CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Când istoria unora confiscă istoria altora

Image result for poporul roman map

Istoria unora este istoria altora

Sunt două lucruri care se încurca reciproc azi în unele părţi de prin jurul nostru: timpul unora parcă a confiscat timpul altora, în timp ce pentru unii timpul lor real este parazitat de un timp superficial. În primul caz i-aş plasa, de pildă, pe ucrainieni (alături de discursul elitei greceşti şi poate şi cel unguresc), în cel de-al doilea, pe noi.

Pentru noi timpul nu are decât valoarea prezentului, e cel mult cel „european” – al asimilării normelor unor stereotipuri mai degrabă, decât al unei tehnici de substrat (al unei morale) care să facă posibil succesul „european” (pe care şi actorii „europeni” au uitat-o, cum ar fi etica creştină pe care se face, să zicem, atât de bine Audi).

Despre formele fără fond nu are rost să mai pomenesc aici, că tot vorbirăm de asta sub eticheta „terorii istoriei”.

Sunt unii însă, care lucrează şi la timpul lor de substrat, însă o apucară în direcţii stranii: au confiscat timpul altora. Foarte pe scurt: grecii de pildă, nici azi nu recunosc existenţa aromânilor, care constituie ce mai mare comunitate latinofonă din Balcani (România nu este în Balcani), de ordinul a aproape un milion de oameni.

Aromânii sunt consideraţi greci latinizaţi (ce raţionalizare perversă), pentru că spaţiul grec trebuie să fie grec integral. O altă chestiune agăţată de aceeaşi raţionalizare este problema Macedoniei.

Intelectualii greci au uitat că macedonenii sunt traci în bună măsură, astfel că şi Filip al II-lea şi Alexandru Macedon nu erau greci, ci macedoneni, adică traci.

Că or fi vorbit limba greacă, este altă poveste, s-a demonstrat faptul că Europa de Sud-Est a stat de la bun început sub imperiul celor două mari limbi-civilizaţii: greacă şi romană pe o linie numită „linia Jirecek„.

Ceea ce-i împiedică pe grecii de azi „să se vadă” (elita care face „discursul” identitar) este Megala ideea, confuzia fantastică dintre Bizanţ şi Grecia. Bizanţul este mult mai mult decât Grecia ateniană antică şi este altceva decât aceasta: este un imperiu al unei mari sinteze care se întinde pe două continente, cu capitala creştinătăţii (integrale, apoi doar a celei ortodoxe) de la Constantinopol.

În raport cu Bizanţul, Grecia Mare (adică Megala Idea) este o mare pretenţie. Grecia lui Platon şi Aristotel este o Grecie a spiritului şi nu una a unui imperiu civilizator şi sursă de ordine creştină.

Mixul dintre Grecia ateniană şi Bizanţ este o imposibilitate sau, în orice caz, o provocare prea mare pentru a fi realizată sub forma de pretenţiii teritoriale (în raport cu care grecii s-au şi bătut cu turcii la 1920, război care a rezultat în expulzarea a 1 milion de greci din Turcia şi turcizarea coastelor turceşti ale mării Egee) şi al unui hegemonism bisericesc de limbă greacă (opresiunea de orice natură este dovada incapacităţii de a mai crea sinteze: aromânii nu au şcoli şi nici liturghie în dialect, deşi până la 1948 aveau acest drept dimpreună cu peste 100 de şcoli, nu mai vorbim de faptul că o bună parte din marile realizări ale Greciei moderne sunt contribuţii aromâne – de la Universitate la Banca Naţională).

Ungurii s-au folosit dintotdeauna de ideea dominantă în Europa pentru a-şi avansa idealul Ungariei mari şi al Bazinului carpatic. Astfel, dacă înainte de 1940 s-au folosit atât de insatisfacţiile cancelariilor aliate pe marginea Tratatului de la Versailles cât şi de ideea germană a „noii ordini” pentru a-şi presa (cu succes) vecinii, iar după război au speculat atât ostilitatea sovietică faţă de Ceauşescu cât şi critica occidentală la adresa acestuia, după 1989 au folosit la maximum „ideea europeană” de care şi-au agăţat concepţia medievală (vezi unio trium nationum) de naţiune privilegiată a drepturilor colective.

Dreptul acesta de a defini timpul tău pe spinarea altuia (al celor din Harghita-Covasna, Voievodina sau Slovacia) l-au căpătat prin reintrarea iscusită în graţiile germane cu câteva luni înainte de prăbuşirea zidului Berlinului, în 1989, când şi-au deschis frontiera est-germanilor ca aceştia să treacă liberi în Republica Federală Germană prin Austria.

Ei chiar lasă impresia îndreptăţirii pretenţiilor lor prin faptul că au succese în ordinea civilizaţiei: au drumuri, au o capitală curată care are ce arăta Europei (care se şi termină acolo, nu e glumă, e exprimarea preşedintelui Arpad Goncz pe la începutul anilor 90 – şi ce, nu au dreptate? sic!, doar e călare pe Dunăre şi are arhitectură imperială).

Tot ei distribuie definiţiile legate de paradigma neorevizionistă a „bazinului carpatic” tinerilor aspiranţi din Estul Europei prin CEU – universitatea central europeană, desigur nu prin vorbe directe, că doar sunt civilizaţi, ci, prin discursul de la nivelul paradigmei (de care, evident, nu oricine îşi dă seama, în afara de cei care au proiectat-o, câţiva dintre cei care o distribuie şi o parte dintre „beneficiarii” care au de acasă exerciţiul marii culturi şi care ştiu să pună la locul ei manipularea prin panidei).

Prin civilizaţia turistică şi CEU Ungaria are un avantaj considerabil în regiune, pe care-l valorifică printr-o prezenţă economică activă, sistematică şi extinsă. Astfel, ei înţeleg să-şi folosească acest avantaj prin construcţia unei modernităţi pe seama istoriei altora, sacrificând importante resurse pentru o direcţie care oricum se află înlăuntrul unui alt timp pe care nu-l pot controla, cel al globalizării, în care Ungaria este deja „excesiv” integrată – în raport cu puterile ei economico-sociale (în afară de MOL, statul maghiar nu prea mai are nici o pârghie economică).

Ucraina este spaţiul în care ideea de istorie a altora pe post de istorie însuşită poate se vede cel mai bine. Toate momentele lor semnificative: regatul Kievean (sec. IX-XI) şi răscoala lui Hmelniţki (sec. XVII) sunt insuficiente ca „adâncime” temporală şi ca număr pentru a fi întemeietoare de stat, prea slabe să susţină cristalizarea unei comunităţi naţionale. Mai mult decât atât, aceste două momente sunt legate de statul rusesc, regatul kievean fiind în acelaşi timp, primul stat rusesc, iar răscoala cu pricina un moment antipolonez canalizat înspre întărirea prezenţei ruseşti care oricum se afla în expansiune spre Nipru şi Marea Neagră.

Dincolo de acestea, spiritualitatea creştină ucraineană este în bună măsură şi opera românilor din Moldova (Petru Movilă) iar mişcările sociale care au mai fost prezente sunt legate de populaţia de cazaci de pe Don, a cărei configuraţie etnică este slavo-tătară (ruso-ucraineano-tătară). Deci, dacă nu ai momente semnificative, dar vrei să ai stat, cu ce „ţii” statul, proclamat în 1991?

Prin suprimarea dreptului la istorie a popoarelor aşezate, aşa cum sunt românii din Bucovina, Herţa, nordul Basarabiei, Odesa, ca să nu mai vorbim de cei de pe Nipru şi Bug, ultima oară pomeniţi de scrierile lui Golopenţia, în anii 40.

Dacă tu nu ai istorie, dar te înhami la un demers politic care nu poate fără, ajungi să fii un stat miliţienesc, în care aduni istoria în ţarc cu forţa, inventezi statui (care trimit la istoria altora,după cum am spus mai înainte), tai din dreptul la educaţie al altora (românii nu mai au decât vreo doua şcoli cu predare în limba română în Cernăuţi, şi două locuri unde se ţine slujba în limba română: pe aleea românească din cimitir şi undeva la periferie, deşi oraşul este încă predominant românesc), continui aplicarea unor tehnici staliniste de gestiune a colectivităţilor etnice – aşa de pildă, undeva lângă primăria Cernăuţilor, există o placă comemorativă dedicată lui Mihai Eminescu, „cel mai mare poet al românilor şi moldovenilor”, străzile nu au o iotă în limba română (doar indirect şi hazliu, prin dublarea titlului slav in engleză), iar marea realizare a preşedintelui lider regional Emil Constantinescu – Universitatea multiculturală, nu are nici o facultate în limba română, deşi are vreo 40 000 de studenţi.

Însă unul dintre locurile cele mai evidente unde se vede neputinţa ideii de stat ucrainean este incapacitatea de asimilare funcţională a vechilor oraşe moştenite de la polonezi şi austrieci, cum este cazul oraşului Lvov (Lemberg în Imperiul habsburgic). După 20 de ani de la încorporarea în Ucraina, străzile Lvovului (1 milion de locuitori) arată de parcă peste ele a trecut la propriu greutatea celor peste 200 de ani de când au fost construite (ne referim la oraşul Lvov-Lemberg în epoca sa modernă, în sec. XVIII-XIX), când oraşul era unul dintre centrele de civilizaţie mitteleuropeană la frontiera cu spaţiul rusesc.

Să nu poţi reda funcţionalitatea străzilor unui mare oraş înseamnă că tu, administraţie cu pretenţii de stat, ai grave dificultăţi în asimilarea unei istorii pe care ai confiscat-o (polonezii au fost deportaţi în Siberia de Stalin şi care au mai rămas au fost vânturaţi sau ucrainizaţi sau rusificaţi).

Dar această administraţie este dispusă să insiste în forţarea timpului aşa-numitului stat pe care-l deserveşte pe seama moştenirii altora, pe care nu o înţelege, din moment ce nu doar că nu poate asimila străzile din Lvov, dar are supreareacţii şi se sperie de telescopul unui taximetrist  din România (omul a făcut puşcărie şi are interdicţie să părăsească Ucraina până nu recunoaşte că bastonul telescopic ce-l avea cu el era o armă nedeclarată la vamă, (Evenimentul Zilei, 16 iulie 2009, „Turist român, prizonier în Ucraina”).

Vedem că statul stă pe o idee dominantă, pe care şi-o însuseşte şi o aplică administraţia. Acestea, la rândul lor, sunt cultivate şi distribuite de intelectuali. Problema e că ideile pe care stau statele pot fi toxice, mai ales atunci când se încăpăţânează să producă modernităţi prin nivelare, ignorare şi omisiune-opresiune.

Nota

Unio trium nationum devine politică de stat în Transilvania după răscoala iobagilor români de la Bobâlna, la începutul sec. XV, însă a fost practicată ca presiune pe criterii etnice şi de credinţă asupra cnejilor români de către regii unguri încă din sec. XIII.

Publicitate

26/01/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , | Un comentariu

Şmecheria tragică cu „Ţinutul Secuiesc”

Image result for tinutul secuiesc map

 

 

 

Toată problema aşa numitului Ţinut Secuiesc e redusă azi în mass media, la faptul ca ungurii nu vor pleca în Ungaria cu terenul respectiv.

Când miniştrii unguri zic asta, îşi pliaza discursul pe intelectul leneş al celor care cred că teritorialitatea e o întrecere care are mai multe sacoşe să ia pamânt. Asta e părerea lor despre mediul social-politic românesc.

Au fost conditionaţi sa gândească astfel de 20 de ani, când, în loc sa fie aduşi in sala de judecată, ei râd de cei pentru care România a rămas un crez.

Când un fost ministru-consilier prezidenţial zice acelaşi lucru, este limpede că se așează fără să-l doară nici măcar în fund pe istoria patriei sale. Omul în cauză se ejectează într-o identitate vidă, devenind apatrid în esenţă, chiar dacă legal e cetăţean român.

 E vorba de o curioasă lene intelectuală. Cum să crezi că mintea celor care te privesc e incapabilă să nu priceapă că problema nu ţine de mutatul cu sacoşa a unui teritoriu?

Teritorialitatea pe care o cer ungurii în aşa-numitul Ţinut Secuiesc nu are nici o legătură cu promovarea unei denumiri ce se vrea tradiţionale. Este vorba despre un conţinut purtător de structuri de stat străin în inima Carpaţilor, în logica geopoliticii hungariste a Bazinului Carpatic. Deşi situată la distanţă de Carpaţi, Budapesta este mult mai aproape de coloana vertebrală a spaţiului românesc decât este Bucureştiul prin acţiunile sale.

Mai este vorba despre segregarea pe criterii etnice, de discriminarea medievală la care sunt supuşi românii în prefecturile dominate de maghiari.

Este vorba despre aplicarea ad literam a unui Cod Werboczi de secol XV în plin secol XXI, unde singurii care aveau drepturi cetăţeneşti erau ungurii, saşii şi secuii, iar  românii, cei mai mulţi dintre locuitori, erau naţiune tolerată (Nota Bene: conceptul de tolerat pe care-l promovează o elită semidoctă azi trimite la socialitatea negativă de a nu împărtăşi, a fi în acelaşi loc cu cineva fără să-ţi pese de el etc.).

E adevărat, românii de astăzi au ajuns să fie doar 40% în arealul revendicat de noua structură de stat UDMR-istă. Nu numai că nu sunt atât de puţini pentru a fi socotiţi pierderi colaterale pe altarul unui incert ideal de armonie interetnică,  dar cifra impune tratarea lor ca minoritate şi protejarea lor imediată.

Dar pentru asemenea minţi iresponsabile nu există decât invitaţia la judecată. Atunci când o veni vremea.

Mai este o specie de inşi blocaţi toxic în raport cu interesul public. Aşa numiţii specialişti, de regulă sociologi rămaşi fete-bătrâne în clişeele multiculturalismului şi ai internaţionalismului global, acum când în toată lumea se pune, în sfârşit, problema pe dos.

Sunt cei care schilodesc sufletele tinere prin universităţi, noi agenţi ai proletcultismului internaţionalist, produs secundar al integrării europene. Îi descoperi după ura (acesta este cuvântul) pe care o au faţă de propria cultură, incultura propriului domeniu – redus în mare măsură la articole de jurnal, dezorientarea teoretică şi, bineînţeles, limba de lemn a „integrării României în Europa”.

Am auzit-o pe una din aceste cercetătoare vorbind recent despre spaţiul românesc din Timoc. Ne zice, la o emisiune pe TVR internaţional, că apărarea drepturilor românilor din Timoc este o abordare depăşită.

Că vremea naţiunilor a trecut şi că a venit vremea … transnaţiunilor. Că transnaţionalismul acesta ar fi calea către înţelegere şi pace.

Sunt multe şi grave erori aici. Cea mai serioasă este cea sufletească. Abandonul fraţilor de sânge în numele oricărui concept nu doar descalifică ştiinţific (logica socială e definită de comunităţile locale, deci, sociologia este mai întâi naţională).

Dar nu e vorba numai despre deruta sufletească, ci şi de o crasă incultură: până la apariţia naţionalismului sârbo-bulgar din a doua parte a sec. XIX, românii de pe cele două maluri ale Dunării formau o comunitate culturală, economică, chiar şi politică atunci când domnii români se înrudeau cu prinţii sârbi şi întemeiau biserici şi mânăstiri în adâncimea spaţiului balanic – a propos de „transnaţionalism”.

Mai este vorba şi de dezorientare în spaţiul regional actual: Bulgaria e în UE din 2007 şi nici până azi nu recunoaşte că ar avea minorităţi, alta decât cea turcă. Cine garantează că sârbii nu vor face la fel?

În loc de încurcătura aceasta afectiv-emoţională ar fi fost mult  mai simplu  să se spună: drepturile sârbilor din România să fie şi drepturile românilor din Serbia.

 

26/01/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: