CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

30 martie 1830 : Încheierea lucrărilor de redactare a Regulamentelor Organice, considerate primele acte constituţionale pentru Moldova şi Valahia

 

 

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), portret de Franz Krüger, 1851Coperta Regulamentului Organic în Valahia (Muntenia), 1832 (alfabet Chirilic de tranzitie)

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov        

 portret de Franz Krüger, 1851                  Coperta Regulamentului Organic

                                                                                în Valahia (Muntenia),

                                                                                  1832 (alfabet Chirilic de tranziţie)

 

 

 

 

30 martie 1830- S-au încheiat lucrările de redactare a Regulamentelor Organice, considerate primele acte constituţionale pentru Moldova şi Valahia

Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov să transpună în practică în Ţările Române prevederile tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti.

De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate.

Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora.

Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat.

Regulamentele Organice au fost rezultatul srânsei colaborări dintre autorităţile ruseşti şi boierii români.

Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, au consfinţit o puternică influenţă a Imperiului Rus în Principatele române.

Cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat faptul că el a consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice.

De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului.

Regulamentele organice integrează astfel proiectele anterioare de organizare a vieţii statale, iar sub acest nume modest, ele reprezintă, în opinia lui Nicolae Iorga, o adevărată Constituţie.

Regulamentele Organice au avut ca obiectiv general întărirea ordinii sociale existente şi menţinerea privilegiilor boiereşti. Ele au asigurat continuarea dominaţiei boierilor în viaţa politică prin recunoaşterea dreptului exclusiv al acestora de a fi reprezentaţi în noua legislatură, prin încredinţarea funcţiilor de conducere în administraţia centrală, prin scutirea lor de plata impozitelor şi prin confirmarea dreptului de proprietate asupra moşiilor lor.

Dar autorii Regulamentelor s-au simţit obligaţi să accepte participarea, cel puţin limitată, a clasei de mijloc în conducerea treburilor ţării, înţelegînd importanţa creării unui climat mai favorabil dezvoltării activităţilor economice ale acesteia. Astfel de favoruri nu au fost făcute totuşi ţărănimi, al cărei statut economico-social a rămas la fel de nesigur ca şi înainte.

Regulamentele Organice au introdus schimbări în sectoarele guvernamentale din Principate prin modificarea şi desfiinţarea vechilor practici şi instituţii, pe măsură ce funcţiile politice, juridice şi fiscale ale guvernului au devenit mai precise şi mai sistemtice.

Regulamentele Organice au introdus înnoiri importante în domeniul administraţiei publice. Un principiu fundamental a constituit separarea puterilor executivă, legislativă şi juridică ale guvernului. În acelaşi timp Regulamentele păstrau tradiţia unui executiv puternic.

Astfel, în ciuda noilor puteri acordate legislativului, domnitorul rămînea figura-cheie a sistemului politic. Alt principiu de bază al Regulamentelor era cel al centralizării, concretizat prin controlul asupra problemelor de la sate şi asupra administraţiei urbane pe care îl exercitau oficialităţi numite de guvernul central, subordonate acestuia.

Regulamentele conţineau prevederi privind modernizarea şi eficientizarea sistemului fiscal, în mod deosebit în adoptarea unui buget anual bazat pe venituri şi cheltuieli planificate, elaborat de domn şi aprobat de legislativ.

Regulamentele sporeau, de asemenea, autoritatea statului asupra Bisericii ortodoxe şi reduceau semnificativ rolul clerului în problemele civile, toate acestea fiind dovezi ale secularizării tot mai mari a societăţii.

În ansamblul lor, Regulamentele Organice au deschis calea unor profunde transformări în Principate. Ele au sporit capacitatea guvernului de a planifica activitatea, în special în domeniul finanţelor, oferind astfel garanţii mai concrete decît înainte pentru investiţii şi contracte, condiţii esenţiale ale progresului economic. De asemenea ele au grăbit momentul unirii Moldovei cu Valahia, prin crearea, în cele două ţări, de instituţii politice aproape identice şi prin garantarea cetăţeniei comune pentru locuitorii lor. Totuşi, în ciuda acestor prefaceri, Regulamentele nu au marcat o rupere bruscă de trecut.

În multe domenii ale vieţii publice, ele au preluat idei şi proiecte cum ar fi gestionarea raţională a resurselor financiare, propusă de boierii reformatori în deceniile precedente. Concentrarea puterii în mîinile domnului şi extinderea aparatului birocratic în detrimentul administraţiei regionale şi locale erau în deplină concordanţă cu principiile deja fundamentate.

Trupele ruseşti au continuat să ocupe Principatele după ce sultanul a aprobat Regulamentele Organice, deoarece ţarul dorea să-l menţină pe Kiseliov în funcţie, pentru a supraveghea transpunera lor în practică. Guvernul rus subvenţionase Regulamentele Organice în primul rînd pentru a cîştiga sprijinul boierilor şi pentru a consolida astfel dominaţia rusă în Principate.

Când Ţarul a pus capăt ocupaţiei, în 1834, aceasta s-a întîmplat datorită îmbunătăţirii relaţiilor cu Imperiul Otoman şi certitudinii manifestate la Sankt Petersburg că Imperiul Rus îşi crease o poziţie solidă în Principate.

 

Sursa: http://www.istoria.md/articol/422/30_martie,_istoricul_zilei

 

29/03/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , | 3 comentarii

29 martie 1940 şi începutul campaniei de anexare a Basarabiei de către U.R.S.S. Un discurs privitor la raporturile cu România ţinut în Sovietul Suprem al URSS de comisarul poporului al afacerilor externe, Viaceslav Molotov

 

 

 

 

 

 

Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin), Comisarul poporului la Externe al URSS

Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin), Comisarul poporului la Externe al URSS

 La 29 martie 1940 trei luni înaintea ultimatului din 26 iunie 1940 adresat de URSS guvernului român – ministrul de Externe sovietic Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin) ţine un important discurs în faţa Sovitului Suprem, privind pretenţiile URSS, acum aliata Germaniei, faţă de România.
Afirmând că URSS nu are cu România un pact de neagresiune (ceea ce era cu totul neadevărat, întrucît tratatele de la Londra nu fuseseră denunţate), Molotov spunea că aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS.

Discursul a rămas inedit şi vom vedea de ce.

 

Dintre statele vecine din sud pe care eu le-am mentionat, România este cea cu care noi nu avem un pact de neagresiune. Acest fapt se datorează existenţei unei dispute nerezolvate, şi anume problema Basarabiei, a cărei ocupare de către România, Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o niciodată, deşi noi nu am ridicat niciodată problema recîştigării Basarabiei prin mijloace militare. De aceea nu există nici un temei pentru înrăutăţirea relaţiilor sovieto-române. Este adevărat că, de mult timp, noi nu avem un ministru plenipotenţial în România, iar îndatoririle acestuia au fost îndeplinite de un însărcinat cu afaceri. Faptul acesta s-a datorat unor împrejurări specifice din trecutul apropiat.’’

Care sunt „împrejurările specifice’’?

Molotov se grăbeşte să le explice:

’’Dacă este cazul să ne ocupăm de această problemă, atunci trebuie sa reamintim rolul dubios pe care l-au jucat autorităţile române în anul 1938 în legătura cu Butenko, ambasadorul Uniunii Sovietice în România. Este binecunoscut faptul că ulterior el a dispărut în înprejurări misterioase nu numai din incinta legaţiei, ci şi din România, şi nici pînă astăzi guvernul sovietic nu a reuşit să obţină vre-o informaţie autentică cu privire la dispariţia lui şi, ceea ce este şi mai mult, s-a sperat ca noi vom crede ca autorităţile române nu au nimic de-a face cu această afacere scandaloasă şi criminală.

Nu mai este nevoie să spunem că astfel de lucruri ne se întîmplă într-o ţară civilizată sau întru-n stat bine organizat în acest scop. În urma acestei afaceri, motivul pentru care am întîrziat să numim un ministru al Uniunii Sovitice în România, este cît se poate de clar. Este de presupus însa că România va întelege că astfel de lucruri nu pot fi tolerate.’’

După cum se observă, Molotov pune cu ipocrizie neîncheierea unui tratat de neagresiune cu Romania nu pe seama ambiţiilor sovietice şi ale Kominternului, manifestate încă de la începutul anilor ’20, de acaparare a Basarabiei – pod strategic al sovieticilor spre Balcani şi sudul Europei – ci pe un incident diplomatic nefericit, în care România nu a avut, de altfel, nici un rol: dispariţia subită a ambasadorului sovietic Butenko la Bucureşti, în urma proceselor politice staliniste instrumentate la Moscova.

Declaraţia lui Molotov va marca începutul campaniei de anexare a Basarabiei către U.R.S.S.

În scurt timp, pe 21 iunie 1940, Şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare Kiev şi Odessa precizarea că Basarabia „să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boieresti„; în caz de conflict armat între U.R.S.S. şi România, erau precizate obiectivele pe care trebuie să le aiba Armata Roşie:

rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină„.

 

 

 

rapirea basarabiei 1940

 

 

 

La 26 iunie 1940 U.R.S.S. impune faimoasa  Notă Ultimativă în care solicită cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord în favoarea U.R.S.S.

 

 

 În textul acesteia se spunea că:

„În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia ;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei  cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

 

 

 

basarabia_1940

Harta teritoriilor româneşti răpite de URSS în 1940

 

 

 România rămasă singură, fără aliaţi, s-a văzut silită să accepte Ultimatumul sovietic, teritoriile respective fiind cedate fără luptă U.R.S.S în ziua de 28 iunie 1940.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/03/o-cercetare-obiectiva-a-adevarului-istoric-privind-ocuparea-basarabiei-de-catre-uniunea-sovietica-la-28-iunie-1940-video-2/

 

 

 

 

Surse: http://www.istoria.md/; https://ro.wikipedia.org/wiki/Ultimatumul_sovietic_dat_RomA2niei

29/03/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Asaltul propagandei „transilvanismului” şi încercările de destructurare a României

 

 

Budos Olah luat Ardeal la noi, rog dat Ardeal imediat la loc!

 

Încercări de resuscitare a „transilvanismului” pentru destructurarea României !

La începutul anilor 20 ai sec. XX, după semnarea Tratatului de la Trianon, o parte din elita maghiară, conştientă că revenirea Transilvaniei la Ungaria, ca o simplă provincie, este extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă, a inventat un nou concept de compromis: transilvanismul, un termen ideologic artificial, imaginat sub forma unei propuneri utopice de înţelegere româno-maghiară în Ardeal, fără România şi Ungaria.

De fapt se milita pentru crearea unui stat nou, Transilvania – un fel de Elveţie multiculturală în centrul Europei.

Dezbateri despre „transilvanism“ au apărut imediat după 1918, ca rezultat al dorinţei elitelor politice maghiare ardelene de a compensa într-un fel pierderea Transilvaniei. Erau propuneri ale unei elite maghiare disperate, în mai 1919, pentru proclamarea unei Transilvanii independente, cu capitala la Alba Iulia, cu păstrarea infrastructurii administrative şi legislaţia Regatului Maghiar.

Iuliu Maniu, liderul românilor ardeleni, dar şi organizaţiile germanilor  au respins această diversiune a diriguitorilor politici maghiari.

În 1921 apare un „manifest“ semnat de Karoly Kós, Arpád Paál şi István Zágoni, în care se renunţa, cel puţin pentru moment, la autonomia teritorială, în schimbul unei foarte largi autonomii instituţionale în favoarea minorităţilor naţionale, oferind, în schimb, loialitate României.

După 1921, sub egida transilvanismului se va demara un proces istoriografic de inventare a unei Transilvanii mitice, existentă ca un soi de proto-naţiune culturală încă din secolul XVII. Se afirma o Transilvanie „tolerantă“, un creuzet multicultural, dar cu conducere din partea etnicilor maghiari.

Se propunea un „model elveţian“ bazat pe existenţa unui „suflet transilvan“ (Ferenc Albrecht, 1922) ce ar lega cele trei naţiuni într-un corp naţional comun. Transilvania trebuie să devină independentă în cadrul Statelor Unite ale Europei, sau a unei (con)federaţii danubiene unde Ardealul va jucat rolul „Elveţiei estului“.

Transilvanismul politic nu a avut succes în rândurile românilor şi germanilor din Ardeal, care priveau ca şi astăzi cu suspiciune astfel de propuneri. Curentul transilvanismului a devenit unul cultural, care s-a exprimat numai în rândul etnicilor maghiari, un program estetic şi literar ce lega scriitori, poeţi, publicişti, editori în jurul publicaţiei şi a cercului de la Erdély Helikon.

Pe lângă activităţile literare, sub numele de „schimburi culturale“, cu sprijinul entuziast al oficialităţilor maghiare, transilvaniştii au început să producă, pentru un public internaţional, materiale de propagandă maghiară (vezi Piroska Balogh, 1999).

Aşadar „Transilvanismul” nu este o găselniţă nouă, este un proiect menit a sparge unitatea naţiunii române şi a destructura astfel România, care dealtfel tot se regionalizează şi apoi se globalizează.

Mai putem spune că „transilvanismul” este o amplă acţiune de persuasiune asupra românilor ardeleni, pentru a-i convinge că sunt superiori „sudiştilor” şi că trebuie să se rupă de aceştia (maghiarii sunt oricum superiori tuturor !).

În februarie 1945, se constituise  în Sala Mare a Primăriei din Cluj un guvern al Transilvaniei „autonome”, sub conducerea comuniştilor maghiari şi alţi membri F.N.D., dar introducerea administraţiei româneşti la 9 martie 1945 în Cluj, în urma instaurării guvernului pro-sovietic dr. Petru Groza, a pus capăt acestei aventuri secesioniste.

 

 

 

 

 

Imagini pentru ardelenismul photos

Stema Transilvaniei, promovată de ardeleniști, îi reprezintă pe unguri, sași și secui, dar nu și pe români !

Conceptul a revenit după decembrie 1989, de data aceasta cu încercarea de atragere a unor intelectuali români din Cluj şi Tg. Mureş.

În special în jurul publicaţiei „Provincia” s-au strâns intelectuali maghiari şi români care au revigorat ideea de transilvanism ca o expresie multiculturală şi de refuz al oricărui exclusivism naţional.

Acest curent antiromânesc face parte dintr-o vastă campanie propagandistică dirijată şi finanţată în bună parte din exterior.  Dar să vedem ce spune despre transilvanism ca ideologie, înţeleptul nostru înaintaş George Bariţiu în anul 1892…

După ce arată că poporul român din punct de vedere al limbii, al religiei şi al nenumăratelor tradiţii este relativ omogen şi compact, recunoaşte faptul că după cum se întâmplă şi la alte popoare omogene aşa şi românii „diferă între sine după provincii, după climă şi mijloace de viaţă, care au influenţă mare asupra temperamentului şi caracterului omenesc”.

Educaţia este însă factorul care uneşte sau dezbină părţi din popor transformându-le gândirea, aspiraţiile, caracterele ba chiar şi aspectul exterior. Deci, concluzionăm noi, pentru a fi un adevărat român trebuie să dai dovadă de superioritate spirituală şi să te ridici deasupra diferenţelor.

De-alungul istoriei, centrele de putere, Viena, Budapesta şi Cluj au luat nenumărate măsuri pentru a înstrăina cât mai tare pe românii ardeleni de ceilalţi români, iar după 1 Decembrie 1918 când Transilvania s-a unit cu România, Ungaria ne-asumându-şi această situaţie, a adoptat o politică revizionistă dură, care în 20 de ani a dat parţial rezultate prin arbitrajul cu caracter de dictat de la Viena din 1940.

Una dintre cele mai eficiente arme de luptă ale Budapestei a fost transilvanismul horthist de sorginte fascistă. Se spune că atunci când Dumnezeu vrea să te piardă îţi ia minţile… cu alte cuvinte, te simţi superior celorlalţi.

O anumită formă de transilvanism a existat în cercurile intelectuale maghiare şi înainte de 1989, iar după 1990, cu o promptitudine suspectă revista Europai Idő inaugurează o campanie transilvanistă publicând o serie de articole, începând cu 6 decembrie 1990 (numărul 46) până în 22 mai 1991 (nunărul 21).

Astăzi, sub ochii noştri larg deschişi şi sub ochii strâns închişi ai politicienilor se dezvoltă şi înfloreşte cel mai perfid, pervers şi deşănţat transilvanism adresat de data aceasta, în principal, românilor. De ce în principal românilor? Pentru că din partea lor se aşteaptă o implozie naţională.

În acest scop se acţionează asupra lor ştergându-li-se memoria, diabolizându-li-se naţionalismul şi patriotismul, încurajându-se nemunca şi corupţia. În ţara aceasta lipsită de empatie oare îşi dă seama cineva care de 20 şi atâţia de ani a auzit doar cât de ticăloasă a fost securitatea, s-a gândit cineva ce a simţit un „securist bun”, patriot, atunci când Cineva, a şters dintr-un condei departamentul care se ocupa de urmărirea revizioniştilor, şoviniştilor, antisemiţilor şi antiromânilor?!

Între cei care spun să se înveţe din istorie şi între cei ce spun să Nu se înveţe din istorie oare cine are dreptate? În 1940, pentru România, pericolul a venit din vest dar şi din est. De ce să acceptăm azi un ordin care ne spune că Pericolul vine numai din est?!

Dacă România este într-adevăr o ţară independentă nu-şi poate stabili ea însăşi strategia de apărare? Istoria ne-a învăţat ce vine din est şi din vest. O ştie orice român care-şi iubeşte Patria!

Persoana cu dublă cetăţenie este în fond ca o slugă la doi stăpâni. Biblia spune că nu e posibil, iată că noi am primit ordin (de unde?) să fim conduşi de slugile unei alte ţări! Se întreabă oare cineva din ţara aceasta de ce nu am procedat ca slovacii care s-au dovedit a fi mai patrioţi ca noi şi nu au acceptat să fie conduşi de cei care în istoria recentă i-au trădat?! Şi vor din nou să le sfâşie ţara?

Această apropiere de transilvanism a cuprins numeroase cercuri de intelectuali români. Un ziarist din Cluj, Sabin Gherman, a publicat în anul 1999, un manifest „M-am săturat de România”, care într-un limbaj de pamflet exagerat, propune desprinderea ardelenilor de Bucureşti şi Vechiul Regat, interpretate subiectiv  ca forme ale balcanismului, corupţiei şi subdezvoltării:

„Va trebui să ne trezim. Să recunoaştem că ceea ce se întîmplă acum e o comedie. Dar una în care copiii vă cer o ciocolată şi voi daţi din umeri. În care mereu înfriguraţi căutaţi o pilă pentru orice. În care şuşotiţi pe la colţuri despre vilele celor din poliţie sau din parlament. O lume sortită împrumutului de la un salariu la altul. Va trebui să vedem că se poate şi altfel. Că sîntem altfel. Că relele cele mari vin de la Bucureşti, de la luxoasele palate în care politicienii se bat fără nici o jenă pe ciolan. Va trebui să vedem că nu ungurii sau nemţii sau burundezii sînt inamicii noştri, ci noi inşine, trăitorii de pe azi pe mîine, obligaţi să furăm şi să înjurăm pe la colţuri. Nu mai avem ce să ne spunem; am făcut-o 75 de ani şi sîntem de 75 de ori mai săraci. In rest, zile bune – m-am săturat de România, vreau Transilvania mea!”.

 

 

 

 

 

Imagini pentru gherman photos

 

 

 

 

La presiunile opiniei publice, Sabin Gherman şi-a nuanţat opinia, devenid astăzi un regionalist moderat, uşor încadrat în legislaţia europeană în domeniu.

Istoria noastră este falsificată – s-a ajuns să se susţină (preluându-se o teorie maghiară) că revoluţia românilor de la 1848 a fost contrarevoluţie (!?) ceea ce denotă înafară de necunoaştere şi reavoinţă.

Au fost emisiuni TV care îşi intitulau programul „Din istorie nu se învaţă nimic!”.

În 6 octombrie 2013 – ora 2130 pe Transilvania live, într-o emisiune intitulată „Poveştile României” personajul care s-a „săturat de România” exclama: „Dăle-n măsa de modele din istoria noastră! La 30 septembrie 2013, pe acelaşi canal TV, acelaşi personaj sinistru, care nu este decât un renegat jalnic, în emisiunea: „Ce prostii învăţăm la ora de istorie”, cu privire la marele istoric Nicolae Iorga rostea: „Mare cretin – Iorga” şi „batalioane române treceţi Carpaţii înapoi!”

Este vizibil că acest individ a fost plătit să-i otrăvească pe români, dar mă gândesc că în spatele lui se află cineva cu mulţi bani care să plătească emisiunile antiromâneşti, fiindcă acum îşi împroaşcă otrava şi pe Look TV.mEste, cred, destul de clar că din moment ce în 1989 n-a reuşit planul „A” de a provoca un război civil în România, acum s-a trecut la planul „B” – ruperea ţării prin multiple mijloace: economice, politice, morale, juridice ş.a., printre care transilvanismul constituie un „ic”excelent.

De fapt, metodele sunt aceleaşi cu cele folosite de Ungaria Horthistă înainte de 1940. Citiţi cartea lui Ion Dumitru, „Spionajul maghiar în România 1918-1940″ şi vă veţi lămuri pe deplin. Desigur, acuma spionajul se face la vedere şi o fac chiar aliaţii între ei, deci falsificarea istoriei rămâne în prim-plan. Procedeul care promovează „transilvanismul” este destul de simplu.

Se cumpără câţiva istorici talentaţi şi capabili, dar fără caracter; se plătesc bine câţiva oameni de televiziune cu aplomb, câteva ziare (e destul chiar câţiva ziarişti înfipţi) care să se priceapă la a manipula lumea.

Auziţi ce întrebări îşi permitea să pună un astfel de ziarist unei distinse şi respectate feţe bisericeşti, într-un interviu dintr-un ziar clujean :

„Mulţi ardeleni se consideră mai harnici, mai cinstiţi, mai destoinici în general decât restul românilor. Au dreptate cei ce afirmă acest lucru?” cine-şi poate permite, între ardeleni fiind, să nu fie de acord? Şi aici îmi vine în minte cum în timpul agresiunii asupra Serbiei, locuitorii provinciei sârbeşti Kosovo nu mai erau denumiţi sârbi, ci „cosovari”.

 

 

 

Ardelenistii prieteni cu moldovenistii lui Renato Usatii

 

Foto: In stanga imaginii, faimosul ” ardelenist” Csibi Barna, în compania „moldoveniştilor” de la Chişinău, agitş un steag asa zis „secuiesc”

 

 

Preluând acest model, de către forţele „răului” s-ar părea că nici noi românii din Transilvania, nu mai suntem români, ci ardeleni.

Bineînţeles, falsificarea istoriei merge mână-n mână cu denigrarea şi calomnierea unor personalităţi vrednice de cinstire pentru noi. Se pare că la aceste campanii de murdărire, cu mult entuziasm şi multă violenţă, ia parte nemijlocit chiar şi presa maghiară. Din multele articole citez doar unul care mi s-a părut a fi cel mai abject:

„Reînvierea mamuţilor”, în care este atacată Revoluţia românilor din 1848, este atacat marele şi sfântul Andrei Şaguna, este atacat un istoric eminent, dr. Petre Ţurlea, este atacat un sociolog şi arhivist recunoscut, dr. Ioan Lăcătuşu. În mod cert, încrâncenatul autor Lajos Magyari s-a săturat şi el de România, motiv pentru care îl poftim la rândul nostru să plece de unde a venit.

Dar să revenim la esenţa transilvanismului văzută de cel mai mare cunoscător al sufletului şi caracterului maghiar, Înţeleptul de la Stoiana de pie memorie, Raoul Şorban.

Referindu-se la transilvanismul de dinainte de 1940, când vroia să-i prindă în mrejele lui şi pe românii ardeleni, îl cita pe istoricul László Makkai, care într-un moment de sinceritate, în Clujul ocupat la 1942, scria:

«… Transilvanismul a avut dreptate, nu atunci când ademenea românimea cu sloganuri democratice şi umaniste de circumstanţă să intre într-un ocol comun (cu ungurii n.n.), ci atunci când credea cu fermitate că geniul transilvan ca principiu organizator al convieţuirii popoarelor poate fi inspirat exclusiv de către ungurime… Prin „transilvanism” Ardealul şi-a creat propria ideologie sanştefaniană».

O formulare mai scurtă, dar penetrantă a fost caracterizarea acestuia de către senatorul Zoltán Szakáts, în 1943 în Parlamentul Ungariei:

„Spiritul transilvanist este înainte de toate spirit maghiar”. Şi înţeleptul de la Stoiana, Raoul Şorban, având în 2001 previziunea folosirii acestei ideologii, explică: „Astăzi (2001), ca şi în timpul apariţiei sale, acest termen ambiguu are din nou menirea de a deghiza programul unei intenţii politice antiromâneşti pentru a-i ascunde, sub o haină derutantă şi înşelătoare, adevărata sa semnificaţie”.

 

 

 

 

 

Imagini pentru ardelenismul photos

 

Transilvanismul aşadar, alături de şovinism şi revizionism, este o armă cu care forţele răului încearcă realizarea ficţiunii istorice milenare „Ungaria Mare” în etape.

Ştiindu-se că istoria are logica ei, „serviciile” lor au calculat că:

mai întâi trebuie realizată autonomia „ţinutului secuiesc”;

după aceea pasul 2. autonomia Transilvaniei,

apoi al 3-lea pas independenţa Transilvaniei, şi în final,

al patrulea pas, uniunea Transilvaniei la Ungaria ca în 1848.

Toată această cavalcadă, acompaniată de strigătele isterice ale „Karpatiei”, trebuie intens însoţită de perpetuarea amintirii vechilor hotare. Aceasta se face demult prin răspândirea în ţară şi în străinătate a unor hărţi ale Ungariei care are în graniţele sale şi Transilvania.

Mai nou însă, sub ochii românilor care nu-şi cunosc istoria, şi pe banii cărora se întreţin posturile de radio şi televiziune, la emisiunea în limba maghiară de pe programul 1, de luni, 19 august 2013, ne sunt oferite următoarele secvenţe: dezgroparea şi refacerea la propriu a bornelor de hotar din zona pasului Ghimeş, tot atâtea răni sângerânde în trupul ţării noastre la 1940.

Culmea, „evenimentul” a fost arătat în partea „Culturală” a emisiunii, cică despre „Taberele” societăţii ungureşti EKE, care a făcut trasee turistice pentru turiştii din Ungaria.

Un istoric ungur, îmbrăcat în uniformă de honved de la 1940 ne asigura că totuşi, „unele borne de hotar au mai rămas!”

Emisiunea mi-a atras atenţia deoarece sfârşitul acelor pietre blestemate îl ştiam direct de la generalul Ilie Ungureanu care mi l-a povestit cu ani în urmă când călătoream cu societatea „Dragoş Vodă” prin Maramureş.

Ulterior pe această temă, generalul i-a dat un interviu interesant prietenului meu Constantin Mustaţă, Dumnezeu să-l odihnească. Spunea acolo că prin 1968, la o aplicaţie militară fiind, în drum spre vârful Moldoveanu, pe creastă, i-a atras atenţia un muşuroi perfect circular.

I s-a părut suspect. Peste 600 de metri altul. Povesteşte mai departe generalul:

„- Semănau. Înapoi, spre stânga, încă unul!… Le-am cerut atunci soldaţilor să pună mâna pe cazmale şi să sape. Surpriză neaşteptată. Sub muşuroaie, erau pietre cimentate, iar la mijloc borne de frontieră, marcate…” […] „Le-am considerat urme ale tragediei neamului românesc pe care acele „borne” l-a despărţit şi i-a adus atâtea nenorociri. Am pus trotil şi le-am spulberat”.

De fapt, acele borne fuseseră pitite, ascunse sub acele muşuroaie de pământ cu gândul criminal de a fi descoperite „la nevoie” pentru a-şi relua vechea şi sinistra semnificaţie. Ceea ce încerca „maghiara de pe unu” să ne arate în 19 august a.c. face parte de fapt, dintr-o „agresiune simbolică” aşa cum este şi arborarea provocatoare a unor steaguri, dar mai ales ridicarea unor statui ale unor criminali fascişti şi ale unor spioni antiromâni cum a fost episcopul Márton Áron care a organizat o reţea de spionaj-diversiune înainte de 1937 şi căruia i s-a ridicat în inima Clujului, cu ajutorul votului unor cozi de topor, o statuie de toată frumuseţea.

Un alt mare cunoscător al gândirii şi sufletului unguresc, dl. dr. Zeno Millea, ne explică cum se încearcă să se dea Ardealului o altă identitate bazată în principal tot pe ideologia transilvanistă.

Transilvanismul şi-a cristalizat opţiunile în anul 2001, când presa română a „explodat”, odată cu publicarea celebrului memorandum contrasemnat de cunoscuţi intelectuali maghiari şi români din Ardeal.

Acesta era conceput la limita respectării legislaţiei europene în domeniu:

„Noi, semnatarii prezentului document-memorandum, propunem partidelor politice, administraţiilor locale, liderilor marcanţi de opinie şi societăţii civile, spre dezbatere publică, următoarele idei referitoare la construcţia politică şi administrativă a unei Românii a regiunilor, în consens cu dezbaterea care se desfăşoară la nivel european despre viitorul Europei unite.

  1. Propunerile de faţă au în vedere dezvoltarea armonioasă a României, ţinînd cont de identitatea istorică, economică şi social- culturală a regiunilor ei. În accepţiunea noastră, proiectul construcţiei regionale a României nu are nimic în comun cu secesionismul sau cu iredentismele de orice natură. De aceea, considerăm că orice abordare în acest sens este simplistă şi urmăreşte să deturneze diversionist discuţiile publice aprofundate şi responsabile despre viitorul ţării noastre raportat la experienţele europene.

 

  1. Participarea noastră în dezbaterea despre viitorul Uniunii Europene ca sistem federativ, unde regiunile constituţionale, precum Scoţia, Catalonia, Flandra, Valonia, Bavaria etc. ocupă un loc aparte, poate contribui la cunoaşterea mai precisă a acelei structuri instituţionale în care dorim să ne integrăm. Modelul regional, aşa-numitul nivel mijlociu de guvernare (meso-government), serveşte, în opinia noastră, redobîndirii identităţii noastre europene.

 

  1. Considerăm drept principiu de bază al construcţiei regionale alocarea unor competenţe administrative şi politice entităţilor teritoriale şi nu comunităţilor naţionale sau etnice, acestea din urmă beneficiind, în modelul regional, de garanţii politice şi juridice pentru asigurarea intereselor lor specifice.

 

  1. Sistemul administrativ ultracentralizat, preluat aproape neschimbat după 1989, favorizează corupţia şi birocraţia şi amplifică lipsurile inerente ale administraţiei bazate pe unităţi mici, numeroase şi excesiv de costisitoare. Pe de altă parte, ideea descentralizării este conţinută într-un cadru conceptual juridic enunţat atît prin angajamentele internaţionale la care România este parte, cît şi prin elemente de armonizare europeană a legislaţiei interne.

 

  1. Propunem o reformă administrativă care să redefinească statutul entităţilor teritoriale existente şi să introducă noi forme administrative şi politice. Construcţia acestora poate porni de la regiunile de dezvoltare sau de la provinciile istorice…” Se propuneau „consilii regionale” şi „parlamente regionale”, conduse de „capitale regionale”. Aceste propuneri, la o analiză atentă, te duc cu gândul la propunerile sovietice din Comisia Litvinov a anului 1943, care susţineau crearea unui stat, Transilvania, autonom sau chiar independent. E ideea unei Românii federale gândite la 1919 de C. Racovski şi alţi ideologi sovietici, care prin aceasta urmăreau dezmembrarea pe bucăţi a României, ceea ce s-a întâmplat în 1940, prin ocuparea Basarabiei de către URSS.

Transilvanismul ca opoziţie la românism în Ardeal nu are nici un viitor. E un concept, care se mulează de-a lungul anilor cu schimbările politice şi de regim în Europa, pe terminologii noi, dar cu rădăcini ideologice mai vechi, ce urmăreşte reconfigurări geo-politice pe seama unităţii statului român.

Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, ideile transilvanismului şi-au pierdut din substanţă şi virulenţă. Transilvania, ca şi provincie istorică a României, este astăzi un spaţiu de complementaritate în Europa Unită.

Dragi români ardeleni şi neardeleni, români din toate provinciile României unitare, nu aplecaţi urechea la cântecul de sirenă al celor ce de la 1848 ne vor şterşi de pe suprafaţa pământului şi România destructurată până la ultima comună!

Nu uitaţi că românii numai atunci au fost puternici când au fost uniţi. Să nu vă impresioneze istoria falsificată răspândită de cei interesaţi, precum şi de cozile noastre de topor, pentru că numai acela îşi falsifică istoria care nu poate sau nu vrea să şi-o asume, ori acel „Nem, nem, shoha” este simbolul neasumării.

Să spulberăm îngrijorarea unuia dintre cei mai mari istorici în viaţă, academicianul Dan Berindei, ajuns zilele trecute la 90 de ani, şi care disperat de atâta lipsă de reacţie din partea oficialităţilor române, la un moment dat, a exclamat: „Nu mai avem patrioţi! Nu mai avem conştiinţă colectivă şi nici un fel de educaţie naţională. Ţara se risipeşte”.

Trebuie să trăim şi să muncim în aşa fel încât să dovedim că poporul nostru este capabil să-şi mobilizeze resursele pentru a salva România.

Să nu-l lăsăm pe Iuda care e printre noi să-şi facă de cap, să nu-l lăsăm să se bucure de haosul, mizeria morală şi materială existente deocamdată. Să-l aruncăm la lada de gunoi a istoriei. Sper cu sinceritate şi cu ardoare ca voinţa majorităţii acestui popor să-şi croiască acel destin mândru pe care-l merită, şi să învingă!

Surse:

 https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Transilvanismul%20proiectia%20revizionista%20maghiara%20de%20Ionut%20Tene.htm;

 http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/11/18/incercari-de-resuscitare-a-transilvanismului-pentru-destructurarea-romaniei/

29/03/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: