CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

«СПЕЦПРОПАГАНДА» ŞI AGRESIUNEA PSIHO-INFORMAȚIONALĂ ÎN RĂZBOIUL RUSO-ROMÂN DE LA NISTRU (1991-1992)


 

 

 

 

 

Imagini pentru mircea druc photos

 

 Foto:  Mircea Druc, fost  președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990 – 28 mai 1991.

 

 

 

MIRCEA DRUC: «СПЕЦПРОПАГАНДА», AGRESIUNEA PSIHICO-INFORMAȚIONALĂ ÎN RĂZBOIUL RUSO-ROMÂN DE LA NISTRU (1991-1992)

 

În vara lui 1990, s-a declanșat faza latentă a războiului de la Nistru.  NOI ne-am dat seama treptat că, în afară uzurpatorilor locali ai puterii legitime, se mai implica și o parte dintre militari. Intuiția ne spunea că, în spatele factorilor destabilizatori, mai există ceva; simțeam prezenţa crescândă a unei ”oculte”.

De fapt, intrase în acțiune o forță specială, invizibilă, a Imperiului.

Numele  ei este – «Спецпропаганда». Metaforic, sau chiar direct, putem afirma, că războiul ruso-român (1989-1992) l-au pornit și l-au câștigat mijloacele de comunicare în masă  ale Moscovei și Kievului, împreună cu militarii ruși din batalionul «Спецпропаганда» al Armatei a 14-a sovietice.

       În general, după dispariția Uniunii Sovietice, dar mai ales în ultimul deceniu, propaganda specială a evoluat spectaculos. În prezent, circulă diverse denumiri: dezinformare, atac mediatic, media minciuni, psihoagresiune, război informațional-psihologic, război cibernetic.

Termenii englezi ai forțelor  militare și civile angajate într-o propagandă specială, inteligentă, competenta și eficientă sunt PSYOP, PSYWAR și Ciberforce.

Parțial, din această categorie de armă fac parte ”omuleții verzi” și războiul hibrid.  Rusia se afla printre primele cinci țări cu cele mai dezvoltate „cyberforțe” – angajate în spionaj, atacuri cibernetice și război informațional.

Structurile acesteia numără mii de oameni, beneficiind de  alocații bugetare solide: aproximativ 300 milioane de dolari anual.

      Citesc și aud frecvent despre comemorarea celor căzuţi ”în conflictul armat de pe Nistru”. Expresia ”conflictul armat de pe Nistru”  este  un eufemism lansat de propaganda rusă pentru manipularea opiniei publice.

Încă în 1990, a fost elaborată strategia, care a dus la fragmentarea Moldovei Sovietice.

Din cauza conjuncturii politice, liberal-democrații de la Kremlinul lui Elțîn preferau trecerea sub tăcere a evenimentelor din Republica Moldova.

Șefii militari, responsabili de ”politica informațională”, le ”sugerau” jurnaliștilor: nu prezentați episoadele de luptă cu implicarea militarilor ruși; nu indicați numele participanților la confruntarea armată; justificați recunoașterea Republicii Moldovenești Nistrene; nu dați  amănunte despre o eventuală  evacuare a  Armatei a 14-a.  

         În general, mass-media rusă  opera  cu o teză lipsită de sens: ”Din prima până în ultima zi militarii ruși au respectat neutralitatea, nu s-au lăsat atrași într-un  măcel. Acest fapt a dus la încetarea fazei armate a conflictului din 1992”.

Drept consecință, s-a generalizat o minciună despre rolul Armatei a 14-a în războiul de la Nistru. Militarii ruși, căzuți în lupte, erau trecuți ca membri ai gărzilor  subordonate lui Smirnov-Antiufeev. Același lucru se întâmplă și astăzi în  regiunile de est ale Ucrainei.

         În etapa actuală, Rusiei lui Putin îi convine următoarea teză: atunci când Armata Sovietică era ruptă în bucăți și împărțită, soldații și ofițerii au apărat  populația civilă și au  pus capăt unui sângeros conflict fratricid; chiar și fără directivele politicienilor de la Moscova, militarii sovietici au știut să păstreze capacitatea de luptă”.

       Să facem puțină ordine în cuvinte și în cuget. Nu e vorba de niște  ”conflicte armate” minore, ci de războaie adevărate. Cetățenii Republicii Moldova, după prăbușirea Imperiului, au căzut în războiul de la Nistru (1991-1992).

Au urmat cetățenii Republicii independente Icikeria (Cecenia), care au căzut în primul război ruso-cecen (1994-1996) și în al doilea război  ruso-cecen (1999-2000). Cetățenii Georgiei au căzut în  războiul ruso-georgian (2008).

Cetățenii Ucrainei continuă să cadă în războiul ruso-ucrainean (2014 – … ). Urmează să moară cetățenii…?

       Războiul de la Nistru (rece și fierbinte) a fost catalogat în Rusia drept ”eveniment enigmatic”. În realitate, ”enigma” sau ”marele secret militar” constă în inedita semnificație a războiul fierbinte contra Republicii Moldova: ultima victorie a forțelor militare sovietice și prima bătălie câștigată de către armata noului Imperiu rus. 

Pământul Basarabiei a fost primul loc din spațiul ex-sovietic unde nu a mai întrat ”glorioasa Armată Roșie eliberatoare”, ci Armata Rusă; tancurile nu mai erau sovietice,  erau  tancuri rusești.

NOI am avertizat opinia publică mondială: nu ignorați consecințele războiului! În iulie 1992, Rusia ”a legalizat” practica intervenției militare în fostele colonii ale Imperiului sovietic. Atunci, gâștele colhoznice internaționaliste, ”rușii de profesie” și ”nostalgica diasporă sovietică” au căpătat imunitate; un antidot contra sindromului libertății naționale.

Și acum, dacă nu le plac legile gâștelor sălbatice naționaliste, EI atacă curajos, căci Rusia le sare în ajutor. 

Evenimentele  din Donețk și Lugansk reprezintă, în mare măsură, o reflectare în oglindă a  ceea ce se întâmpla, la începutul anilor 90,  în estul Moldovei, încă sovietice.

        La scurt timp după colapsul URSS, președintele Federației Ruse, optimist, declara într-un interviu:

Chiar dacă vreun lider ambițios al uneia dintre  țări ar dori o altă cotitură a istoriei, poporul nu-i va permite să facă așa ceva. Din fericire, suntem condamnați să fim împreună… Nu contează cum se va denumi Comunitatea noastră. CSI sau altfel. Important e că fostele republici sovietice vor fi întotdeauna împreună… Privesc cu optimism la viitorul Comunității”.

         Democrații neoliberali de la Kremlin, în primăvara lui 92, au dat  startul pentru refacerea Imperiului. Mass-media, controlată de anumite grupuri de interese,  primise indicații, strict confidențiale, să demarezeo cruciadă contra Chișinăului. Formatorii de opinie de la Moscova și Kiev, Tiraspol și Chișinău aveau sarcina să toarne benzină pe foc pentru ca flăcările să cuprindă întreg spațiul dintre Nistru și Prut.

Serviciile secrete contribuiau și ele cu  elan și abnegație la pregătirea informațional-psihologică a iminentei dezmembrări a Republicii Moldova.

        Agresiunea psihico-informațională includea diverse tehnici de manipulare. Jurnaliștii aserviți veneau cu patos bolșevic,  cu lirică sovietică și atmosferă revoluționară. Kremlinul a lansat un ”apel istoric”; oamenii erau încă sovietici. 

Rătăciți și inocenți, creduli și de toate semințiile, ei percepeau ”creativitatea mitologică” și minciunile jurnaliștilor ca atare: ”Renaşterea Rusiei mărețe a început de la malurile Nistrului! 

Pridnestrovie – un simbol!  Tiraspol – primul loc din Uniunea Sovietică unde populaţia rusofonă  a ştiut să-şi apere drepturile”.

Astfel,  5 raioane de est ale Republici Moldova au devenit  practic atelierul renașterii Imperiului, fie țarist, sovietic sau neoliberal. Și foarte mulți ucraineni,  găgăuzii, bulgari și ruși au luptat cu arma în mână  contra românilor basarabeni.

       Fiind controlați de anumite structuri, unii jurnaliști nici nu conștientizau că sunt nocivi. Alții, educați în spirit imperial, nu puteau să scrie altfel. În 1991, cunoșteam câțiva ziariști, care contactau direct cu viitori puciști de la Moscova.

Însă, în cele trei zile, din august 91, cât a durat rebeliunea, ei nu au reușit să se deconspire. Ulterior, s-au manifestat agresiv, ca mercenari ai războiului informațional-psihologic. 

          Primul exponent al psihoagresiunii Centrului, pe care l-am cunoscut personal, a fost Aleksandr Kasatov, un corespondent al săptămânalului «Коммерсант». În peisajul mediatic sovietic publicația aceasta, lansată la 9 decembrie 1989, se anunțase ca o premieră în glasnost și obiectivitate. Ziaristul, tânăr, foarte amabil, m-a rugat să imprimăm la dictafon  un schimb de opinii,  ca să-l prezinte la redacție sub forma unui interviu.   

Pornisem dialogul de la o știre publicată de ”Kommersant” într-un număr precedent:

”Moldova – unica republică unde siguranța deputaților nu este garantată!”.

I-am explicat această gravă exagerare;  am recunoscut: deocamdată, nu am reușit să clarific ai cui sunt oamenii care ”fac de gardă” în jurul clădirii Sovietului Suprem.

L-am asigurat că în curând noul  guvern va restabili ordinea și în acest sector. Am analizat detaliat și alte inadvertențe  atât de frecvente în mass-media:

    ”Ziarul dumneavoastră scrie, citez: ”Pe 25 mai, Mircea Snegur, susținut de FPM, a primit din partea Sovietului Suprem împuterniciri extraordinare, în realitate o putere deplină. Atmosfera în republică  devine tot mai explozivă. La 24 mai, FPM a fost nevoit să facă o declarație publică în legătură cu amplificarea bruscă a unor stări de spirit antisemite”.

          Dragă Alexandru, toată lumea cunoaște cum stau lucrurile în realitate. Pe Snegur, da, îl susține majoritatea deputaților. Aceștia, însă, sunt agrarienii și o bună parte a comuniștilor. Dar, ce ar putea însemna știrea că FPM a fost nevoit  să facă o declarație publică?

Este, cred eu, o insinuare că această organizație obștească, similară cu fronturile populare din celelalte republici sovietice, ar fi implicată în proliferarea ”unor  stări de spirit antisemite”.

         Cu certitudine, liderii FPM nu pot fi antisemiți. De la Gheorghe Ghimpu, de exemplu, am aflat cum au supraviețuit deținuții noștri politici în Gulag: s-au solidarizat, s-au unit cu deținuții politici evrei. Cunosc amănunte de la Alexandru Șoltoianu și Alexandru Usatiuc. Conducerea FPM condamnă orice exces, fiind solidară cu mișcările pentru drepturile oamenilor și ale națiunilor.

Nu vi se pare că le mai atribuim moldovenilor și antisemitismul, pe lângă alte neajunsuri, reale sau inventate? Că  cineva arde de nerăbdare, atât la Chișinău, cât și la Moscova?  Că se vrea cu orice preț o confruntare sângeroasă și la noi, ca la  Sumgait, Fergana, Suhumi și pe alte meleaguri?

          Jurnalistul venise la mine cu o misiune specială. Eu, însă,  încercând să lămuresc didactic situația, m-am lansat într-un lung și sincer monolog, care s-a dovedit absolut inutil: ”Protestatarii de serviciu nu-i atacă numai pe cei din Tiraspol.

Am fost îmbrâncit și eu, deputat ales pe listele FPM.  În parlament am cerut de la tribună ca miliția să facă ordine. În caz contrar, ne vom depune mandatele. Mai bine să-ți faci o stână, să paști caprele, undeva pe versanții Carpaților, decât să fii ”deputat al poporului” și să suporți asemenea barbarie.

      Noua conducere a republicii face tot posibilul pentru protejarea cetățenilor, inclusiv a deputaților. Rămâne, totuși, o chestiune neclară… Deputații din raioanele din stânga Nistrului și din sudul republicii au un comportament foarte straniu, ca să nu-l numesc altfel. Apără vehement ”secera și ciocanul” și altă  simbolistică perimată.

Unii refuză categoric să participe, împreună cu  ”aborigenii”, la procesul de transformare democratică. Parcă le-ar fi rușine că am nimerit în același vagon. La orice proiect de reformă  au  o singură replică: ”Net, net, net!”  De aici, probabil, și reacția în stradă a unor protestatari mai radicali: ”Faceți ce doriți fraților, dar la voi acasă, în Rusia, în Ucraina!”

        Guvernul este pe cale de formare. Noul legislativ și noul executiv vor face tot ce le stă în putere pentru a îmbina doleanțele ambelor tabere. Vor respecta drepturile întregii populații, indiferent de naționalitate. Însă, așa numita ”populație rusofonă” prin acțiunile sale generează în permanență situații de conflict.

Ar fi bine ca lumea, inclusiv aleșii poporului, să-și dea seama ce se petrece în toată Uniunea. Și  pe mapamond, nu numai în raionul, satul fiecăruia dintre noi.

Comportamentul membrilor Interfrontului, din stânga și din dreapta Nistrului, îmi amintește de cele întâmplate în timpul destrămării sistemului colonial  britanic și francez. Mă refer la Apartheidul lui Ian Smith din Africa de Sud. Sau la mentalitatea ofițerilor francezi, care au încercat să-l asasineze pe generalul Charles de Gaulle fiindcă a admis independența Algeriei. Pe coasta mediteraneană a acestei colonii ei  dețineau  mari latifundii vinicole și pomicole.

      Kasatov insista: ”Există  sau nu tendința  de creștere a numărului de moldoveni  în aparatul de conducere a republicii?”

     Aveam la îndemână, pe raft, programul meu din campania  electorală. I-am citat punctul 9, referitor la această chestiune:

”Creșterea ponderii autohtonilor în sfera conducerii de la 49,8%, în prezent, până la, cel puțin 65% în viitorii cinci ani”;  intensificarea procesului de atracție a tinerilor talente la formarea intelectualității, a unui Sistem Național Creator  (savanților, oamenilor de artă, managerilor, medicilor, pedagogilor, specialiștilor din toate domeniile legate de economia inovaționalăși tehnologiile viitorului)”.

       Totodată, am  mai punctat: ”Românii basarabeni constituie  peste 65%,  dar nu  ocupă nici 50% din posturile de conducere pe verticală și orizontală. Comparativ cu alte republici, este cel mai mic indice la acest capitol.

Cu toate acestea, eu pun pe primul loc meritocrația, nu etnocrația. În structurile guvernului voi promova competența profesională înainte de toate. După care, probabil, în viitorul apropriat, pentru funcțiile de conducere va conta cetățenia republicii și, în fine, cunoașterea limbii oficiale.

      ”Ce o să faceți dacă argumentele nu vor avea efect? Va fi aplicată forța, constrângerea?”  Acum Kasatov era sigur, probabil, că m-a prins în plasă.

       ”Indiscutabil, nici legislativul, nici executivul, nimeni din conducerea republicii nu prevede o posibilă agravare a situației. Personal, nu-mi doresc să ajungem ca azerii și armenii în Carabahul de Munte. Îmi este frică de o situație similară cu cea din Liban; nu doresc o ”beirutizare” a Tiraspolului, Chișinăului, Comratului.

Și mă pune în gardă faptul că așa zișii ”rusofoni” nu-și dau seama că moldovenii vor merge neabătut, până la capăt, în privința reformelor preconizate de Perestroika.

      Apropo, domnule Kasatov, discutăm aproape  de o oră în limba rusă. Ne înțelegem la perfecție, nu-i așa? Prin urmare, dumneata rus și eu român, ambii rusofoni. Majoritatea românilor basarabeni și nord-bucovineni sunt bilingvi. Muți intelectuali mai posedă una sau două limbi străine. Sincer, nu-i înțeleg pe așa zișii ”rusolingvi” răzvrătiți. Cine a introdus și vehiculează  ostentativ acest termen diversionist?

         Dacă nu-i place cuiva să locuiască împreună cu băștinașii, dacă refuză categoric să învețe limba oficială, poate să-și schimbe locul de trai. Eu, de exemplu, la începutul anilor 80, am abandonat Moscova fiindcă patrioții ruși reactualizaseră o celebră deviză din secolul trecut: «Россия для русских! Москва для москвичей!»Am înțeles aluzia.

Mi-am dat seama încotro se îndreaptă lumea. Și atunci, familia mea a luat o decizie: ne întoarcem acasă, la Cernăuți. În februarie 1985, am fost trimis la perfecționare pentru o lună, la Leningrad.

Am auzit aceleași lozinci. Ba mai mult, un lector ne-a șocat cu informația: ”În oraș ar fi apărut o mișcare  fascistă clandestină… ”

       Alexandr, dumneata ești  un profesionist. Cred că știți mai multe decât mine. Ai auzit, desigur, de revoltele studențești din 1986, la Iakutsk, cu lozincile „Якутия – для якутов!”, „Долой русских!”. Și de protestele din decembrie, același an, de la Alma-Ata contra numirii unui rus în locul unui kazah în funcția de  prim secretar. 

În 1987,  în Sumgait  au fost aduse trupe; s-a decretat starea de urgență.  De la fiică-mea, studentă la Tbilisi, am aflat amănunte cum a procedat armata, în 1988, cu demonstranții georgieni. Iar în mai 1988 au fost create fronturile populare  în Lituania, Letonia și Estonia.  Chiar acum, când stăm de  vorbă,  în Valea Fergana au loc confruntări oribile între kirghizi și uzbeci. Sunt sigur: ”Kommersant” și-a trimis un corespondent la fața locului.

         În Rusia, dar mai ales  la Cernăuți,  în Ucraina, moldovenii  sunt percepuți ca niște ființe obediente. Cei din Principatul Moldovei aveau pe stemă un cap de bour. Ucrainenii țâfnoși spun că-i ”cap de bou” și simbolizează ”prostia moldovenilor”. Rușii aroganți, în bătaie de joc, zic: ”mămăliga nu explodează”.

Unii ne numesc ”mioritici” și fac trimitere la ciobanul  moldovean resemnat în fața a doi atacatori invidioși. E vorba de un personaj dramatic, descris în balada ”Miorița” –  un  poem criptic, o perlă folclorică din arealul ancestral al românilor.

Toate acestea nu sunt decât niște aspecte discutabile ale psihologiei poporului român. Iar în zilele noastre, cei care demonstrativ resping orice proiect de reformă propus de noul legislativ al RSSM, comit o gravă eroare.

       Domnule Kasatov, mai avem la dispoziție cincisprezece minute. Am să vă  relatez o întâmplare tragică din satul meu natal. Poate fi interpretată ca o parabolă despre comportarea conaționalilor mei. Sper să înțelegeți de ce mă tem, când văd atâtea provocări și asemenea intransigență din partea ”rușilor de profesie”. 

Colegul  meu de școală, Vasile Hăbășescu,  s-a stins de tânăr, în satul vecin Stolniceni, unde se însurase. Fratele său Ion se pregătea să plece la înmormântare. Dar mai întâi a făcut ordine în gospodărie.

A hrănit orătăniile, câinele, pisica, după care a dus taurul la adăpat. La fântână, ca din senin, acesta s-a înfuriat, a tăbărât peste stăpânul său și l-a făcut una cu pământul. Părinții, nenorociți, și-au petrecut pe ultimul drum ambii feciori. Unul răpus de cancer, altul omorât de propria vită. Asasinul, un cogeamite ”buhai de prăsilă” era considerat neobișnuit de blând. Dezlănțuirea sa nu avusese  niciun motiv vizibil… Chiar și boul, care lasă pe oricine să-i pună jugul, adună de-a lungul vieții un protest tacit și răbufnește inopinat contra stăpânilor atotputernici…”

       Mă mir și astăzi de credulitatea mea față de  acel tânăr jurnalist moscovit care, aparent, susținea perestroika. Afirmația vizând decizia moldovenilor de a continua  neabătut reformele democratice a servit drept semnal de atac în mass-media  revanșardă de la Moscova. ”Kommersant” a interpretat rolul unui scamator: a scos demonstrativ un iepure dintr-o pălărie goală; a creat din mers o ”legendă” – ”Mircea Druc și moldovenii sunt setoși de sânge!”

Minciuna aceasta e vehiculată și astăzi în mass-media rusă și ucraineană.  Desigur, n-am crezut niciodată că a fost  în joc doar naivitatea tânărului ziarist Kasatov. Peste puțin timp, am înțeles de ce noua publicație centrală, care, chipurile, promova  glasnost  și economia de piață, a declanșat în presa de la Moscova, Tiraspol și  Chișinău o  campanie de demonizare a lui ”Druc, un acolit al FPM”. 

       Ziarul «Молодежь Молдавии» a reprodus, la 26 iunie 1990, improvizația din ”Kommersant”, dar nu s-a îndurat să sufle un cuvânt despre prima vizită a noului  premier. Numai săptămânalul «Факел», din 13 iunie 1990, a publicat un  interviu intitulat ”Agenda guvernului Druc”. Iată și un citat din spusele ”odiosului rusofob” Mircea Druc:

”Rezultatul primei mele vizite la Moscova în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM a fost unul  pozitiv și totodată de o mare responsabilitate, atât în plan oficial, cât și strict personal. Am resimțit Leningradul și Moscova, ca  o patrie adoptivă pentru  mine, un fost  disident, evadat din Chișinău. Nicăieri în altă parte, nu mi-a fost atât de ușor să studiez și să lucrez. Și chiar să mă bucur de multe momente trăite din plin. Pentru aceasta, am rămas  recunoscător  Rusiei…”

      Ceva mai târziu, EI aveau să-și expună punctul de vedere, transformat cu timpul  în  verdict: ”Mircea Druc, ales prim-ministru  în mai 1990,  un fanatic unionist (adept al reunirii cu România) amenința deschis rusofonii, promițându-le că va transforma republica în  Ulster, Nagornîi Karabah, Liban, dacă  se vor opune în continuare  românizării. În octombrie 1990, asupra Găgăuziei s-au pus în mișcare detașamente de ”voluntari”, formate din timp, în principal din elevi ai școlilor profesionale-tehnice, studenți, și polițiști înarmați până în dinți.

Trecerea lor prin satele din sud era însoțită de maltratarea locuitorilor pașnici, arestări și  distrugerea monumentelor istorice. Cu toate acestea, a fost evitată o  vărsare de sânge datorită introducerii parașutiștilor Armatei sovietice. Atunci voluntarii și-au  îndreptat  tot elanul  lor neepuizat asupra RMN, care, totuna era predestinată să devină obiectul răzbunării crunte. Despre aceasta vorbește faptul  pregătirii de către Chișinău  a unei unități speciale  de luptă ”Tiras-Tighina”…  Iată o viziune caracteristică pentru acea epocă, enunțată  după evenimentele de la Dubăsari:

”La Moscova, pe ajutorul și apărarea căreia am contact cu toții, au  judecat, probabil, în alt mod: ”Mare lucru, trei morți și șaisprezece răniți. Merită pentru asta să ne stricăm relațiile cu Snegur, Druc. Căci, separatiști au pus la cale toate astea”. De aici și concluzia: trebuie să contăm doar pe noi, pe forțele noastre”.

         Era clar,  ”corpul” războiului se formase deja. Chișinăul urma doar să-l însuflețească. Și această punere în practică a proiectului  depindea de mișcarea unionistă, o  forță care luase avânt  în 1991.  De planul reunirii cu România  se vorbea la cel mai înalt nivel.

Astfel, încă în luna mai, Snegur, președintele RM, într-un interviu în  „Московские новости”  a declarat: ” E de înțeles, unde sunt două state suverane, vorbitoare ale aceeași limbi, având aceeași rădăcină, nu poate fi altfel. Procesul a demarat și este ireversibil”. Iar în decembrie 91, Mircea Druc a devenit  Președinte al ”Consiliului Național al Reîntregirii”, constituit din parlamentari ai Moldovei și României. Prim-ministru a devenit Valeriu Muravschi, de numele căruia  este legată declanșarea  unui război de proporții la Nistru”.

      Semnatara acestor rânduri este Xenia Grigorievna Mialo, istoric, publicist, politolog, culturolog,  activistă  pe tărâm obștesc, originară din Râbnița.  Decorată  de Igor Smirnov cu medalia «Участнику миротворческой операции в Приднестровье»  și  «Орден Почёта (ПМР)»

       De regulă, mass-media Centrului imperial prezenta evenimentele din Chișinău prin prisma  ideologilor consecvenți și încrâncenați al Interfrontului: ”Sângele vărsat ar putea să nu fie ultimul. Colegii studentului omorât intenționează să declare  greva foamei  în una din piețele  centrale din Chișinău și noi nu am reușit să-i convingem ca să renunțe. 

În prezent,  Centrul  aproape că nu  vorbește de problemele noastre.

  Dar este posibil că în curând,  în Rusia, vor da năvală  zeci de mii de refugiați  din Moldova. Și atunci va fi prea târziu pentru orice fel de dezbateri. Eu plecam cu ultimul  grup de deputați din Tiraspol.  În clipa când am  trecut de cordonul miliției,  au tăbărât peste noi vreo sută de oameni. În marea majoritate erau bărbați de 30-40 de ani.  Îi întâlnesc frecvent  în preajma Sovietului Suprem, dar asemenea  furie  n-am mai văzut.

Ne insultau, ne scuipau. Pe Ana Volkova, care mergea în fața mea,  au înșfăcat-o de păr. Pe un alt deputat îl împingeau într-o gură  de canalizare fără capac. Doisprezece deputați au fost nevoiți să se întoarcă  în clădirea Sovietului Suprem.

Când mulțimea a rupt cordonul milițienilor și au blocat toate intrările, o parte dintre deputați  s-a ascuns la primul etaj.  A fost chemat  urgent batalionul forțelor speciale. Numai sub paza ofițerilor de la securitate, în mașini speciale,  deputații au putut să plece pe la casele lor”.

         Cele descrise de Piotr  Șornikov s-ar fi petrecut înainte de alegerea mea în funcția de  Președinte al Consiliului de Miniștri. Am fost și eu în ziua aceea la Parlament dar n-am văzut  nimic  asemănător. Și, în general, nu împărtășeam punctul de vedere al colegului deputat Piotr Șornikov. Regretabil, însă EI calificaseră a priori  moartea unui student la Chișinău drept  ”rezultat al conflictului interetnic”. Nu avea importanță  că a fost, de  fapt,  ”o ceartă  între tineri  cu deznodământ  tragic”, conform concluziei organelor de anchetă. 

         Pe la începutul anului 1990, sezonul grevelor  parcă se încheiase.  Linişte! NOI am respirat uşuraţi.  Ce griji ar mai  putea avea  şi ”boii de moldoveni”, care o duc tot într-un cântec!?  ”Rusofonii”, da, altă stofă! De aceea au și rămas  îngrijoraţi. Unii chiar se arătau sincer marcaţi de nesiguranţa zilei de mâine. Ce doleanţe aveau ideologii „Interfrontului”? Deputaţii acestei mişcări radicale Andrei Safonov, Ghimn Pologov, Vladimir Solonar, Piotr Şornikov, Victor Diukarev, Larisa Pokatilova  ardeau de nerăbdare. Insistau ca Centrul să-i bage în seamă. 

Să conteze anume pe ei, nu pe altcineva. Trimeteau mesaje orale şi scrise la toate mijloacele de informare  din Moscova şi Kiev. Intrau în contact cu diverse grupări anti-perestroika.

Vehiculau ca laitmotiv o ştire  panicardă: ”Rusia, încurând, va fi luată cu asalt de refugiaţii  din RSSM!” Peste doi ani previziunile lor sumbre s-au adeverit. Numai că în sens cu totul invers: 50 000 de locuitori de pe malul stâng al Nistrului, în majoritate moldoveni, și Universitatea din Tiraspol, s-au refugiat pe malul drept, în Basarabia.

        Recent, am descoperit evocările unui martor ocular. Acestea confirmă, odată în plus, ceea ce, intuitiv și defensiv, susțineam, în fața  jurnalistului de la ”Kommersant”, încă în 1990:  ”Am venit din Râbnița la Chișinău, în 1989, –  scrie, în rusește, Leonid Klementovici. – Mă simțeam pe deplin confortabil.

În acea perioadă, RSSM reprezenta un câmp social omogen. Doar că pe străzi, vorba moldovenească se auzea tot mai frecvent… Locuiam în căminul studențesc, împreună cu cei veniți de prin alte părți. Majoritatea locatarilor din cămine erau băieți și fete din satele și orășelele Moldovei Sovietice.

Mulți dintre ei vorbeau o rusă aproximativă. Ei bine, pe tot parcursul  studenției  nu-mi amintesc nici o bătaie, nici un scandal pe motiv național. Se întâmpla uneori să ne încăierăm, dar așa, niște reglări de conturi, ca intre  băieți.

      Din stânga Nistrului erau puțini studenți; absolvenții școlilor de acolo preferau să meargă să învețe la Tiraspol sau Odessa. Când aveam zile libere, plecam la Tiraspol, la prieteni, foști colegi de clasă, ca să petrecem împreună. Acolo se derula o cu totul altă situație. Din toamna lui 1990, atmosfera începe să se încingă. Apar diverse comitete de grevă, mișcări muncitorești. În popor circulă zvonuri despre persecuția rusofonilor. Și tot așa și tot mai multe insinuări de acest gen.

     …Venind acasă, la Râbnița, auzeam, ca și la Tiraspol, despre atrocitățile militarismului moldovenesc; despre uneltirile fasciștilor români; despre permanenta maltratare a rusofonilor. Asta debitau zilnic la difuzoare-radio, încă populare pe atunci.

Știrile erau transmise cu vocea lui Levitan, în stilul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Foile volante se publicau în presa locală, se discutau în colectivele de muncă, circulau ca bârfe și zvonuri prin piețe. Iar în faza fierbinte a conflictului, oamenii deveniseră extrem de încordați. Chiar și din Râbnița mea plecau foarte mulți, deși nu se observa nici un fel de mișcare în direcția acestei localități. Pe străzi umblau oameni ursuzi, îmbrăcați pe jumătate civil, jumătate militar, cu arme automate pe umăr.

La Tiraspol auzisem că la Chișinău naționaliștii moldoveni răcnesc într-una – «Чемодан – вокзал – Россия!» și «Русских за Днестр, а евреев в Днестр!». Țineam neapărat să-i văd pe cei care scandează așa ceva. Treceam zilnic prin Piața Marii Adunări Naționale dar niciodată nu am văzut pancarte cu astfel de  inscripții. Sau oameni care să strige asemenea lozinci. În tot acest timp, Chișinăul trăia o viață  normală,  nimic nu amintea de o situație excepțională și război.  ”.

      Și eu, venit de la Cernăuți, în decembrie 1989, mi-am dat seama că  multe  lucruri  au fost inventate special  pentru a justifica separatismul  și românofobia. Încă din 1990, mi-am pus întrebarea: ”Într-adevăr cineva a mărșăluit prin Chișinău cu enormități de acest gen?” În tot cazul, după 25 mai 1990, data când am fost ales Președinte al Consiliului de Miniștri, era exclus ca asemenea ”perle” să circule prin  RSSM.

Spun asta deoarece știam prea bine care era  atitudinea față de evrei a liderilor unioniști basarabeni  și nord bucovineni.

Pentru mine era și este important să  știu  dacă au existat într-adevăr pancarte și bannere cu  inscripția ”Valiza – gara –Rusia!” și ”Rușii peste Nistru, iar evreii în Nistru”. Și dacă au existat, cine și când le-a confecționat? Și unde au fost expuse? De-a lungul anilor, anume aceste lozinci au servit drept laitmotivul atacurilor antiunioniste. Tacit, am pornit atunci o investigație jurnalistică personală.

Am întrebat discret veteranii FPM – nimeni nu știa nimic. Am răsfoit colecțiile de ziare rusești. Am vizionat  și ascultat imprimări video-audio și imagini de la mitinguri și marșuri. Incredibil, să nu fi anexat EI la dosarul nostru asemenea ”probe”!? 

       Intuiția, dar și pregătirea mea militară în domeniul PSYOP, m-au ajutat. Am  stabilit cine, totuși, a făcut întâia oară referire la aceste slogane: Efim Lvovici Berșin. Autorul unui opus hibrid  (nuvelă/document) intitulat ”Дикое поле. Приднестровский разлом”.  Iată,  așadar, de unde ni se trage. Citez, în traducere din rusă:

       ”În 1989, a fost publicat proiectul ”Legii despre funcționarea limbilor pe teritoriul RSSM. Viața liniștită pe malul stâng  a fost aruncată în aer. Raionul multinațional a simțit pericolul pe propria piele. La prima vedere, legea nu conținea nimic diferit de cele adoptate în  alte republici, legi care însoțeau ”parada suveranității”. Limba moldovenească era declarată limbă de stat. Se acordau cinci  ani pentru studierea ei, după care toate  interrelațiile din republică urmau să fie  efectuate în limba așa zisei ”națiuni băștinașe”.

Dar nu punctul din lege a neliniștit, ci însuși faptul apariției sale. Era știut: aici nimeni  și niciodată nu a trăit după lege, ci după cum adie vântul.  Iar vântul începuse să bată în altă direcție.

      Și temerile s-au adeverit vertiginos. La Chișinău,  ”moldoveneasca” a început  să fie numită ”română” și trecută la grafia latină. Republica nu era pregătită pentru asemenea viraj. În școli și facultăți  a început panica, deoarece nu  erau nici manuale, nici specialiști, care să treacă într-un termen foarte scurt tot învățământul la alfabetul latin. Majoritatea absolută, pe care se ține limba moldovenească,  sunt țăranii, și aceștia  într-o clipită au devenit analfabeți.

        Dar, după cum s-a clarificat, legiuitorii erau preocupați de alte lucruri.  De exemplu, o bună cunoștință de a mea, Svetlana Kalinina, o jurnalistă din Chișinău, cunoaște la perfecție și  moldoveneasca  și româna,  a fost primul redactor-șef,  care  și-a trecut ziarul la grafia latină.

Dar nimic nu a salvat-o, a fost concediată. Pentru că era rusoaică.  Sub pretextul reformei și modificarea schemei de personal au început epurările pe criterii naționale.

S-a ajuns la niște cazuri tragicomice. Fondatorul și conducătorul  circului din Chișinău, Alexandr  Sîrenin,  a fost concediat  fiindcă nu a putut face rost de bani pentru a schimba firma de neon. Dar pe cine îl mai putea preocupa dacă e scris ”Circ”  cu chirilice sau cu litere latine, când în oraș au apărut cu totul alte firme. Troleibuzele  circulau cu  afișe: ”Vă dăm cinci ani  nu ca  să învățați limba, ci ca să vă cărați de aici”  Iar pe clădirea Sovietului Suprem, cu litere rusești de un metru, strălucea inscripția: “Русских — за Днестр!  Евреев — в Днестр!”

       Fantastic! Asta a putut să scrie, la Moscova, poetul, publicistul, prozatorul Efim Berșin, originar din Tiraspol? Comparați cu mărturiile inginerului Leonid Klementovici, originar din  Râbnița,  fost student la Chișinău,  martor  ocular la evenimentele din acea perioadă. Am înțeles de ce Kirill Kovalgi, poet, prozator și critic literar, originar din Tașlâc, sudul Basarabiei, s-a eschivat, cum a putut,  și nu a scris prefața la cartea lui Berșin. După ce am citit cartea, mi-am dat seama de ce EI sunt supărați  și pe  filozoful, culturologul, scriitorul, eseistul Grigori Pomeranț, care, până la urmă, a prefațat-o.

       ”Mărturiile lui Berșin” sunt preluate frecvent de foarte multe publicații rusești. Acestea, cu diverse ocazii, relansează atacul mediatic asupra Republicii Moldova și României. Într-o recenzie elogioasă, Alexandr Tarasov, un  controversat politolog/sociolog rus, ateu declarat și Homo sovieticus prin excelență, menționează, totuși, și o lacună: ”Efim Berșin este prea blând cu fasciștii moldoveni, care neagă dreptul la autodeterminare a națiunii  pridnestroviene”.

          Îmi pare rău de un singur lucru: n-am  mai reușit să identific nici în Chișinău, nici  în republică, un redactor și un director, ambii concediați  din simplu motiv că ”nu erau moldoveni”. Mă întreb: Ludmila Kalinina  și  Alexandr Sîrenin  sunt persoane reale? Aș fi vrut doar să-i rog să-mi arate cine și-a pus semnătura în cartea lor de muncă  și sub ce motivație. Aceasta era o procedură strictă, imposibil de ocolit. Cunosc foarte bine legislația sovietică a muncii, în vigoare și  obligatorie la acea dată.

        Pe Efim Berșin l-aș întreba unde era în perioada 1970-1975? Și dacă a auzit cum și de ce a fost concediat Ion Ungureanu, directorul teatrului ”Luceafărul”? O doctorandă (pe nume Levința sau Căpățână, nu mai țin minte), a fost exmatriculată de la Politehnică. Motivul?  Un secretar de partid a văzut-o cum punea un buchețel de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare.

După 1990, Leonid Busuioc, Aurel Marinciuc, Igor Cașu și  mulți alți autori, au relatat drama concediaților de la facultățile din RSSM: peste o sută de cadre didactice, printre care și umila mea persoană. Asta se întâmpla cu mult înainte de adoptarea ”legislației lingvistice catastrofale” și ”acapararea  puterii de FPM”.

        Cu certitudine, Efim Berșin și eu, aveam cunoscuți și poate chiar prieteni comuni, la Moscova  și la Chișinău. Când eram Prim ministru, unii m-au contactat, ca să punem țara la cale, inclusiv în privința drepturilor minorităților naționale.

Să spună careva că nu am găsit limbă comună. În prima lună de guvernare, am avut discuții cu liderii minorităților naționale. Am acceptat candidaturile propuse de aceștia  pentru  diverse  structuri pe verticală și orizontală.

Am susținut ideea intelectualilor găgăuzi de a deschide o universitate de stat la Comrat, dar nu cu predarea în rusă, ci în găgăuză/turcă. M-am angajat să obțin burse în România, sau în țările lor de origine, pentru ucraineni, găgăuzi, evrei, bulgari etc.

Am decis:  guvernul va interveni ca  Universitatea de Stat să constituie  o catedră de ebraică (premieră absolută în URSS) și va inaugura  prima cursă aeriană directă Chișinău-Tel-Aviv. Voi reveni pe larg la acest subiect, în alt context.

Aici precizez: am refuzat întotdeauna media-minciunile, chiar și atunci când ar fi fost în favoarea noastră, a unioniștilor basarabeni și nord-bucovineni, cu speranța și convingerea, că adevărul poate fi  cu mult mai util.    

        Odată cu perestroika, pe întreg cuprinsul Imperiului în agonie, aveau loc dezbateri publice. Se discuta aprins despre imparțialitate și incoruptibilitate; despre echidistanță și obiectivitate, onoare și deontologie profesională.  O bună  parte din mass-media pretindea că deja nu mai este – ca odinioară – cenzurată de ideologii partidului unic.

Mai ales televiziunea și radioul păreau să devină tot mai demne de încredere. Personal, mă consideram însă printre consumatorii de informație, care nu credeau că ar exista, mai ales în URSS, o presă imparțială. Împărtășeam idea că jurnaliștii, de regulă, se justifică cu fraza ”obiectivitatea presei”, ca să reducă orice problemă la o confruntare.   

           Dar să revin la vara lui 1990. Comandanții districtului militar Odessa,la indicațiile superiorilor de la Centru, au demarat psihoagresiunea asupra Moldovei Sovietice. O diversiune ingenioasă, gen PSYOP, elaborată centralizat, și compusă din diverse elemente: patos, lirică, atmosferă și, bineînțeles, minciuni mass media.

Primii specialiști în dezinformare, mobilizați de diverse  grupuri de interese, au fost Efim Lvovici Berșin, născut la 16 octombrie 1951, în orașul Tiraspol și  Xenia Grigorievna Mialo, născută  la 13 mai 1936, în orașul Râbnița. Prima lor sarcină de luptă: să contribuie ”creativ” la pregătirea psihologico-informațională a populației  pentru iminentul  război ruso-român.

   Mi-a amintit de vara lui 1972. Înainte de excluderea mea din partid și ”retrogradarea” ulterioară, trecusem un curs de perfecționare la Odessa. Făceam parte dintr-o structură specială a Armatei a 14-a: ofițeri în rezervă având specialitatea militară – ВУС 6021 –«Спецпропаганда» . Odată la doi ani, în dependență de necesitățile armatei,  ne  scoteau din câmpul muncii.

Pe timp de pace, conform legii, puteam fi convocați de la o lună până la jumătate de an. Studiam specificul războiului informațional-psihologic, simulam utilizarea mijloacelor moderne de propagandă. Ne antrenau intens pentru a face față într-o eventuală confruntare cu  omologii  noștri din flancul de sud al NATO, specialiști și ei în  PSYOP și PSYWAR.         

Odessa, iulie 1972. Rezerviștii Armatei a 14-a, specialitatea militară ВУС 6021 – «Спецпропаганда». Ultimul rând, al patrulea din stânga, Mircea  Druc.

       Eram repartizați în echipe pe criteriul specializării lingvistice anteriore. Iar cursanții se numeau între ei pur și simplu: turci, greci, italieni, francezi, spanioli, portughezi. Fiecare grup elabora foi volante și edita un ziar  în limba respectivă;  cei cu voce adecvată și fără accent se antrenau în calitate de crainici pentru posturi de radio ale armatei;  acestea se creează  în timpul acțiunilor militare pe teritoriul inamicului.

Eu făceam parte din colegiul de redacție al unui ziar-model, destinat spaniolilor. Eram dator să cred că ibericii, în 72, ca și basarabenii  și nord-bucovinenii în 40,  așteptau  să fie ”eliberați” de glorioasa Armată Roșie.

Semnam bun de tipar cu acronimul TALMENCURD: Talin, un spaniol din miile de copii orfani aduși în URSS în tipul războiului civil; îl chema de fapt Stalin, dar, de la un timp,  sincopase prima literă  și se prezenta  cu prenumele ”Talin”, cu accentul pe ”i”; Menin, un evreu basarabean,  gata să depună actele de plecare definitivă în Israel; Druc – un român basarabean, care în  perioada 1958-1968 căutase o portiță prin care să fugă. ( Ideea și tentativa de evadare  din paradisul numit URSS o descriu  într-un capitol aparte).

       Revin la vara lui 1990. Conform planului elaborat de grupul de deputați ”Soiuz”, comandamentul  districtului militar Odessa  îi însuflețea pe liderii de la Comrat  și asigura pe toate căile activitatea separatistă a acestora. Comratul imita și asculta de Tiraspol, care testa rezistența Chișinăului prin acțiunile provocatoare ale găgăuzilor. Mass-media rusă era de partea lor. NOI rămâneam niște diletanți în tentativa de a face față unui război informațional-psihologic. EI, prin agentura lor profesionistă, informau și intoxicau zilnic structurile Centrului, inclusiv mass-media de la Moscova și Kiev. Iată o mostră de notă informativă expediată  prin fax din Chișinău  către șefii de la Moscova:

        ”Prima: Situația în Moldova, în esență, scapă de sub control.  Frontul Popular din Moldova dirijează în toate domeniile. Pentru a  putea garanta siguranța unităților noastre  din Republică sunt necesare măsuri din partea guvernului central. Dar, fără să le așteptăm, ar fi oportun să luăm propriile noastre măsuri, începând cu data de 31 octombrie.

Este vorba că Frontul Popular a dat indicații detașamentelor de asalt  să se înarmeze din proprie inițiativă. În aceste formațiuni  rolul principal îl joacă foști soldați ai trupelor de desant și parașutism, precum și foști combatanți în Afganistan. Detașamentele au fost instruite special în Codri, iar acum sunt mobilizați în legătură cu acțiunea de represalii contra găgăuzilor.

Atacând unitățile militare cu scopul de a captura armament, vor folosi tactica blocării cu mase mari de oameni  și deconectarea curentului electric. Ajungând pe poziții, atacatorii vor fi ghidați către depozitele de arme de soldații  moldoveni din  unitățile respective. Timpul acțiunilor  – odată cu lăsarea întunericului. Primele două procedee tactice sunt deja însușite și scopul de adormire a vigilenței a fost atins. 

     A doua: La Tiraspol, în primele zile ale lunii noiembrie, se anticipează evenimente politice,  care s-ar putea finaliza cu varianta românească.  Ministrul de interne I. Costaș  ține o mare rezervă  în raionul  Cimișlia, care poate fi strămutată  la Tiraspol.  E de prevăzut că în drumul  lor acești voluntari  vor ataca micile unități militare.

       A treia: Situația rușilor în Moldova s-a deteriorat brusc după declarația lui Elțîn că Rusia  îi va primi pe toți refugiații. Aici, ca și în republicile baltice, rușii îl condamnă pe acest fățarnic, care prin semnarea tratatului cu Chișinăul și-a atins obiectivele sale politice  în contul petrolului, lemnului și metalului Rusiei.

Naționaliștii locali din FPM, care au ocupat pozițiile cheie  în Sovietul Suprem și în Guvern,  îi cântă ditirambe lui Elțîn. Rușii declară că Elțîn încă nu înseamnă Rusia. Este lăudat doar  pentru faptul, că echipa sa a  impus supremația legilor republicane asupra legislației unionale. Nespus de mulțumit de aceasta se arată Mircea Druc – elev și discipol al lui G.H. Popov.

Ultima: Dacă e posibil, ajutați-mă să-mi schimb mașina, căci mi s-a rablagit complet înainte de plecarea în misiune.

Vă doresc succes  în lucru.

 Cu sinceră stimă,

  1. Iurkin

Chișinău, 30 octombrie 1990”

      Cunosc bine tactica descrisă de corespondentul ziarului «Красная Звезда», locotenent-colonelul Anatolii Iurkin (cred că l-am identificat corect) în depeșa sa către șefii din Moscova. Este exact stratagema pusă în aplicare de separatiștii de la Tiraspol. Un exemplu: cazacii și gardiștii înarmați înconjoară unitatea militară dislocată în satul Parcani. Trag focuri răzlețe și-i previn pe soldați că-i vor împușca, dacă opun rezistență.

     Mass-media rusă repetă și  astăzi felurite legende: cică ”amazoanele în dresuri”, o gardă specială a lui  Igor Smirnov, i-au condus pe cazaci și gardiști. Chiar așa! Galina Andreeva, aghesmuită mereu, fără cunoștințe militare elementare,  ocupă  o unitate a Armatei a 14-a.  Îi forțează  pe militarii de meserie ”să deschidă larg ușile arsenalului”. În realitate operația era condusă de Iurii Kostenko, un etnic ucrainean, fost locotenent-colonel al Armatei Sovietice. Acesta îndeplinea nemijlocit ordinul lui Igor Smirnov. Apropo, și acest președinte autoproclamat se afla atunci la fața locului.

       Mass media de la Moscova și Kiev torpila orice efort al Chișinăului de aplanare a conflictelor. Evenimentele din Moldova Sovietică erau prezentate opiniei publice în  exclusivitate  drept ”conflicte interetnice”  sau  ”confruntare  între Chișinău și Tiraspol,  două părți egale”. Mă întrebam atunci: cine și cum  a creat un lobby ”pro Tiraspol și Comrat” atât de puternic printre politicienii și elitele de la Moscova și Kiev? Încercam și NOI să ne facem relații, însă nu reușeam.

În presa de limbă rusă existau, totuși, multe persoane oneste, care promovau, în mod obiectiv, și un ”adevăr al moldovenilor”. Pe acești oameni de bună credință, îi citez cu gratitudine, ori de câte ori am ocazia.  

     În timpul puciului de la Moscova, organele abilitate ale Republicii Moldova au arestat unii lideri de la Tiraspol și Comrat, care au susținut deschis puciștii. Era o acțiune analogică cu cea a Moscovei, care arestase inițiatorii loviturii de stat. Însă, când moldovenii l-au capturat pe Igor Smirnov la Kiev și l-au adus la Chișinău, jurnaliștii ruși și ucraineni  au prezentat acțiunea guvernului Republicii Moldova  ca „o tentativă  de anihilare a fruntașilor minorităților naționale”.

     Timp de peste două decenii, mass-media statalisto-moldovenistă, agențiile de presă ruse și ucrainene, Wikipedia, varianta rusă, mijloacele de comunicare în masă ale ”Republicii Moldovenești Nistrene” și ale ”Republicii Găgăuze” propagă ostentativ aceleași  minciuni. În 1990, priveam TV Centrală a URSS, canal-I. Recunosc, eram încântat de alura Tatianei Mitkova, prezentatoarea principală  a știrilor  la  (ТСН) ЦТ СССР. O față nouă printre jurnaliștii de la programele de știri ale televiziunii sovietice.

Mitralia cuvintele precum crainicii din zilele noastre, ceva inedit pentru telespectatorii sovietici. Știam că Tatiana nu este o simplă prezentatoare a știrilor compilate de redactori. Ea selecta materialul și transmitea la știri ceea ce credea oportun.În 1990-1992, Tatiana Mitkova era indulgentă, sau chiar solidară, cu lituanienii, letonii și estonienii, dar necruțătoare cu moldovenii.

În toamna anului 90, știrile din Moldova Sovietică începeau cu ”Sângerosul premier Mircea Druc…” sau  ”Călăul Republicii Găgăuze …” Iar corespondentul CNN la Moscova prelua  gratuit  aceste știri pentru telespectatorii din  lumea întreagă.

        Mă aflam la Cimișlia, când un ofițer de poliție, rus de naționalitate, se indigna sincer:

”Domnule Prim-ministru! De unde scoate Mitkova informațiile despre noi!? Acestea nu sunt știri, sunt minciuni ordinare! Se vede clar că nu este indiferentă față de dumneavoastră. Mă iertați, dar ce i-ați făcut?”  ”Dragul meu, nimic nu i-am făcut”. Un alt ofițer, aflat în preajma noastră, a replicat șiret: ”Poate că de aceea și vă denigrează așa…” Unii  presupuneau, că ar fi de pe la noi, din Basarabia, bulgăroaică, găgăuză, evreică. Alții că ar fi sponsorizată  de clanul ”directorilor roșii” din stânga Nistrului. Altfel cum să-ți explici această atitudine preconcepută față de conducerea de la Chișinău? 

     Tatiana Mitkova  nu e basarabeancă. S-a născut la Moscova,  în familia unui ofițer GRU sau KGB. A absolvit facultatea de jurnalism la MGU.  În ianuarie 1991,  ea a refuzat să dea citire unui comunicat oficial TASS, despre evenimentele de la Vilnius; peste puțin timp a fost  concediată și, ulterior, a colaborat cu ARD, compania germană de televiziune. După eșuarea puciului din august 91, revine la TV Ostankino.

În aprilie 2014, a renunțat la medalia comemorativă lituaniană. A făcut-o  demonstrativ, în semn de solidaritate cu Dmitri Kiselev, căruia i s-a retras  medalia respectivă de către președintele Lituaniei.  În 2014, a fost decorată de Putin ”pentru elucidarea  obiectivă a evenimentelor din Crimeea” (decretul prezidențial nu este public).

           În vara lui 92, TV Chișinău prezenta un caz amuzant și trist: ne vorbea un tânăr din Rusia profundă; în schimbul eliberării sale din penitenciar, a fost de acord să plece voluntar pe frontul de la Nistru. Băiatul a adormit în tren, a trecut de Tiraspol și a coborât abia la Chișinău. Umblase zăpăcit prin gară  tot întrebând unde se dau lupte grele ”cu fasciștii români”? Oamenii l-au dus la televiziune.

Acum, pe internet, circulă multe filmulețe cu mercenari luați prizonieri de militarii ucraineni. La interogatoriu sunt întrebați:

”De ce ați venit în Donbass?.

– Să luptăm cu fasciștii.

– Și ați văzut fasciști pe aici?

– Nu, n-am văzut. Pe aici sunt tot oameni, ca și noi”. Dar câți  dintre ei au crezut cu totul altceva, văzând la televiziunea Moscovei ”o femeie bocind un copil rus răstignit de fasciștii ucraineni”.

 Asemenea lucruri se întâmplă  în secolul Internetului, cu acces relativ liber la diverse surse de informație.

Însă, acum 25 de ani, tot ce se vorbea la radio era perceput ca ”adevăr adevărat”. Cei narcotizați de mass-media Centrului imperial, luau arma în mâini și plecau la luptă.

Ajungând în zonă nu dădeau peste ”fasciști români”. La fel și cei din partea opusă. Afară de niște cazaci improvizați, în veșminte teatrale din timpuri apuse și mercenari duși cu pluta, descopereau și foști colegi, sau chiar prieteni. Brusc, apărea confuzia și multe, multe semne de întrebare.

          Înzestrarea  tehnică a poliției RM  era sub orice critică. Operațiunea  pentru deblocarea secției de poliție asediată de mercenari a fost catalogată de mass-media rusă drept invazie militară și ”ocuparea barbară a Benderului”. Deși, în realitate, conform standardelor actuale, nu era decât o acțiune antiteroristă a poliției.

Participau la acest conflict forțele de ordine  ale RM și  câteva grupări ale forțelor RMN. Propaganda  rusă vorbește și astăzi  de polițiști și  militari înarmați până în dinți  și  multă tehnică militară. În realitate erau autobuse de pasageri și un TAB  foarte vechi.

      Publicațiile rusești  descriu implicarea unităților Armatei a 14-a astfel:  militarii ruși au păstrat cu strictețe neutralitatea; tehnica militară nimerea uneori în mâinile gardiștilor;  unitățile militare fiind dislocate pe toată linia frontului de-a lungul Nistrului, nimereau adeseori sub foc încrucișat  și au efectuat tiruri sporadice de artilerie, dar numai la ordinul comandantului.

        Mass-media rusă prezintă evenimentele din ziua de 19  iunie 1992 astfel: ”Seara, la  orele 19, în pofida armistițiului între RM și RMN, în Bender au năvălit mișelește ocupanții moldoveni. Din direcțiile Căușeni și Chișinău, ajutate de TAB-uri și tancuri românești, unitățile regulate ale armatei și poliției RM, au intrat în oraș. Invazia era însoțită d bombardamente masive de artilerie și aruncătoare de mine.

Fasciștii moldoveni,  întărâtați, distrugeau totul în calea lor,  fără  să cruțe locuitorii pașnici – femei,  copii și bătrâni. Totodată, a început jefuirea orașului.

Soldații și polițiștii moldoveni prădau magazinele, acaparau bunurile oamenilor, cărau  utilajele de la fabrici și uzine. Au încercat să bombardeze podul cu avioane MIG-29, dar bombele au nimerit peste satul Parcani, pe malul stâng al Nistrului.

        Apărătorii  eroici ai orașului, ajutați de  câteva tancuri și TAB-uri, au reușit să distrugă  artileria  moldovenească și să intre în Bender, care ardea și era deja distrus. 

Unitățile   militare ale RM au început retragerea precipitată lăsând tehnica, armamentul și chiar  tovarășii răniți. Datorită  acțiunilor concertate, apărătorii orașului către dimineața zilei de 22 iunie, au reușit să-l elibereze, practic, în întregime. [Chiar nu înțeleg nimic: cum au intrat  și au  eliberat în întregime orașul,  dacă  forțele RM controlau doar suburbiile din partea de sud?]

După ce gardiștii și cazacii  au reușit să alunge ocupanții din oraș, confruntarea a continuat pe linia frontului, apărută în afara orașului. [Ocupanții moldoveni, care erau la marginea orașului, au fost alungați și au intrat cei care îl apărau!?].

          În încheiere, jurnaliștii ruși înfierează clica/junta fascistă la putere în Republica Moldova. Și o fac așa cum i-au  învățat la  cursurile de «Спецпропаганда»: ”Masacrul comis de fasciștii româno-moldoveni s-a soldat cu moartea a circa 700 de pridnestrovieni, peste 1300 de oameni au fost răniți. Peste 100 000  s-au refugiat. [Un oraș cu o populație de 91 000  a înregistrat peste  100 000 de refugiați!?].

Au fost distruse  în  întregime  sau parțial  peste 130 000 de case, practic toate instituțiile sanitare și de învățământ. Au fost prădate  sau distruse  circa 50 de întrepidei. Au trecut deja 25 de ani, dar autoritățile Moldovei nici până astăzi nu și-au cerut iertare de la poporul Pridnestroviei și, în particular, de la  locuitorii orașului Bender, și nu recunosc măcelul pe care l-au înfăptuit.

          Difuzați! Să nu dăm uitării!  Ziua memoriei și durerii! Ziua tragediei de la Bender!”          

          Multă  lume, din necunoaștere sau rea voință,  continuă și astăzi să opereze cu date false. Alții vehiculează aceleași versiuni fanteziste despre războiul de la Nistru. Am ajuns, cu regretatul Victor Bucătaru,  în tranșeele voluntarilor noștri. Am contribuit la aducerea răniților la tratament în spitalele din România.

Am urmărit presa timpului și am întrebat martori oculari. Nu mi-a confirmat nimeni, că ar fi văzut, în vara anului 1992, orașul Tighina zăcând în ruine. Urmele de gloanțe, țigla căzută și geamurile sparte nu însemnă  ”40%  la sută din fondul locativ distrus”. Edificiul care a avut de suferit cel mai mult a fost Comitetulexecutiv al orașului, sediul poliției și câteva case din jur.

A rămas pe locul său cinematograful ”Drujba”, despre care posturile de radio rusești ne-au informat că a fost ras de pe fața pământului. Vitrinele  magazinelor erau întregi, cu excepția câtorva din centru orașului.  Acelea au fost  prădate, în timp ce  secția  noastră de poliție, asediată de  mercenari,  se apăra eroic.   

      Nu au fost bombardate  satele și orașele  din Pridnestrovie. Nici  ”grădinițe de copii, mitraliate de către moldoveni” nu au fost. Nimeni nu a văzut ”tancuri  românești”, nici ”eșaloane cu armament și muniții din România”  sau ”mine-jucării din România”. Nici lunetistele lituaniene nu au participat la război de partea noastră.

A fost o psihoagresiune sistematică și generalizată a Rusiei contra Republicii Moldova și o mistificare grosieră cu denumirea ”acapararea barbară a Benderului”. Manipulare și minciuni mass-media! Ceea ce am văzut,  erau tiruri cu ajutoare umanitare. Veneau din județele din Transilvania, prin ”Asociația Pro Basarabia și Bucovina” și  conducerea FPM le împărțea  femeilor refugiate din stânga Nistrului.

        Mass-media ”Rusiei eliberatoare” nu a găsit de cuviință  să-i întrebe ceva și pe polițiștii noștri din Bender/Tighina. Or, acolo au demarat evenimentele. Legendarul Victor Gusleakov, un rus adevărat, era la acea dată comisarul poliției  acelui oraș de pe malul drept al Nistrului.

Printre polițiștii din subordinea sa jumătate erau ruși. Și cu toții demonstrau o intransigență ieșită din comun:

”Nu recunoaștem Republica nistreană. Tighina a fost și va rămâne un oraș al Moldovei”.  Acest credo era rostit de colonelul Victor Gusleakov în fața camerelor unor reporteri de la France-Presse și ”Svoboda”, după patru luni de asediu.  Combatantul era intervievat în incinta sectorului de poliție Tighina, devenit aproape o ruină după un  tir neîntrerupt  de trei zile. Aceste  reportaje ar fi putut fi prezentate și telespectatorilor din Rusia? Chiar în zilele acelea amestecul armatei ruse și ocupația ulterioara a raioanelor de est ale Republicii Moldova se desfășurau cu sloganul:  ” Să apărăm drepturilor rușilor în orice teritoriu!”.

        Până la finele anului 1992, mass-media Centrului imperial  a rămas  neclintită pe pozițiile celor de la Tiraspol și Comrat. Adeseori am fost întrebat, de ce  tăceam? Basarabenii nu au tăcut o clipă. De la Kremlin  au  venit la Chișinău diverse comisii. Jurnaliștii noștri plecau la colegii lor moscoviți. Și cu ce ne-am ales de la demersurile adresate democraților și liberalilor lui Elțîn?  Îmi amintesc de un torent de articole despre ”naționaliștii moldoveni și fascismul român”.

Despre românii moldoveni din stânga Nistrului, torturați  și alungați din casele lor  de către cazaci  și mercenari sosiți din fundăturile Imperiului, nimeni nu sufla o vorbă. Mass-media rusă trecea cu vederea acțiunile detașamentelor de represalii căzăcești  în localitățile moldovenești din stânga Nistrului.

       NOI, nu eram lăsați nici să deschidem gura, în sensul direct al cuvântului. În avalanșa dezinformărilor declanșate instantaneu, declarațiile Chișinăului căpătau o rezonanță diametral opusă conținutului acestora. Televiziunea ”Ostankino” a transmis de două ori declarația ”sângerosului președinte Snegur”, însoțită, firește, de comentarii ostile. ”Sovietul directorilor TV Ostankino” dădea explicații:

”Comuniștii, homosexualii și președintele Moldovei  Mircea Snegur ne acuză că, chipurile, nu suntem obiectivi…”.  Imediat după intervenția lui Snegur, urma ”reportajul de pe malul stâng”.

  Reporterii repetau una și aceeași: un război adevărat, oameni în tranșee,  morți pe străzi”. Comentariile precizau:

”Distrugerile și victimele sunt rezultatul  acaparării barbare a Benderului de către armata Moldovei”. Urmau  pe ecran locuitori  din raioane, care confirmau că ar fi fost bombardați  de pe malul drept al Nistrului. Dar locutorii, care au suferit din cauza bombardamentelor  gardiștilor,  nu  au fost arătați niciodată la televiziunile rusești.

Despre rezultatele ”lucrului bine făcut” de artileria și tancurile Armatei a 14-a nici o informație. Reporterii și corespondenții speciali sosiți de la Moscova în zilele acelea de foc au intervievat  mai mulți parlamentari moldoveni, dar toate au dispărut fără să mai fie transmise la radio sau TV. Reacția Occidentului și opiniile oamenilor politici europeni nu erau difuzate.        

        Românii basarabeni nu au avut norocul balticilor. Lituanienii, letonii și estonienii au contat un timp și pe  sprijinul ”tinerii democrații rusești”. S-au bucurat de o înțelegere cât de cât  din partea deputaților Dumei de Stat. În privința Basarabiei, după ”evenimentele de la Bender” liderii politici ruși, mijloacele de comunicare în masă și conducerea complexului militaro-industrial au devenit practic solidari  și  unanimi.

Totuși, adevărul e că unii jurnaliști ruși au reacționat mai obiectiv. Vladimir Durnov, de exemplu, în  toiul luptelor, scria în ziarul ”Izvestia”, din 18 iunie 1992, că rușii nu au o imagine reală despre evenimentele din Republica Moldova. Jurnalistul locuia de 26 de ani la Chișinău.

Cunoștea situația mai bine decât cei care veneau în delegație de la Moscova pentru câteva zile. Sau cei care priveau numai TV Ostankino, susținătoarea înrăită a separatiștilor de la Tiraspol. Iată viziunea lui Durnov în rezumat:

         ”În august 1991, populația republicii s-a făcut zid în apărarea lui Elțîn contra puciștilor. Malul stâng al Nistrului a salutat din toată inima ГКЧП. Acum Moscova dă crezare informației răspândite de la Tiraspol. E cazul ca Moscova să evite o gravă eroare.

Să  nu   mai caute  dușmani ai Rusiei în Moldova… Generalul Graciov le explică ziariștilor  geneza conflictului foarte simplu: ”au apărut o mulțime de partide politice, a început confruntarea, inițial verbală,  după care au început să tragă… Niște primitivi!” Nu este clar, însă, cum s-a demarcat multitudinea de partide exact de-a lungul Nistrului?”.

       Așadar, în 1992 s-a încheiat ocupația ”pacificatoare” a raioanelor de est ale Republicii Moldova. Și, dintr-o dată, în mass-media Rusiei s-a observat un fel de reflux. S-a ajuns  până la o recunoaștere tacită, că acțiunile  guvernului de la Chișinău au fost legitime. În calitate de inculpați erau numite unele persoane de gradul  doi și trei.

Dar nu au mai reușit să ajungă  la cele de rangul întâi de la Tiraspol. Acestea deveniseră deja prea independente, ca să mai țină cont de ”ideologii liberali” de la Moscova. Jurnaliștii, care încercau să abordeze această temă,  primeau telefoane de  la niște ”persoane necunoscute”. Cu toate acestea, în presa de la Moscova  au început să apară și ”semi-adevăruri”  despre Republica Moldova și  războiul de la Nistru.

        Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice s-au modificat și prioritățile  psihoagresiunii mediatice. EI au  inventat  ”fascismul român”. Presa comuniștilor de la Chișinău vehicula ”pericolul războiului civil” și ”agresiunea României”.

Cetățenii Republicii Moldova au fost împărțiți în ”patrioți/stataliști” și ”dușmani/unioniști”. În campaniile electorale, propagandiștii comuniștilor, într-un mod  primitiv, le băgau  mințile în cap alogenilor:

”Rusofoni! Votați comuniștii că de nu, opoziția  vă unește mâine cu România!” Nu le vorbeau alegătorilor despre încălcarea legilor și corupția generalizată, despre salariile și pensiile mici, despre  prețurile  în  continuă creștere. Unica problemă  erau românii, care, din clipă în clipă, ar fi trecut Prutul, ca să facă ordine cu нагайка (cravașa). Deși aceasta nu a fost niciodată ”unealta de muncă” a jandarmilor români, ci a cazacilor, pe care se ținea Imperiul țarist.

Astfel, EI încearcă să pună pe seama românilor basarabeni pogromurile din Chișinău, organizate de sutele negre pravoslavnice. Acum românofobia a devenit arma principală a comuniștilor și socialiștilor, conduși de Voronin și Dodon.

      Stan Horja (pseudonim), un ilustru reprezentant al moldovenismului, publica în „Moldova Suverană”, nr. 14.06.07,un articol  caustic intitulat ”Un ilustru reprezentant al românismului fără viitor”. Citez: ”Druc s-a instalat în fruntea unei gloate înarmate cu bâte şi răngi şi a încercat supunerea Găgăuzei nu după reguli liberale şi democratice, ci după năravul guvernării româneşti în Basarabia.

Nu rămânea mult până la o vărsare de sânge. Druc nu dorea să asculte de nimeni, nici de Parlamentul, care l-a ales, nici de tovarăşii lui politici, nici, cu atât mai mult, de raţiune. Conflictul cu Comratul a tensionat relaţiile Chişinăului cu Tiraspolul, care nu erau nici aşa de loc simple. Votul dat pentru Druc a dispersat ţara şi a condus până la urma la conflictul sângeros de pe Nistru, urmările căruia se resimt până azi”.       

       În 2009, Serghei Felixovici Cerneahovski, unul dintre fondatorii și ideologii ”Clubului Izborsk”, înfiera cu mânie bolșevică oamenii lui Voronin: ”Moldova și-a făcut-o cu mâna ei… În aprilie, comuniștii au fost prea moi. Nu erau pregătiți. Sau nu au vrut  să răspundă cu rafale de mitralieră. Cu șrapnele, cu aruncătoare de foc… Ar fi trebuit ca huliganica plasmă cu  pașapoarte românești să se zvârcolească  în piață, să alunece în sângele propriu, înecată de spaimă și disperare…” (www.apn.ru, 2009-08-04).

      Portalul de limbă rusă www. enews.md din Chișinău, condus de Iulia Semionova, publica în 2011, opinia lui Alex, un comentator de serviciu: „După logica acestui porc de câine, Centrul ar fi trebuit să ridice lăbuţele în sus, să capituleze, dându-se pe mâna lui Mircea Druc, fără să întreprindă careva acţiuni întru apărarea unei ţări, ca măreața Uniune Sovietică. Într-adevăr, acest om nu merită pedeapsa cu moartea prin împuşcare,  merită să fie executat prin spânzurare”.

       Prea ușor pronunță  sentințe capitale acest Alex! Mă întreb: o fi el cumva progenitura unor judecători bolșevici din ”troicile” NKVD-ului? Deși, pot admite că Alex, parțial, are dreptate. Centrul, bineînțeles, era obligat să întreprindă careva acțiuni pentru a salva Imperiul. Dar Periferiile nu mai puteau să suporte captivitatea. Nostalgicii, cu logica lor specifică, justifică acțiunile Kremlinului.

Dar neagă dreptul Republicii Moldova de a întreprinde ceva pentru a-și menține integritatea teritorială. Nu Centrul  imperial, ci ”odiosul premier Mircea Druc” trebuia să capituleze. Trebuia să alerge la Comrat cu buchete de flori. Trebuia să felicite ”eroii norodului găgăuz” – Topal, Kendighelean și  Burgungi  – cu proclamarea Republicii Găgăuze. Acest Druc trebuia să fi procedat ca Igor Dodon, în 2017, care, la Tiraspol, și-a cerut  iertare de la clanul mafiot din așa zisa RMN pentru războiul din vara anului 1992? 

       Mi-a spus cineva de la Chișinău că sub numele ”Alex” s-ar ascunde chiar proprietara/șefa portalului. Misiunea lui ”Alex” e să stârnească zâzanie între cititorii portalului, să provoace, să agite spiritele în lumea internauților. Cu  scopul de a reaprinde conflictele ideologice, portalul respectiv, de rând cu anacronica «Комсомольская правда», lansează discuții cu o tematică aparte: războiul de pe Nistru, Moldova Mare, rusa a două limbă oficială în RM, multiculturalism, nefericirea găgăuzilor, lumea rusă în  Republica Moldova,  pericolul Unirii cu România etc.  Alex, ca și alți ”ruși de profesie”, internaționaliști prin excelență, nu-și dau seama că se agită fără rost. Acum un sfert de secol, nu exista decât o singură soluție, ca și în prezent: ”Scapă cine și cum poate!”  sau  ”Care pe care?”

         Cunoaștem prea bine optica gâştelor de la ferma colhozului nostru, natal şi moldovenesc, despre războiul de la Nistru. Cât despre gâştele de la fermele colhozului  rusesc şi cel ucrainean… Acestea, cu diverse ocazii,  declanşează câte o  campanie de denigrare a celor două state româneşti. Neverosimil, dar unii autori  tratează subiecte legate de România, ca şi cum Războiul a doilea Mondial abia s-a terminat. Iar la Bucureşti ar fi în plină desfăşurare procesele organizate de către ”eliberatori sovietici” și executarea eroilor români, care au luptat contra invaziei  Imperiului bolșevic. 

        La 26 decembrie 2010, Tiraspolul insinua: „Fostul ministru al culturii în guvernul Druc a ţinut o cuvântare nazistă  de o jumătate de oră la un mare miting din Chişinău… Ion Ungureanu  a îndeplinit funcţia de ministru  sub comanda  ex – premierului Druc, unul din responsabilii  pentru declanşarea conflictului armat  de la Nistru,  care locuieşte acum  în România”.

De ce nu au scris corect: „Ion Ungureanu, fostul ministru al culturii  în guvernele Pascari, Druc şi Sangheli”? 

Fiindcă  așa, minciuna  nu ar avea nici un efect. Pentru manipulare e mai bun adevărul sincopat. Lăsăm numai elementul sugestiv: „fost ministru al culturii în guvernul condus de Mircea Druc, care locuieşte în România”. Aşa merge!  Oricine ar fi  ministru al culturii, dar dacă a făcut parte  din guvernul celui care a pornit războiul în Pridnestrovie, iar acum locuieşte în România, nu poate să ţină decât discursuri naziste.

        Campion al dezinformării și manipulării rămâne «Информационное Агентство Regnum», o continuatoare demnă a ”cauzei Lukianov-Blohin”.

Portalul www.regnun.ru a fost fondat în 2002. Agenţia Regnum are pui pe tot cuprinsul defunctei Uniuni Sovietice: portalul „Imperiu”, agenţia de informaţii „Rex” și altele de genul acesta. Toţi împreună reprezintă un nucleu dur, semi ocult, de brokeri ai puterii imperiale. Aceştia nu-şi imaginează viitorul Rusiei decât ca Imperiu. Fie ţarist, fie sovietic, fie liberal sau religios-pravoslavnic, nu importă, imperiu să fie…

        Unul dintre principalii membri fondatori este Modest Alekseevici Kolerov. Până în 2013,  a îndeplinit funcţia de redactor-şef. Din mai 2013 este redactor-şef al Agenţiei de informaţii „Rex”. Kolerov a fost consilierul generalului Aleksandr Lebed. În 2005-2007, a deţinut funcţia de şef al Direcţiei preşedintelui Rusiei pentru relaţii interregionale şi culturale. În septembrie 2012, preşedintele autoproclamatei republici nistrene Evghenii Şevciuk l-a decorat pe Kolerov cu ordinul „Дружба”.

Ca stil şi temperament, aminteşte, în multe privinţe, de Dmitri Rogozin. Din august 2012, Kolerov este declarat persona non grata de către Letonia,  având în vedere „pericolul pentru integritatea teritorială şi securitatea economică”. Până la acea dată lui Kolerov i-a fost interzis accesul pe teritoriul Lituaniei, Estoniei şi Georgiei.

        De la înfiinţare şi până astăzi, Regnum nu a publicat decât ştiri negative şi analize tendenţioase despre cele două state românești  – Republica Moldova și România. Agenţia continuă diversiunea, inspirată de Centru în ajunul colapsului Uniunii Sovietice. O stratagemă de susţinere a separatiştilor de la Tiraspol şi Comrat, coordonată de Anatolii Lukianov, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS.

Omul de legătură cu separatiştii şi conducerea Districtului militar Odessa era Iurii Blohin, deputat în Sovietul Suprem al URSS din partea RSSM. Mai exact, din partea complexului militaro-industrial sovietic. Din ofensiva mediatică a lui Kolerov, cititorii urmează să reţină:

”Forţele de orientare pro-română de la Chişinău au declanşat războiul din Pridnestrovie şi Găgăuzia; unioniştii, şi nu altcineva, au dezmembrat RSSM, punând bazele tuturor dificultăţilor ei actuale”.

        Jurnaliștii acestei agențiinu pierd  ocazia de a-l înfiera  pe ”Mircea Druc, ex prim-ministrul Moldovei – iniţiatorul  campaniei găgăuzeşi unionist fanatic”.

Din an în an, din lună în lună, intercalează  în textele lor de știri o notă:  ”În octombrie 1990, ca reacție la cursul autorităților RSS Moldova de unire cu România, autodeterminata Republică Găgăuză a anunțat începerea alegerilor Sovietului Suprem al Găgăuziei.

Aceasta a servit drept pretext pentru a trimite în Găgăuzia coloane de mașini  cu activiști ai Frontului Popular din Moldova și voluntari din România, însoțiți de detașamentele de miliție, cu scopul de a împiedica alegerile și a reprima mișcarea găgăuză pentru independență națională. Campania anti-Găgăuzia a fost condusă  de prim-ministrul Mircea Druc. Acțiunea a provocat victime printre populația Găgăuziei. Escaladarea conflictului a putut fi evitată datorită intervenției unor  unități ale forțelor armate ale URSS”.

      Această notă, repetată la infinit,  ar putea servi drept mostră de minciună  mass media  pentru studenții facultăților de ziaristică  și viitorii profesioniști în PSYOP. Agenția întrece orice măsură. Crede că toată lumea este analfabetă. De unde a apărut  ”mișcarea găgăuză  pentru independența națională”, care a și proclamat ”Republica Găgăuză”,  nerecunoscută  niciodată de nimeni? 

Și, la drept vorbind, față de cine se doreau ”independenți”  cei circa  130.000 de găgăuzi?  Față de URSS?  Astăzi, în unele țări europene există mai mulți români basarabeni decât găgăuzi  în Republica Moldova și Ucraina. Nu cred  că vor   începe  și ei o ”luptă pentru autonomie sau independență națională”.

       De peste două decenii, agenția  de informații rusă Regnum repetă aceeași minciună. Or, NOI, am evitat vărsarea de sânge nu datorită, ci în pofida „implicării unor structuri ale forţelor armate sovietice”. Nici voluntari din România nu au ajuns la Cimişlia şi Comrat. Nu am avut pierderi de vieţi omeneşti. Pentru cei ca mine, care au trăit evenimentele „nota explicativă” nu e decât o minciună mediatică.  

Cine spune adevărul? Cum a fost posibil, ca în octombrie 90,  la Comrat, conflictul să se aplaneze fără victime? Iar în noiembrie 90, la podul din Dubăsari, trei tineri şi-au pierdut viaţa.

La întrebările jurnaliştilor răspundea Constantin Tauşangi,  etnic găgăuz, deputat în Sovietul Suprem al RSSM:

„Două conflicte, unul la Comrat şi altul la Dubăsari. În primul caz, la Comrat, în fruntea celor două coloane, de ambele părţi, se aflau oameni, care nu voiau vărsare de sânge şi erau dispuşi să-şi sacrifice propriile vieţi, numai ca să le salveze pe ale celorlalţi. În cel de al doilea caz, la Nistru,  situaţia era diametral opusă”.

        Aceeaşi agenţie Regnum publică articolul „Genocidul găgăuzilor şi esenţa ideologiei unioniste a românilor”. Autorii Ivan Kirioglo (găgăuz) şi Oles Goncear (ucrainean),  membri ai unei echipe, care, în 2007, au lansat la Odessa proiectul ”Moldova Mare”, cer imperativ: „să fie judecat pentru genocid călăul poporului găgăuz Mircea Druc”. În iunie 2010, istoricul  Andrei Marciukov, un simpatizant al liderilor separatiști de la Tiraspol şi Comrat, explica:

„Chiar dacă luăm în consideraţie agresivitatea naţionalismului românesc, să vorbim despre genocid, nu e cazul. Totuşi, n-au existat, probabil, planuri de exterminare în masă a poporului găgăuz. Termenul „genocid” se cere abordat cu acurateţe”.

       Ei bine, dacă pe cineva îl duce mintea să pună în discuție „genocidul găgăuzilor”, sunt dispus să intru în boxa acuzaţilor imediat. Să mă judece cel mai aspru  tribunal din lume. Să limpezim odată apele!  Între timp, grupulețe de găgăuzi continuă jocul de-a țara. Ilia Uzun, un deputat al Adunării Populare de la Comrat, în iunie 2014, însuflețit de evenimentele din estul Ucrainei, chema la arme. În cadrul unei întâlniri cu ambasadorii străini acreditați la Chișinău, deputatul a dat de înțeles, că în autonomia găgăuză ar putea izbucni un conflict și că locuitorii de acolo ar putea recurge și la utilizarea armelor.

Mesajul lui Uzun a sunat ca un avertisment pentru autoritățile de la Chișinău: „Ne vom întoarce în Moldova anilor 1990. Avem oameni tineri, care ştiu să ţină arma în mâini. Noi nu vrem asta, dar nu ne temem. Vom muri pe pământul nostru. Pentru că pământul nostru este ținutul Bugeacului, care ne-a fost dat de țarul Rusiei. Teritoriul Moldovei este până la Cimișlia”.

         La 11 martie 2013, mass-media rusă și ucraineană  prezenta situația ca și cum  ar exista în realitate o Republică Găgăuză: ”Serviciul  de presă al guvernului Găgăuziei a transmis pentru mass-media că veteranii forțelor militare ale Republicii găgăuze vor primi indemnizații și o medalie specială.

Bașcanul Mihail Formuzal și-a anunțat tot sprijinul pentru cei care  ”au făcut Găgăuzia”. Stepan Topal,  primul președinte al republicii  și Mihail Kendighelean, primul președinte al Sovietului Suprem vor pregăti macheta medaliei și lista participanților la făurirea Găgăuziei.

De asemenea, Bașcanul  l-a trimis  pe  Kendighelean la Tiraspol, ca să  întocmească listele  persoanelor, care vor fi decorate cu medalii. Pe Buzadgi l-a trimis la Taraclia, să pregătească lista femeilor care, în octombrie 1990, au  blocat calea voluntarilor și nu i-au lăsat să intre în Găgăuzia.

        Urmau să fie decorați cu medalia găgăuză lideri politici din  Rusia, Turcia, Ucraina și Pridnestrovie, care au jucat un rol important în constituirea Găgăuziei. Președintele Republicii Moldovenești Nistrene, Evgenii Șevciuk,  a felicitat conducerea Republicii Găgăuze cu obținerea independenței față de Moldova, la 19 august 1990.

Atunci, pe clădirea parlamentului din Chișinău  atârnau placate cu inscripția  ”Găgăuzia – un  pecingine pe corpul Moldovei” și ”Găgăuz bun – găgăuz mort”. Escaladarea  conflictului a putut fi evitată datorită  amestecului  unităților Armatei Sovietice și  a voluntarilor din Republica Moldovenească Nistreană”.

       E greu, foarte greu, imposibil, să dai uitării anii 1989-1992, războiul ruso-român și suferințele oamenilor de pe ambele maluri ale Nistrului, atacul mediatic și psihoagresiunea. În colecțiile de ziare și fotografii, în filme și imprimări audio-video redescopăr atâtea fețe și voci cunoscute. Cazaci ruși/ucraineni  și voluntari basarabeni în tranșee, polițiști și gardiști, prieteni și dușmani. Și mă cuprinde o tristețe iremediabilă…

        Mi-am amintit  și de anii  mei de studenție la Leningrad. Odată, un coleg rus (studiam împreună spaniola) mi-a recitat o strofă din poemul ”Granada” de Mihail Svetlov.

Un  poet revoluționar-troțkist, care dorea să învețe spaniola, să ajungă în Spania, ca să ”împartă pământ țăranilor”. Colegul meu a rostit apoi, ca pentru sine:

”Păcat, m-am născut  prea târziu… Aș fi plecat în Spania, traducător, ca Plavskin și Stepanov, profesorii noștri”. N-am comentat, dar m-am gândit: ”Aș fi plecat și eu voluntar în Spania… Dar nimeream, probabil, în alte tranșee; de partea opusă, acolo unde era  Ion Moța și Vasile Marin, căzuți în luptă lângă Madrid, ”pentru crucea lui Cristos și salvarea lumii latine de bolșevism”.

      În 1990-1991, NOI eram niște arbori înfloriți. Am crezut feciorelnic și ne-am deschis prematur în fața paselor de magie ale Zânei numite – ”Democrația”. Luaserăm drept adierea primăverii un preludiu al înghețului imperial prognozat. Minciunile  transmise în direct au însemnat mai mult decât un duș rece pentru NOI,  unioniștii basarabeni și nord-bucovineni.

Pentru mine, personal, atacul mediatic și psihoagresiunea, dezinformarea și manipularea scandaloasă nu erau o surpriză neplăcută.  Erau o mare deziluzie, după care  mi-am  revenit  nespus de  greu.  Și am  rămas la estimarea din 1990-1992: mass-media nu are cum să fie imparțială. Imposibil  ca un eveniment să fie ”trăit” așa cum s-a produs în realitate după trecerea  sa prin mai multe filtre.

Primul – martorii direcți ai evenimentului, dacă au fost și martori. Apoi,  obiectivul camerei, dacă a fost îndreptat exact. Urmează relatarea a ceea ce au înțeles primii reporteri sosiți la fața locului.

Dacă au sosit, bineînțeles. Un rol aparte îl au studioul de montaj, laptopul sau dictafonul, telescriptorul sau satelitul, ”stilizarea” în biroul redactorilor, dacă se mai stilizează. În final, importă emoțiile cauzate de eveniment, celor care-l trăiesc și îl transmit.

Indiferent de mijlocul de comunicare în masă, obiectivitatea informației depinde, în mare măsură, de biografia și cultura, religia și ideologia celor, care o prezintă publicului.

       Pe unde mai sunteți și câți ați mai rămas în viață, voi, bravi cavaleri ai cruciadei mediatice contra românilor din 1990-1992!? Ce fac copii și nepoții voștri? Mai țineți minte ”faza latentă” și ”faza fierbinte” a războiului de la Nistru? Erați tare supărați pe NOI, că am trădat socialismul și Imperiul sovietic. Apropo, la voi, în Rusia,  sunteți acum de partea ”roșilor”, ca atunci, în 90, sau ați trecut  de partea ”albilor”? Cine sunt adevărații patrioți ai Rusiei: bolșevicii-internaționaliști  sau alb-gardiștii naționaliști?  Ce părere aveți de ”teroarea roșie” și ”teroarea albă?” Cine, credeți, că avea dreptate: Armata Roșie sau Armata Albă? Ce părere aveți de războaiele care au urmat și vor urma după  al nostru, cel din  1992?

        Acum, în 2017, NOI nu punem întrebări inutile de tipul ”cum se explică colapsul unei asemenea mari puteri ca Uniunea Sovietică?” În toate țările și în toate limbile s-a acumulat o cantitate enormă de studii, documente și interpretări; inclusiv ”ședințe spiritiste cu Stalin și Hitler”, care, implicit, explică cum și de ce s-a prăbușit Imperiul Ideocratic Sovietic. Pentru NOI, are o  mult mai mare importanță să înțelegem exact cum evoluează percepția în spațiul ex-sovietic și în lume; cum experții și decidenții omnipotenți, odată cu schimbarea conjuncturii interne sau externe, își modifică opinia despre această întâmplare istorică firească.

Pentru EI și pentru Putin, dispariția URSS înseamnă  ”marea catastrofă  a secolului”. Pentru NOI, însă, nu 5 decembrie 1991, ziua dispariției de jure, ci 30 decembrie 1922, data constituirii Uniunii Sovietice, a însemnat începutul unei  adevărate catastrofe a secolului XX.

        Așadar, vă înțeleg, atunci, în 1989-1992, nu se putea altfel… Așa a fost să fie. Înainte de a scrie acest articol, am recitit cartea lui Mircea Radu Iacoban ”O cronică a Basarabiei 1990-1999”. Deceniul în care: ”De la Podul de flori, așternut peste Prut, am trecut Podul de sânge de la Nistru, spre a ajunge la Puntea suspinelor, arcuită astăzi deasupra râului despărțitor de frați.

Glisările frecvente ale clasei politice aveau să ducă la alunecarea republicii independente Moldova într-o direcție greu de bănuit în momentul în care pe clădirea Parlamentului de la Chișinău începuse să fâlfâie tricolorul… Dar oricât ți-ai propune să fii echidistant, nu izbutești să-ți reprimi și să-ți ascunzi convingerea că, odată și odată, clopotele Unirii vor răsuna sărbătorește…”

         Voi, ca niște patrioți ai URSS, ați luptat pentru păstrarea Imperiului. Eu, însă, ca român basarabean/bucovinean, toată viața am luptat, cum am putut, și am sperat să-mi văd Patria reîntregită. De aceea  nu mai sunt supărat pe ”lipsa de obiectivitate” a gâștelor  de la ferma colhozului «Дружба народов». Și am rămas încadrat în unghiul migrator al gâștelor sălbatice, ghidat de legile Naturii. Rămânem fiecare cu propriul adevăr. Timpul să ne vindece rănile sufletești, căci Istoria, cu siguranță,  ne va absolvi.

Mircea Druc,

un român

București, februarie 2017

 prin http://basarabialiterara.com.md

 

 

 

 

Anunțuri

28/02/2017 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: