CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

LATINITATEA ORIENTALĂ. Un text fundamental al marelui lingvist român basarabean Eugen Coşeriu


 

 

https://i2.wp.com/limbaromana.md/products_pictures/offer_1730_0_mare.jpg

MOTTO :  ” A  promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural ”.

 

Eugen Coseriu

 

 

Image result for harta popoarelor latine photos

 

Europa şi popoarele latine

 

 

 

 

LATINITATEA ORIENTALĂ

 

1. PRELIMINARII

 

Latinitatea orientală este reprezentată de romani, adică de vorbitorii limbii latine (ori neolatine) orientale; iar aceasta este astăzi – şi de multe secole – numai limba romană ca limbă istorică (opusă altor limbi istorice, ca italiana, franceza, spaniola, germana, engleza, rusa etc.), cu cele patru dialecte ale ei:dacoroman, istroroman, aroman şi meglenoroman.
Romaniştii impart Romania europeană – spaţiul lingvistic romanic din Europa– intr-o Romanie occidentală şi o Romanie orientală, separate prin linia Spezia-Rimini.

Romania orientală (ori apenino-balcanică) cuprinde dialectele italiene la sud de linia Spezia-Rimini, limba dalmată şi limba romană.

Dar in acest caz e vorba de o unitate genealogică incă „preromanică”, anterioară formării limbilor romanice ca limbi istorice independente şi, in ceea ce priveşte limba romană, anterioară intreruperii totale, sau aproape totale, a contactelor intre Italia – ori, mai bine zis, spaţiul lingvistic italo-romanic – şi graiurile romaneşti ori preromane –, adică spaţiul lingvistic romanesc.

In afară de aceasta, criteriul genealogic, deşi, bineinţeles, esenţial şi primar, nu e singurul criteriu cind e vorba de a clasifica limbile şi de a stabili poziţia unei limbi in raport cu alte limbi.

Vom aplica de aceea aici mai multe criterii pentru a stabili cu exactitate, deşi numai in linii mari,

a) poziţia limbii romane intre limbile romanice,

b) poziţia dialectelor romaneşti in cadrul limbii romane ca limbă istorică, c) poziţia aşa-zisei limbi moldoveneşti in cadrul dialectului dacoroman şi in raport cu limba romană comună exemplară şi literară.

2. CADRUL TEORETIC AL PROBLEMEI

Ca să inţelegem care este locul limbii romane intre limbile romanice şi care sint raporturile dintre dialectele şi graiurile romaneşti in cadrul latinităţii orientale, trebuie să precizăm mai intii că:

a) limbajul in general e guvernat de două principii universale, care se află intr-un raport dialectic reciproc: creativitatea (faptul că limbajul este in esenţa sa activitate creatoare sau energeia) şi alteritatea (faptul că limbajul este totdeauna „şi pentru alţii”, „şi al altora”, nu numai pentru un individ şi al unui singur individ).

Creativitatea duce pe plan istoric la diversitate; alteritatea, la omogenitate.Alteritatea – solidaritatea intre vorbitori – este raţiunea de a fi a limbilor şi a continuităţii acestora in istorie; datorită alterităţii limbajul se prezintă totdeauna sub formă de tradiţii istorice pe care le numim „limbi”.

Tot alterităţii i se datorează, in fond, formarea limbilor comune şi exemplare (standard) supradialectale, adică situate deasupra varietăţii dialectale şi regionale a limbilor. Dar alteritatea nu anulează creativitatea: creativităţii i se datorează „dinamica”limbilor – „schimbarea lingvistică” in diacronie, intr-un anumit sens constantă – şi, in sincronie, varietatea „internă” a oricărei limbi;

b) o limbă este o tehnică istorică a vorbirii: nu un produs static, un „lucru”, ci un sistem dinamic de procedee, de moduri de a produce;

c) in cadrul unei tehnici lingvistice, se pot deosebi trei niveluri: norma limbii (realizarea comună şi tradiţională a tehnicii), sistemul limbii (constituirea opoziţiilor distinctive sau funcţionale, atit de conţinut – semantice –, cit şi de expresie – materiale –, atit in gramatică, cit şi in vocabular) şi tipul limbii (principiile de structurare funcţională, categoriile de opoziţii funcţionale ale unei limbi).
Un sistem poate corespunde mai multor norme de realizare; şi un tip – mai
multor sisteme;

d) afinitatea sau analogia intre limbi diferite poate fi de trei tipuri, care nu trebuie confundate. Ea poate fi istorică primară sau genealogică (datorată provenienţei din aceeaşi limbă istorică anterioară, adică faptul că limbile respective reprezintă forme ulterioare ale unei singure limbi anterioare, rezultatele dezvoltării istorice a unei singure limbi), tipologică (datorată faptului că limbile respective ţin de acelaşi tip structural, chiar fără a fi inrudite din punct de vedere genealogic) şi istorică secundară sau „areală” (datorată faptului că limbile respective, independent de originea lor, aparţin unei aceleiaşi „arii” de influenţe unilaterale sau reciproce).

Analogia de natură genealogică este atit funcţională, cit şi materială: limbile „inrudite” in acest sens se aseamănă şi din punct de vedere material (de exemplu, formele şi procedeele morfologice „moştenite” ale limbii engleze se aseamănă cu forme şi procedee morfologice ale altor limbi germanice). Analogia de natură tipologică e analogie de procedee şi categorii funcţionale (de exemplu, maghiara şi turca prezintă aceleaşi procedee generale de „aglutinare” şi de „armonie vocalică”).

Analogia de natură „areală” e in primul rind analogie de procedee condiţionată de influenţe: limbile unei arii utilizează in acelaşi fel „instrumentele” (formele) lor de origine materială diferită.
Prin urmare, limbile pot fi comparate intre ele şi clasificate din aceste trei puncte de vedere: ele pot constitui (după G.A. Klimov) clase genealogice (sau „familii lingvistice”), clase tipologice şi clase „areale” (sau „ligi lingvistice”). Aceste clase pot, bineinţeles, să coincidă; şi coincid chiar de cele mai multe ori, insă nu in mod necesar.

Cu alte cuvinte: limbile din aceeaşi familie ţin, de regulă, de acelaşi tip lingvistic şi aparţin, de obicei, aceleiaşi arii lingvistice; ele pot insă şi să dezvolte tipuri lingvistice diferite şi pot fi atrase in arii diferite de afinitate secundară. Astfel, engleza diferă la nivelul tipului lingvistic de celelalte limbi germanice (şi, mai ales, de limba germană); tot astfel, limba bulgară modernă prezintă un alt tip lingvistic decit celelalte limbi slave şi, din punct de vedere areal, aparţine aşa-zisei „ligi lingvistice balcanice”.
Aceleaşi distincţii se pot aplica şi dialectelor, care, de fapt, nu sint altceva decit limbi – sisteme lingvistice – „sintopice” (delimitate in spaţiu) subordonate unei limbi istorice.

Intre dialectele aceleiaşi limbi istorice există prin definiţie unitate genealogică, ele pot insă dezvolta subtipuri diferite in cadrul aceluiaşi tip şi pot fi atrase in arii lingvistice diferite. Ba mai mult: dialectele inrudite genealogic, dar ţinind de sisteme dialectale diferite, pot converge intr-o singură limbă istorică. Acesta este cazul limbii italiene: italiana, ca limbă istorică, cuprinde, datorită convergenţei din epoca preromanică şi romanică, dialecte care, la origine, ţineau de ramuri diferite ale limbii latine vulgare;

e) schimbarea lingvistică, considerată pentru aceleaşi serii de fapte in mai multe limbi (sau in mai multe dialecte), poate fi, din aceleaşi motive, de trei tipuri(Klimov). In cadrul unităţii genealogice originare, schimbarea este divergenţă şi duce la diversitate la nivelul normei şi al sistemului, uneori şi la nivelul tipului; in cadrul unităţii tipologice ea este paralelism (schimbare in acelaşi sens cit priveşte principiile de structurare); şi, in cadrul unităţii „areale”, este convergenţă. Intre sistem şi normă, raportul este, formal, acelaşi ca intre tip şi sistem: sistemul se realizează in norme diferite, dar schimbările in aceste norme sint paralele.

3. LIMBILE ROMANICE

Limbile romanice constituie, in primul rind, o unitate genealogică: o familie de limbi. In această familie se pot deosebi: „o subfamilie occidentală” şi o „subfamilie orientală” (italiana, dalmata, romana), limba sardă răminind „intre” aceste două subfamilii.
In al doilea rind, toate limbile romanice, in afară de franceza modernă, ţin şi de acelaşi tip lingvistic care, cum am putut stabili cu altă ocazie, nu este nici „analitic”, nici „sintetic”.

Principiul de bază al acestui tip este: determinări interne („paradigmatice”) pentru funcţiuni interne (nerelaţionale) şi determinări externe („sintagmatice”: perifraze) pentru funcţiuni externe (relaţionale).
In al treilea rind, toate limbile romanice occidentale, impreună cu franceza şi, de data aceasta, cu italiana şi dalmata, reprezintă o arie lingvistică continuă de afinitate istorică secundară datorită influenţelor comune ori reciproce şi, mai ales, contribuţiei constante a latinei clasice la formarea şi dezvoltarea acestor limbi.

In această arie se pot deosebi trei subarii: subaria galo-romanică (franceza, franco-provensala, occitana cu gascona), subaria ibero-romanică (portugheza, spaniola, catalana) şi subaria italo-romanică (italiana, cu toate dialectele ei cele septentrionale, sarda, retoromana şi dalmata).
Aceasta explică extraordinara unitate a limbilor romanice, în afară de franceza modernă (diferită din punct de vedere tipologic) şi de limba romană (separată din punct de vedere „areal”); cu excepţia francezei moderne şi a romanei, limbile romanice reprezintă o unitate nu numai genealogică, ci şi tipologică şi „areală”.

4. LIMBA ROMÂNĂ

 

Care este deci poziţia limbii romane intre limbile romanice? Ce ne spun in această privinţă criteriul genealogic, cel tipologic şi cel „areal”?

4.1. Din punct de vedere genealogic, limba romană este, in primul rind, pur şi simplu latină sau neolatină in toate aspectele ei „moştenite” sau dezvoltate din cele moştenite şi care reprezintă structurile ei esenţiale. In al doilea rind, romana ţine genealogic de Romania orientală şi prezintă deci cele mai multe coincidenţe „originare” (conservări şi dezvoltări comune) cu italiana, mai ales cu italiana centrală şi meridională: „dacă toate limbile romanice sint „surori”, italiana şi romana sint surori gemene” (G. Bonfante).

In al treilea rind, atit prin elementele latine care-i sint specifice (elemente păstrate numai in limba romană ori in unul sau altul din dialectele ei, mai ales in dialectul dacoroman) şi prin coincidenţele cu alte zone conservatoare din Romania (cu sarda – zonă „izolată” – şi cu portugheza – spaniola – zonă „laterală”, in sensul lui M. Bartoli, ca şi romana), cit şi prin „divergenţa” originară, in cadrul latinei vulgare dunărene (datorită, in parte, substratului ei specific şi influenţei greceşti vechi directe), şi prin cea ulterioară (datorită, tot numai in parte, influenţei slave şi influenţei greceşti bizantine), limba romană reprezintă o unitate autonomă in cadrul latinităţii in general şi in cadrul Romaniei orientale in parte. Şi anume o unitate foarte omogenă:

„Tot ceea ce deosebeşte limba romană, pe de o parte, de limba latină şi, pe de alta, de celelalte limbi romanice e comun celor patru dialecte” (S. Puşcariu). In această privinţă limba romană ca limbă istorică este, precum se ştie, mai unitară decit alte limbi romanice: mult mai unitară decit limba istorică italiană (in care dialectele primare prezintă diferenţe uneori radicale), mai unitară decit franceza şi cel puţin tot atit de unitară ca spaniola istorică, cu cele trei dialecte primare ale ei (astur-leonez, castilian, navaro-aragonez).

4.2.

Din punct de vedere tipologic, limba romană corespunde exact tipului lingvistic romanic general (fără franceza modernă). Ba chiar ii corespunde mai bine decit alte limbi romanice; de exemplu, prin faptul că are articolul hotărit enclitic, prin marcarea dublă a multor forme de plural (pas-paşi, cal-cai, roată-roţi, floare-flori), prin faptul că a inlocuit in mod consecvent toate comparativele de tipul maior, melior etc.

Din acest punct de vedere e mai avansat uneori dialectul dacoroman, alteori, cel aroman; acesta din urmă, de exemplu, prin faptul că şi la nominativ are astăzi nu numai eu, ci şi mine, şi nu numai tu, ci şi tine (adică, de fiecare dată, formele dialectale corespondente).

4.3.

Din punct de vedere al arealului, limba romană, cu toate dialectele ei, reprezintă o arie autonomă in spaţiul lingvistic romanic, arie opusă marii arii romanice occidentale, adică tuturor celorlalte limbi romanice: tocmai din acest punct de vedere romana este azi singura reprezentantă a latinităţii orientale (din punct de vedere genealogic nu e decit o unitate secundară in cadrul Romaniei orientale; şi din punct de vedere tipologic nu e o unitate autonomă).
Autonomia areală a limbii romane in cadrul latinităţii e determinată in primul rind – şi in sens negativ – de faptul că romana s-a dezvoltat fără influenţa constantă a latinei clasice şi in afara reţelei de influenţe reciproce care caracterizează limbile romanice occidentale, mai ales la nivelul limbilor comune şi literare (in limba romană, influenţa latină clasică şi neolatină occidentală e, pină foarte tirziu, numai marginală şi sporadică ori indirectă). E ceea ce il făcea pe W. Meyer-Lubke să considere româna ca dezvoltarea cea mai„autentică”(„spontană” şi „naturală”) a limbii latine (vulgare).

De altfel, o intuiţie asemănătoare (deşi foarte şubred fondată şi greşit explicitată) o avusese deja M. Raynouard, care considera limba romană ca dezvoltată direct din latină, fără faza intermediară romanică, pe care el o identifica cu provensala. Şi nici Petru Maior nu era prea departe de aceeaşi intuiţie.
In al doilea rind – şi in sens pozitiv –, autonomia areală a limbii romane e determinată de substratul ei specific, de influenţa slavă şi de contactele in spaţiul dunărean cu alte limbi neromanice (cărora, in aria occidentală, li se opun alte substraturi, mai ales cel celtic, şi influenţa germanică).

Prin substrat şi prin aceste contacte cu alte limbi, romana a fost atrasă intr-o altă ligă lingvistică, aşa-zisa „ligă lingvistică balcanică”. Acest fapt nu trebuie inţeles in sensul că limba romană ar fi fost numai ea influenţată de alte limbi: in realitate, influenţele au fost reciproce.

Cum am arătat de mai multe ori (v., de exemplu, Balkanismen oder romanismen?, Fakten und Theorien, Tubingen, 1982, p. 37-43), latina dunăreană şi cea preromană au contribuit in mod decisiv la constituirea ligii lingvistice balcanice; şi foarte multe „balcanisme” sint totodată „romanisme”.

4.4. Poziţia limbii române intre limbile romanice, in conformitate cu cele trei criterii de clasificare pe care le-am adoptat, este, aşadar, următoarea:

https://uploads.disquscdn.com/…

5. DIALECTUL DACOROMÂN

5.1. In procesul de formare a unei limbi istorice schimbarea lingvistică este in acelaşi timp divergenţă (faţă de limba anterioară) şi convergenţă, atit semantică, cit şi materială (prin răspindirea inovaţiilor de la un vorbitor la altul, de la un grai la altul); şi, se inţelege, şi paralelism, in măsura in care schimbarea e realizare a posibilităţilor aceluiaşi sistem in norme diferite ori realizare progresivă a aceluiaşi tip lingvistic in sisteme diferite.

Printr-o divergenţă-convergenţă in acest sens in cadrul latinei vulgare dunărene s-a ajuns la ceea ce numim „romana comună” (Urrumanisch). Pe cind divergenţa ca atare, ca şi paralelismul funcţional şi conservările (adică „neschimbarea”), nu implică unitate „areală”, convergenţa, mai ales cea materială (fonetică şi morfologică), implică o astfel de unitate. Intre graiurile preromane a existat deci continuitate „areală”.

Altfel nu ne putem explica trăsăturile care, nefiind nici simple conservări, nici fapte de paralelism numai funcţional (şi nu totodată şi material), sint totuşi comune tuturor dialectelor, nici inovaţiile de acelaşi fel (ca, de exemplu, palatalizarea labialelor) care se intilnesc in cel puţin două dialecte.

Aceasta nu inseamnă că romana comună trebuie să fi fost o unitate cu totul omogenă (nu există limbi „naturale” monolitic unitare!), nici că tot ceea ce, in unele graiuri romaneşti, e dezvoltare de fapte latino-vulgare trebuie să fi fost cindva comun tuturor dialectelor, nici că inovaţiile care separă astăzi dialectele romaneşti ar fi toate ulterioare fazei romanei comune.

Inseamnă numai că in spaţiul lingvistic preroman au existat curente de convergenţă care au ajuns să cucerească in intregime acest spaţiu şi altele care au cucerit numai o parte din acelaşi spaţiu, iar altele au atins numai acele graiuri care urmau să constituie mai tirziu dialectele limbii romane.

De altfel, chiar şi dialectul dacoroman, atit de unitar in comparaţie cu multe dialecte ale altor limbi romanice, e, foarte probabil, produsul unei convergenţe intre două tipuri de graiuri (continuate, in parte, de cel moldovenesc şi de cel muntenesc). Tot rezultatul unei convergenţe, la un nivel mai inalt, este şi limba romană comună (Gemeinrumanisch) şi literară: in acest proces de convergenţă – cu puţine excepţii (cum ar fi cea a diftongului ii in ciine, piine, miini, care, de altfel, nici pină astăzi nu e cu totul general in limba scrisă, şi incă mai puţin in limba vorbită) – fiecare grai (comun şi literar) a renunţat la anumite trăsături regionale in favoarea altor trăsături mai generale ori susţinute de tradiţia scrisă.

Astfel, la nivelul „exemplar” al acestei limbi, avem astăzi, pe de o parte, zină, zic, nu dzină, dzic; cer, cine, nu šer, šine; joc, ger, nu žoc, žer, dar, pe de altă parte, cred, văd, aud, pun, spun, nu crez, văz, auz, pui, spui; uşă, mătuşă, nu uşe, mătuşe.
Această ultimă convergenţă priveşte numai dialectul dacoroman. După despărţirea geografică a dialectelor (care, de altfel, n-a fost nici subită, nici simultană), procesele de convergenţă nu s-au mai produs in tot spaţiul lingvistic romanesc, ci numai in fiecare dialect in parte, in dialectele sud-dunărene in mai mică măsură decit in dialectul dacoroman şi, in general, numai la nivelul graiurilor regionale.

Incercarea de a elabora o limbă comună daco-macedoromană a rămas o incercare izolată; incercările unor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene de a introduce aromanisme (de ex., vrută pentru „iubită”) in dacoromana literară n-au avut nici un efect asupra limbii romane comune şi influenţa dacoromană asupra aromanei e numai sporadică ori superficială şi limitată la nivelul cult şi literar.

5.2. Poziţia dialectului dacoroman in cadrul limbii istorice romane e rezultatul acestor procese de divergenţă şi convergenţă anterioare şi ulterioare despărţirii dialectelor, precum şi al influenţelor exercitate asupra acestui dialect, mai ales după despărţirea sa de celelalte dialecte.

5.2.1. Din punct de vedere genealogic, dialectul dacoroman este astăzi, pe de o parte, cel care păstrează cele mai multe elemente latine specifice şi nespecifice şi, pe de alta, cel mai „avansat” sub raport fonetic şi gramatical (de exemplu, in ceea ce priveşte dezvoltarea sistemului verbal şi formarea cuvintelor); celelalte dialecte sint, in general, mult mai conservatoare şi mai puţin „dezvoltate”.

5.2.2. Din punct de vedere tipologic, toate dialectele romaneşti ţin de acelaşi tip lingvistic. Dar, in cadrul acestui tip romanic general (cu excepţia francezei moderne), dialectul dacoroman a dezvoltat un subtip caracterizat prin hipertrofia determinării, mai ales a determinării nominale.

Astfel, in dacoromană avem nu numai omu-l, ci şi cel bun, cei doi, şi, mai puţin generalizate in vorbirea curentă (şi deloc in unele graiuri), al doilea, al meu, ai mei, ale mele, avem „articolul ordinal” -lea (al patru-lea) şi „articolul pronominal” -a (acesta, acela, aceştia, acestea, atita, unora, altora, căruia, aşa, in vorbirea curentă şi in cea populară sau regională, şi acuma, aicea, atuncea, alăturea, uniia, alţiia etc.).

De acelaşi fenomen general ţin: prepoziţiile compuse (din, de la, dintre, prin, printre, peste, despre etc.), sistematic dezvoltate şi mult mai numeroase in dacoromană decit in celelalte dialecte; vocativul de identificare cu -le, -o, -lor: domnule, dracule, porcule, prostule, proasto, porcilor (= „tu, care eşti x”, „voi, care sinteţi x”); diferenţierea strictă dintre identitatea „externă” sau „reciprocă” (acelaşi om), identitatea „internă” sau „reflexivă”(eu insumi, omul insuşi) şi identitatea „iterativă” (tot eu, tot acela, tot acolo, tot atunci), pe ca morfem nu numai „de acuzativ”, ci şi de determinare (cf. caut un prieten / il caut pe un prieten) etc.

Hipertrofia determinării (nominale), considerată de E. Lewy drept trăsătura tipologică caracteristică a limbii romane, e caracteristică, in realitate, numai pentru dialectul dacoroman.

Related image

Harta răspândirii poporului român

5.2.3. Din punct de vedere „areal”, dialectul dacoroman e caracterizat:

a) prin influenţa maghiară, influenţă, ce-i drept, limitată la vocabular, dar care uneori a pătruns pină in vocabularul de bază, atit in graiuri, cit şi in limba comună (chip, fel, gind, neam, oraş, seamă, a bănui, a cheltui etc.);

b) prin faptul că a dezvoltat o limbă comună şi literară supradialectală;

c) prin influenţa latină clasică şi neolatină occidentală (nu numai franceză) la nivelul limbii comune şi literare. Această influenţă n-a fost numai adoptare pasivă de elemente latine şi occidentale in cadrul limbajelor tehnice şi ştiinţifice, ci şi adaptare la sistemul limbii romane, dezvoltare de virtualităţi ale acestei limbi, creaţie sistematică stimulată doar de influenţa occidentală (aşa, de exemplu, in domeniul verbelor, avem astăzi, in „familia” lui a duce, pe lingă a aduce, şi a conduce, a introduce, a produce, a reduce, a traduce etc., in „familia” lui a pune, pe lingă a apune, a supune, şi a depune, a impune, a opune, a propune etc.).

Foarte multe dintre aceste elemente au fost integrate in limba vorbita „uzuală” (Umgangssprache) şi multe au pătruns şi in graiurile populare.

Astăzi, nu mai putem vorbi şi scrie romaneşte, la un nivel cituşi de puţin cult, fără neologisme latino-occidentale.
Prin influenţa maghiară, dacoromana n-a fost atrasă intr-o altă arie lingvistică (aşa cum n-a fost atrasă in alte arii prin influenţa neogreacă şi turcească).

Prin influenţa latino-occidentală insă – influenţă care incepe cu primele scrieri şi tipărituri in limba romană, dar devine masivă in a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi mai ales in sec. al XIX-lea –, dacoromana cultă, fără a fi desprinsă de „liga lingvistică balcanică”, a fost reintegrată in aria culturală romanică şi constituie astăzi doar o subarie cu trăsături specifice in spaţiul lingvistic romanic.

In schimb, celelalte dialecte n-au ajuns să dezvolte norme idiomatice supraregionale; nici măcar dialectul aroman, singurul orientat in acest sens, prin faptul că posedă literatură scrisă, n-a avansat prea mult in această direcţie şi se află incă intr-o fază incipientă.

In afară de aceasta, prin influenţele masive care s-au exercitat asupra lor, dialectele sud-dunărene au fost atrase in subarii diferite in cadrul „ariei balcanice”: istroromana – prin influenţa croată, aromana – prin influenţa neogreacă, meglenoromana – prin influenţa greacă şi bulgară.

Sursa: „Limba Romană”, nr. 3 (15), 1994, p. 10-25
Comunicare prezentată la Congresul al V-lea al Filologilor Romani,
Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994

 

 

Cine a fost Eugeniu  Coseriu ?

 

Savantul lingvist Eugeniu Coșeriu s-a  nascut la 27 iulie 1921  in  comuna Mihaileni din judetul Balti, in Basarabia, Romania ( azi in R.Moldova) . A decedat  la 7 septembrie 2002 in Germania la Tubingen.

A fost  fost un lingvist român care a trait in  exil, membru de onoare din 1991 al Academiei Romane, fondator  al primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tubingen.

Este părintele  a ceea ce azi se numește lingvistica integrală si unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX.

A absolvit liceul Ion Creanga din orașul Bălţi in Basarabia, apoi și-a continuat studiile în filologie  la universitățile din Iaşi si Roma.

A mai studiat filosofia  la Universitatea din Milano si între anii 1950-1963 a predat la Universitatea din  Montevideo, in Uruguay. Intre1961-1963 a  activat ca  profesor-invitat și la Universitatea din Bonn, in Germania Occidentala.

Din 1963 și până la sfârșitul vieții sale, a fost profesor la  prestigioasa Universitate din Tubingen in Germania, unde a pus bazele Scolii de lingvistica de la Tubingen.

A fost Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume.

Anunțuri

07/02/2017 - Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: