CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cât din ROMÂNIA a mai rămas în stăpânirea românilor ?

 

 

Nu mai stăpânim nici 10% din ROMÂNIA!

Institutul Naţional de Statistica (INS) ne aduce la cunoştinţă că, în economia naţională (a Romaniei) funcţionează 44.575 „grupuri de întreprinderi”.

Grupul de întreprinderi defineşte două sau mai multe întreprinderi în care una dintre întreprinderile participante la grup deţine controlul asupra celorlalte, prin control înţelegându-se deţinerea a mai mult de 50% din voturi, de regulă, dată de deţinerea a mai mult de 50% din capital.

INS ne spune că, din cele 44.575 grupuri de întreprinderi, 5.308, sau 12% din total, sunt rezidente sau controlate din interior, în timp ce 39.267, adică 88%, sunt grupuri de întreprinderi multinaţionale din exterior, ne spune Constantin Cojocaru.

21_constantin_cojocaru_mcc_pp-lc

Desigur, raporturile numerice de mai sus nu se suprapun 100% peste cele valorice referitoare la ponderea capitalului deţinut de străini în totalul capitalului utilizat în economia românească, în acest moment. Oricum, ordinea de mărime se păstrează.

Tot INS ne spune că, în ultimii 25 de ani, în România, au fost făcute investiţii în valoare de 500 de miliarde de euro, din care 5 miliarde din capital străin. Deci, străinii au investit 1%, dar stăpânesc 88% din capitalul ţării. Curată afacere!

Iată, deci, că INS confirmă estimările făcute de mine în ultimii ani prin care am atras atenţia asupra faptului că cea mai mare parte a capitalului românesc, peste 80%, a fost acaparată de corporaţiile transnaţionale, prin escrocheriile financiare numite „privatizări”, „retrocedări”, „restituiri” etc.

Problema este că, deţinând capitalul, străinii ne-au cumpărat şi statul, pe care îl folosesc ca să-şi apere capitalul şi să ne ţină în jug.

Problema este că, deţinând capitalul, străinii îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o producem, prin munca noastră, şi o transferă în afara ţării, lăsându-ne salarii şi pensii de mizerie, din care nu mai putem economisi nimic, nu mai putem investi, nu ne mai putem redresa, nu mai putem scăpa din jug.

 

Ce facem?

 

Constantin Cojocaru

ziarulfapta.ro/nu-mai-stapanim romania

 

 

 

 

19/12/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA, VIDEO, YOUTUBE | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ziua de 19 decembrie în Istoria Românilor

 

 

 

 

19 decembrie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1642: Se încheie sinodul de la Iaşi, Moldova, început la 11 martie 1642, prin care se aprobă „Mărturisirea ortodoxă” a lui Petru Movilă. „Mărturisirea ortodoxă” este cea dintîi tipăritură din Ţara Moldovei, publicată la Iaşi.

 

 

 

 

 

Imagini pentru "Mărturisirea ortodoxă" a lui Petru Movilă photos

 

 

 

 

 

A fost redactată original  în jurul anului 1640 de Petru Movilă, Mitropolit de Kiev, părintele teologiei ruse (mort în 1647),cu titlul Catehismului pentru folosul Bisericii Ruse şi a fost revizuită şi adoptată de un Sinod Provincial la Kiev, apoi a fost din nou corectată de un Sinod al clerului grec şi rus la Iaşi, în 1643,  de Meletius Syrgia, sau Striga, Metropolitan de Nicea şi exarh al Patriarhului de Constantinopole, primind forma sa actuală.

Îndreptată astfel, ea a fost  semnată de patru Patriarhi estici. Sinodul de la Ierusalim i-a dat o nouă aprobare în 1672.

În acest fel ea a devenit Crezul întregii Biserici greci şi ruse şi a stat la baza mai multor Catehisme ulterioare pregătite de preoţi ruşi.

Mărturisirea Ortodoxă a apărut ca o măsură defensivă împotriva Catolicismului şi a Protestantismului, fiind direcţionată, mai întâi, împotriva iezuiţilor care, sub protecţia ambasadorilor francezi din Constantinopol,  lucrau pentru a împăca Biserica greacă cu Papa, şi în al doilea rând, împotriva mişcării Calviniste, condusă de Cyril Lucar. 

 

 

 

 

 

 

 

1872: A fost dată publicităţii “Legea pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi” şi constituirea Sfântului Sinod al Bisericii autocefale Ortodoxe Române.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Autocefalia și ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române s-a produs în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de la Constantinopol și ridicarea mitropolitului Ungrovlahiei, totodată arhiepiscop de Bucuresti, în rangul de mitropolit-primat al României.

Titlul de mitropolit-primat fusese acordat pentru prima dată de autoritățile laice mitropolitului Nifon Rusaila pe 11 ianuarie 1865 .

Până la constituirea Sfântului Sinod românesc în anul 1872, bisericile ortodoxe din Țările Române au făcut parte integrantă din Patriarhia de Constantinopol, iar ierarhii ortodocși din Țările Române se găseau sub ascultarea canonică a patriarhului de Constantinopol, care s-a opus inițial desprinderii celor două mitropolii și fărâmițării Bisericii Ortodoxe (precedentul fusese creat în anul 1448, când Sinodul de la Moscova și-a proclamat “autocefalia” față de Constantinopol, dând astfel naștere Bisericii Ortodoxe Ruse.

 

 

 

 

1885: S-a născut eruditul teolog Ioan Gh. Savin. A desfăşurat o bogată activitate didactică şi publicistică (la Iaşi, Chişinău şi Bucureşti).

Prin el, teologia fundamentală s-a definit ca disciplină de sine stătătoare în teologia ortodoxă română.

A fost deţinut mulţi ani în închisorile comuniste; (m. 1973).

 

 

 

 

1898: S-a născut pictorul Ioan Sima; (m. 1985).

 

 

 

 

 

 

 

1898: S-a înfiinţat  la Iaşi, “Societatea Universitară Română”, condusă de A. D. Xenopol.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru Dimitrie Xenopol (nascut in data de  23, după alte surse 24 martie 1847, Iași – d. 27 februarie 1920, București), academician, istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român.

A fost autorul primei mari sinteze a istoriei românilor și un filozof al istoriei de talie mondială, fiind considerat printre cei mai mari istorici români, alături de Nicolae Iorga.

 

 

 

 

 

1898: S-a nascut pictorul român  Ion Sima; (d.1985).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1900: S-a încheiat  la Bucureşti, Convenţia de comerţ între România şi Grecia, insoţită de un protocol prin care se recunoştea personalitatea juridică a Bisericii greceşti din România.

 

 

 

 

 1904: S-a născut Vasile Jianu, compozitor şi profesor, fondator al şcolii moderne de flaut; (m. 1968).

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii  sale ziua de 11 decembrie 1904.

 

 

 

 1912/1913: A avut loc cel de-al patrulea recensământ în România,în urma căruia  au fost recenzaţi un număr de 7.248.061 de locuitori. Prima înregistrare a populaţiei în care se regăsesc elemente ale unui „recensământ modern” a avut loc în anul 1838, în timpul Regulamentului organic.

După această dată, cronologia recensămintelor consemnează că al 2-lea recensământ s-a desfăşurat în perioada decembrie 1859 – martie 1860; al 3-lea, în decembrie 1899; al 4-lea, la 19 decembrie 1912; al 5-lea, la 29 decembrie 1930; al 6-lea, la 6 aprilie 1941; al 7-lea, la 25 ianuarie 1948; al 8-lea, la 21 februarie 1956; al 9-lea, la 15 martie 1966; al 10-lea, la 5 ianuarie 1977; al 11-lea, între 7 şi 14 ianuarie 1992, al 12-lea, între 18 şi 27 martie 2002 şi al 13-lea între 20 şi 31 octombrie 2011.

 

 

 

 

 

1925: La București, a apărut primul număr din săptâmânalul “Cetatea literara”, publicație condusă de scriitorul Camil Petrescu.

 

 

1927: S-a născut Ramon Tavernier, compozitor, aranjor-orchestrator şi pianist român de origine franceză, personalitate importantă a muzicii uşoare şi de jazz, autorul a peste 300 de melodii.

A studiat pedagogie și compoziție la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” (1948-1953, retras în ultimul an). Lucrează apoi ca pianist- corepetitor la studiouri de dans din București,apoi  colaborator al direcției muzicale Radio (din 1954) și al Electrecordului (din 1955)în calitate de  compozitor, dirijor, aranjor. A fost secretar muzical la Electrecord (1964-1965).

Este membru al Uniunii Compozitorilor din România (din 1969).

Piesele sale au fost interpretate, printre alții, de către Margareta Pâslaru („Cu tine-n gând”, „Cântec pentru luminǎ”), Dan Spătaru, Doina Badea, Cornel Constantiniu și Angela Similea.

Înainte de Revoluţia din 1989 a folosit pseudonimul Constantin Alexandru.

S-a stabilit în comuna Târgu Trotuș.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Ramon Tavernier,

 

 

 

Este primul care a folosit în muzica ușoară și de jazz instrumente muzicale populare româneşti.

 

 

 

 

 

 

 

 

1937: La Radiodifuziunea Română a fost  inaugurată emisiunea „Ora militară”.

 

 

 

 

 

1947: O delegatie guvernamentală iugoslavă condusă de Iosip Broz Tito efectuează o vizita oficiala la Bucureşti,in urma căreia este semnat între cele doua ţari un Tratat de prietenie, colaborare si asistenţă mutuală, pentru o perioada de 20 de ani.

Este primul act internaţional încheiat de România după cel de-al doilea război mondial.

 

 

 

 

 

1968: A încetat din viaţă la Bucureşti, compozitorul şi folcloristul Tiberiu Brediceanu, fratele lui Caius Brediceanu, fiul lui Coriolan Brediceanu și tatăl lui Mihai Brediceanu; (n. 2 aprilie 1877, Lugoj).

 

 

 

 

 

Licențiat în drept la Cluj, a participat la înființarea Teatrului Național, Conservatorului și Operei Române din Cluj (al cărei director a fost). În politică a fost membru al Partidului Național-Țărănesc și deputat între 1919 – 1920. A fost și membru corespondent al Academiei Române, președinte al Conservatorului „Astra” din Brașov, director al Băncii „Albina”, sucursala Brașov.

Folclorist pasionat, a cules peste 2.000 de melodii populare, în special bănățene și maramureșene.

Este autorul cunoscutelor lucrari La șezătoare (1908) și Învierea (1936).

Între anii 1927 și 1930, Tiberiu Brediceanu a colaborat ca folclorist cu Arhiva Fonogramică a Ministerului Artelor din București, activând intens în domeniul culegerii de folclor (peste 2 000 de melodii) în țară și peste hotare.

 

 

 

 

 

 

 

 

O serie de distincții i-au recompensat activitatea: Premiul Național pentru muzică (1927), titlurile de Maestru Emerit al Artei (1952) și Artist al poporului (1957).

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1937.

 

 

 

 

 

 

 

1970: A murit tunarul  basarabean, Eremei Lachi, cel mai longeviv participant la rebeliunea armată din 1905 de pe crucişătorul  rus “Potiomkin”.

 

 

 

 

 

1989: A murit la Bucureşti, scriitorul Alexandru Mitru (numele la naştere: Alexandru Pârâianu), autor de literatură pentru copii şi tineret; (n.6 noiembrie 1914, Craiova).

 

 

 

Imagini pentru Alexandru Mitru

 

 

 

 

 

 

A lucrat ca profesor de limba română la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București.

Printre cele mai cunoscute scrieri ale sale se numără  Legendele Olimpului (un ciclu de povestiri inspirate din miturile grecilor, care au jucat un rol însemnat în apropierea publicului tânăr din România  de istoria mitică a Greciei Antice) și volumul  „Din marile legende ale lumii”, o antologie a miturilor celebre ale omenirii.

 

 

 

 

 

 

 

1989: La Timişoara, aflată in plina revolutie, a sosit o delegatie la nivel înalt condusă de primul ministru Constantin Dăscălescu şi de ministrul Justiţiei, Emil Bobu, cu scopul de a linişti spiritele in localitate.

Reprezentantii conducerii comuniste de la Bucuresti, prim-secretarul judeţean Radu Bălan şi generalul Stefan Guşă, nu au reuşit sa îi convingă pe timişoreni sa renunţe la protest.

 

 

revolutie costi duma (21)

De la primele ore ale dimineţii, muncitorii de la întreprinderea ELBA au intrat în grevă şi li s-au alăturat protestatarilor aflaţi de patru zile în stradă.

La scurt timp, toate celelalte întreprinderi timişorene intrau în grevă generală. S-a tras din nou în mulţime. Forţele de ordine au blocat porţile şi au încercuit principale întreprinderi din oraş.

Timişoara era împânzită de trupe de securitate, care au deschis focul asupra celor care s-au apropiat de porţile întreprinderilor.

S-au înregistrat morţi şi răniţi şi s-au făcut numeroase arestări. În Piaţa Operei s-au strâns peste 10 mii de oameni.

Au venit şi cei care îşi căutau la morgă şi în spitale copiii ori părinţii care nu mai apăruseră de două zile.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Între timp, la ordinul Elenei Ceauşescu, 40 de cadavre au fost transportate în mare secret de ofiţeri ai Securităţii la Crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti. Operatiunea purtând numele de cod  „Trandafirul”, a fost finalizată în noaptea de 19 spre 20 decembrie, cele 40 de trupuri fiind incinerate, iar cenuşa aruncată într-o gură de canal, în zona Popeşti-Leordeni.

Pe parcursul zilei au avut loc câteva ciocniri intre muncitori si forţele militare in diferite parţi ale oraşului, ciocniri in cursul cărora s-au folosit arme de foc.

In aceeasi zi, la Timişoara protestatarii au înfiinţat Frontul Democratic Român, prima structură revoluţionară înainte de căderea lui Ceauşescu.

 

 

 

 

1992: A murit cântăreaţa de operă Iolanda Mărculescu, stabilită, din 1969, în SUA; (s-a născut la 2 aprilie 1923, într-o familie de boieri munteni).

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Iolanda Mărculescu,

 

 

 

 

 

A studiat la Conservatorul din București şi dată cu instaurarea regimului comunist originea ei nobiliară avea să-i aducă mari necazuri. Abia în 1968 a reușit să părăsească definitiv România, iar în urma acestui fapt, puterea de la București a condamnat-o la 20 de ani de închisoare, fiind considerată „trădătoare de neam și de țară”.

 Așa cum s-a întâmplat și cu alte personalități ale istoriei noastre contemporane incomode pentru politica Partidului Comunist Român, numele ei fiind  șters, sau, mai bine zis, s-a încercat ștergerea lui, din memoria colectivă și nu numai.

Deși la Televiziunea Română, Radio și Casa de Discuri Electrecord existau numeroase înregistrări cu Iolanda Mărculescu foarte puține dintre ele au fost salvate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A concertat  pe renumite scene ale lumii, de la Scala din Milano, Opera din Viena până în Statele Unite şi  Japonia.

Imediat după Revoluție, după căderea regimului comunist,  a revenit în România în calitate de membru al juriului Festivalului George Enescu. Un an mai târziu, această manifestare culturală s-a suprapus cu Mineriada din septembrie 1991, marea artistă  rămânând cu un gust amar la vederea barbariilor care se petreceau în acele zile pe străzile Bucureștiului. Era îngrozită și abia aștepta să plece în SUA şi a spus mamei mele că nu crede că se va mai întoarce vreodată aici. Și așa a fost.

 

 

 

 

 

 

 

1992: Patriarhia româna reactiveaza Mitropolia Basarabiei, autonoma si cu statut propriu, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române (hotarâre luata initial la 15 martie 1992, la întâlnirea sinodala de la Constantinopol), stabilind „de jure” desprinderea acesteia de sub tutela Patriarhiei Ruse şi revenirea ei în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

În urma Păcii de la Bucureşti (1812), Rusia a anexat pentru prima oară teritoriul dintre Prut şi Nistru, pe care l+a numit Basarabia,iar  pentru grăbirea rusificării, Biserica din teritoriile anexate a fost trecută sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse.

Actul patriarhal şi sinodal al patriarhiei Române, privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi pe stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău din 19 decembrie 1992 mentiona ca :

„Patriarhia Română binecuvântează reactivarea Mitropoliei Basarabiei de stil vechi din Republica Moldova ca Mitropolie autonomă, sub oblăduirea sa canonică; confirmă Adunarea ei eparhială constituită şi pe Prea Sfinţitul Episcop PETRU de Bălţi, ca Locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, până la alegerea statutară a titulaului. Astfel, Prea Sfinţitul Episcop PETRU de Bălţi, locţiitor de Mitropolit al Basarabiei devine nembru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

De asemenea, toţi clericii şi păstoriţii lor care sunt deja sau care vor deveni membri ai Mitropoliei Basarabiei de sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Române sunt clerici canonici şi credincioşi binecuvântati, şi, ca atare, orice sanctiune disciplinară bisericească îndreptată împotriva lor, pe motivul apartenenţei la Mitropolia Basarabiei, este considerată nulă şi neavenită.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei se săvârşeşte astăzi un act sfânt de adevăr şi de dreptate, care reîntregeşte plinătatea comuniunii de credinţă strămoşească şi simţire românească, in acest an al mântuirii 1992, când a fost proclamat sfânt Ştefan cel Mare, neânfricatul ocrotitor al întregii Moldove.”

A fost recunoscuta de autoritatile statului moldovean la 30 iulie 2002.

Din 1992 pana in 2002, autoritatile de la Chişinău au respins în repetate rânduri cererea de legalizare a Mitropoliei Basarabiei si au înregistrat-o abia după intervenţia Curţii Europene de Justiţie.

 

 

 

 

 

 

2004: A decedat marele fotbalist român Gheorghe Tătaru; (n. 1948, Turnu Severin), fost Maestru al Sportului, cunoscut în fotbal cu numele de „Tătaru 2”, dat fiind faptul ca era fratele mai mic al unui alt mare fotbalist al CCA -ului și al echipei naționale a României, pe nume Nicolae Tătaru.

 

 

 

A jucat în cea mai mare parte a carierei sale fotbalistice la Steaua București fiind unul dintre cei mai prolifici atacanți ai echipei Steaua București din întreaga istorie a clubului, si de 3 ori golgheterul echipei.

A fost selectionat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970.

A fost unul dintre cei mai prolifici atacanți ai echipei Steaua București din întreaga istorie a clubului, fiind de 3 ori golgheterul echipei.

2011: A murit la München, în  Germania, eseista, prozatoarea şi traducătoarea Mariana Şora (numele la naștere Marianne Klein); (n. 26 mai 1917, la Budapesta, unde părinţii, originari din Timişoara, se refugiaseră în timpul războiului).

 

 

 

 

 

 

 

Mariana Sora

 

 

 

 

 

 

A trait între anii 1939 şi 1948  în Franţa,după care s-a  întoars în România.

A obținut o diplomă în limba și literatură franceză la Universitatea Sorbona (1940), apoi a urmat studii de anglistică la Universitatea din Grenoble (1940-1944), după ce se refugiase, din cauza ocupației germane, în sudul Franței. S-a împrietenit cu figuri importante ale culturii române (Eugène și Rodica Ionesco, Emil Cioran).

Soții Șora s-au întors la Paris în 1945, unde au avut o situație materială precară. Aflat într-o vizită în România în anul 1948, Mihai Șora nu a mai putut să se întoarcă în Franța, astfel încât soția sa s-a repatriat și ea pentru a-i fi alături.

Mariana Șora a lucrat ca asistentă la Catedra de germană a Facultății de Litere și Filozofie din București (1950-1952), fiind destituită în timpul epurărilor politice din 1952. A fost nevoită apoi să lucreze ca lexicograf (colaborând la elaborarea dicționarului german-român din 1957 și a celui român-german din 1963) și traducător.

A realizat numeroase traduceri din literatura română clasică și contemporană  în limbile germană și franceză, traducând, de asemenea, din germană, franceză și maghiară  în limba română și din literatura maghiară în limba germană. A publicat o carte în două volume intitulată Gândirea lui Goethe în texte alese, la Editura Minerva din București, în 1973.

Din 1977 s-a stabilitla München.

A colaborat la BBC (cu sprijinul lui Ion Negoițescu) și la ziarul Curentul (condus de V. Dumitrescu). Un articol despre Emil Cioran, pe care-l cunoscuse în timpul studiilor din Franța, a fost transformat apoi într-un volum ce a fost publicat la Paris (Cioran jadis et naguère, 1988). A publicat în România două romane (Rătăcire, 1995; Mărturisirile unui neisprăvit, 1999), proză scurtă de factură psihologică (Filigrane. Scrisori din Paris și alte proze din cinci decenii, 2000), jurnale și memorii (O viață în bucăți, 1992; Cenușa zilelor. Jurnal, 1997-2001, 2002; Două jurnale față în față, 2009).

 

 

 

 

 

 

 

 

2013: A decedat popularul  actor român de comedie Nae Lazarescu; (n. in Bucuresti la 30 ianuarie 194o).

A jucat vreme de aproape 50 de ani pe scenele teatrelor de comedie.

 

 

 

 

 

 

Debutul l-a cunoscut în 1963, moment din care a lucrat la Teatrul de Revista „Constantin Tanase”, alături de Vasile Muraru, cupletele interpretate de ei fiind memorabile.

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/19/o-istorie-a-zilei-de-19-decembrie-video-2/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro.

 

 

 

19/12/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Pilonii apărării identităţii româneşti în Basarabia

 

 

 

 

Imagine similară

Stema Moldovei, Dosoftei, Psaltirea în versuri, Uniev (Podolia), 1673

 

 

 

 

Ţărănimea şi biserica – piloni ai apărării identităţii româneşti în Basarabia

Una dintre întrebările care se pun frecvent la 200 de ani de la raptul Basarabiei din 1812 este aceasta: cum a reuşit totuşi populaţia majoritară din teritoriul dintre Prut şi Nistru să-şi păstreze identitatea românească, adică limba, obiceiurile, datinile şi tradiţiile specifice şi, poate mai presus de toate, conştiinţa unităţii de neam, sentimentul profund al apartenenţei la spaţiul spiritualităţii româneşti?

Răspunsul nu este simplu. Urmărind meandrele istoriei, doi factori ne apar astăzi ca având un rol determinant: ţărănimea şi biserica strămoşească.

Teza conform căreia Rusia ţaristă s-a preocupat să-şi asigure sprijinul bisericii pentru a susţine expansiunea şi a-şi extinde mereu graniţele imperiului nu este nouă.

Citându-l pe Dionisie Erhan, fost stareţ la Mănăstirea Suruceni, vicar de Chişinău şi episcop de Ismail, unul dintre făuritorii unirii de la 1918, Mitropolitul Antonie Plămădeală argumenta că atât în 1812, cât şi în 1940 şi 1944, urmând ocupaţia politică, Biserica ortodoxă rusă a procedat de fiecare dată şi la o ocupaţie religioasă – abuzivă şi necanonică – a Basarabiei (1, passim).

Încă după Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia obţinuse dreptul de a se manifesta ca protector al credinţei ortodoxe în întregul Imperiu Otoman. Dar, aşa cum notează Aleksandr Soljeniţîn, deşi dreptul de protector era perceput într-o accepţie pur religioasă, chiar de la început acesta „proiecta asupra viitorului un teribil spectru politic” [2, p. 52-53].

Mai apropiat de evenimentele de atunci, Karl Marx nota în 1853 că Principatele „s-au veştejit la umbra protecţiei ruse” [3, p. 175]. Printr-un ucaz din 1808 al lui Alexandru I, în ţările române – aflate atunci sub ocupaţia forţelor militare ruse – este înfiinţat un exarhat, care cuprindea „Moldavia, Valahia şi Basarabia”.

Precizăm că în perioada respectivă Moldova se întindea până la Nistru, iar Basarabia desemna doar Bugeacul.

În fruntea exarhatului a fost numit mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, care s-a străduit să introducă o serie de schimbări în situaţia bisericească a principatelor, menite să ducă la apropierea acestora de biserica rusă.

De altfel, printr-un ucaz sinodal din 12 martie 1808, legăturile bisericii române cu Patriarhia Constantinopolului erau întrerupte, toate chestiunile urmând să fie soluţionate de Sinodul bisericii ruse.

Exarhatul condus de mitropolitul Bănulescu-Bodoni a funcţionat timp de patru ani (martie 1808 – mai 1812), încetându-şi existenţa odată cu retragerea trupelor ruse, după Pacea de la Bucureşti soldată cu anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Rusia.

Curând, speranţele în rolul protector şi eliberator al Rusiei ţariste aveau să se spulbere.

Urmărindu-se, din start, înstrăinarea populaţiei din stânga Prutului de sorgintea ei istorică, la numai un an de la rapt,în 1813, Biserica ortodoxă rusă înfiinţează Eparhia Chişinăului şi a Hotinului, avându-l ca arhipăstor şi exarh pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1813-1821).

După mai bine de 1500 de ani de la creştinare şi la cinci secole de suport al statalităţii moldoveneşti, Mitropolia Moldovei era astfel şi ea ruptă în două şi înstrăinată, fiind împiedicată să-şi mai exercite jurisdicţia canonică în teritoriul din stânga Prutului.

Măsurile prin care se urmărea anihilarea identităţii etnice şi culturale a populaţiilor nou ocupate – în cazul de faţă a românilor basarabeni – s-au desfăşurat în cadrul unui amplu proces de asimilare care a cunoscut periodic momente de intensitate maximă, dar şi de rezistenţă şi nesupunere faţă de acţiunile puterii dominante.

Încă din 1814 au izbucnit o serie de revolte, alimentate atât de ţăranii liberi, cât şi de boieri care îşi vedeau periclitate vechile drepturi şi libertăţi statornicite în Moldova.

După un nou război ruso-otoman, urmat de Pacea de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), în semn de protest faţă de politica ţarului în bazinul dunărean, marele cărturar şi diplomat Alexandru Sturza, fiul primului guvernator al Basarabiei după anexiune, îşi dădea demisia din Ministerul de Externe al Rusiei, în care activase cu merite strălucite timp de două decenii. Mai târziu, într-o carte finalizată la maturitate, în 1853 (Notions sur la Russie / Menţiuni despre Rusia),Alexandru Sturza punea în discuţie politica imperială faţă de noile teritorii şi populaţii de la periferie:

„Ne pare rău că în zilele noastre Rusia a ajuns la momentul critic… A centraliza, a rusifica, a şterge din ce în ce mai mult toate nuanţele locale, acesta este astăzi scopul principal ce preocupă puterea” [4].

Considerând iluzorii astfel de încercări, savantul basarabean retras la Odesa atrăgea atenţia, în aceeaşi lucrare, asupra amplitudinii măsurilor de colonizare şi schimbare a compoziţiei sociale şi demografice în ţara sa de baştină:

„Ruşii din interiorul imperiului şi o mulţime de străini de toate naţiile curg puhoi şi fără încetare spre Basarabia; ei se stabilesc aici în număr mare, deoarece partea orientală a regiunii, numită Bugeac, este încă necultivată şi nepopulată, pe când restul provinciei posedă un sol fertil, păduri virgine, susţine relaţii cu Austria şi Turcia şi, mai presus de toate, dispune de tradiţii ale meşteşugarilor proprii libertăţii poporului”[5].

Care au fost consecinţele unei astfel de politici de colonizare şi asimilare în Basarabia? Una dintre ele, cu implicaţii directe asupra destinului identităţii românilor basarabeni, a reprezentat-o deznaţionalizarea nobilimii, care, potrivit istoricului Alexandru Boldur, sub dominaţiunea rusă şi-a pierdut steagul naţional.

Timp de aproape o jumătate de secol de la anexiune, nobilimea basarabeană a dus o luptă necontenită pentru limbă, cultură şi legile naţionale.

Un fost reprezentant al administraţiei ţariste în Basarabia, F. F. Vighel, viceguvernator al provinciei în perioada 1823-1826, adept al rusificării, notează în Memoriile sale despre perioada respectivă:

„Nimeni din nobilii moldoveni nu ştia limba rusă şi nu avea curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul… Nobilii se considerau conducători ai poporului şi ţineau mult la naţionalitatea lor” [6, p. 4-5].

Nobilimea basarabeană reprezenta, aşadar, un stâlp al rezistenţei şi continuităţii identitare româneşti în teritoriul ocupat de ruşi. Potrivit mărturiilor istorice, la Chişinău se aflau în 1839 boieri moldoveni cu devotament pentru naţie; în 1848, tot în oraşul de reşedinţă al capitalei Basarabiei, se proiecta editarea gazetei „Românul”; în anii 1862-1863, un partid al boierilor basarabeni visa la o singură Românie unită.

Sunt doar câteva din motivele pentru care administraţia ţaristă urmărea sistematic anihilarea şi lichidarea unei asemenea categorii sociale ce se opunea planurilor imperiale de asimilare şi omogenizare. Datele statistice şi documentare sunt relevante.

La şase ani după anexiune, în 1818, lista nobililor din Basarabia număra 145 de familii, din care 138 (95%) erau de origine moldovenească. În 1912, la centenarul anexării Basarabiei de către Rusia, numărul familiilor nobiliare ajunsese la 468, dar compoziţia lor etnică era schimbată radical: 327 dintre acestea, mai mult de două treimi (69%), erau nemoldoveneşti, în timp ce numai 137 (30%) mai proveneau din Moldova [7, p. 20-22].

Drept urmare, în ajunul unirii din 1918, marea majoritate a nobilimii din Basarabia era fidelă statului şi tronului ţarilor ruşi, străină mentalităţii naţionale. Deznaţionalizarea nobilimii a fost însoţită, implicit, de pierderea identităţii de către majoritatea intelectualităţii basarabene.

Locul şi rolul politic ale nobilimii au revenit în acel moment istoric miraculos din 1918 altei clase sociale – ţărănimea, căreia i se datoreşte în mare parte Unirea Basarabiei cu România.

Aceasta deoarece „ţăranul a rămas român şi sub barbarii cei vechi şi sub cotropitorii ceilalţi, el este păstrătorul efectiv al teritoriului naţional, argumentul viu şi cel mai puternic al autohtoniei noastre, conservatorul trecutului şi tinereţii noastre”, după cum scria Liviu Rebreanu [8].

Adevăr valabil, de altfel, pretutindeni, inclusiv pentru ţăranii ruşi: mergând pe urmele scriitorului Gleb Uspenski (1843-1902), A. Soljeniţîn evocă şi el forţa pământului, cea care i-a dăruit ţăranului „o severă disciplină de familie şi socială, l-a protejat de învăţături mincinoase şi dizolvante” [9, p. 85].

Alexandru Boldur era, aşadar, îndreptăţit să afirme:

„Ţăranul basarabean, care şi-a păstrat mentalitatea sa naţională şi limba, a făcut primul pas temeinic pentru reîntregirea neamului românesc” [10, p. 24].

Alături de clasa socială a ţărănimii, un alt pilon al păstrării identităţii româneşti în Basarabia, sub ocupaţia ţaristă şi apoi sovietică, l-a reprezentat clerul, din cădelniţele căruia, cum afirmă un autor inspirat, nu ieşea numai mirosul de tămâie, ci şi puţin parfumul culturii naţionale.

Este interesant de consemnat faptul că la 1812, în momentul raptului, în Basarabia se desfăşura o puternică activitate religioasă, evidenţiată pregnant de numărul celor 775 de biserici parohiale şi 40 de mănăstiri şi schituri existente în 755 de sate şi oraşe ale provinciei, deservite de un numeros personal preoţesc pregătit în spiritul valorilor naţionale.

Încă de la început, s-a ivit un conflict: pe de o parte, biserica basarabeană, deşi trecută în urma unei decizii politice sub jurisdicţia Bisericii ortodoxe ruse, continua să militeze pentru un statut propriu, decurgând din caracterul specific al limbii, moravurilor şi obiceiurilor populaţiei locale, diferit de cel al populaţiei majoritare ruse a imperiului; pe de altă parte, deşi Biserica ortodoxă se bucura de o mare autoritate în Rusia, ea devenise sub presiunea ţarilor o anexă a statului rus, care practica un ortodoxism silit – membrii Sfântului Sinod, format din episcopi, erau numiţi de ţar şi deveneau astfel înalţi demnitari ai curţii imperiale, al căror scop suprem era să dezvolte în inimile enoriaşilor dragostea necondiţionată faţă de scaunul împărătesc.

Nu este de mirare că, între primele măsuri dictate de noua ocârmuire, se număra şi interdicţia de a retipări în Basarabia cărţi provenite din Principatele române, ci numai ediţii în limba slavonă, purtând girul tipografiei sinodale de la Moscova.

După cum se ştie, după Războiul Crimeei (1853-1856), în perioada 1856-1878 trei judeţe din Sudul Basarabiei (Bolgrad, Ismail şi Cahul) s-au aflat mai întâi în componenţa Moldovei, apoi a Principatelor Unite şi a României, ca urmare a hotărârii Congresului de pace de la Paris (1856).

După războiul din 1877-1878 şi proclamarea independenţei de stat, România este obligată să retrocedeze Rusiei cele trei judeţe, printr-o hotărâre a Congresului de la Berlin (1878).

La 9 octombrie 1878, odată cu trecerea noilor ţinuturi sub stăpânire rusă, reprezentantul puterii ţariste îi comunica împăratului printr-o telegramă: Basarabia românească nu mai există.

A doua zi, cu prilejul Sfintei Liturghii oficiate în soborul de la Ismail, arhiepiscopul rus al Basarabiei, Pavel Lebedev, se adresa enoriaşilor moldoveni cu următoarele cuvinte:

„Ţine minte, ţară nou-alipită, că tu eşti avanpostul poporului rus şi al bisericii ruse, avanpostul prin care poporul rus şi biserica rusă intră în atingere cu popoarele de o credinţă şi de un sânge cu noi” [11, p. 147-148]. Mai târziu, un urmaş al lui Lebedev, arhiepiscopul Serafim Ciciagov, trimis să sprijine prin biserică rusificarea Basarabiei şi transformarea ei într-o provincie devotată Rusiei şi ţarului, se plângea de preoţimea basarabeană cu năzuinţe separatiste, precum şi de mişcarea naţională care militează pentru desfăşurarea serviciului divin şi a învăţământului şcolar în limba maternă.

El îi asigura pe superiorii săi că se luptă împotriva grupului de separatişti care stăruie să-i înveţe pe moldoveni limba românească cultă, necunoscută moldovenilor… [12, p. 304].

Să mai menţionăm că primul ziar naţional românesc apărut la Chişinău, în mai 1906, la aproape o sută de ani de ocupaţie străină, s-a intitulat „Basarabia”şi a fost realizat de studenţi şi absolvenţi ai Seminarului teologic din capitala provinciei.

Poemul Limba noastră, pe care Ovid Densusianu îl considera cea mai frumoasă poezie închinată limbii române, a fost scris de preotul-poet Alexei Mateevici, cel care, în faţa studenţilor din Chişinău, în 1917, afirma:

„Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român” [13, p. 309, 323].Toţi scriitorii „epocii de redeşteptare, afirmă şi părintele Vasile Ţepordei, au fost clerici şi tinere vlăstare ale şcolilor duhovniceşti” [14, p. 13].

Din rândul seminariştilor s-au afirmat şi cei mai mulţi dintre făuritorii Unirii din 1918. În pofida înstrăinării şi a numeroaselor oprelişti întâmpinate, Biserica Basarabiei a supravieţuit regimului ţarist: în 1918, ea revenea la sânul patriei-mame cu o zestre însemnată: un mare număr de biserici noi, reconstruite din piatră, diverse edificii şcolare şi sociale parohiale, precum şi cu un patrimoniu spiritual păstrat cu evlavie.

La acest din urmă capitol, poate „cea mai bogată comoară, cum scria istoricul N. Popovschi în 1931, a fost frumoasa limbă românească, acea «limbă a vechilor cazanii» pe care populaţia băştinaşă din Basarabia a păstrat-o cu sfinţenie sub scutul bisericii, cu via ei înrâurire, trecând-o prin toată negura vremurilor, ca o unică moştenire pe care nu i-a putut-o răpi oblăduirea străină.” [15, p. 312.].

Astfel de strădanii şi sacrificii au făcut posibil acel moment unic şi miraculos din 27 martie 1918, când Sfatul Ţării, dând glas voinţei populare şi invocând puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, proclama unirea Basarabiei cu mama sa, România.

Un act prin care, aşa cum va afirma câţiva ani mai târziu unul din făuritorii săi, Pantelimon Halippa, se exprima voinţa ca „Basarabia să nu mai fie măr de discordie între ruşi şi români (…), căci a fost, este şi trebuie să rămâie pământ românesc” [16, p. 7].

Surse (bibliografie):

Ioan C. POPA – http://www.limbaromana.md/index.php

1. Antonie Plămădeală, Biserica Basarabiei. Problema jurisdicţiei canonice în trecut şi astăzi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.2. Aleksandr Soljeniţîn, Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, Editura Anastasia, 1995.3. Karl Marx, Ruşii în Moldova şi Ţara Românească, Manuscrisul B 63, în vol. Însemnări despre români (Manuscrise inedite), Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964.4. Alexandre Stourdza, Oeuvres posthumes religieuses, historiques, philosophiques et litteraires, Tome II (Notions sur la Russie / Menţiuni despre Rusia), Paris, 1858-1861.5. Ibidem. A se vedea şi Emil Vrabie, Soarta unui emigrant. Alexandru S. Sturza, Editura Pontos, Chişinău, 2009, p. 196-197.6. A. Boldur, Soarta istorică a nobilimii din Basarabia. A se vedea şi Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia. Istoria. Cultura, 1941/1992, Editura Clio, Bucureşti, Editura Ştiinţa, Chişinău.7. A. Boldur, op. cit.8. Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, discurs de primire în Academia Română, 1940.9. A. Soljeniţîn, op. cit.10.A. Boldur, op. cit.11. Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931/2000.12. Ibidem.13. Petre V. Haneş, Scriitorii Basarabeni. 1850-1940, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1942.14. Vasile Ţepordei, Politicianismul şi Basarabia în timpul celor 13 ani de la unire, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, Chişinău, 1931.15. N. Popovschi, op. cit.16. Sergiu C. Roşca, Basarabia, pământul misiunii noastre, Editura Universitară, Bucureşti, 2006.

19/12/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: