuite de alani și au devenit pătura conducătoare a populației alane.

Cu timpul, alanii din actuala Karaciai-Cerchezia au adoptat dialectul turcic vorbit de karaciai și religia musulmană a conducatorilor lor. Totuși, pana astazi karaciaii se autodenumesc „alani” și se mândresc cu originea lor. Însă numai alanii caucazieni din Oseția sunt cei care au reușit să se mențină cu limba proprie (nord-est iraniană) și cultura proprie, neasimilat de popoare vecine.

 

Cea mai apropiată populație înrudită au fost roxolanii. Descendenții alanilor, denumiți oseți, osetini sau „iron” (denumirea proprie, folosită în Oseția), trăiesc astăzi între Republica Autonomă Ingușeția, regiunea Stavropol, Republica Autonomă Kabardino-Balkară și Republica Georgia (la sud), populând  preponderent versanţii sudici şi nordici a masivului Caucazian central.

Limba osetă (osetină) face parte din grupul nord-estic al dialectelor iranice (împreună cu avestana, bactriana, sogdiana și horezmiana; vezi și listă de limbi dispărute).

 

 

 

 

Image result for osetia map

 

 

 

 

Teritorial oseţii populează Republica Osetia de Nord – Alania (suprafaţa – aprox. 8 mii km2 , capitala – or. Vladikavkaz) şi Republica Osetia de Sud (suprafaţa – 3,4 mii km2, capitala – or. Ţhinval/Čreba.

În pofida dispărţirii geografice şi teritoriale, în ambele părţi ale Osetiei locuieşte acelaşi popor, cu aceeaşi cultură şi limbă. Împărţirea lor teritorială s-a efectuat la dorinţa Kremlinului în anul 1922, fără a se lua în consideraţie dorinţele osetinilor.

Prin această hotărâre, Osetia de Nord a fost atribuită Rusiei, iar Osetia de Sud, Georgiei. 

În zilele noastre, numărul osetinilor în întreaga lume consituie în jur de 640-690 mii persoane, dintre care în Osetia de Nord – 420-440 mii, Osetia de Sud – 70 mii, în diferite regiuni ale Rusiei – 60-80 mii, în Georgia – 50-60 mii, în statele din fosta URSS – 20-30 mii, în Turcia şi Siria – 11-12 mii, în statele Europei, Americii şi Australia – 12-15 mii.

Pe parcursul istoriei sale, poporul osetin a trecut atât prin perioade de o înflorire, întărire şi influenţă majoră în primul mileniu al erei noastre, cât şi prin perioade de catastrofe, cum a fost cea din timpul invaziei tătare, sau cea a lui Timur- lenk, în secolele XIII – XIV, care a cuprins Alania şi care au adus la masacrarea masivă a populaţiei, distrugerea bazei economice şi a statalităţii acesteia.

Rămăşiţele acestui popor atât de influent în perioadele precedente (după unele date nu mai mult de 10-12 mii de oameni) pentru aproximativ 5 secole au fost izolate în munţii Caucazului. Pe întreaga durată a acestei perioade, legăturile externe se limitau doar la contacte cu vecinii. În schimb, datorită acestei izolări, osetinii şi-au păstrat cultura, tradiţiile şi limba în forma iniţială.

Către prima jumătate a secolului al XVIII-lea în legătură cu lipsa de spaţiu, condiţiilor aspre de trai în munţi şi situaţia geopolitică complicată în regiune în faţa poporului osetin a apărut foarte acut problema intrării în componeneţa Rusiei pentru a se extinde pe noi teritorii.

După înfrângerea Turciei în războiul ruso-turc din 1768-1774 influenţa Rusiei în regiune a crescut considerabil, ea permiţându-şi să acţioneze mai hotărât pentru realizarea scopurilor sale coloniale în Caucaz.

După încheierea păcii de la Kuciuk – Kainargi din 1774, a urmat şi alipirea Osetiei la Rusia. La început supunerea administrativă a Osetiei purta doar un caracter formal, populaţia păstrându-şi încă un timp îndelungat independeţa faţă de administraţia rusească.

Osetinii s-au răsculat adesea, un exemplu fiind Răscoala Digoră din anul 1781.

Vestita artă militară alană şi înclinaţia spre fapte de arme nu a pierit în istorie şi  a renăscut în urmaşii osetinilor, în rândul cărora  ocupă un loc de cinste.

Poporul osetin a manifestat strălucit calităţile moştenite de la strămoşii săi, în al Doilea Război Mondial. La un număr al populaţiei din anul 1941 de 340 mii de oameni, 90 mii au participat la război, iar 46 mii au pierit în lupte, 34 au devenit eroi ai Uniunii Sovietice (asta este cel mai înalt indice raportat la numărul populaţiei dintre toate popoarele din URSS), în timp ce mai mult de 50 de oseţi au devenit generali şi amirali.

 

 

Surse: Revista AXA; https://ro.wikipedia.org/wiki/Alani; http://www.vistieria.ro – Artur LEŞCU

 

Anunțuri

28/04/2017 - Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: