CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Refacerea Ungariei Mari, o constantă a politicii Budapestei în ultima sută de ani


 

 

 

Image result for harta imperiu austro ungar

 

 

Harta Ungariei  înainte de dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar 

 

 

La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, prin ea poporul român, a hotărît unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
Decizia istorică de la Alba Iulia a fost confirmată pe plan internaţional prin Tratatul de Pace de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, între Puterile Aliate, inclusiv România, învingătoare în Primul Război Mondial, şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar învins în război.

Tratatul de la Trianon a confirmat dezmembrarea „Ungariei Mari”, multinaţionale, deci victoria popoarelor majoritare – români, slovaci, sîrbi, croaţi, ruteni – înrobite împotriva naţiunii maghiare cu pretenţii hegemonice, minoritară în propria ţară. Părţile din „Ungaria Mare”, locuite de alte naţionalităţi decît cea maghiară, s-au alipit la statele care s-au format atunci ori şi-au desăvîrşit unitatea naţională.
Articolele 27-35 ale Tratatului consfinţeau includerea teritoriului Croaţiei şi Sloveniei, a Voivodinei şi a unei treimi din vestul Banatului în cadrul Regatului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austria.

71% din teritoriul tranleitaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritatea zdrobitoare fiind alcătuită din etnici ne-maghairi: Trianonul a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, în care, pentru prima dată în istoria sa, poporul ungar devenea majoritar în propria ţară.

Cu toate acestea, Tratatul de la Trianon a fost şi continuă să fie perceput, în metalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă, o adevărată tragedie şi o psihoză naţională, un adevărat sindrom specific poporului ungar – Sindromul Trianon.

Într-una dintre cele mai răspîndite lucrări de propagandă a revizionismului horthyst din perioada interbelică, „Dreptatea Ungariei”, tipărită în cinci limbi, în zeci de mii de exemplare şi difuzată în principalele ţări europene şi SUA, autorii acesteia, personalităţi de vază ale vieţii social-politice şi cultural-ştiinţifice din perioada regimului horthysto-fascist – contele Appony, Horvath Jenö, Luckács György, Nagy Emil şi alţii – recurgeau la o stratagemă pentru a demonstra „nedreptatea” făcută Ungariei de către Marile Puteri prin hotărîrile Tratatului de la Trianon şi anume invocau existenţa  unei politici „barbare” de asimilare a etniei maghiare din teritoriile ce reveniseră statelor succesoare (România, Cehoslovacia şi Serbia).
Autorii lucrării aveau insolenţa să afirme că, chiar dacă „tratamentul de care au avut parte naţionalităţile din Ungaria ar fi fost de zece ori mai apăsător decât afirmă duşmanii noştri, totuşi, el este de o mie de ori mai bun decît tratamentul ungurilor în statele succesoare, expuşi izbucnirilor de intoleranţă naţională ale acestora” (sic!).

În perioada interbelică şi cea a celui de-al doilea război mondial, o parte însemnată a propagandei revizioniste maghiare, a activităţii antiromâneşti, s-a desfăşurat prin intermediul aşa-ziselor societăţi cultural-ştiinţifice şi educaţional-patriotice.

La Budapesta s-a constituit atunci un adevărat arsenal politico-strategic alcătuit din peste 70 de grupări,toate avînd scopuri revizioniste şi revanşarde declarate, marea lor majoritate cu caracter paramilitar.

Dintre acestea amintim doar cîteva: Uniunea Naţional Maghiară, care număra printre membrii săi toată avangarda revizionismului maghiar (scopul său era organizarea unor ample activităţi cu caracter revizionist în Europa Occidentală şi în SUA); Uniunea „Gabor Aron”, asociaţie iredentistă a secuilor stabiliţi la Budapesta, după unirea Transilvaniei cu România; Asociaţia „Ungurii ce se deşteaptă”, care a luat fiinţă tot în scopul de a reface „Ungaria Mare”. Este una dintre cele mai puternice organizaţii revizioniste, care număra peste 100 de mii de membri.

Din ea făcea parte şi scriitorul maghiar Ducsa Csaba, care a scris în 1939 una dintre cele mai nocive lucrări adresate tineretului din organizaţiile „Levente”, intitulată „Nicio milă”. În capitolul intitulat „Mărturia leventului”, autorul arată că scopul urmărit de ungurii şovini este exterminarea românilor, prin toate mijloacele, prin asasinat, prin otravă, prin foc etc.

Organizaţia Levente avea un caracter paramilitar, era o adevărată armată, foarte puţin deghizată.

Ea înrola întregul tineret al Ungariei de sex masculin. Scopul organizaţiei reiese clar din jurămîntul obligatoriu pentru membrii săi: „jur că voi lupta pînă la ultima picătură de sînge pentru înfăptuirea Ungariei întregite, în graniţele Imperiului Sfîntului Ştefan”.

La 26 mai 1929 este înfiinţată, la Budapesta, „Uniunea Mondială a Ungurilor”, deosebit de activă şi în zilele noastre. Primul ministru al Ungariei de atunci, Istvan Bethlem, declara cu această ocazie: „Atîta vrem cît pe acest pămînt va mai trăi un singur ungur, răspunsul nostru la sentinţa Trianonului nu poate fi altul decît acela că nu o primim şi nu o vom accepta. Nu, nu, niciodată”.
Documentele vremii scot în evidenţă faptul că, încă din timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920), Ungaria pregătea mari acţiuni de spionaj şi diversionism, sabotaj şi chiar intervenţie armată împotriva statului român, pentru reanexarea Transilvaniei.

„Revizionismul maghiar – se arată într-un studiu al Marelui Stat Major al Armatei Române din 1940 – urmărea pregătirea unei acţiuni teroriste pe tot cuprinsul Ardealului, menite în timp de pace să concure la opera de subminare a statului, prin alarmare, sabotaj, spionaj etc.”.
Autorii studiului precizau că „în ultimele luni, înainte de ocuparea Ardealului de Nord, autorităţile noastre au descoperit organizaţii teroriste în 36 de localităţi principale.

De subliniat faptul că în unele nuclee teroriste activa un număr destul de mare de ofiţeri şi grade inferioare din armata regulată maghiară”.
Într-un ordin circular din 27 martie 1939 al Inspectoratului Regional de Poliţie al Ţinutului Someş-Cluj se arăta că „Ungaria, cu concursul oficialităţilor, a trecut la organizarea bandelor de terorişti care aveau menirea de a face incursiuni în statele vecine şi a produce dezordine şi panică în rîndul populaţiei pentru a arăta opiniei publice mondiale că în statele respective ordinea publică nu este asigurată şi populaţia este nemulţumită şi agitată”.

În preajma Crăciunului din 1934, mai mulţi maghiari, membri ai organizaţiei teroriste „Tînăra Gardă”, trimişi în Transilvania, au fost arestaţi de autorităţile române cînd se pregăteau să pună bombe unor fabrici din această parte a României.
O caracteristică definitorie pentru agresivitatea revizionismului maghiar este terorismul politic cultivat de cercurile guvernamentale maghiare şi dezvăluit după efectuarea cercetărilor privind autorii atentatului de la Marsilia din 9 octombrie 1934.

În acea zi, regele Alexandru al Iugoslaviei şi Louis Barthou, ministrul de Externe al Franţei, cădeau sub gloanţele macedoneanului Georgiev, membru al unei asociaţii teroriste susţinute de guvernele de la Roma, Berlin şi Budapesta.

Related image

Foto: Miclos Horthy şi Hitler

Atentatul de la Marsilia şi epilogul de la Geneva, adică rezoluţia de condamnare a atitudinii Ungariei de către lumea întreagă, arătau că fascismul ca sistem politic intern, revizionismul ca scop politic extern şi terorismul ca mod de acţiune, au fost, indisolubil legate între ele, iar Ungaria a fost unul dintre statele care s-au încadrat în această fază agresivă care a dominat relaţiile internaţionale în deceniul patru al secolului trecut.
Nici statul român nu a fost scutit de asemenea încercări de asasinat politic. Avem în vedere complotul descoperit la Bucureşti în anul 1922, îndreptat împotriva suveranilor României şi a înalţilor demnitari, complot al cărei maşinărie infernală, programată să explodeze în arenele de curse de la Băneasa, provenea de la Budapesta.

Cu toate că structurile statului român cunoşteau uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre de către Ungaria horthystă, nu au luat măsurile necesare împotriva lor.
Sub scutul indiferenţei politicienilor români, revizionismul ungar şi-a continuat activitatea antiromânească şi, profitînd de camaraderia cu Germania hitleristă şi Italia fascistă, în august 1940 a reuşit să dea României lovitura fatală.
Trecînd peste orice norme ale dreptului internaţional şi peste voinţa populaţiei, Hitler şi Mussolini impun României, timorată şi derutată, Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, care smulge din trupul Transilvaniei 42.243 km2, cu o populaţie de 1,3 milioane români şi doar 968 de mii de unguri.
Acest proces de ruptură a Transilvaniei de Nord Est a fost însoţit de masacrele comise de trupele şi administraţia maghiară în teritoriul ocupat.

 

 

 

 

 

 

În mintea românilor au rămas vii crimele şi asasinatele de la Ip, Treznea, Cămar, Ciumîrna, Şimleul Silvaniei, Huedin, Cosniciul de Sus, Sucutard, Mureşenii de Cîmpie etc. De la intrarea trupelor ungare în septembrie 1940 şi pînă la 1 septembrie 1942 au fost ucişi 991 de români, iar numărul celor maltrataţi, schingiuiţi a atins, pînă în vara lui 1943, numărul de 15 mii.

Numărul românilor expulzaţi sau refugiaţi se ridica pînă în anul 1944 la peste 500 de mii de persoane.

Coşmarul românilor ardeleni avea să ia sfîrşit prin Tratatul de Pace de la Paris, din 1947, cînd Ungaria învinsă a fost obligată să accepte restabilirea hotarelor de la Trianon, adică revenirea întregii Transilvanii în hotarele României, prin anularea Dictatului de la Viena din 30 august 1940.
Cu toate drepturile acordate de către statul român, ungurii continuă să facă abstracţie de Tratatul de la Paris din 1947 şi clamează nedreptatea istorică suferită la Trianon pe toate canalele mass-media şi la toate forurile internaţionale.
După 1947, cu concursul PCR, majoritatea funcţiilor de conducere din regiune au rămas în mîinile maghiarilor, în toate domeniile de interes pentru aceştia continuînd să aibă statut privilegiat, să continue politica de maghiarizare a românilor în zonele în care se aflau în minoritate.

Cel mai important succes al ungurilor în perioada respectivă a fost crearea Regiunii Autonome Maghiare.
Regiunea Autonomă Maghiară va deveni imediat după înfiinţare, în 1952, teritoriu cu legături mai mult formale cu Bucureştiul, teritoriu în care totul era condus de maghiari, în care politica de deznaţionalizare a românilor a atins cotele cele mai înalte. Ea a devenit un focar de iradiere a ideilor iredentiste şi un teren de afirmare a pretenţiilor ungureşti asupra Transilvaniei.

În cadrul noii împărţiri administrativ-teritoriale din anul 1968, cînd autorităţile române au revenit la judeţe, în locul regiunii autonome au apărut judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, care nu mai erau delimitate pe baze etnice.
Regimul comunist impus de sovietici după cel de-al doilea război mondial şi noua conducere de la Budapesta nu a determinat o nouă atitudine a „Ungariei frăţeşti” faţă de România, aflată în acelaşi „lagăr socialist”. Astfel, la Congresul Partidului Muncitoresc Socialist Ungar din anul 1966, liderul comunist János Kádár spunea că: „Tratatul de Pace de la Trianon a fost un dictat imperialist, care a dezmembrat Ungaria, acordînd Transilvania României”.
În anul 1975, acelaşi János Kádár a provocat nedumerirea participanţilor la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare de la Helsinki, atunci cînd, în cuvîntarea sa de semnare a Actului Final, s-a referit la „nedreptatea făcută Ungariei prin Tratatul de la Trianon”.
În perioada comunismului, revizionismul ungar s-a mutat în Occident, în rîndul diasporei îngroşate cu naţionalişti fanatici, care au emigrat în două ture: la sfîrşitul războiului mondial şi după evenimentele din 1956.
Spre sfîrşitul perioadei comuniste, revizionismul a reînviat la Budapesta, unde, cu aprobarea tacită a regimului Kádár, au început să apară articole şi cărţi despre nedreptatea Trianonului.

Arpád Göncz, pe cînd era preşedintele Ungariei, a tradus şi a patronat,în1991, reeditarea lucrării iredentiste a şovinului Bajesy-Zilimszky Endre, publicată în 1944 la Geneva, în limba engleză, cu titlul Transylvania, Past and Future (Transilvania, trecut şi viitor). Redactarea s-a făcut cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii de la Budapesta.

Cartea este scrisă în cel mai pur spirit rasist, denigrează poporul român, politicienii români şi schiţează o serie de variante pentru soluţionarea problemei transilvănene. Prezentăm cîteva fragmente edificatoare din carte:

„Crearea României Mari s-a făcut sub conducerea lui Brătianu, escroc internaţional de mare talent, prin acceptarea principiului etnic. (…) În ceea ce priveşte Ardealul, există o singură alternativă: naţiunea ungară – înainte şi după Tratatul de la Trianon – ţine de modul cel mai ferm la dreptul ei de proprietate asupra întregului Ardeal. Nu va exista niciodată o generaţie de unguri dispusă să renunţe la acest sfînt drept istoric. Naţiunea ungară este gata ca în orice clipă să ia arma în mînă pentru a-şi exercita acest drept, sacrificîndu-şi chiar viaţa în luptă, fiindcă, fără Ardeal, nu poate să existe un stat ungar, nicio misiune ungară şi nici viaţă ungurească.

În anul 1986 a apărut la Editura Academiei din Budapesta Istoria Transilvaniei, în trei volume, realizată de un colectiv de cercetători conduşi de însuşi ministrul Culturii de aici, academicianul Kopencyi Béla, tradusă în limbi de circulaţie internaţională şi difuzată la principalele academii, biblioteci şi institute de cercetare şi învăţămînt superior din întreaga lume.

Lucrarea conţine falsuri grosolane referitoare la primordialitatea elementului românesc din Transilvania şi a continuităţii românilor pe acest vechi pămînt românesc, fiind contrafăcute şi interpretate prin prisma dezideratelor revizioniste a datelor demografice. Din acest moment, conducerea de la Budapesta iniţiază o colaborare fără rezerve cu emigraţia şi, prin intermediul organizaţiei „Uniunea Mondială a Ungurilor”, lucrarea constituie momentul de relansare a neorevizionismului ungar oficial, împletit cu cel din diaspora.

Prin reactivarea Uniunii Mondiale a Ungurilor”, în anul 1976, înfiinţată de Horthy în 1929, autorităţile de la Budapesta şi-au propus să realizeze subordonarea emigraţiei maghiare din Occident propriilor interese şi strategii, principalul argument fiind „necesitatea refacerii Ungariei Mari”. Prin ea, se pun bazele unei colaborări pan-ungare pe trei direcţii: obţinerea unui climat internaţional favorabil cauzei ungare, „amorsarea” opiniei publice din Ungaria şi exportul politicii neorevizioniste spre regiunile limitrofe, îndeosebi spre Transilvania, în vederea promovării unei soluţii neorevizionsite.

Promotorul mişcării şi autorul doctrinei pan-ungare este Máthyás Szuros, preşedinte provizoriu al Ungariei. El declara într-un interviu la radio, la 25 ianuarie 1988: „maghiarii care trăiesc în afara frontierelor noastre, în mod deosebit cei din Bazinul Carpatic, constituie parte integrantă a naţiunii ungare.

Pe drept, aceştia aşteaptă ca Ungaria, în toate împrejurările, să simtă răspunderea faţă de ei”.
Guvernul Ungariei este implicat şi susţine în mod direct mişcările neorevizionsite prin Oficiul pentru maghiarii din afara graniţelor, care coordonează, printr-un sistem specific de mijloace şi metode, activitatea tuturor ONG-urilor specializate în problemele maghiarilor din afara garniţelor, în frunte cu Uniunea Mondială a Ungurilor, precum şi activitatea unor organizaţii şi fundaţii.

Oficiul iniţiază, în prezent, în Transilvania, acţiuni de propagandă constînd în prezentarea într-o formă nouă, acceptabilă pentru Occident, a revendicărilor minorităţii maghiare, context în care autonomia şi autoguvernarea pe criterii etnice sînt considerate „o variantă a descentralizării administrative locale, specifice Bazinului Carpatic”.

În acest context, s-a înregistrat o dezvoltare a rolului şi sarcinilor ce revin Oficiului, rămas singurul organ coordonator al activităţilor de aplicare a strategiei neorevizionsite ungare faţă de ţările vecine.
Principala organizaţie neguvernamentală a maghiarilor din întreaga lume este Uniunea Mondială a Ungurilor (UMU). Ea a reuşit să creeze în Occident – mai ales în SUA, Canada, Germania, Austria, dar şi în Brazilia, Argentina, Australia – puternice organizaţii ale emigraţiei revizioniste maghiare. La sfîrşitul anului 1995, numărul membrilor UMU depăşea cifra de 1 milion, reprezentînd circa 1500 de organizaţii şi filiale în 52 de ţări.

Principalele obiective ale UMU se referă la „intensificarea activităţilor vizînd revizuirea Tratatelor de Pace de la Trianon şi Paris, obţinerea autonomiei teritoriale pentru maghiarii din ţările vecine şi refacerea Ungariei Mari”.

Neorevizionismul ungar se foloseşte în propaganda sa antiromânească şi de alte organizaţii neguvernamentale, cu o mare influenţă în SUA, în Congresul american.

Amintim, în primul rînd, de Uniunea Mondială Ardelenească, care reprezintă peste 100 de organizaţii din emigraţia ungurească şi militează pentru autonomia Transilvaniei, şi Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului, care, împreună cu Uniunea Mondială Ardelenească din America, luptă pentru revizuirea graniţelor stabilite prin Tratatul de Pace de la Trianon (1929) şi prin Tratatul de Pace de la Paris (1947).

Aceste două organizaţii sînt prezente de cîteva decenii în prima linie a revizionismului maghiar, cerînd,de mai multe ori, în Congresul american, condamnarea României pentru „etnocidul” comis împotriva minorităţii maghiare şi să recunoască dreptul la autodeterminare a acesteia.

Presiunea continuă asupra politicienilor şi oamenilor de afaceri, sutele şi miile de marşuri şi manifestaţii organizate de mişcarea revizionistă ungară urmăresc să inducă în mintea americanilor şi a lumii întregi ideea că Transilvania este ungurească şi, în consecinţă, trebuie să aparţină Ungariei.

Potrivit datelor furnizate în 1988 de UMU, emigraţia ungară cuprinde peste 1,4 milioane de membri, dintre care aproape 1 milion locuiesc în cele două Americi, ceva mai mult de 200 de mii în Europa şi cam tot atîţia în Israel. În 1988 emigraţia maghiară avea peste 800 de cluburi, asociaţii şi organizaţii religioase, răspîndite pe toate continentele.

Numai în SUA şi Canada funcţionau mai mult de 350 de organizaţii şi alte 70 în America Latină.
În Europa erau 175 de organizaţii, din care peste 70 funcţionau în Austria.

Dispunînd de 90 de publicaţii şi 43 de staţii de radio şi televiziune, emigraţia a avut, în toţi aceşti ani, capacitatea de a duce cu succes propaganda politică în favoarea cauzei ungare.

Profitînd de convulsiile provocate în Europa Centrală şi de Est de „perestroika” lui Gorbaciov şi de perspectiva unor schimbări politice majore pe plan internaţional, comuniştii unguri oficializează campania antiromânească şi preocupările lor revizioniste-revanşarde la adresa României.

Acţiunile revizioniste ale comuniştilor unguri de la sfîrşitul anilor 1980 – Szuros Máthyás, Gyula Horn, Tabajdi Csaba, László Kovács, György Keleti, Zoltán Gál etc. –, deveniţi, după schimbarea de regim din 1989, „socialişti” – anunţau o ofensivă antiromânească fără precedent, care, după 1989, s-a concretizat în neorevizionismul actual.

Legat de acest aspect, o primă exprimare a neorevizionismului maghiar o găsim chiar în zilele evenimentelor din decembrie 1989, cînd ministrul de externe ungar de atunci – ulterior premierul Ungariei – Gyula Horn, s-a grăbit să vină la Bucureşti, să profite de starea generală de confuzie şi incertitudine din ţara noastră, încercînd să obţină drepturi suplimentare şi privilegii cît mai substanţiale şi mai concrete pentru etnicii maghiari din România, precum şi un statut privilegiat, special, pentru această minoritate.

De asemenea, implicarea autorităţilor ungare în derularea evenimentelor din decembrie 1989 a fost recunoscută de însuşi Gyula Horn în cartea lui „Pietre peste hotar”, publicată în 1991 la Budapesta.

Iată de scrie el la pagina 186:

„Pe 23 decembrie 1989, l-am convocat pe şeful Marelui Stat Major, informîndu-mă asupra situaţiei din România. (…) Seara, am transmis revoluţionarilor că sîntem gata să trimitem arme şi muniţii, iar armata noastră poate, cu propriile staţii radio, să acopere teritoriul României şi astfel să reuşim să dăm posibilitate de comunicaţii unităţilor de luptă”.
Tot în sprijinul „revoluţionarilor”, la 21 decembrie 1989, guvernul Ungariei a hotărît să abroge Tratatul de prietenie semnat în 1972 cu România.
După decembrie 1989, în condiţiile liberalizării regimului de frontieră, mii şi mii de cetăţeni din Ungaria sosesc sub pretextul ajutorării confraţilor din Transilvania, zeci de camioane încărcate cu alimente, haine sau cărţi vin şi creează aparenţa unui contrast de civilizaţie inexistent în realitate. Instigaţi de trimişii Budapestei, maghiarii se dedau la manifestaţii separatiste şi duşmănoase şi, la scurt timp, apar tensiunile dorite de aceasta, care culminează cu evenimentele dramatice din martie 1990 de la Tg. Mureş.

La 22 decembrie 1989 apare pe scena politică românească UDMR, gata constituit, deşi formal evenimentul a avut loc mai tîrziu. Faptul acesta indică o acţiune prealabilă de organizare şi validează, indirect, teza conform căreia ar fi existat o acţiune majoră a maghiarilor din Transilvania, care, prin intermediul formaţiunii respective, trebuia să înfăptuiască ţelurile revizioniste ale Budapestei.
România este singurul stat în care funcţionează un partid etnic, ceea ce a generat numeroase consecinţe negative, stări conflictuale, tensionate în viaţa politică internă.

În ţări cu mari tradiţii democratice, ca SUA, Anglia, Franţa, Italia ş.a., partidele etnice sînt inexistente.

În euforia, dar şi în anarhia generală ce a cuprins societatea românească după 1989 şi pe care unii politicieni le justifică drept o consecinţă a aşa-numitului „vid de putere”, s-a uitat un lucru fundamental pentru evoluţia ulterioară a vieţii politice româneşti – stabilirea unor criterii riguroase de organizare şi funcţionare a partidelor politice.

Aşa s-a ajuns la constituirea partidelor politice pe criterii etnice, de-a dreptul paradoxală pe scena politică românească. Aşa se explică faptul că România este sigura ţară din lume care are 19 minorităţi naţionale reprezentate în Camera Deputaţilor.
Primul deziderat al UDMR pentru atingerea căruia a acţionat încă din decembrie 1989 a fost purificarea etnică a judeţelor Mureş, Covasna şi Harghita, maghiarizarea totală a regiunii şi apoi alipirea ei la Ungaria.
Planul nu a reuşit datorită reacţiei de autoapărare a românilor din aceste zone, care şi-au dat seama ce se pregăteşte şi că, practic, sînt părăsiţi de guvernul român şi, de aceea, singura salvare este propria rezistenţă.

Această credinţă a făcut ca la Tîrgu Mureş să se înfiinţeze, la 8 februarie 1990, Uniunea Naţională „Vatra Românească”.

Printre obiectivele anunţate şi prin activitatea practicată, Uniunea „Vatra Românească” s-a constituit ca principală piedică, la începutul perioadei post-revoluţionare, în calea acţiunilor antistatale ale UDMR.

Sub conducerea UDMR, în judeţele Harghita şi Covasna aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989 a fost interpretată ca un eveniment exclusiv maghiar, îndreptat împotriva nu doar a statului totalitar comunist, ci şi împotriva statului român şi împotriva românilor, lozincile scandate de demonstranţii maghiari aveau caracter şovin revizionist: „Horthy, Horthy”, „Trăiască Ungaria”, „Ardealul la Ungaria”, „Afară cu românii împuţiţi”.

Manifestanţii au fost orientaţi să distrugă sediile de Miliţie şi Securitate, 38 din acestea fiind ocupate, devastate şi incendiate; personalul a fost batjocorit, maltratat, cadre militare din Miliţie şi Securitate au fost omorîte cu bestialitate de aşa-zişi revoluţionari maghiari, nu pentru faptele lor, ci pentru că erau reprezentanţi ai Statului Român.

Toţi poliţiştii bătuţi, maltrataţi au fost români. Poliţiştilor de etnie maghiară nu li s-a întîmplat nimic.

Crimele, acţiunile antiromâneşti au culminat cu rebeliunea antistatală din martie 1990 de la Tg. Mureş, pregătită şi declanşată de UDMR şi de forţe din afara ţării, prin care se urmărea să se pună stăpînire pe oraş şi asasinarea unor lideri români.
În urma intensei pregătiri psihologice şi materiale, la Tg. Mureş au izbucnit în 19 şi 20 martie 1990 cele mai mari manifestaţii violente ale maghiarilor.

Rezultatul confruntărilor de la Tg.Mureş a fost de 278 de răniţi, şase morţi, din care 190 de răniţi şi trei morţi au fost români.

Însuşi faptul că numărul românilor a fost dublu demonstrează că cei înarmaţi şi agresivi au fost unguri.
Bine pregătită, rebeliunea trebuia să indice lumii întregi necesitatea desprinderii Transilvaniei de România şi, pentru a impune această concluzie, urma să fie puternic mediatizată de televiziunile occidentale prezente la Tg. Mureş, care parcă ar fi ştiut precis ce şi cînd se va întîmpla şi au interpretat evenimentul ca fiind o acţiune antimaghiară, Însuşi românul Mihăilă Cofariu, bătut bestial de maghiari, a fost prezentat ca maghiar.
După 1990, liderii UDMR şi ai altor partide ale etnicilor maghiari din România au solicitat cu deosebită obstinaţie autonomia teritorială pentru anumite zone din Transilvania locuite de etnicii maghiari.

Perfecţionîndu-şi arsenalul tactic, iredentiştii unguri nu mai revendică, în virtutea dreptului istoric, întreaga Transilvanie, ci vizează autonomia a trei regiuni constituite pe criterii etnice: Ţinutul Secuiesc, Transilvania de Nord şi Partium.

Acum au apărut în prim plan regiunea Ţinutului Secuiesc, oamenii politici care clamează drepturi pentru secui şi cererile de autonomie teritorială pentru această zonă.

Subiectul – Ţinutul Secuiesc – este pretextul pentru nostalgicii „Ungariei Mari” ai statului maghiar înfiinţat de Sfîntul Ştefan, prin care aceştia îşi maschează adevăratele intenţii privitoare la independenţa Ardealului, în prima fază, şi alipirea lui la Ungaria la final.

Politicienii unguri, obsedaţi de Trianon, subit interesaţi de soarta secuilor, o populaţie marginalizată şi pauperizată în trecut în asemenea hal, încât s-a maghiarizat total şi acum  îi este ruşine să-şi mai recunoască obârşia nemaghiară.

Toţi secuii s-au declarat maghiari la ultimele recensăminte, deci vorbim de un Ţinut Secuiesc fără secui.

După instaurarea, în 1867, a dualismului austro-ungar, prima măsură luată de administraţia ungară a fost desfiinţarea Ţinutului Secuiesc, considerat anacronic, secuii fiind privaţi de toate privilegiile pe care le avuseseră până atunci.

După două sute de ani, urmaşii celor care au desfiinţat Ţinutul Secuiesc emit pretenţii pentru autonomia zonei secuieşti, fără secui.

Într-un interviu realizat la BBC, cu ocazia afilierii UDMR la Partidul Popular European, pastorul reformat László Tokes a emis pretenţii pentru o „autoguvernare” a maghiarilor din România, care reprezintă, conform afirmaţiilor sale „autonomia pe trei trepte, cum obişnuim să zicem, incluzând autonomia teritorială a secuimii, autonomia personală a întregii comunităţi şi statutul autonom al comunităţilor cu majoritate etnică”.

În 2013, la Tuşnad, el cerea nici mai mult, nici mai puţin, „protectoratul Ungariei asupra Transilvaniei”.

Şi ceilalţi lideri maghiari din ţară sau Ungaria îşi afişează mesajele antiromâneşti la vedere.

Astfel, liderul UDMR, Márko Béla, sfidând Constituţia României, cerea: „să ne redobîndim tot ce am pierdut, case, păduri şi steag” (…) „Patria s-a pierdut în 1918” (…) „Autonomia nu se dă, ea trebuie cucerită”.

Tot el încearcă să acrediteze ideea şi crezul că Ţinutul Secuiesc, revendicat atât de vehement, este un drept istoric reversibil şi o frustrare etnică, care a atins cote paroxistice în rîndul etniei maghiare.
Un alt prelat reformat, europarlamentar, Sogor Csaba, face declaraţii antiromâneşti la Budapesta şi Bruxelles, fără nicio reţinere:

„Apărarea intereselor minorităţilor în Uniunea Europeană, autonomie în Transilvania” (…) „Să dobândim pământul pierdut”.

El cere Parlamentului României să adopte un proiect de lege care să asigure un statut special acelor unităţi administrative, îndeosebi Ţinutului Secuiesc, unde comunităţile naţionale maghiare se află în majoritate.

Agitat de proclamarea independenţei provinciei Kosovo, în anul 2008, considerat de mulţi lideri maghiari ca „model” pentru Transilvania, Sogor Csaba declara: „în Ardeal ar putea fi un al doilea Kosovo, în cazul în care Statul român nu va respecta drepturile minorităţii maghiare (…) vrem autonomie teritorială”.
Csapo Joszef, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, nu mai poate suporta „sclavizarea secuilor” şi doreşte enclavizarea, prin autonomie, a acestui ţinut.
Viktor Orbán, prim-ministrul Ungariei, în desele lui plimbări prin Transilvania, ca un proprietar de moşie, prin participarea cu precădere la Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad, transmite şi el  mesaje naţionaliste, iredentiste, îndemnând comunitatea maghiară la acţiuni antiromâneşti, menite să ducă la destrămarea statului unitar român şi alipirea unei părţi a lui la Ungaria.

Acesta este adevăratul sens al declaraţiilor sale: „acum este momentul să cerem autonomia. Consider că un alt moment mai favorabil nu va mai apare în următorii 15-20 de ani” (2004).

Revenind la Tuşnad în 2005, Viktor Orbán repeta ideea „necesităţii autonomiei teritoriale şi înfiinţarea Ţinutului Secuiesc”.

Iredentista Eva Barky (declarată persona non grata – deci nu avea dreptul de a mai veni în România), a solicitat modificarea graniţelor României, menţionînd că a cere autonomia Ţinutului Secuiesc fără modificarea graniţelor, înseamnă că maghiarii sunt de acord cu Tratatul de la Trianon. Prezentă la Gheorgheni în toamna anului 2005, avocata Barky a lansat chemări, cum ar fi acestea:

„În Ardeal, maghiarimea este poporul” (…) „să primim tot ce este al nostru” (…) „7 milioane de români ce trăiesc în Ardeal nu sînt altceva decît nişte bande de valahi, făcînd parte din cea mai ticăloasă naţiune de pe pămînt”.

Care a fost reacţia organelor de stat? Se pare că niciuna !
Pentru statul naţional unitar român, autonomia teritorială pe criterii etnice reprezintă un mare pericol, deoarece, în concepţia UDMR autonomiile vor fi organizate în trei niveluri (locale, judeţene şi zonale) şi vor fi conduse de organe legislative şi administrative, cu poliţie şi armată proprie, cu parlament, guvern şi preşedinte propriu, independente în fapt de statul român.

Competenţele acestor organe alese „democratic” vor  fi foarte largi, practic aceleaşi ca ale statului român. Ele vor putea hotărî, de pildă, „democratic”, unirea autonomiilor la nivel judeţean şi zonal, inclusiv cu Ungaria, fără să îi întrebe şi pe românii care formează, totuşi, majoritatea populaţiei.

Ungaria şi regimul revizionist al lui Viktor Orbán, nereuşind să depăşească sechelele unui trecut iredentist şi nostalgic, visează la refacerea Ungariei Mari.

Din strategia oficială a partidului de guvernământ FIDESZ de revenire la Ungaria Mare, face parte şi Legea dublei cetăţenii, adoptată de Parlamentul ungar, care oferă posibilitatea etnicilor maghiari din ţările vecine să obţină cetăţenia ungară.

Sesizînd pericolul aplicării legii ungare a dublei cetăţenii, guvernul de la Bratislava a refuzat acordarea în masă a cetăţeniei maghiare locuitorilor unguri de pe teritoriul slovac.

În aceeaşi zi, deputaţii slovaci au adoptat o lege privind dubla cetăţenie, vizând etnicii unguri, care reprezintă aproximativ 10% din cei 5,4 milioane de locuitori ai ţării.

Drept urmare a acestei legi, în Slovacia, funcţiile publice pot fi ocupate numai de cetăţeni slovaci, fiind excluşi cei cu dublă cetăţenie.

La noi, guvernul, din care făcea parte şi UDMR, i-a lăsat pe etnicii maghiari să obţină cetăţenia ungară, cu sutele de mii şi să devină susţinători ai proiectului FIDESZ, de refacere a Ungariei Mari.
Pe teritoriul României îşi desfăşoară activitatea iredentistă, revanşardă, organizaţii şi formaţiuni maghiare, ale căror statut încalcă prevederile Constituţiei ţării noastre, fără ca autorităţile române să reacţioneze. Amintim doar câteva dintre acestea: Consiliul Naţional al Secuilor, Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania, Legiunea Secuiască. Societatea Trianon, Comitetul de Iniţiativă Bolyai, Tinerii Maghiari Uniţi, Mişcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate ş.a.
Aceste organizaţii îşi manifestă în mod deschis antiromânismul, şi violează printr-o publicistică şi activităţi de propagandă brutală şi mincinoasă, prevederile constituţionale referitoare la interzicerea îndemnului la ură naţională, la separatism teritorial sau la violenţă publică. 

 

 

Image result for harta ungariei mari la bUdapesta

 

În imagine: Este din ce în ce mai mediatizată în ultima vreme harta Ungariei mari

 

Membrii acestor organizaţii visează încă la revizuirea Tratatului de la Trianon, la refacerea Ungariei Mari şi, implicit, la destrămarea României şi unirea Transilvaniei cu Ungaria.

În ultima perioadă de timp, organele abilitate ale statului român au anihilat o încercare de a pune la cale un atentat terorist de către organizaţii iredentiste maghiare care îşi desfăşoară activitatea în România.
În 2015, în contextul Zilei Naţionale a României, unul din liderii organizaţiei Mişcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate a încercat să pună la cale un atentat împotriva celor care urmau să participe la manifestaţiile de 1 Decembrie de la Tg. Secuiesc.

Acesta, pe nume Beke István Attila, a confecţionat un dispozitiv artizanal pe care urma să-l detoneze în timpul manifestaţiilor. Doar vigilenţa autorităţilor a făcut ca planul să nu fie dus la îndeplinire, altfel puteam avea parte de un adevărat măcel în centrul oraşului.

El a fost arestat preventiv pentru tentativa la infracţiunea de acţiuni împotriva ordinii constituţionale şi nerespectarea regimului materialelor explozive.

Tot anul trecut, la sfîrşitul lunii decembrie, a mai fost arestat şi preşedintele Mişcării Tinerilor din cele 64 de Comitate, Szöcs Zoltán, după ce s-a dovedit că i-ar fi instigat pe membrii organizaţiei să confecţioneze dispozitive explozive, unul dintre acestea urmînd să fie detonat la Tg. Secuiesc de Ziua Naţională a României.
Sub indiferenţa şi nepăsarea autorităţilor statului român, europarlamentarul Szegedy Csanád, membru al partidului de extremă dreapta Jobbik din Ungaria, şi-a deschis birou teritorial la Tg. Mureş.

Cu acest prilej, el a declarat:

„În primul rînd, aş vrea să subliniez faptul că Jobbik nu este un partid şovin sau extremist, ci un partid patriot, care vrea să reprezinte întreaga naţiune maghiară, nu doar pe cea din Ungaria, ci din întreg Bazinul Carpatic. Partidul va milita pentru autodeterminarea secuimii în actualele graniţe ale României. (…) Ar fi bine dacă în toată Transilvania limba maghiară ar fi limba de stat”.

Partidul Jobbik, ctitorul Gărzii Naţionale Ungare, desfiinţată anul trecut, a reînfiinţat organizaţia extremistă paramilitară.

Este cunoscut faptul că maghiarilor din România nu le lipseşte nimic la capitolele drepturi cetăţeneşti şi protejarea identităţii culturale la standarde europene.

Au reprezentanţi în Parlamentul României, în cel European, în guvern, au partide şi organizaţii create pe criterii etnice, învăţămînt de toate gradele în limba maghiară, primari, consilieri şi preşedinţi de consilii judeţene în localităţile în care majoritatea populaţiei o formează maghiarii.

Statul român sprijină financiar fundaţiile, asociaţiile maghiare, presa centrală şi locală, instituţiile de artă şi cultură maghiare.
Cu toate acestea, reprezentanţii acestei etnii se plîng – în ţară, la forurile europene de la Bruxelles şi Strasbourg, în alte foruri internaţionale – că minoritatea maghiară din România ar fi privată în mod grav de drepturile şi libertăţile democratice, că în ţara noastră ar avea loc un „genocid” cultural, un proces de asimilare a maghiarilor etc.

La toate aceste nemulţumiri se adaugă o activitate anti-românească, antidemocratică a UDMR şi a altor partide politice ale maghiarilor din România. Enumerăm doar cîteva dintre acestea:

– votul parlamentarilor UDMR împotriva Constituţiei României;

– contestarea caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al României;

– contestarea limbii române ca limbă oficială în stat;

– autonomie teritorială pentru Ţinutul Secuiesc şi alte regiuni din Transilvania; separarea, pe criterii etnice, a şcolilor, cererea de divizare a Universităţii Babeş-Bolyai şi crearea universităţii de stat maghiare;

– obligativitatea cunoaşterii limbii maghiare de către funcţionarii publici;

– schimbarea numelor româneşti de străzi; generalizarea simbolurilor maghiare (steme, steaguri, inclusiv cel „secuiesc”);

– reabilitarea de către bisericile maghiare şi UDMR a unor criminali, naţionalişti şovini maghiari, cum este cazul lui Wass Albert, condamnat la moarte în 1946 pentru că i-a instigat, în septembrie 1940, pe militarii unguri să ucidă 15 persoane în satele Sucutard şi Mureşenii de Câmpie, jud. Cluj (fugit în Statele Unite, în 1998, Wass Albert s-a sinucis;

– în acelaşi an, urna funerară cu cenuşa lui Wass Albert a fost adusă în România şi îngropată în parcul castelului din judeţul Mureş, în dispreţul românilor şi evreilor ucişi;

– cultul lui Wass Albert se manifestă public în România prin dezvelirea unor busturi în curtea şcolii din Lunca Mureşului, jud. Mureş, în curtea bisericii romano-catolice din Reghin şi în piaţa centrală din Odorheiul Secuiesc);

– desfiinţarea muzeelor judeţene Covasna şi Harghita şi apoi transformate în muzee secuieşti, a ansamblurilor folclorice mixte, devenind exclusiv maghiare;

– funcţii de tot felul nu mai pot fi ocupate dacă nu cunoşti limba maghiară, tinerii români fiind nevoiţi să emigreze spre alte judeţe sau alte ţări;

– jandarmii şi poliţiştii sînt consideraţi „soldaţi străini” şi „forţe de ocupaţie”.

Construirea bisericilor ortodoxe în judeţele Harghita şi Covasna este considerată „expansiunea ortodoxismului în Transilvania şi înspre secuime”, iar sfinţirea unei mănăstiri ortodoxe la Izvorul Mureşului a fost văzută de presa locală în limba maghiară ca un „nou ghimpe, o lovitură de pumnal în corpul secuiesc”.

Presa locală maghiară desfăşoară campanii antiromâneşti prin articolele publicate, care îndeamnă la ură naţională, incitarea la separatism teritorial sau la violenţă publică.

Iată doar câteva din titlurile acestor ziare:

„Câinii de pe malul Dîmboviţei să nu latre în curtea Secuilor”, “Ungaria trebuie salvată, dar mai întîi Pământul Secuiesc”, „Cimitir al popoarelor, numele tău este Transilvania”, „Să ne opunem cotropitorilor (români, s.n.) cu toate mijloacele, cu argumente sau sînge?”, „Câinii europeni nu iau în serios problemele diferitelor minorităţi; nu a mai rămas, deci, altă cale decît cea a terorismului, a exemplului irlandez, basc sau palestinian?”,

„Hotărîţi-vă voi soarta cu îndrăzneală! Atunci veţi fi de rang egal cu străinii invadatori neruşinaţi. Aruncaţi-vă lanţurile”.

În publicaţia Erdely Magyarsag a apărut articolul intitulat „România, ultimul imperiu colonial”, în care se afirmă:

„După dezmembrarea URSS, dezmembrarea Iugoslaviei şi ruperea în două a Cehoslovaciei, ar urma la rînd ultimul stat format în mod artificial: România, ultimul imperiu colonial al Europei. Deasupra ei pluteşte cântarea prohodului”.
Cultura şi limba română, instituţiile româneşti, simbolurile statului român trec, în această parte a României, printr-o fază de intoleranţă maghiară fără precedent.

Dreptul Statului Român de a păstra şi dezvolta identitatea română pe propriul său teritoriu este contestat vehement de lideri locali şi chiar de cei centrali ai UDMR, sprijinit puternic de Ungaria .

Românii din Transilvania sunt scoşi din centrele istorice ale oraşelor. Guvernele post-decembriste – Năstase, Tăriceanu, Boc – au aprobat şi pus în aplicare o serie de acte legislative care vizează retrocedarea bunurilor imobiliare confiscate de comunişti.

Acestea au în vedere şi retrocedarea unor clădiri din centrele istorice ale oraşelor din Ardeal: Cluj-Napoca, Arad, Oradea, Braşov, Timişoara, Tîrgu Mureş, Baia Mare, Sibiu etc.

Este vorba de valori patrimoniale uriaşe, ce depăşesc 15 miliarde de euro. Aceste proprietăţi au fost revendicate de cultele religioase şi organizaţiile maghiare, care nu le-au avut în proprietate niciodată.

De reţinut: nu e vorba de bisericile ca atare, ci de licee, spitale, internate, hoteluri, muzee, sedii administrative, palate etc., cu destinaţie laică.

Guvernele post-decembriste, fără a ţine seama de regimul juridic real al imobilelor respective au făcut cadou cultelor maghiare, în mod ilegal şi neconstituţional, o parte din aceste bunuri.

În acest fel, s-a reînfiinţată proprietatea feudală domenială, administrată în istorie de cele trei naţiuni dominante (maghiari, saşi şi secui). Prin aceste aşa-zisele retrocedări, se revine, practic, la vechile Constituţii medievale (colecţii de legi ale Dietei Transilvaniei), prin care românii sunt scoşi din centrele oraşelor, întocmai ca pe vremea iobăgiei.

Vechile instituţii de învăţămînt ecleziastice şi publice ale Transilvaniei istorice, la ridicarea, susţinerea şi dezvoltarea cărora au contribuit decisiv românii transilvăneni, sunt purificate de români.
La Cluj-Napoca, 170 de clădiri din centrul istoric sunt revendicate.

„Practic, prin aceste retrocedări, care sunt, de fapt, împroprietăriri, arată istoricul Vasile Lechinţan – se neagă actul Marii Uniri de la 1918, pentru că, la acea dată, România, ca stat succesor, a devenit proprietar al tuturor bunurilor care au aparţinut statului ungar. Prin cedările de azi, se legitimează, încă o dată, în mod samavolnic, pactul Unio Trium Nationum”.

După suferinţe de secole, reparaţia făcută românilor de Marea Unire este practic negată, proprietăţile fiind date din nou celor trei naţiuni asupritoare.

Cât priveşte politica Ungariei de azi, ieşirile revizioniste din ce mai dese ale premierului maghiar Viktor Orban şi nostalgiile sale legate de refacerea „Ungariei Mari”, prin dezmembrarea ţărilor vecine, inclusiv a României, sunt de notorietate publică.

 

 

 

 

...Orbán dolgozószobájábanImage result for foto Sandor Legrady

 

Foto: Afiş revanşard în biroul lui Viktor Orban

 

Într-o fotografie a biroului lui Orban, (apărută pe http://nol.hu/belfold/szimbolikus-parhuzamok-1478447), se poate observa limpede un poster ce reprezintă culorile steagului maghiar, stema Ungariei şi cuvântul „Victorie”.

Consultând mai mulţi istorici, ziariştii de la Budapesta au aflat că posterul în cauză este creaţia graficianului şi fotografului Sandor Legrady şi a fost editat cu prilejul intrării armatei horthyste în Transilvania de Nord în anul 1940, în urma Diktatului de la Viena, prin care Hitler şi revizioniştii unguri au ciopârţit România.

În 2015, la numai o zi dupa ce a facut apel la pragmatism şi s-a pronunţat in favoarea unei „relaţii eficiente” romano – maghiare, premierul ungar V. Orban a ales să posteze pe contul sau de Facebook imagini ale unor simboluri ale Ungariei Mari şi ale Ţinutului Secuiesc.

 

 

 

 

inchide

 

 

 

 

În urma protestului MAE român, care sublinia că promovarea personal de catre premierul ungar, a acestor simboluri revizioniste, este complet inacceptabilă si contrară spiritului Tratatului de intelegere, cooperare si buna vecinatate dintre Romania si Republica Ungara din 1996, Declaratiei privind cooperarea si parteneriatul strategic romano-ungar pentru Europa in secolul XXI din 2002 si ordinii constitutionale din Romania, şi  nu contribuie nicidecum la „eficientizarea” relaţiei romano-ungare sau la restabilirea unui climat de incredere, aşa cum işi propunea, cu numai o zi în urma, premierul ungar.

Budapesta a respins criticile formulate de autoritaţile române cu privire la gestul inamical al premierului ungar Viktor Orban,  precizând ca respectivele fotografii ar prezenta „simboluri istorice”.

Nu a trecut mult şi ministrul de externe maghiar a interzis diplomaţilor unguri să participe la manifestările organizate cu prilejul zilei de 1 decembrie 2016, Ziua Naţională a României.

Premierul Ungariei, Orban Viktor, nu s-a dezminţit nici de această dată, declarând că el consideră că, la 1 Decembrie, maghiarii nu au ce celebra, astfel încât diplomaţia maghiară a procedat corect când a ales ”calea sinceră şi onestă” şi a interzis diplomaţilor să participe la manifestările organizate de Ziua Naţională a României.

După cum vedem, Viktor Orban trăieşte într-un vis în care vrea să spargă regulile ce au asigurat liniştea regiunii sud-est europene.

Pentru interesele Moscovei, astfel de tulburări în regiune sunt cât se poate de dorite, însă aventura în care porneşte Ungaria sub conducerea lui Viktor Orban a mai fost repetată aşa cum ştim, cu rezultate dezastruoase în trecut.

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. Ioan BOJAN – BĂTĂLIA PENTRU ARDEAL, Editura Napoca Star, 2015
2. Aurel GOCIMAN – ROMÂNIA ŞI REVIZIONISMUL MAGHIAR, Editura Ziarului „Universul”, Bucureşti, 1934
3. Vasile MOIŞ – AUTONOMIA „ŢINUTULUI SECUIESC”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014
4. Constantin MARINESCU – MIJLOACELE ŞI FORMELE DE ACŢIUNE ALE REVIZIONISMULUI HORTHYST ÎMPOTRIVA TRATATULUI DE LA TRIANON, în vol. DIPLOMAŢIA ROMÂNIEI ŞI TRATATUL DE LA TRIANON, Academia Română, Filiala Iaşi, 1998.

Prezentul articol reprezintă un fragmente din  ediţia revizuită şi adăugită a cărţii „BĂTĂLIE PENTRU ARDEAL”, autor: Ioan BOJAN şi din articolele http://www.timpul.md/articol/tentatia-politicii-de-forta-in-ungaria; http://www.hotnews.ro/mae-roman-din-pacate-viktor-orban-ales-posteze-imagini-incluzand-simboluri-ale-ungariei-mari;

Anunțuri

18/02/2017 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

2 comentarii »

  1. Dar totuși, ce înseamnă pentru dvs. termenul de „revizionist”, că îl folosiți atât de des în sens peiorativ?

    Întrebarea a fost una retorică, bineînțeles în spatele cuvântului de revizionism se ascunde, cel puțin în viziunea românilor aspirațiile statului maghiar de a reface, cel puțin pe porțiuni Ungaria de dinainte de primul război mondial.
    Cât de drept sau nedrept au fost tratatele din Trianon sau cel din Viena depinde în totdeauna de aspirațiile părților implicate.

    Oricum, în general o revizuire al unei decizii este de nedorit de o parte sau de cealaltă numai în cazul când are de pierdut și, mai ales asta-i și principalul motiv pentru care partea română urăște și gândul de revizuire, are de temut că în urma lui are de pierdut.

    Întrebarea este românii, în general vorbind, se tem de revizuirea hotarelor sau sunt liniștiți că sunt conștienți că dreptatea e pe partea lor?

    Apreciază

    Comentariu de Zsolt | 02/03/2017 | Răspunde

    • În viziunea românilor nu se ascunde nimic atâta timp cât revizionismul este clar că reprezintă o atitudine sau acțiune care urmărește revizuirea și modificarea unui tratat, a unei legi, doctrine etc.
      Asta s-a întâmplat şi înainte de al II-lea război mondial, asta se întâmplă şi acum pe faţă în politica Ungariei.
      Fără îndoială, orice ţară din lume trebuie să se opună nerespectării tratatelor care stabilesc frontierele sale. Aici nu se pune problema să fim conştienţi de dreptatea noastră ci mai ales să fim vigilenţi, cunoscând tragediile la care această ţară a fost martoră în anii 40.
      Din câte vedem Ungaria nu a tras concluziile necesare din istoria ultimelor 9 decenii.

      Apreciază

      Comentariu de cersipamantromanesc | 02/03/2017 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: