CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tezaurul României trimis la ruși în 1916 a fost de zece ori mai mare decât se credea. Inventarul unei istorii de o sută de ani. VIDEO


Imagini pentru trenurile cu tezaurul romaniei de la moscova photos

Tezaurul de la ruși e mai mare decât credeam, iar România n-o să mai vadă (probabil) nimic din el.

Incredibila poveste a unor trenuri cu aur, despre care lumea se face că nu mai știe nimic astăzi.

Tezaurul României e una din poveștile alea parcă nesfârșite, scoase la înaintare, ocazional, de politicienii aflați în campania electorală. 

În 1914, România se considera – la fel cum cred mulți și acum – un mic buric regional. Le-o dădusem turcilor în Războiul de Independență, ieșisem cu bine din Războaiele Balcanice și ne cam frigeau degetele să ne băgam și în ăla mondial. Ne-a luat vreo doi ani până când să ne hotărâm căreia dintre tabere să îi ținem partea, după care bravii noștri ostași au trecut veseli Carpații.

Trebuia să fie o plimbărică în urma căreia să ne alegem cu Transilvania și cu admirația și recunoștința Franței și a celorlalți aliați pentru lovitura dată Puterilor Centrale pe frontul de est. Armata noastră era, însă, una de carton, iar în scurt timp plimbărica s-a transformat într-un dezastru militar în urmă căruia jumătate din România de atunci a fost ocupată.

Nu era prea sigur nici măcar că cealaltă jumătate avea să fie păstrată, așa că s-a decis ca averea țării să fie pusă în siguranță.

Cum nimeni nu avea chef să asigure un transport naval pe mări bântuite de submarine germane, s-a decis ca aurul să fie trimis la Moscova.

Și aici începe îndelungata poveste a tezaurului României, pe care Marian Voicu ți-o spune în cartea sa „Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de o sută de ani”.

Foto: Marian Voicu, autorul cărții

România vrea tezaurul, rușii își amintesc, brusc, de datorii istorice

Cum zice și autorul Marian Voicu :

„Pentru noi chestiunea Tezaurului este simplă: le-am dat rușilor toată avuția noastră, spre păstrare, cu acte în regulă. De o sută de ani le-o cerem înapoi.”

Faza e că, de fapt, toată chestiunea asta a tezaurului nu e deloc chiar așa de simplă cum pare la prima vedere și dacă te apuci de ea o să înțelegi de ce Voicu mi se plângea că a trebuit să renunțe, din rațiuni de spațiu, la o grămadă de informații.

Dacă l-ai fi lăsat să mai stea prin arhive încă un an și să treacă pe hârtie tot ceea ce a descoperit, probabil că ar mai fi pus-o de unul-două volume de cinci sute de pagini și tot i s-ar fi părut că ar mai fi fost ceva de zis.

Povestea tezaurului este mult mai interesantă decât te-ai putea aștepta, fiind înțesată de o puzderie de personaje, anecdote și întâmplări care te trec, de-a lungul a o sută de ani, din Extremul Orient până în Statele Unite.

Avem povești din două războaie mondiale, revoluții, venirea și căderea comunismului, dăm peste elita din perioada interbelică și vedem cum Gheorghiu-Dej și Ceaușescu, au încercat să negocieze cu Hrușciov și Brejnev restituirea tezaurului.

Aflăm că, deși rușii ne-au dat înapoi câte ceva, acest ceva reprezintă doar o parte nesemnificativă din tezaur și că, până în ziua de azi, încă nu se știe exact ce și cât s-a trimis către Moscova.

Și o să ne dăm seama că sunt foarte puține șanse să mai luăm ceva înapoi, pentru că rușii consideră că este, mai degrabă, vorba de o chestiune istorică decât de un litigiu și, ca să-l cităm pe Voicu, „dacă țineți să ne dezgropăm trecutul, vor spune ei, s-ar putea să constatăm că, de fapt, voi ne sunteți datori pentru bunurile lăsate în România în timpul Primului Război Mondial, pentru distrugerile provocate de armata română în Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru neplata reparațiilor de război, pentru ocuparea Basarabiei etc. etc., ba chiar și pentru intervenția armatei române în Ungaria, în 1919, împotriva bolșevicilor unguri.”

Dar să le luăm pe rând…

Tezaurul BNR e mai puțin din a zecea partea din ce s-a trimis în realitate

La sfârșitul lui 1916, când armata și autoritățile se retrăgeau vioi în Moldova, către Moscova a plecat un prim tren, încărcat cu tezaurul Băncii Naționale.

Documentele BNR spun că au fost trimise 93,4 tone de aur fin. Nu te grăbi să cauți pe Google cât costă o tonă de aur pentru a-ți face idee cam cât ar avea România de recuperat: din 1 740 de lăzi cu aur, doar trei conțineau lingouri, iar celelalte erau încărcate cu monede.

Valoarea unei monede nu este calculată în funcție de greutatea ei în aur: cam întotdeauna o moneda face ceva mai mult și există unele care, acum, s-ar vinde probabil cu sute de mii de euro bucata la o licitație.

Dacă ții cont și de asta, avem de-a face cu multe miliarde de euro pe care ar trebui ca România să îi recupereze. Și dacă vrei și o anecdotă ușor lăcrămoasă, Mugur Isărescu i-a povestit lui Voicu cum există un seif în care e dosarul cu tezaurul, care se dă din mână în mână, de la un guvernator BNR la altul, încă din 1922.

Cu voce tremurândă și promisiunea succesorului că va face tot ceea ce poate pentru a recupera aurul.

Marian Voicu atrage atenția că tezaurul BNR reprezintă mai puțin de a zecea parte din ceea ce s-a trimis – iar estimarea este destul de vagă pentru că, până în ziua de astăzi, nu se știe exact ce a ajuns la ruși. În afară de BNR, nu prea are nimeni inventare precise.

În 1917 a mai plecat un tren, în care erau depozitele de la Casa de Depuneri și Consemnațiuni și fondurile a zeci de bănci și instituții financiare, care au fost, de multe ori, predate doar în baza unor chitanțe de mână întocmite rapid.

Pe lângă astea au mai luat drumul Moscovei odoarele mănăstirești, cărți vechi, colecții de artă particulare și de stat, până și lădița cu manuscrisele lui George Enescu. Mai adaugă și o bună parte din arhivele instituțiilor – adică documentele în baza cărora se poate reconstitui istoria.

Și ca să ai tabloul complet, gândește-te că al doilea tren a plecat către o Rusie care se adâncea, încet-încet, în haos – țarul fusese răsturnat, iar bolșevicii se agitau tot mai mult și erau pe punctul de a declanșa războiul civil. Situația nu arăta prea bine nici pe front, unde soldații ruși începuseră să dezerteze în masă sau să-și împuște ofițerii și să formeze tot felul de comitete revoluționare.

România, care avea ditamai armata rusă pe teritoriu, trebuia să aibă grijă ca, atunci când ăștia o luau înapoi către țara mumă, să nu se apuce să jefuiască pe drum sau să facă și aici – cum de altfel au încercat – vreo revoluție proletară.

Pe lângă asta mai era și deloc nesemnificativa problemă a nemților, care se pregăteau să-și continue marșul către Iași.

Nimeni nu știe ce s-a trimis la ruși sau dacă aurul ăla mai există.

 

 

 

Foto: Nicolae Ceaușescu, alături de Leonid Brejnev, în Crimeea. Întânirea a avut loc în 1976, în timpul unui concediu de odihnă al președintelui României.

Atmosfera confuză în care s-a trimis al doilea tren dă tonul poveștii tezaurului din acel moment până în ziua de astăzi: nimic nu mai este clar. Nu se știe exact cât din tezaur mai există.

S-a speculat că o parte din acesta ar fi ajuns, împreună cu aur din tezaurul imperial rusesc, pe fundul lacului Baikal, din Siberia, cu tot cu trenul în care erau.

S-a scris și că aurul ar fi fost capturat de legiunea cehă – foști prizonieri de război care luptau de partea albilor – care cu o parte și-a cumpărat drumul afară din Rusia, iar pe restul l-a cărat în Cehia.

Monede din tezaurul românesc au fost descoperite, la un moment dat, în China, unde ar fi ajuns cu un transport de la Vladivostok. O anchetă jurnalistică din epocă afirmă că, din contra, aurul românesc a fost folosit de Rusia pentru a plăti despăgubiri de război Germaniei, iar o parte din aurul din Germania a ajuns, după război, în Statele Unite.

În anii ’20, URSS, aflată într-o nevoie stringentă de lichidități, începe să vândă aur pe piețele internaționale și au existat informații că aur românesc ar fi apărut în țările scandinave, în Franța și în Marea Britanie. Monede de aur românești ar fi fost găsite și în Turkestan, în Asia Centrală.

Cert este un singur lucru – niciun oficial român nu a mai văzut tezaurul. Tot din epoca aia mai ai și povestea ciudată a doi agenți britanici – colonelul Joseph „Joe” Boyle, un „prieten intim” al reginei Maria și căpitanul George Alexander Hill. Hill scrie o carte în care afirmă că ar fi adus în țară o parte din tezaur, inclusiv bijuteriile coroanei și că ar fi fost decorat pentru asta.

Nu există, însă, confirmări ale autorităților române și nici mențiuni în arhivă despre decorarea lui Hill – în schimb se știe că a fost decorat colegul său, Boyle – pentru numeroase servicii aduse României, inclusiv pentru meritul de a fi ținut un ochi pe tezaur cât a stat în Rusia.

Pentru obrăznicia de a-și aținti același ochi și către regină, a fost invitat de regele Ferdinand să o taie din România. Regina nu l-a uitat, însă, pe colonelul Boyle, iar după ce acesta a murit a avut grijă ca, în fiecare an, la mormântul său să fie depus un buchet de flori portocalii.

Sovieticii au vrut să ne dea Basarabia pentru tezaur, după aia s-au răzgândit…

 

Imagini pentru Tezaurul dela Pietroasa,photos

Tezarul de la Pietroasa, restituit în 1956, este doar o mică parte din întregul tezaur al României.

 

România a tot încercat, de-a lungul timpului, să recupereze tezaurul de la ruși. Există povești că, atunci când sovieticii erau cu spatele la zid – în război cu albii dar și cu puteri străine, inclusiv România – la începutul anilor ’20, ar fi fost dispuși să înapoieze tezaurul și să recunoască unirea Basarabiei cu România dacă Bucureștiul ar fi făcut pace cu ei și i-ar fi recunoscut oficial. Ulterior, Moscova ar fi fost pregătită să accepte unirea dacă le-am fi lăsat tezaurul.

Prin anii ’30, când se agitau să iasă din izolarea diplomatică, sovieticii chiar s-au făcut că ne dau înapoi o parte din tezaur – este vorba de documente din arhive care au fost trimise pe un vapor care transporta și presupusele oseminte și piatra de mormânt a lui Dimitrie Cantemir, găsită la Moscova. Pe lângă astea, au fost trimise și cutii cu sticle de vin mucegăite, jupoane și pantofi, despre care sovieticii afirmau că făcuseră parte din transporturile către Moscova.

În 1956, în plină prietenie româno-sovietică, Moscova ne mai face un cadou – înapoiază aproape 40 de mii de piese, între care Cloșca cu puii de aur, zeci de mii de monede și peste o mie de tablouri ale unor clasici români. Cantitatea de aur primită atunci reprezintă un procent infim din ceea ce fusese trimis în 1916–1917. Iar aia a fost tot ceea ce a văzut România.

Lui Hrușciov i s-a pus pata pe Gheorghe Gheorghiu-Dej și n-a mai fost chip să se discute. Ceaușescu a readus problema în atenție în discuțiile pe care le-a avut cu Brejnev, dar rușii au dat-o pe aia cu despăgubirile de război pentru pagubele făcute de armata română în URSS.

Moscova se făcea că uită că, după război, luaseră și pielea de pe noi prin Sovromuri, întreprinderi comune care trăgeau totul în afara României; Ceaușescu le-a reamintit asta.

De altfel, în stenogramele discuțiilor, redate în cartea lui Marian Voicu, o să vezi că Ceaușescu a arătat față de Brejnev un tupeu care i-ar face să cânte „Trei culori cunosc pe lume” pe toți ăia care își fac veacul la mormântul dictatorului de la Ghencea.

A făcut-o degeaba pentru că rușii nici n-au vrut s-audă. După revoluție și prăbușirea URSS, problema a fost îngropată într-o comisie bilaterală care o freacă în ritm de melc.

Cum să transformi în poveste o istorie pentru tocilari

Marian Voicu este la bază jurnalist de televiziune – primul român care a filmat în Uganda, Sudan și Siberia. La un moment dat și-a luat și o interdicția de a intra în Ucraina, pentru că pe ăia de la Kiev îi deranja că se interesează de soarta românilor de acolo.

Tipul a făcut și câteva documentare, inclusiv unul despre refugiații sirieni – cam cu un an înainte ca restul lumii să vorbească despre ei – pentru care a luat medalia de aur de la Asociația Corespondenților ONU, înmânată de însuși Ban Ki Moon.

Dacă asta ți se pare puțin, gândește-te că medalia de argint a fost luată de Christiane Amanpour, una dintre cele mai cunoscute și apreciate jurnaliste din lume. Despre tezaur a început să se intereseze tot pentru un documentar, pe care l-a făcut în 2013.

Pentru „Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de o sută de ani”, pe lângă materialele pe care le adunase deja când a făcut documentarul, Marian Voicu s-a apucat să ia la puricat arhivele, să facă noi interviuri și, pe deasupra, să citească și o bibliotecă întreagă. Rezultatul a fost două cărți într-una, care se amestecă în cinci sute și ceva de pagini.

Pe de-o parte vedem materialul pentru cercetători, cu o sută de mii de date, tabele, nume, note, anexe și o bibliografie (selectivă), care se întinde pe pagini întregi.

Pentru culoare, autorul a  mai adăugat câte un detaliu care, chiar dacă nu are cine știe ce cu tezaurul, este plin de farmec – de exemplu, când scrie despre prima restituire, aia din 1935, menționează că „pe vasul Principesa Maria se mai găsește și un cetățean român, uitat în Rusia Sovietică din timpul războiului, Toma Cazacu, invalid care se întorcea acasă, la Turnu Măgurele. Cazacu a adus cu el din Rusia un samovar, un radio, o pendulă înaltă de doi metri, un pat de fier nichelat și o valiză”.

Din 53 de cuvinte (da, le-am numărat) Voicu îți aduce în față un personaj rătăcit într-o obscură notă de subsol a istoriei, te face să îți imaginezi o poveste și îți și demolează clișeul ăla care spune că o imagine face cât o mie de cuvinte – aici, din câteva cuvinte creează o întreagă înlănțuire de imagini.

Și toate poveștile astea – cea mare, a tezaurului, cele mai mici, care se leagă de ea direct sau indirect – fac din carte o lectură agreabilă care, pe deasupra, te ajută și să înțelegi de ce, vorba cântecului, „de la ruși vine ploaia”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse: 

 

https://romaniabreakingnews.ro/tezaurul-de-la-rusi-e-mai-mare-decat-credeai-ce-o-sa-mai-vada-romania-din-el/;

 https://www.vice.com/ro/article/romania-si-tezaurul-de-la-rusi

 

 

 

Anunțuri

02/03/2017 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: