ION CREANGĂ, EVREII ŞI…OLTENII
Ion Creangă îi iubea pe olteni ! Nu se ştie de ce, dar le-a dedicat şi o poezie, intitulată „Olteni la Iaşi”.
Aceasta a fost publicată, în perioada interbelică, la Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, în volumul „Ion Creangă – OPERE COMPLETE” (Ediţie îngrijită de Lucian Predescu).
Operele respective nu erau chiar atât de complete cum promitea titulatura (lipseau, de pildă, „Povestea poveştilor” şi „Povestea lui Ionică cel prost”) şi poate că nici Creangă nu-i iubea atât de mult pe olteni, cât îi detesta pe evrei.
Ceea ce rezultă foarte clar din poezia pe care o redăm mai jos…
28 comentarii »
Lasă un răspuns
BINE ATI VENIT !
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
- De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
- Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
Count Flag
CER SI PAMANT ROMANESC 
Valoare literară zero. A ieșit la horă antisemitismul? Brava, verzilor!
ApreciazăApreciază
Erwin, criticul lui Creangă ?
ApreciazăApreciază
Da, Erwin detestă antisemitismul. Sunt un scriitor și îmi permit să am idei personale. OK?
ApreciazăApreciază
Să citim împreună ideile personale expuse de un mare jurnalist italian, Giovanni sartori: https://www.abc.es/cultura/cultural/abci-giovanni-sartori-islam-incompatible-occidente-201602041540_noticia.html
ApreciazăApreciat de 1 persoană
De acord.
ApreciazăApreciază
„Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ.”
ApreciazăApreciază
Creangă criticul lui Erwin?
ApreciazăApreciază
Să se pregătească să fie certați ”verzii” Eminescu,Costache Negri,Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceau , Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Simion Bărnuţiu, C. Negruzzi, I.C. Brătianu, , B.P. Hasdeu, Vasile Conta și doctorul Nicolae Paulescu ?
Apariţia „problemei evreieşti” în România, şi începuturile antisemitismului politic şi doctrinar, de la mijlocul secolul al XIX-lea, sînt o consecinţă directă a creşterii populaţiei evreieşti (135 de mii, pe la 1859, adică 3% din populaţie, 266 de mii pe la sfîrşitul secolului, adică 4,5% ,când se înregistrează în această perioadă câteva „valuri” de imigranţi din Galiţia şi Rusia.
Problema apare pe agenda politică românească o dată cu formarea statului român unitar, când a fost pus în discuţie şi statutul evreilor, consideraţi până atunci în totalitate, străini.
De reținut că problema modificării statutului de străini şi a acordării de drepturi evreilor nu a apărut ca o consecinţă a evoluţiei normale a societăţii româneşti în faza ei de modernizare, după modelul Europei occidentale, ci a fost impusă în mare măsură, din afară, de către puterile europene.
Împlinirea unor esenţiale obiective naţionale şi, implicit, recunoaşterea internaţională a României erau condiţionate de emanciparea evreilor.
Violenţa dezbaterilor politice şi a manifestărilor publice a atins punctul maxim la 1866, când, cu toată presiunea Germaniei şi Franţei, a fos votat articolul 7 din Constituţie care menţinea evreilor statutul de străini, şi, din nou, după declararea independenţei (în perioada 1877-1879), când, după congresul de la Berlin, România a fost practic silită să modifice în favoarea evreilor articolul amintit.
La somaţiile puterilor occidentale, răspunsul oamenilor politici şi al liderilor vieţii intelectuale a fost, aproape unanim, un refuz categoric. Câteva personalităţi politice (A. Costa-Foru, Petre Carp, Titu Maiorescu) care au optat pentru o rezolvare pozitivă nu au putut influenţa curentul general, care va rămîne şi în deceniile următoare ostil emancipării evreilor.
În rîndul opozanţilor figurează (cu excepţia lui Maiorescu) numele celor care au fixat direcţiile de dezvoltare ale gîndirii politice, sociale şi culturale româneşti: Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Simion Bărnuţiu, C. Negruzzi, I.C. Brătianu, Vasile Alecsandri, B.P. Hasdeu, Vasile Conta, M. Eminescu.
Starea de spirit anti-evreiască era mai răspîndită în clasele de mijloc şi de sus, în păturile intelectuale. Ea se extinde chiar şi în elitara societate culturală Junimea din Iaşi, iniţial o tolerantă lojă masonică.
Împotrivirea la „amestecul din afară” a resuscitat şi potenţat toate preconcepţiile despre evrei, păstrate din perioada medievală, la care s-au adaugat argumentele noi, scoase din publicaţiile germane, austriece şi franceze ale timpului, integrând de la bun început antisemitismul românesc în curentul antisemit european de după 1860 .
„Problema evreiască” a fost cel mai des asociată cu „problema ţărănească”, problema centrală a vieţii economice şi politice româneşti, cu pătrunderea formelor capitaliste în România şi a consecinţelor sale negative asupra structurilor sociale vechi, feudale .
Ca şi în Rusia şi Polonia, prezenţa evreilor la sate ca arendaşi şi cârciumari va fi socotită cauza degradării vieţii rurale şi sărăciei ţăranului român. Evreii — „lipitorii satelor” şi „plaga” ţărănimii — au devenit argumentul principal împotriva emancipării şi sloganul cel mai răspîndit al propagandei antisemite tradiţionale.
Situaţiile de criză extremă în conflictele sociale, încheiate cu revolte rurale, au fost simultane cu momentele de apogeu ale manifestărilor şi instigaţiilor antisemite.
„Problema evreiască” a devenit, începînd cu această perioadă, o temă centrală a dezbaterilor politice şi a discuţiilor despre starea socială şi economică a ţării, apoi, într-o altă fază, un element important (cu valoare negativă) de definire a specificului naţional, o chestiune „vitală” pentru naţiunea română, mereu reluată cu argumente şi intensităţi sporite, adaptate noilor împrejurări.
Istoricul şi omul politic M. Kogălniceanu (unul din doctrinarii curentului naţional românesc) o enunţă răspicat într-un discurs din 1864: „Vă spun, domnilor, că nu este nici o cestiune mare pentru Moldova decît cestiunea israeliţilor” .
Vasile Alecsandri revine cu insistenţă asupra acestui fapt în discursul său din 1879:
„Alianţa Israelită… ne-au deschis ochii asupra pericolului ce ne ameninţă şi au deşteptat în noi instinctul conservării naţionale. (…) Ce ne foloseşte independenţa dacă suntem constrînşi a inaugura această independenţă printr-un act de supunere (…) Acel articol 44, prin condiţia pusă recunoaşterii independenţei noastre cuprinde un blam nemeritat de noi, o insultă care loveşte demnitatea noastră română.” A respinge încetăţenirea evreilor înseamnă, mai adăuga Alecsandri, „a refuza sinuciderea neamului nostru”
Un vechi observator al vieţii sociale şi politice din România, ziaristul B. Brănişteanu, nota în jurnalul său, după o jumătate de veac de activitate publicistică: „Două probleme mari au jucat un rol precumpănitor în luptele politice de la noi: acea agrară ţărănească şi problema evreiască” .
Scriitorul român de origine evreiască,Norman Manea a spus o dată într-un interviu: „Prezența sau absența evreilor nu are nicio legătură cu antisemitismul. Am citit texte antisemite publicate în Japonia, deși nu știu să fie mulți evrei pe acolo. Această atitudine e un mister pe care m-aș feri să-l dezleg. Jidanul poate fi și cârciumar și Einstein. E un om ca oricare altul. În cazul antisemitismului românesc, problema e mai profundă. Să ne uităm deja cum se poartă românii între ei, cu ai lor. Hai să lăsăm evreii și ungurii și țiganii. Sunt românii cordiali și toleranți între ei? Uitați-vă la înjurăturile din presa de azi. La tot mahalagismul ieșit la suprafață după 1989.
Sigur că evreii în România au fost și agenții capitalismului, stimulând comerțul, dar și ai comunismului.
Citiți si materialele care tratează despre ideile de constituire a unui Israel european pe teritorii românești la sfârșitul sec.al XIX-lea, sau despre încercarea de a proclama o Republică Sovietică Socialistă Evreiască la Botoșani în 1944.
În momentul de față, nu am mai avem evrei…
Locul lor în dezbaterile publice l-a luat teama de migranții din țările arabe, Africa si Asia. Și nu doar la noi, în toată Europa.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumiri, nu aveam nevoie de predici și învățăminte, mai ales când acestea vin din altă țară, adică din vechiul Regat. Eu locuiesc într-o zonă mai permisivă față de minoritari, în Banatul multicultural și plurilingvist. Până la WW1 noi, imperialii și voi, regățenii au avut existențe paralele. Erwin este rezultatul unor căsătorii mixte, tată român, mama având un background german-mgahiar-evreu. Cu asta putem termina discuția. Aș adăuga faptul că România Mare, după cum știți, este rezultanta intrării americanilor în război. O spune și Titulescu, așa că no comment. După întoarcerea antisemitului I.I.C.Brătianu de la Paris, în 1919, Vaida Voevod a trebuit să ofere garanții că minoritățile vor beneficia de drepturi egale cu moldo-valahii, ceea ce nu s-a întâmplat și nu se va întâmpla aici. Fiul și nepotul meu sunt americani, cu cetățenie. Jumătate din an locuiesc în California. Acolo există discriminări, dar nu pe față. Un rasism așa, ca în țara noastră, ar fi pus imediat în cătușe. Știm bine cine a adus comunismul în România, câtă amabilitate a arătat față de sovietici acest popor. Am fost delegat de Uniunea Scriitorilor la Moscova și s-au purtat amabil cu mine, eram un intelectual modern, dar rusnecii, chiar și popoarele din Asia Centrală se uită de sus la români, în general. Inculții de americani la fel. Și totuși un român corcit, fiul meu face soft și hard pentru rachetele (nu militare) care vor duce în cosmos primii turiști. Totul de pinde de individ. Nepoțelul meu nu e englez, dar nu va vorbi decât englezește, nu suportă diacriticele și româna în general. La București, când îmi apăreau primele cărți, mi-au tăiat prenumele Erwin, așa că am rămas în dicționare „Lucian Bureriu”. Sunt românii din regat toleranți? Eu am copilărit cu plozi de toate națiile, la mine în casă se vorbeau curent nemțește și ungurește. Cunosc rădăcinile antisemitismului din regat. Am și eu rezerve față de cei care au interzis în Israel interpretarea operelor lui Wagner. Nici Barenboim nu l-a putut interpreta. Când concertează în marea sinagogă din Timișoara vreo filarmonică, Wagner e interzis. Ciudat, a fost antisemit, dar colabora cu evrei. În schimb se cântă fără restricții un antisemit notoriu, Chopin. Lumea a cam luat-o razna.
P.S. Tot ce mi-ați scris este adevărat, nu pot nega. Dar a fost realitatea din estul actualului teritoriu, cu toate că, recunosc, tatăl meu era simpatizant legionar. Sunt de acord că o anumită rasă nu are dreptul să impună minciuni și un mare MUCLES celorlalte. Un mănunt păitoresc: la Timișoara un jidan, Wegenstein, fabrica orgi. Pentru toată Europa Centrală. În socialism fabrica s-a desființat, biensur, a apărut una de acordeoane. După revoluție a dispărut și aia…Dacă nu mă înșel, ați postat pe blogul dvs. materiale semnate de mine. Vă invit pe blogul meu „Californication”, puteți folosi orice de acolo. Și vă cer permisiunea să postez comentariul pe care mi l-ați trimis, care e bine documentat. Cu stimă, Lucian.
ApreciazăApreciază
Creangă, Eminescu,Costache Negri,Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceau , Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Simion Bărnuţiu, C. Negruzzi, I.C. Brătianu, , B.P. Hasdeu, Vasile Conta au făcut parte din peisajul politic si literar al secolului al XIX-lea, secol dominat de marile puteri europene.
La vremea aceea presiuni pentru acceptarea unor mari mase de migranti evrei făceau Germania si Franta, nu și Statele Unite.
Aceleasi mari puteri Franța și Germania, nu America, fac presiuni și acum pentru acceptarea unor mari mase de migranți musulmani.
Brătianu nu era antisemit, era doar un politician pragmatic și patriot, care respingea ideea de a ni se conditiona independența de stat și Unirea, de primirea pe teritoriul național a unui mare număr cetățeni străini de cultura noastra.
Era până la urmă o chestiune de demnitate națională.
Unde mai pui că începuseră la început de secol XX să apară planuri (agreeate potrivit unor surse și de presedintele american Wilson), de stabilire în estul României, în Ucraina de vest si în Pocuția a unor mari mase de evrei în vederea intemeierii acolo, intr-o etapă ulterioară a unui Israel european cu capitala la Lemberg. Cu asta chiar că nu era de joacă !…
M-am uitat în fugă pe blogul Californication și am apreciat la o primă vedere grafica sa îngrijită.Cât despre citarea blogului Cersipamantromanesc în articolele dv.,vă spun că trăim (încă) într-o lume liberă, astfel încât nu văd de ce nu ați putea reproduce orice din el.
Nu știu care sunt articolele dv. preluate pe acest blog, dar am să mă uit să văd ce am reprodus aici până acum.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mi-ar părea bine și m-ar onora o colaborare reciprocă. Cât despre Brătianu, de acord, dar ar fi putut rămâne la Paris până la sfârșit și ar fi salvat poate Banatul. Așa, s-a dus Vaida în locul lui, s-a făcut, pentru un scurt timp și mason . Ocuparea Budapestei e discutabilă, pentru jaful efectuat acolo, instalarea lui Horthy. Gh. I. Brătianu scria că Antanta era împotriva acelei ocupări iar delegația americană declara că se retrage de la tratative dacă românii nu se retrag din Budapesta și că îi simpatizează mai mult pe maghiari. Culmea era că au și înfometat orașul, oprind garnitura de tren cu cartofi pe care ungurii o cumpăraseră de la români. Cât despre opinca aia, există doar un singur martor, ceea ce e prea puțin. Cât despre statul național-unitar, a se vedea cum a rămas Franța în urma unei Germanii federale. Cum reușesc românii să nu se mai descentralizeze iar Timișoara să fie cea care e pe locul doi, după capitala cu contribuția la buget și primește zero lei înapoi. Cum așa-zisa capitală culturală europeană nu are, din cauza lui Băsescu, autostradă spre Szeged, o are în schimb Falcă. După ce armata română a aruncat în aer podul de la Cenad, cu cale ferată și șosea cu tot, Timișoara cea laborioasă a rămas izolată, cu Canalul Bega colmatat de sârbi. Dintr-un oraș cu mari perspective europene, cu suburbii ce ar fi depășit un milion de locuitori, a fost năpădit de țiganii care ocupă centrul cu clădiri Jugendstil, băieți „buni și veseli” veniți aici după 1918…În fine, și ăsta e cer și pământ românesc. Vorba lui Traian Vuia și Iuliu Maniu, după Unire fostele teritorii imperiale au decăzut tot mai mult, ajungând spre nivelul de jos al civilizației din Principate, după ce avuseseră intenția de defanariotiza Regatul. Contele Apponyi a avut dreptate, în pledoaria de la Paris, privind diferențele dintre românii intracarpatici și cei extracarpatici. I.I.C.Brătianu n-o fi fost antisemit, voia doar Ardealul fără ardeleni, reușind parțial. Iar Costinescu spunea că n-o să intre România în război ca să facă pe placul românilor din Ardeal. Evident că trecutul ne trage îndărăt, degeaba ne chinuim cu prezentul acesta. Vorba lui Mircea Eliade, „orice am vrea să facem, nimic nu ne iese”.
Toate cele bune și sănătate!
ApreciazăApreciază
Chestia asta cu jafurile făcute de ”budos olah” pute de departe a dezinformare și propagandă mincinoasă.
În vreme de război pe teritoriile inamice s-au făcut de când lumea rechiziții. Am citit fel de fel de năzdrăvănii legate de ocuparea Budapestei de către Armata Română.
Pal Lendvai, vorbea in urmă cu vreo trei decenii în a sa Istorie a Ungurilor despre ”furtul” a mii de telefoane de către ”soldățimea română”. La fel a fost lansat de-a lungul vremii un cor de vaiete în legătură cu ”furtul de locomotive, vagoane sau automobile.Pai astea sunt primele vizate de rechiziții în cazul intrării oricărei armate pe teritoriile dușmane.
În timp de război dezinformările nu contenesc…
A șa se face că un delegat al comisiei americane la Budapesta raporta, dezinformat fiind, despre faptul că moartea unor copii ar fi avut drept cauza lipsa de lapte în maternități ar fi fost cauzata de rechizitiile trupelor române, respectiva stire facand apoi ocolul continentului.
Chiar dacă mai tarziu, un comitet aliat a demonstrat ca totul a fost cauzat de o epidemie la cea mai mare laptarie a orașului Budapesta, reputatia României era deja zdruncinata.
S-a mai spus ca prizonierii de razboi bolșevici ar trai in conditii mizere din pricina lipsurilor grave in materie de paturi, cearsafuri sau medicamente, românii supunandu-i astfel celor mai groaznice chinuri.
Totusi, nu s-a mentionat ca ele erau greu de obtinut chiar si in Bucuresti, din cauza confiscarilor germane si austro-ungare ce au urmat ocupării țării.
Aflăm și de declaratiile capitanului veterinarungur Diossy Aladar care sustinea ca 1.000 de iepe din herghelia Mezoheghies ar fi fost date italienilor de bolsevici, in schimbul materialului de razboi.
Insa, lucrul acesta nu a impiedicat sa se spuna în plan propagandistic antiromânesc ca toti caii de rasa, de fapt, ar fi fost luati de români…
Se imputa românilor și faptul că spitalele unguresti au fost pradate de medicamente si hrană, lasand bolnavii in stare grava.
Incriminarile au fost stârnite de incercarile trupelor de a ridica anumite marfuri si ustensile sanitare românesti jefuite de trupele de ocupație austro – ungare in timpul ocupării de către armatele Puterilor Centrale a unei părți din Romania si care acum se gaseau in Ungaria.
S-a ajuns la situația de necrezut că în urma protestelor guvernului maghiar pe lângă comisia aliată s-a ajuns in situatia de a nu ne putea recupera avutul luat cu forta din tara de ocupantii austro-ungari ai Munteniei si Dobrogei, care fusese identificat atunci in capitala ungara.
In Palatul Regal au fost gasite arhivele furate din Biblioteca Academiei Romane, dar si inca o suta de lazi cu diferite obiecte din muzeele transilvane, care ar fi apartinut de drept Romaniei.
Generalul american Bandholtz, delegatul american in cadrul comisiei aliate din Budapesta, se arata mandru de faptul ca ii oprise pe romani din a-si lua inapoi patrimoniul istoric, care acum era ascuns in depozitele Budapestei.
Advertisement
Respectiva intamplare a servit crearii unei povesti anecdotice, Bandholtz biciuind nu doar niste soldati romani pradalnici, dar insusi pe generalul insarcinat cu rechizitiile, Serbescu.
Cativa ani mai tarziu generalului american i se ridica o statuie in fata ambasadei Statelor Unite din Budapesta, in semn de recunostinta pentru serviciile aduse.
Paguba facuta in Ungaria de rechizitii
Cand a venit vorba de materialul rulant, atunci situatia devenise intr-adevar sensibila. Din Ungaria, pana la sfarsitul ocupatiei, fusesera luate peste 1.000 locomotive, 2.000 de vagoane de pasageri, 37000 de vagoane de marfa, pe lângă echipamente, diverse masini, si alte capturi de razboi impresionanta.
Paguba facuta statului ungar eracalculata undeva la circa 29 miliarde de coroane austro-ungare (n.r. 13 miliarde de euro), cifra cu adevarat colosala.
Totusi este indeajuns sa comparam respectivele cifre cu cele 15 miliarde de franci (n.r. 19 miliarde de euro) care au costat România ocupatia Puterilor Centrale.
Nu exista pic de incredere in sistemul de compensare dezvoltat de Aliati, mai ales dupa ce acestia au refuzat sa recunoasca României nu doar statutul de putere cobeligeranta egala, dar si restul clauzelor Tratatului de la Bucuresti semnat in 1916.
Deci, putem afirma ca tara noastra a reușit doar sa acopere o parte pagubele facute de austro-ungari si germani, neavând certitudinea ca Antanta o va sprijini pentru a fi despagubită pentru toate aceste pierderi suferite.
Mai este interesant de vazut ca inainte de inceperea Primului Razboi Mondial, România detinea 900 de locomotive, 1800 de vagoane de calatori si 24.000 de vagoane de marfa, iar dupa plecarea germanilor si austro-ungarilor mai ramasesera 300 de locomotive si doar 8.000 de vagoane de marfa.
Nu mai vorbim de cele aproape doua sute de poduri de cale ferata dinamitate sau de sinele demontate și luate pe de-a intregul.
Cu toate acestea, problema rechizitiilor a rasunat mult mai puternic in cazul Ungariei decat in cazul României, care nu a beneficiat de aceleasi vocale simpatii.
Conspiratii dejucate in Budapesta
Nu degeaba legaturile dintre noi si Aliati devin din ce in ce mai tensionate, mai ales cand s-a pus pe masa discutiilor cresterea numarului ofiterilor de politie.
Guvernul ungar insista crearea unei forte in capitala, in afara celei deja existente, de 6.000 de oameni inarmati cu pusti si baionete, o cerere considerata de generalul Holban mai mult decat exagerata, mai ales ca deja se planuise reformarea armatei ungare prin crearea a doua divizii de infanterie si a uneia de cavalerie.
In cele din urma se ajunge la un compromis, adoptandu-se propunerea generalului roman pentru numai 4.000 de oameni fiecare avand la dispozitie o sabie si un pistol, lucru ce l-a indignat pe generalul Bandholtz.
O forta ca cea ceruta de guvern ar fi reprezentat o amenintare mult prea mare, putand fi folosita contra trupelor romane. Banuieli confirmate dupa descinderile facute in Budapesta la inceputul lunii septembrie, in urma careia o conspiratie militara a devenit aparenta.
Este arestat maiorul Politowsky, fiind gasite seturi intregi de acte si documente care trasau in linii mari felul in care se va desfasura o insurectie armata. Este descoperit tot cu aceasta ocazie un depozit ce continea sute de arme.
Cateva zile mai tarziu este arestat generalul Letay, identificat ca fiind seful intregii organizatii. Se descopera ca deja aveau loc recrutari la nivelul Budapestei pentru o actiune de amploare impotriva armatei romane.
Bibliografie:
„Jurnal de Operatiuni al Comandamentului Trupelor din Transilvania (1918-1921)”, volumele I si II, editii ingrijite de Viorel Ciubota, Gheorghe Nicolescu si Cornel Tuca, editura Muzeului Satmarean, Satu Mare, 1998
„Romanii la Budapesta”, Radu Cosmin, Editura Fundatiei „Moise Nicoara”, Arad, 2007
„Istoria razboiului pentru Intregirea Romaniei: 1916-1919”, Constantin Kiritescu, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989
„Major General Harry Hill Bandholtz: An Undiplomatic Diary”, Harry Hill Bandholtz, editata de Andrew L. Simon, Columbia University, 1933
„United Roumania”, Charles Upson Clark, Editura Dodd, Mead and Company, New York, 1932
„Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei”, Gheorghe Mardarescu, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1922
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Brătianu, Gheorghe I. Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu (L’action politique et militaire de Roumanie en 1919 a travers le courrier diplomatique de Ion I.C. Brătianu). Ediţie de: Papacostea, Şerban. Bucureşti, Ed. Corint, 2001
ApreciazăApreciază
D-ta spui că în ceea ce privește ”opinca aia, există doar un singur martor”.
Care este acel martor?
Ar fi interesant să aflăm că este un altul decât cel cunoscut de toată lumea…
ApreciazăApreciază
Eu am vorbit cu „dumneavoastră”. Dacă vrei trecem la per tu. Tu nu mă mai deranja.
ApreciazăApreciază
Nu am observat să vă fi tutuit … Nui am trecut nicăieri la ”tu”. Poate îmi spui d-ta unde anume am greșit…
ApreciazăApreciază
Citește-l pe Gh.I Brătianu.
ApreciazăApreciază
Degradarea Ardealului si a Banatului după Unire este iar un basm propagat de laboratoarele de dezinformare ungare si rusesti de 100 de ani cu o incăpățțnare nemaipomenită… Citiți : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/12/05/ce-nu-stiu-sau-nu-vor-stie-iredentistii-si-secesionistii-de-azi-si-de-ieri-inainte-de-1918-romania-era-mai-prospera-decat-ardealul/
ApreciazăApreciază
DUMNEATA NU MĂ MAI DERANJA. Eu îmi scriu cărțile, n-am timp de povești naționaliste.
ApreciazăApreciază
Dacă nu vă face bine auzul cuvântului ”Dumneata”, prescurtat sau nu, țin să precizez că vă înșelați, pentru că nu denotă lipsă de respect …
Iată ce aflăm din dicționarul frumoasei limbii noastre:
dumneatá ppl – domnía tá, (pop) domitále, domnetá, domnetále, domnietále, domnitále, : Domnia ta] (Înv) Arată respectul față de interlocutor.
DUMNEATÁ pron. pers. Pronume de politețe – Domnia + ta.
sursa: DEX ’09 (2009)
DUMNEATÁ pron. pers. Pronume de politețe [Gen.-dat. dumitale (scris prescurtat d-tale). – Var.: (înv. și reg.) dumnetá, dumneatále pron. pers.] – Domnia ta.
Să auzim de bine,domnia ta !
sursa: DEX ’98 (1998)
DUMNEATÁ pron. pers. Pronume de politețe pentru pers. 2 sg. V. domnia-ta, mata. Nu te-ai întrebat de ce dimineața stai în piatră seacă, iar altul unde pămîntu-i gras ca untul? CAMILAR, TEM. 30. Cum m-am făcut apoi cuminte Cu vremea ce înainta, Și m-am trezit pe nesimțite Că-mi zice satul: dumneata. GOGA, P. 21. Carul dumitale parcă merge singur. CREANGĂ, P. 40. (Prescurtat) Se întorcea acasă, cînd, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său și de muma sa. ISPIRESCU, L. 8. – Formă gramaticală: gen.-dat. dumitale. – Gen.-dat. și: dumneata, dumnitale (SADOVEANU, B. 50) și (regional) domitale (KOGĂLNICEANU, S. 54). – Variante: (învechit și popular) dumnetá (CREANGĂ, P. 82, KOGĂLNICEANU, S. 11), dumneatále (PAS, L. I 176, CARAGIALE, O. I 200) pron. pers.
DUMNEATÁ pron. pers. Pronume de politețe pentru persoana a 2-a singular. /domnia + ta
ApreciazăApreciază
Să desfințăm dumneavoastră? Am o vârstă la care nu mai suport agresiunile de acest tip.
ApreciazăApreciază
Cu plecăciune, a venit armata română, să-și ocupe Timișoara – 1919. Republica Bănățeană se anexează regatelor sărb și român
„Simţ o deosebită fericire că sunt în capitala Banatului. Acum vă pot spune că monarhia maghiară e înfrântă, patrulele cavaleriei noastre sunt la 15 Km de Budapesta! Cu această ştire vă zic, bine v-am găsit!” Această strigătură a emis-o însuși Ionel BRĂTIANU, cel căruia în cea mai mare parte îi datorăm ciuntirea celei mai prospere și civilizate regiuni românești, prin cedarea unei treimi către Iugoslavia. Fericirea liberală a fost strigată în vizita pe care a făcut-o la Timișoara/Temesvar, după ce oștile lui Economu au intrat în oraș, în capitala unei provincii istorice tăiată în două.
Domnul acesta a avut și față de ardeleni o poziție mai mult decât ciudată, probabil din cauză că, fiind nevoit să se retragă de la Tratativele de Pace de la Paris. Datorită poziției intransigente, discriminatorii față de evrei, a trebuit să accepte, pentru scurt timp, interimatul ardeleanului Vaida Voevod.
Ziarul ROMÂNUL din Arad afirma în 1929: a fost „o greșală maxima a șefului liberalilor Ionel Brătianu care a spus VREM ARDEALUL, DAR FĂRĂ ARDELENI. A fost o greșală capitală de neiertat, fiindcă a venit de la acel Brătianu care a pornit războiul de întregire, era un Mesia care venea să ne mântuiască”.
(Mândria așa-zișilor liberali de azi – tradiția politicianismului brătienist, care a jignit nu numai minoritățile naționale, dar și o bună parte din românii care și-au pus mari nădejdi în burtăverzimea bucureșteană.)
În volumul TRANSILVANIA SUBIECTIVĂ doamna Alina Mungiu Pippidi observa cum în „vechiul” regat circula o butadă (vorbă de spirit, ironică, cf. D.L.R.M., cuvânt de origine franțuzească, care ar putea proveni și de la maghiarul BUTA=prost, BUTASAG=prostie, poate chiar mai adecvat cazului de față, n.n.), VREM ARDEALUL, DAR FĂRĂ ARDELENI, găsită și la URMUZ, luată foarte în serios și de gazetarul epocii, naționalistul Valeriu Braniște.
În GLASUL HUNEDOAREI d-l St. Ciocan afirmă că, de fapt, regățenii „au vrut doar teritoriile care au aparținut cândva Austro-Ungariei, nu și oamenii sau spiritul de aici” (la drept vorbind o idee stupidă și atât de imposibilă încât ne îndoim că ar fi gândit cineva asemenea aberații), „că au urmărit egalizarea regiunilor și coborârea Transilvaniei la nivelul fostului regat”. Ideile astea apar și în pledoaria contelui Apponyi la Paris, în scrisoarea lui Traian Vuia, în memoriul lui Iuliu Maniu.
Că DEMNITARII NOȘTRI SPUN VORBE TRĂZNITE știm și acum. În Primul Război Mondial România a intrat prost pregătită. Tranșeele pe care regele le-a vizionat în inspectarea efectivelor și amenajărilor militare, abia aveau treizeci de centimetri adâncime, majestatea-sa prefăcându-se că nu le vede. Linia fortificată Nămoloasa-Galați părea sortită mai degrabă apărării capitalei de năvălirea rusească, deci a cam rămas nefolosită în ambele războaie. Prime-minister-ul român se simțea, probabil, animat de poziții de forță, care nici la Paris n-au făcut impresie bună și a lăsat să-i scape porumbelul cu ardelenii din gură. Probabil și-a făcut și iluzia că România e o mare putere, curtată de ambele părți beligerante, care putere, nu-i așa, și-a păstrat o armată chiar după ce, la finele conflagrației toate țările urmăreau să scape de militari și militarism. Atacând România, în 1916, românii în uniforme austro-ungare și-or fi spus și ei VREM REGATUL, DAR FĂRĂ REGĂȚENI. Sârbii, intrând în Timișoara, și-or fi spus VREM BANATUL FĂRĂ BĂNĂȚENI, iar germanii, intrând în București, VREM ROMÂNIA FĂRĂ ROMÂNI…
Au existat și momente în care ardelenii și bănățenii au avut senzația că armata română se comportă în teritoriile acaparate precum una de ocupație, iar multe avuții erau luate de la locul unde se produceau (ca și banii) și erau transferate spre Centru. Avem Brătieni și azi, răspunzători de halul în care au reușit să ne aducă toate teritoriile în același nivel de sărăcie. Se spune în Europa că România ar exporta doar sărăcie. Ce s-ar face însă capitala fără Ardeal și ardeleni, de acolo se aduc la Centru cele mai bune lucruri care se fac în teritoriu. Bănățenilor beglerbegul Băse de Cotroace le-a refuzat autostrada Timișoara spre Mako- Szeged, care, scurtând prin Cenad (unde calea ferată spre Ungaria a fost tăiată și podul peste Mureș aruncat în aer de viteaza armată română), ar fi fost cea mai rapidă trecere spre Occident, drumul fiind construit încă de Austro-Ungaria. A refuzat Băsitul și refacerea Canalului Bega.
Dar să ne ocupăm puțin și despre ce a spus TAKE IONESCU despre Brătianu și chestiunea bănățeană. „Nu-l interesa soarta zecilor de mii de români din Banat care au trecut la sârbi. Comisiunea ne atribuise la un moment dat linia de drum de fier Timișoara-Baziaș, întreagă. Atunci sârbii au început să atace, printr-un oarecare Vestnici furibund, că se încalcă drepturile poporului sârbesc. În Comisiune această soluțiune fusese obținută de reprezentanții englezi, dânșii tot timpul au ținut să avem această linie și prin urmare Biserica Albă și Vârșețul. Ministrul de externe al Franței a trimis lui Brătianu oficios să-i spună să facă un memorandum și-i garantează Vârșețul, ceea ce ne-ar fi scăpat zeci de mii de suflete românești. Brătianu a răspuns prin aceeași teorie a indivizibilității Banatului, la care i s-a răspuns prin frontiera actuală. Aici ne-a adus extraordinarul egoism al domnului Brătianu, încăpățânarea lui care a confundat interesele României cu ale lui. Un număr de 40-50.000 de români care ar fi rămas cetățenii noștri sunt cetățeni ai altui stat.” Dar și de bucățica asta de Banat și-au bătut joc dâmbovițenii chiar între cele două războaie mondiale, considerată perioadă de prosperitate. Pentru cine prosperitate? Pentru dâmbovițeni? Iată un fragment din mesajul lui IULIU MANIU către regele Carol al doilea: “Care este bilanțul a 20 de ani al regimului din Ardeal și Banat? Se poate spune lămurit, un complet dezastru. Dictatura actuală a trimis în fruntea județelor din Ardeal și Banat colonei activi din Vechiul Regat. Ardealul și Banatul au primit înfățișarea de ținuturi sub ocupație. Averile comunale sunt bunuri private. Această ocupație nu se poate face decât cu dreptul Războiului. Și nici cu aceasta. Oamenii străini trimiși astfel nu mai sunt primari, ci custozi, numiți în averi inamice. Recrutarea acestor primari se face în București la o bursă a cafenelelor. Luăm exemplul Ținutului Timiș. Din acest ținut Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Știți cât îi rămân pentru nevoile lui administrative, economice, sanitare etc.? 200 milioane, cheltuite pe salarii și materiale. Ministerul n-a făcut în acest ținut autostrade până acum. De mulți ani sunt făcute toate șoselele internaționale maghiare și iugoslave în autostrăzi. Noi n-avem niciuna. Banatul e lăsat sorții lui…”
Nu vă așteptați ca vlădicile bănățene actuale să realizeze ceva ca lumea. N-ar face nimic nici dacă ar avea banii pe care îi trimit la București. Dacă la vremea respectivă (1918) se păstra Republica Banathia, dacă s-ar fi luat în calcul nu atât aparteneţa la Antanta a Serbiei, cât tendinţele expansioniste ale vecinilor sârbi, chiar în perioada naţionalismelor de tot felul, bănăţenii ar fi beneficiat de întregul lor teritoriu şi de necesara autonomie și Banatul trecea în întregime la România. Cotropirea sârbă şi-a instalat şi administraţia în Timişoara, punând astfel capăt celei republicane. Năvălirea neaşteptată a trupelor sârbeşti a pus capăt unui vis de scurtă durată. Sârbii s-au retras din jumătatea Banatului sub presiunea armatelor franceze. Au revenit cu pretenții după al Doilea Război Mondial, cu trecerea frontierei, înarmați . ”Au vorbit despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timişoara, cu oraşul Timişoara, care avea o populaţie preponderent germană, judeţul respectiv având, în opinia lui, (Tito, n.n.) o populaţie exclusiv sârbească (!)”…Tito mai dorea şi o schimbare a frontierei româno-iugoslave, astfel ca Iugoslavia să înglobeze Reşiţa, „importantă pentru fabricile de oţel şi fier”. L-a pus la punct…Stalin!
Credeți că se vor reduce la atâta pretențiile vecinilor? Încet-încet vin ceva afaceriști și bișnițari, vin și țigări și droguri pe ascuns, ca să ne ajute să intrăm în Schengen. Având însă în vedere constantul, tradiționalul dispreț de la Centru pentru Banat, mă gândesc că poate dacă rămânea în 1919 în întregime la Iugoslavia era ceva mai bine gospodărit.
BLOGUL DOMNULUI MIRCEA RUSNAC, „ISTORIA BANATULUI”, DIN CARE ÎMI PERMIT SĂ CITEZ:
„Cele 114 zile ale existenţei Republicii Bănăţene au zburat ca vântul şi ca gândul. Statele învecinate s-au năpustit, precum o haită de lupi hămesiţi asupra unei prăzi bogate, sfâşiind-o. Fiecare s-a ales cu câte o bucată, mai mare sau mai mică. Două treimi au revenit României, o treime Serbiei şi o sutime Ungariei. În condiţiile în care, la recensământul din 1910, românii reprezentau 37,42% din populaţia Banatului, germanii 24,50%, sârbii 17,97% şi maghiarii 15,31%, existând şi numeroase alte naţionalităţi mai mici numeric. Noile graniţe spintecau regiunea, care până atunci formase o unitate economică închegată timp de secole, dezmembrau familii, distrugeau existenţa prosperă a locuitorilor. Bucăţile încorporate diferitelor state, fără a li se cere părerea şi fără a fi existat o pronunţare explicită a locuitorilor în acest sens, erau considerate de guvernele centrale respective drept părţi constitutive în mod absolut firesc şi normal ale statelor naţionale România, Serbia şi Ungaria.
Dar care era totuşi părerea populaţiei bănăţene în acele momente cruciale ale istoriei noastre? În condiţiile în care nicio naţionalitate nu deţinea majoritatea numerică absolută în regiune, este greşit să menţionăm că Banatul s-a „unit” cu o ţară sau alta. Niciodată un referendum nu ar fi aprobat o asemenea măsură, dată fiind diversitatea etnică, de aceea el nici nu s-a organizat. Este drept că grupuri minoritare de români, sârbi sau unguri bănăţeni tindeau către statele respective, dar opinia lor nu putea angaja întreaga populaţie a regiunii.
După ce tumultul anilor 1919-1920 s-a încheiat, s-au putut vedea mai bine consecinţele. Fruntaşii românilor bănăţeni, departe de a jubila, emiteau opinii triste şi decepţionate. Vom reda în continuare părerile exprimate, complet independent unul de celălalt, de Ioan Slavici, Victor Babeş, Traian Vuia şi Sever Bocu. Toţi erau somităţi în domeniile lor de activitate. Toţi erau dezamăgiţi de noua situaţie a Banatului. De ce oare? Erau agenţi plătiţi ai duşmanilor României? Sau exprimau adevărul? În continuare vom reproduce pasaje ale protestelor lor şi vom lăsa cititorii să judece. Orice comentariu este de prisos.
În 1921, Ioan Slavici scria astfel în lucrarea Închisorile mele: „Stau pe gânduri şi mă uit împrejurul meu şi nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în faţa temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chişinău, la Cernăuţi, la Braşov, la Cluj, la Oradea Mare, la Arad, la Timişoara, ba până chiar şi la Sibiu să fie cum e azi la Bucureşti.”
În acelaşi an, Victor Babeş i se adresa în acest mod lui Sever Bocu: „Doresc din tot sufletul Unirea tuturor românilor şi dezaprob orice tendinţă separatistă, dar nu pricep această Unire ca să fim excluşi din drepturile şi de la folosinţa bogăţiilor noastre, invadaţi şi reduşi la rolul unei colonii cucerite de către politicienii egoişti din toate partidele ale Vechiului Regat şi ale Ardealului.”
Câteva fragmente din scrisoarea lui Traian Vuia adresată în 1922 lui George Dobrin: „Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide uşa casei în care noi am intrat de voie. (…)Când în 1917 şi 1918 prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nicio ambiţiune personală am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre, a trebuit să văd vârful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat, n.n.). Ei nu admiteau nici măcar termenul «unire». Baza anexărei după dânşii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte «droit de conquète». (…) C-un cuvânt, «Unirea» a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. (…) Până în timpurile mai recente am avut credinţa că nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor. (…) Dacă guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiaţă, ca măgarul, şi dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune vor putrezi.”
Țărănistul Sever Bocu a protestat practic continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. Redăm aici doar un fragment din discursul ţinut de el în 1923 în Parlamentul de la Bucureşti, în care se declara împotriva ratificării unirii Banatului cu România: „L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă. Cât va dura suferinţa, răbdarea, 5-10-15 ani, nu ştim, dar ceea ce ştim e că o reacţiune e pe drum, masele dezamăgite, decepţionate de greutăţi de trai, urmare fatală a nebuniei dezmembrării, care înlătură condiţii indispensabile, organice de viaţă, detestă până şi ideea de stat naţional, ce poate da loc la aşa ecrescenţe. (…)Vă implor în numele Banatului, nu ratificaţi acest tratat!” RATAT.
ApreciazăApreciază
D-ta citezi indirect un articol publicat sub semnătura lui Panait Istrati în periodicul genevez „La Feuille” pe 24 mai 1919,care se încheia cu fraza:
”Toate discursurile politice pe seama Transilvaniei le putem rezuma la fraza care i-a scăpat altădată „marelui Ion Brătianu”, tatăl celui actual, care ar fi zis:„Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!”.
Panait Istrati era în tabăra cealaltă, a social-democraţilor occidentali pe cale de a se bolşeviza.
Articolul violent anti-românesc al lui Panaint Istrati a apărut într-o perioadă în care România dădea peste cap planurile sovietice din Europa centrală şi de est şi avea ca ţintă combaterea conferinţelor pro-româneşti.
Panait Istrati a avut un dosar voluminos la Siguranţă dată fiind calitatea lui de susţinător al comunismului în România interbelică. Pe lângă romanele lui cu tentă socială (conform comandamentelor Kominternului) Panait Istrati se mai ocupa şi cu înjurarea permanentă a României prin presa franceză.
Nimic nou, vedem fenomene de acest gen şi în prezent.
Evoluţia lui Panait Istrati este cât se poate de interesantă…
După ce a vizitat Uniunea Sovietică în 1929, Panait Istrati a publicat în anul 1930 ”Spovedania unui învins”, volum în care denunţa atrocităţile tinerei Uniuni Sovietice.
Brusc, din vedeta balcanică a kominterniştilor, Panait Istrati a devenit un ciumat nefrecventabil.
Cât despre afirmaţia lui Panait Istrati că Ion Brătianu ar fi spus „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!” nu îi prea pot acorda mare credit, având în vedere sursa acestui citat. Doar îmi sare în ochi asemănarea cu sloganul comunist de la Chişinău „românii vor Basarabia fără basarabeni”,în care numele Basarabiei a fost înlocuit cu cel al Transilvaniei sau cu al Banatului.
S-a mers până acol, încât s-a afirmat aiureala cum că transilvănenii și bănățenii nu au dorit Unirea cu România, unire care a fost făcută violent.
Seamănă cu tezele comuniste de la Chişinău, nu?
Dacă asculți lătratul propagandei antiunioniste sovietice care înfierează Unirea Basarabiei cu România, ai să fii uimit să întâlnești o mulțime de teme antiromânești identice. Mai mult, vei intâlni o ciudată frăție între ”moldoveniștii”cu parfum de kgb de la Chișinău și separatistii ”ardeleni” gen Csibi Barna.
In toate cazurile antiunioniștii și așa zișii ”demitizatori” fac trimitere la existenţa unor scrisori, a unor rapoarte mai mult sau mai puţin oficiale, la fărâme memorialistice şi articole ori acte oficiale trunchiate, care arată cum s-a făcut Unirea din 1918 şi cum nu este ea descrisă în manualele de istorie.
Doi bani nu fac !
Unirea unui popor nu este un proces lin, lipsit de jertfe și întotdeauna vor apărea contestatari,trădători, dezorientați, mistificatori și falsificatoriai adevărului.
Unirea Italie, care a avut loc cam în același timp cu unirea noastră a avut parte și ea de contestări, de multe ori violente. La fel s-a întâmplat în cazul Germaniei. Ei și ? Dreptatea istorică nu poate fi oprită, cel mult poate fi întârziată.
Avem mult de învățat, numai să vrem să învățăm ! Cât despre acuzațiile ridicole de ”naționalism”, îi invit pe toți cei care își umflă obrăjorii și mă cataloghează astfel, să citească definiția exactă a acestui cuvânt:
”Naționalismul este mișcarea caracterizată de promovarea intereselor unei anumite națiuni, în special cu scopul de a obține și menține suveranitatea acesteia asupra patriei sale. Naționalismul susține că fiecare națiune ar trebui să se guverneze fără interferențe din exterior (auto-determinare) și că națiunea este singura sursă de drept a puterii politice (suveranitatea populară ).
Identitatea națională se bazează pe caracteristici sociale comune, cum ar fi cultura , limba , religia , politica și credința religioasă și o istorie împărtășită pentru a promova unitatea națională și solidaritatea de neam.
Prin urmare, naționalismul urmărește să păstreze și să favorizeze cultura tradițională a unei națiuni, încurajând totodată mândria față de realizările naționale, fiind strâns legată de patriotism.”
N-am apucat să citesc tot ce a scris ieri domnia ta. Voi citi și voi răspunde. Până atunci nu pot să nu constat că am în față una din multele victime ale propagandei antiromânești.
Bine ai face, excelență, să sprijini cu scrisul tău unitatea acestui popor, pentru că, vorba cronicarului :” Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci?”
ApreciazăApreciază
Stimate domn, cu cele 12 cărți de proză, versuri și eseuri, scrise în dulcea limbă română pe care o stimez și e limba tatălui meu, consider că mi-am slujit țara. Ca reporter la Radioteleviziune și redactor la revista Orizont, timp de un sfert de secol am transmis radioreportaje zilnic de la inundațiile din 1970-75, contribuind în emisiunile pentru străinătate la aducerea ajutoarelor umanitare. Nu sunt istoric, ci filolog. Nu mă consider blogger, ci membru al Uniunii Scriitorilor din România, de aceea mă și semnez, nu ca majoritatea dintre ceice scriu și se ascund pe după pseudonime. Dacă vreți dovezi, căutați referințe despre scrierile mele în dicționare și enciclopedii semnate de cele mai ilustre nume de critici literari români. Am fost și decorat pentru Opera Omnia. Din momentul în care, datorită unor nedreptăți care mi s-au făcut în 1990, fiul meu a emigrat și-mi spune că nu se va mai întoarce în țară. O să-l vizitez eu, permanent, până mai pot, în prea îndepărtata Californie, unde lucrează pentru NASA. Familia îmi este mai aproape decât trădătorii și oportuniștii de azi. Și vă rog să mă credeți, nu e nevoie să mai învăț nimic la vârsta la care ceilalți ar putea învăța de la mine. Îi ajut pe mulți să facă literatură, le prezint cărțile și-mi continui viața activă, atâta timp cât mai îmi dă dumnezeu zile. Recent întors din țară am publicat și despre cei de la Pacific o carte de memorii. Nu-i detest pentru wilsoniada lor din 1917. Cu mine au fost amabili, drăguți. Iar nepotul meu e american. Este o compensație pentru străbunicii mei cărora li s-au luat averile după Unire, ei fiind germani, maghiari, evrei. O compensație pentru tatăl meu, fost în Garda Regală Călare și sergent pe frontul de Răsărit, veteran lăsat să moară cu o pensie de mizerie. După ce se va „face curat” după mine, inima mea va pulsa în urmașii mei, la țărmul Pacificului. Vor muri de ciudă și invidie și unii colegi de-ai mei de redacție care mi-au făcut mult rău. În tot răul e și-un bine. Dacă nu se întâmplau acele nedreptăți după 1989, poate că ai mei ar fi rămas aici, să primească lecții de patriotism în loc de un învățământ ca lumea, medici și medicamente (n-ați aflat câte s-au scos din farmacii? Cum ne vom trata aici dependența de anumite medicamente?). Încep să mă plâng și asta nu e-n regulă. Aș avea ceva de comentat despre titlul blogului dumneavoastră. Unele alăturări de cuvinte pot avea efecte hilare. CERȘI PĂMÂNT. Pe de altă parte „pământ și cer românesc” alătură doi RR.
Vâd în dumneavoastră un om cult, e păcat să lăsați lucrurile așa.
Cu stimă, Erwin Lucian Bureriu
ApreciazăApreciază
Când se poate vorbi astfel: „Dumneata sunteți membru al Uniunii…” mă însor a doua oară. Deocamdată se poate spune doar „dumneata ești…”
ApreciazăApreciază
Dacă nu sunteți de acord cu anumite idei, cifre, afirmații, este obligatoriu să vă fundamentați cu date și documente credibile spusele. Altfel riscați să duceți discuția în derizoriu și pierdem timpul fără rost.
ApreciazăApreciază
Să nu mai pierdem timpul. Salut!
ApreciazăApreciază
ȘI ROMÂNI AU PROTESTAT ÎMPOTRIVA INTERVENŢIEI ÎN BUDAPESTA
Se va spune că istoriografia română în socialism a fost mincinoasă. Și cu ajutorul lui dumnezeu, democrația zilelor noastre e singura în posesia adevărului. Așa să fie. Numai că ne împiedicăm de schelete nedezgropate.
În „Biblioteca de istorie” a Institutului IORGA, în 1971, L.Banyai semnează un studiu, „Pe făgaşul tradiţiilor frăţeşti”. Aflăm că la 21 martie 1919 Mihaly a cedat puterea coaliţiei comuniştilor şi social-democraţilor, care au proclamat o republică a Sfaturilor. Trebuie spus că încă din 1918 Banatul, în integralitatea sa devenea republică social-democrată, sub preşedinţia lui Otto Roth, avocat timişorean, care aştepta protecţia Ungariei sau Franţei; 1919 însă a fost anul în care trupele sârbeşti au invadat Banatul, sfârşindu-se astfel formaţiunea statală bănăţeană, care, oricum, a preferat mai târziu, să nu plătească despăgubiri de război, minorităţile învinse afiliindu-se celor două regate „învingătoare”. Sârbii s-au purtat mai rău cu „aliaţii” români, decât cu maghiarii şi germanii. Dar, în acest timp armatele române erau pe teritoriul maghiar, în loc să facă dreptate în zona locuită majoritar de români…Revenind la ceea ce spune Banyai: la Oradea s-a creat Sfatul central al revoluţionarilor români, având ca sop nu unirea cu boierimea, ci cu „harnica şi cinstita muncitorime şi ţărănime, cu Republica sfaturilor din România”. „Instaurarea dictaturii proletariatului în Ungaria a declanşat o largă mişcare de solidaritate în rândul maselor muncitoare române…s-a făcut o agitaţie deschisă pentru o bună vecinătate cu Republica Ungară a Sfaturilor. Guvernul burghezo-moşieresc român, sub îndemnurile puterilor Antantei, a răspuns însă cu intervenţia armată la revoluţia proletară din Ungaria şi a luat măsuri drastice împotriva celor care s-au declarat solidari cu această revoluţie…în 7 mai 1919, o mie de soldaţi români staţionaţi la Dej demonstrează împotriva trimiterii lor pe frontul INTERVENŢIONIST (s.n.)…” Iorga: „La Hernad au părăsit trenul. A fost nevoie să se bată la sânge dezertorii”. A.Marghiloman: „Spiritul celor din Transilvania e bolşevism.”
Kun Bela a adresat un mesaj guvernelor român, cehoslovac şi iugoslav: „In numele guvernului revoluţionar maghiar al sfaturilor am onoare să vă comunic că recunoaştem fără nici o rezervă pretenţiile teritoriale naţionale ridicate de dvs. Aţi motivat aceste pretenţii teritoriale naţionale pentru ca să se pună capăt oprimării milenare exercitate asupra conaţionalilor dvs. de către clasele stăpânitoare maghiare, în credinţa că procedaţi astfel în interesul şi în conformitate cu voinţa acestor populaţii. Fostul guvern nu a admis propunerile dv., invocând aşa-zisul drept istoric, care din vechea oprimare deduce dreptul de a continua oprimarea. Din prima zi a venirii noastre la putere am rupt cu acest principiu, declarând în mod repetat şi solemn că nu ne bazăm pe principiul integrităţii teritoriale şi acum vă aducem şi direct la cunoştinţă că recunoaştem fără rezervă TOATE (s.n.) pretenţiile dv. teritoriale naţionale. În schimb cerem imediata încetare a ostilităţilor, nemastecul în treburile noastre interne, tranzitul comercial liber şi încheierea unor convenţii economice corespunzătoare intereselor ambelor părţi, apărarea minorităţilor naţionale care rămân pe teritoriul dv. Aţi obţinut prin aceasta tot ce aţi urmărit. Nu este nevoie să vărsaţi nici o picătură de sânge şi nici să jertfiţi viaţa vreunui singur soldat, să transportaţi furia războiului în regiuni paşnice, pentru a vă realiza aspiraţiile naţionale. Acele clase care oprimau pe conaţionalii dv. erau, în acelaşi timp şi asupritorii maselor muncitoare ale poporului nostru…ne-am eliberat şi noi de sub dominaţia acestor clase…nici un interes naţional nu justifică menţinerea situaţiei războinice actuale…continuarea războiului din partea guvernelor amintite violează în modul cel mai grosolan interesele naţionale proclamate de ele. Dacă continuaţi totuşi războiul, o faceţi numai pentru interese străine, în interesul fostelor clase stăpânitoare maghiare.”
Textul mesajului a apărut în presa română cu întârziere şi în formă prescurtată, cu concluzia: „…guvernul român nu va da nici un răspuns, considerând că nu se poate sta de vorbă cu bolşevicii din Budapesta”. Gazeta socialistă ADEVĂRUL: „…nu înţelegem această hotărâre a guvernului…nu cumva am prefera un guvern de BARONI (ce trimitere la actualitate, s.n.)…Ce ne pasă nouă ce guvern are Ungaria şi ce drept am avea noi să-i impunem un program pe care ea nu-l vrea şi care ar fi antidemocratic şi ostil nouă”. Marghiloman: „O notă ruşinoasă pe care guvernul a trimis-o presei”. Iorga: „De ce n-am trata şi noi cu stăpânii situaţiei din Ungaria?”
Intervenţia militară întreprinsă de guvernul I.I.C. Brătianu „a fost susţinută cu arme şi echipament şi din Anglia…Muncitorii români aflaţi în Ungaria în uzinele de armament din insula Csepel…s-au angajat în apărarea revoluţiei proletare ungare. S-a format şi un batalion românesc în cadrul Regimentului roşu internaţional, compus din muncitori din vechea Românie. Circa 2000 de muncitori români, maghiari, germani veniţi din Oradea, Arad şi Timişoara s-au înrolat în Armata Roşie ungară. În România a crescut valul de proteste împotriva intervenţiei armate…manifestele îndemnau la nesupunere pe cei chemţi la mobilizare…ceferiştii şi petroliştii, minerii din Valea Jiului şi Mureş-Uioara s-au solidarizat cu revoluţia proletară din Ungaria…în demonstraţii la Bucureşti, Ploieşti, Galaţi, Brăila etc muncitorii au cerut încetarea intervenţiei împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor…Reacţiunea română, sprijinită de marile puteri imperialiste ale Antantei a contribuit la restaurarea în Ungaria a marilor latifundiari…” , şi a fascismului, păstrat în conserva de la Szeged, unde guverna Horthy. Consecinţa a fost un „antisemitism sălbatic” etc.
ApreciazăApreciază