CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Despre identitatea naţională a basarabenilor şi legislaţia lingvistică în ţinutul dintre Prut şi Nistru

Imagini pentru limba romana in basarabia photos

 

 

Limba exprimă sufletul unei naţiuni, din care cauză, observa Bogdan-Petriceicu Hasdeu, ea se identifică, la drept vorbind, cu etnia, cu naţiunea care o vorbeşte, cu naţionalitatea.

Dacă moare limba (în sensul că purtătorii renunţă la ea, cu sila sau benevol, în virtutea anumitor circumstanţe), „mor” şi vorbitorii ei ca reprezentanţi ai unei etnii sau naţiuni concrete, se dizolvă în comunitatea al cărei mijloc de comunicare l-au acceptat.

Nu în zadar şi clasicii marxismului au considerat limba, alături de particularitățile psihice și morale, drept una din trăsăturile constitutive ale naţiunii.

Imperiile, marile puteri acaparatoare de teritorii şi asimilatoare de naţiuni, întotdeauna au urmărit scopul de a estorca bogăţii, de a obliga la muncă în propriul folos, dezinteresați cel puţin de supravieţuirea populaţiilor cucerite, de dezvoltarea limbilor naţionale, a culturii şi civilizaţiei lor. Statele dominante se deosebesc prin gradul şi mijloacele de exploatare, de amestec direct sau indirect în menţinerea fiinţei naţionale a celor aserviţi.

Pentru coloniştii albi din Africa, negrii erau pur şi simplu robi, forţă de muncă neplătită sau ieftină, cotropitorii fiind interesaţi, întâi de toate, de bogății și profit, nu de asimilarea propriu-zisă a băştinaşilor, de nimicirea limbilor şi obiceiurilor patriarhale.

Otomanii au stors timp de trei sute de ani bogăţiile Ţărilor Române, mulţumindu-se cu sporirea anuală a dijmelor, fără a se amesteca însă în chestiunile de limbă, cultură spirituală şi civilizaţie românească.

Imperiul ţarist rus însă, pe lângă ferocităţile sau şiretlicurile prin care a cucerit teritoriile şi popoarele neruse (războaiele crâncene pentru acapararea Crimeii, Caucazului; înşelarea prin diverse momeli a indigenilor din Siberia; apelul la creştinismul comun şi apărarea acestuia de pericolul osmanlâu în cazul popoarelor din Europa Răsăriteană etc.), odată ce le-a supus, a purces prin cele mai brutale şi machiavelice metode la deznaţionalizarea lor în masă, la rusificarea intensivă în scopul unei asimilări totale.

Rusia sovietică, în calitate de urmaş nemijlocit al imperiului, ulterior Uniunea R.S.S., pretinsă federaţie a unor state care s-ar fi unit şi s-ar putea desprinde oricând ar dori benevol, nu a renunţat la metodele menţionate, ba dimpotrivă, le-a multiplicat şi desăvârşit în ceea ce priveşte „tehnica” de camuflare a intenţiilor de cucerire, asimilare, creare a unui om şi popor nou (homo sovieticus, populus sovieticus), decretând (deci impunând) limba rusă drept limbă de comunicare şi înţelegere între naţiuni şi drept „limbă maternă” a reprezentanţilor naţiunilor şi poporaţiilor neruse.

Astfel, în cazurile de rapt (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Carelia), în pofida denaturării crase a adevărului istoric şi ştiinţific, ca să se şteargă orice urmă de apartenenţă la un anumit stat încă existent, la o anumită naţiune şi limbă afirmată, au fost schimbate etnonimul popoarelor [pentru a se crea iluzia că e vorba de o altă naţiune (moldoveni în loc de români basarabeni, români bucovineni, români herţeni; careli în loc de finlandezi)] şi glotonimul [limba moldovenească în loc de limba română, limba carelă în Republica Autonomă Carelo-Fină în loc de limba finlandeză, limba tadjică în Tadjikistan în loc de limba persană nouă sau farsi (pentru a infiltra în conştiinţa vorbitorilor şi a li se inocula necunoscătorilor minciuna că ar fi vorba de o altă limbă)].

Istoria vitregă şi zbuciumată de peste 200 de ani a mult pătimitei blânde Basarabii şi a dulcii Bucovine de Nord a zdruncinat din temelie conştiinţa identitară a băştinaşilor de origine română.

Aceştia, cu mici excepţii, din neştiinţă sau indiferenţă, din încăpăţânare sau ambiţie ţinutală, dar, cel mai mult, din teama de consecinţe pentru destinul lor, al copiilor şi nepoţilor, nu au recunoscut că sunt români (unii având peste Prut fraţi, surori, nepoţi, rude de diverse grade) sau au renunţat, mutându-se cu locul de muncă şi de trai în Republica Moldova, la naţionalitatea română din paşaportul ucrainean, declarând că sunt moldoveni şi că nu vorbesc româneşte.

Aceștia afirmă că sunt moldoveni şi că vorbesc moldoveneşte. Bieţii de ei! Pentru dânşii sunt români numai cei de peste Prut, iar limba română ar vorbi-o tot numai românii de peste Prut!..

Dacă ar putea să-şi izgonească frica din sânge fără a trişa, ar conştientiza că a fi moldovean (după locul de naştere, locul de trai şi ca cetăţenie) nu înseamnă a nu fi român (de etnie, naţionalitate), iar a vorbi moldoveneşte (adică româneşte cu particularităţi locale, „moldoveneşti”) nu înseamnă a vorbi altă limbă decât românul, ci aceeaşi limbă cu el, româna.

Dacă strămoşii, străbunicii, bunicii, părinţii ţi-au fost români (de la lat. romanus „roman”, cu trecerea lui „a” latin în „â”; poporul român, prin păstrarea acestui nume, este singurul popor romanic care îşi demonstrează latinitatea, legătura sa cu patria latinilor, Roma!), nu poţi fi prin sânge decât român şi numai apoi, după locul de naştere sau de trai, moldovean sau transnistrean, bucovinean, oltean, maramureşean, ardelean, bănăţean etc.

Dacă predecesorii au vorbit româna, moștenind de la ei vorbirea, tot limba română o vorbeşti, chiar dacă nu-i cunoşti toate subtilitățile lexicale, stilistice, chiar dacă, să admitem, nu-i cunoşti toate normele literare, o vorbeşti cu particularităţi locale (moldoveneşti pentru moldovean, ardeleneşti pentru ardelean, bănăţene pentru bănăţean etc.), totuna limba pe care o vorbeşti este o varietate teritorială a românei unice, tot limbă română este, în definitiv.

Cronicarii moldoveni au observat pe bună dreptate că, deşi după locul de trai ne numim moldoveni, munteni, maramureşeni, sub un nume generic suntem toţi români. Cantemir, domnitorul, de asemenea ştia că noi, românii, de oriunde am fi, suntem romano-moldo-vlahi, urmaşii daco-romanilor.

În Regulamentul Organic al Ţării Româneşti (1831) şi în cel al Moldovei (1832), ţinându-se cont de fiecare dintre cele două principate româneşti pentru care au fost create şi întrucât nu era vorba încă de existenţa unui (altminteri, iminent) stat românesc unitar, locuitorii Munteniei erau numiţi munteni (boieri munteni, de exemplu), iar cei ai Moldovei – moldoveni, prin urmare, după locul de trai.

 

Totuşi, în Regulamentul Moldovei a fost strecurată, „parcă inofensiv”, sintagma „limba moldovenească” (unde se aflau alde C. Conachi, Gh. Asachi, care făceau parte din comisia de elaborare a Regulamentului şi ştiau bine ce limbă vorbesc?), deşi art. 371 din Regulamentul Ţării Româneşti şi art. 425 din Regulamentul Moldovei, în virtutea comunităţii de limbă, religie, obiceiuri şi interese, proclama „nedespărţita lor unire” ca pe o necesitate „mântuitoare”.

Până și Marx, Engels, Lenin recunoşteau că Basarabia ocupată de ţarismul rus era populată de români. Urmaşii fideli ai învăţăturii acestora au tăinuit sub şapte lacăte adevărul sacru pentru noi.

După ce, în 1924, în componenţa R.S.S. Ucrainene, fusese creată R.A.S.S.M. cu perspectiva de revendicare a dreptului bolşevicilor asupra Basarabiei, o perioadă s-a mizat pe faptul ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, Basarabia să fie anexată la U.R.S.S. şi ca Moldova de peste Prut şi apoi întreaga Românie să devină „o republică sovietică”, astfel încât, întru apropierea visului dorit, conducătorii sovietici acceptaseră, pentru moment, revigorarea limbii prin deschiderea ecluzelor către româna literară şi utilizarea alfabetului latin (românesc).

Să fi fost aceasta doar o cursă diabolică întinsă intelectualilor din R.A.S.S.Moldovenească, care au fost acuzaţi imediat, prin 1937-1938,de românizarea limbii „moldoveneşti” de inaccesibilitatea acesteia pentru masele largi, ca urmare a utilizării grafiei româneşti şi a unui vocabular „burghez” neînţeles, de zădărnicirea măsurilor de învăţare şi implementare a limbii ruse în practica de construire a socialismului şi, în consecință, puşi literalmente la zid?

Anume atunci, prin „contribuţia” unor savanţi ruşi şi autohtoni de tristă amintire, în laboratoarele sovietice de denaturare a adevărului istoric şi ştiinţific şi de inducere în eroare a opiniei publice, au fost puse bazele (dialectale transnistrene) ale aşa-zisei limbi moldoveneşti şi ale poporului moldovenesc, ambele deosebite de limba română şi poporul român.

Acest proces a continuat și după anexarea Basarabiei şi proclamarea, în 1940, a R.S.S. Moldoveneşti.

Cuvintele „român”, „română” erau utilizate numai în scopul înfierării regimului burghezo-moşieresc român, în rest, pentru realitatea din R.S.S.Moldoveneşti, s-a insistat asupra scoaterii lor din uz şi din conştiinţă.

Oricine ar fi îndrăznit să le folosească era ostracizat, sancţionat drastic, era împuşcat sau îşi găsea sfârşitul în gropile cu var, ori, în cel mai bun (!) caz, era trimis la urşii polari.

Limba română literară a fost pocită într-atât de mult prin fonetisme, vocabule, expresii locale, calchieri şi împrumuturi cu ghiotura din limbile ucraineană şi rusă, prin eliminarea unor cuvinte şi expresii considerate „burghezo-moşiereşti române”, prin expulzarea alfabetului latin şi introducerea alfabetului rus, încât cu anii aproape „şi-a însușit” calificativul de „moldovenească”.

Termenul „s-a afirmat” după apariţia, în 1951, a lucrării lui Stalin Marxismul şi unele probleme de lingvistică, în care acesta vorbea de „poporul moldovenesc” şi de „limba moldovenească”.

Ce-i drept, pentru a demonstra modul în care a luat naştere poporaţia moldovenilor, cum s-a constituit aceasta în naţiune, cum s-a format naţiunea burgheză, iar apoi – cea socialistă moldovenească, diferită de cea română, unor savanţi făcuţi ad-hoc pentru aceasta, gen N. Mohov, A. Lazarev, V. Berezneakov & Co, le-au trebuit ani buni ca să dovedească prin ce se deosebeşte naţiunea moldovenească de cea română.

Pe la anul II de facultate, când, la cursul de istorie a Moldovei, decanul nostru, M. Muntean, un profesor transnistrian, modest ca valoare, dar de o cumsecădenie de om de la ţară, cu frică de păcat în faţa lui Dumnezeu, moldovean care numai de pro-românism nu putea fi acuzat şi care, totuşi, când dăduse, în gazeta „Sovietskaija Moldavia”, de un articol prezentând „teoria” şcolii lui Mohov despre constituirea moldovenilor ca poporaţie şi deosebirea lor de români, schiţă un zâmbet involuntar a îndoială îmbinată cu mirare faţă de iscusinţa savantului-iluzionist de a crea ceva inexistent.

Pe la începutul deceniului 6 al secolului trecut, marele romancier Mihail Sadoveanu se adresase academicianului rus V. V. Vinogradov, cunoscut prin relațiile sale cu oficialitățile de la Moscova, cu rugămintea de a stopa deruta opiniei publice internaţionale privind existenţa a două limbi diferite, română şi moldovenească, iar vestea că la Chişinău îi fusese „tradus în moldoveneşte” romanul Mitrea Cocor l-a determinat să rostească: „Audz, mişăii? Sî mă traducî pe mini în limba me!”.

În 1940-’41 şi după 1944 s-a înteţit teroarea contra românilor şi a pro-românilor, orice pâră a manifestării de pro-românism (ascultarea posturilor de radio Iaşi sau Bucureşti, procurarea, citirea şi difuzarea de cărţi şi presă românească, interpretarea de cântece româneşti, întâlnirile sau corespondenţa cu cetăţeni din România, comentariile favorabile la adresa României, utilizarea de dicţionare explicative româneşti etc.), trezea suspiciuni şi, confirmată, era aspru sancţionată prin exterminări, deportări, ani grei de închisoare, supraveghere permanentă din partea organelor de securitate, anchetări, înscenări de situaţii conflictuale publice, intentări de procese, discutări şi înfierări la locul de muncă, concediere şi neangajare în funcţia solicitată, respingere la aşa-zisul concurs pentru ocuparea unui post de muncă etc.

Virusul neîncrederii, suspiciunii, suspectării continue, teama de oricine, inclusiv de prieteni, cunoscuţi, colegi, intrase în sângele basarabeanului, de la ţăran la intelectual, de la dereticătoare la ministru.

Spre deosebire de conducătorii de partid şi de stat din republicile caucaziene sau baltice, care ţineau la neamul şi cultura lor, la limba lor maternă, nomenclaturiştii moldoveni de partid şi de stat, din întreprinderi şi instituţii, carierişti şi „internaţionalişti” până în măduva oaselor, înstrăinaţi de neamul lor până la renegarea originii proprii şi a părinţilor, nu cutezau să scoată o vorbă în apărarea intereselor şi sufletului propriului popor (câţiva, numărați pe degete, pentru manifestări, chipurile, de naţionalism, au plătit cu funcţiile, cariera, autoexilul la Moscova sau în alte centre).

Relaţiile dintre reprezentanţii diferitor etnii au devenit un fapt comun; ele n-ar fi constituit, în principiu, nicio inconvenienţă dacă membrii familiilor mixte ar fi manifestat respect elementar, ca să nu mai vorbim de dragoste faţă de limba, literatura, istoria, creaţia populară orală, obiceiurile pământului pe care trăiesc, prosperă, pentru faptele lor nedemne vor regreta cu timpul.

Fiecare dintre noi avem fie în familie, fie în familiile copiilor şi nepoţilor, ale rudelor, colegilor, cunoscuţilor, fie la locul de muncă sau la petrecerile comune, relaţii cu reprezentanţii altor naţiuni care au ales să trăiască în casa noastră comună Republica Moldova.

Nu că ar fi rău, dimpotrivă, dar cu o singură condiţie: ca aceştia să respecte legea casei ospitaliere, legea găzduirii, să-şi dea silinţa să cunoască limba, istoria, obiceiurile poporului primitor.

Întrucât majoritatea rușilor care au fost trimişi, aduşi sau au venit de bună voie pe pământul nostru, cu mentalitatea imperială de „eliberatori” sau de „fraţi mai mari”, n-au găsit de cuviinţă să înveţe limba gazdei, ba şi-au impus limba şi altor minorităţi naţionale, pe care le-au rusificat şi înstrăinat de limba şi istoria proprie până la mankurtizare deplină, făcându-i acoliţi în tendinţa de îngenunchere, subjugare, nimicire a sentimentelor şi esenței naţionale a poporului băştinaş.

Consecințele nefaste ale acestei realități dăunătoare le resimţim dureros şi după un sfert de veac de la adoptarea legislaţiei lingvistice în republică, de la proclamarea suveranităţii statale şi a independenţei republicii de imperiul sovietic (cum a fost gândită independenţa la vremea ei).

Slăbirea pentru moment de către conducerea centrală a organelor sovietice de partid şi de stat a măsurilor de reprimare aplicate contra celor care evidenţiau carenţele politicii naţionale în domeniul relaţiilor dintre naţiuni, „perestroika” şi publicitatea, anunţate de Gorbaciov încă din 1985, au creat iluzia că problemele stringente ale naţiunilor titulare din republicile unionale, în speţă cele referitoare la apărarea limbilor materne, extinderea sferelor de comunicare ale acestora măcar la nivelul bunului-simţ, ar putea fi soluţionate.

Ca persoană implicată în vâltoarea evenimentelor înălţătoare prin revendicările înaintate şi prin grandoarea acţiunilor întreprinse, prin participarea activă la ele a oamenilor muncii de la sate şi oraşe, de la intelectual până la agricultor, precum şi ca secretar al Comisiei interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti, create, în 1988, de către conducerea comunistă mai mult de nevoie, decât din grijă faţă de problemele băştinaşilor; ca autor şi coautor al proiectelor celor trei legi cu privire la limbi, îmi revendic dreptul moral de a face câteva constatări privind contextul în care s-au desfăşurat evenimentele şi importanţa de moment şi ulterioară a prevederilor de soluţionare, pentru început, a problemelor limbii.

Lumea prinsese la curaj, mass-media republicană, pe unde îndrăzneț, pe unde mai timid, pe unde cu frică, contrar instinctului de autoconservare şi impulsurilor de reţinere prin existenţa în sânge a (auto)cenzurării (cu excepţia celor două publicaţii care sfidau prin curaj şi nesupunere cerinţele înaintate de partid: „Literatura şi Arta”, redactor-şef N. Dabija, şi „Învăţământul public”, redactor-şef A. Grăjdieru), fusese nevoită să semnaleze aceste probleme: presa de limbă maternă pronunţându-se pentru justa lor soluţionare, presa republicană de limbă rusă, cu o excepţie-două, împotrivindu-se şi aţâţându-i pe compatrioţii ruşi şi rusofoni contra solicitărilor legitime ale românilor basarabeni.

Semnificativă în această ordine de idei este Scrisoarea deschisă a celor 66 de intelectuali basarabeni, de la finele lui august 1988, adresată Comisiei interdepartamentale, act prin care se dădea alarma în privinţa situaţiei catastrofale în care se pomenise limba română din Republica Moldova şi se lansau câteva cerinţe esenţiale pentru ameliorarea stării de lucruri.

Ruşii şi rusofonii, cu părere de rău, nu numai că s-au opus, ci literalmente au luptat (provocând, la sugestia şi cu susţinerea militară a Moscovei, prin armata a XIV-a, dislocată în republică, războiul de pe Nistru, din 1992) contra revendicărilor fireşti ale poporului moldovenesc (cum i se spunea atunci): limbă de stat, revenirea la grafia latină, recunoaşterea unităţii de neam şi de limbă, a literaturii, istoriei, culturii românilor din Republica Moldova şi a celor din România, iar ulterior – suveranitate, libertate, stemă, drapel tricolor, imn de stat etc.

Merită menţionate intervenţiile publicistice din anii de foc ale unor reputate personalităţi din Republica Moldova, cum ar fi Gr. Vieru, D. Matcovschi, I. Dumeniuk, A. Ciobanu, M. Cimpoi, L. Lari, I. Ciocanu, V. Mândâcanu, I. Buga, V. Pohilă, C. Tănase, I. Conţescu ş.a.; prezenţa intelectualilor din Frontul Popular (încep enumerarea, fără a o putea epuiza, din motive cunoscute, cu scuzele de rigoare: Gh. Ghimpu, I. Hadârcă, D. Matcovschi, A. Şalaru, N. Costin, P. Buburuz, I. Dediu, P. Soltan, V. Beşleagă, I. Vatamanu, A. Moşanu, A. Reniţă, L. Istrati, D. Tanasoglu ş.a.) la acţiunile de revendicare a drepturilor naţionale şi masele de oameni din toate colţurile republicii i-au insuflat mişcării vigoare şi încredere în izbândă.

Nu a fost o exagerare faptul că poporul băştinaş din R.S.S.M., la fel ca şi celelalte naţiuni titulare din fostele republici ale U.R.S.S., şi-a pretins nişte drepturi fireşti: dreptul de a avea propria formaţiune statală, independentă de un imperiu, care nu numai că îl lipsise de independenţă şi simbolică statală, dar îi mutilase conştiinţa, îi limitase sfera de întrebuinţare a limbii materne, îi furase scrisul latin strămoşesc, îi negase orice relaţii cu malul drept al Prutului, dreptul de identificare cu poporul român, îl privase de istoria lui milenară.

În baza unei realităţi social-istorice existente la moment, înţelegător faţă de necesităţile fireşti ale concetățenilor săi de altă etnie, poporul băştinaş nu şi-a cerut numai propriile drepturi în detrimentul acestora; dimpotrivă, a manifestat atenţie şi grijă deosebită şi faţă de alte etnii, acordându-le maximum de drepturi în condiţii de democraţie reală a unui stat care se pretinde de drept.

În cazul de faţă am putea face referire la legislaţia lingvistică, adoptată la 31 august 1989, la sesiunea a XIII-a a fostului Soviet Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, anume Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti.

Când se discută azi textul, formulările, prevederile legii, exactitatea şi aşa-numitele concesii sau chiar lacune ale ei, lucrul trebuie făcut de pe poziţiile de atunci, cu referire la situaţia de până la căderea U.R.S.S.-ului şi de până la proclamarea independenţei republicii.

Cititorul de astăzi, aşadar, nu trebuie să uite (cu părere de rău, tocmai aceasta se întâmplă uneori, din care cauză obiecţiile la adresa prevederilor legii pentru situaţia de atunci sunt nejustificate) de realitatea concret-istorică, în care au fost elaborate, dezbătute, aprobate proiectele de legi.

Trei momente esenţiale din sus-numita lege, dintre care unul reclamând o modificare în Constituţie, cu consecinţe favorabile pentru evoluția ulterioară a evenimentelor, trebuie considerate o victorie redutabilă în lupta cu cerberii vechiului regim, pentru promovarea adevărului istoric şi ştiinţific:

1. Recunoaşterea unităţii de limbă moldo-română realmente existentă (preambulul la lege).

2. Recunoaşterea faptului că limba „moldovenescă”, odată cu conferirea statutului de limbă de stat, devine şi mijloc de comunicare la nivel oficial între reprezentanţii de diferite naţionalităţi de pe teritoriul republicii (art. 1);

3. Limba de stat funcţionează în baza grafiei latine (art. 1).

Recunoaşterea unităţii de limbă moldo-române conţinea implicit şi recunoaşterea unităţii de neam. Se făcea referire la cetăţenii de naţionalitate „moldovenească” şi la cei de naţionalitate română din Ucraina (subînţelegându-se regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatia), care vorbeau una şi aceeaşi limbă ca şi moldovenii din R.S.S.M., ba, într-un timp, la şcoală se învăţa din manuale editate în R.S.S.M.

Accentuarea faptului că limba de stat funcţionează în baza grafiei latine este o „şopârlă” pe care am strecurat-o, împreună cu Ion Dumeniuk, în această lege (având certitudinea că va fi adoptată) pentru a ne asigura de reintroducerea alfabetului latin în cazul în care Legea „Cu privire la revenirea scrisului moldovenesc la grafia latină” va fi respinsă de parlament.

Grafia era singura deosebire dintre aşa-zisa limbă „moldovenească” şi limba română. Revenirea (asupra acestui titlu a insistat Dumeniuk, pentru că puterea cerea atenuarea sa, scriind „trecerea”; a se vedea chiar textul propriu-zis din Lege, unde se vorbeşte de „trecere”) la grafia latină demonstra că regele care susţine existenţa a două limbi diferite este gol; nu există absolut nicio deosebire între un text scris cu litere ruseşti şi acelaşi text reprodus cu litere latine!

Limba oficială – de stat, pe care urmează să o cunoască şi să o utilizeze în comunicarea oficială toţi vorbitorii din republică, indiferent de originea lor etnică, devine, pe teritoriul republicii, şi limbă de comunicare, formulare, contra căreia s-a opus categoric M. Gorbaciov pe tot parcursul dezbaterilor parlamentare din 30 august 1989 şi care le-a deranjat somnul multor diriguitori din republică, fără a mai vorbi de şefi şi şefuleţi mai mici, care îi provocau şi îi aţâţau contra limbii de stat pe oamenii simpli de pe şantiere şi de la întreprinderi.

Limba rusă, deşi nu era (şi nici nu era cazul!) decretată drept limbă de stat, de facto, îşi exercita acest statut nu numai în Federaţia Rusă, ci în întreaga U.R.S.S., ca limbă de comunicare interetnică. Este de la sine înţeles că îşi menţinea acest statut şi în R.S.S.M., cât timp republica făcea parte din U.R.S.S.

Astfel se explică faptul că în Lege, la fiecare articol care stipulează folosirea limbii de stat, era indicată şi obligativitatea traducerii în limba rusă.

În fond, prin revendicarea statutului de limbă de stat, băştinaşii voiau ca limba lor în declin şi agonie, cu sfere reduse de întrebuinţare oficială (practic, în parte, numai în învăţământ, în presă, în literatura artistică locală), să fie luată sub protecţia statului, să-i fie asigurată utilizarea oficială la nivel republican.

În ceea ce-i priveşte pe reprezentanţii altor etnii conlocuitoare, legea le-a asigurat folosirea limbii materne în toate domeniile: de la instruire și educație (lucru, evident, exagerat, mai ales în învăţământul liceal şi superior, căci pregătim specialişti pentru Republica Moldova, unde limbă de stat este limba română, nu specialişti pentru Ucraina, Rusia sau Comrat, Taraclia) până la efectuarea proceselor de judecată în limba maternă.

Fusese elaborat, cu termene suficient de labile (5, 10 ani), un Program complex de aplicare a prevederilor legislaţiei lingvistice, de implementare a limbii de stat în lucrările de secretariat şi în domeniul oficial de comunicare. Fusese constituit un Departament de stat al limbilor cu sarcini riguroase de implementare a limbilor şi de aplicare a sancțiunilor contra eventualilor ignoranţi ai legii.

Venirea la putere a PDAM în 1984 şi a comuniştilor în 2001 a demonstrat nu numai nedorinţa, ci şi tergiversarea la infinit, ca să nu spunem sabotarea, de către conducere a legilor, măsurilor de aplicare, a termenelor prevăzute.

A fost lichidat Departamentul de stat al limbilor, înlocuit cu altul care era preocupat de interesele minorităţilor, au fost întrerupte multe dintre iniţiativele ce vizau studierea limbii de stat, care începuseră a-şi demonstra eficienţa.

La iniţiativa şi prin „contribuţia” vechilor comunişti deghizaţi abil în democrat-agrarieni, în constituție s-a introdus denumirea de limbă „moldovenească”, contrar

1) demersului Congresului II al Frontului Popular din Moldova către parlament, cu propunerea de a fi repuse în drepturi, prin lege, etnonimul „popor român” şi glotonimul „limba română”;

2) documentului final al Marii Adunări Naţionale din 27.08.1989 „Despre suveranitatea statală şi despre dreptul nostru viitor”, în care se cerea să fie respectate numele de „român” al poporului, purtat de-a lungul veacurilor, şi denumirea de „limbă română” pentru limba noastră;

3) aceloraşi adevăruri din „Declaraţia de independenţă” (27.08.1991) și sfidând argumentele ştiinţifice ale Academiei de Ştiinţe a Moldovei (din 1994 şi, ulterior, din 1996), concluziile unor savanţi notorii de peste hotare (italieni, nemţi, ruşi, francezi etc.) că limba de stat a Republicii Moldova este limba română.

Democrat-agrarienii chiar recunoscuseră într-un moment că ei ar accepta în Constituţie denumirea corectă de „limba română” (fiind conştienţi deci că mint cu obrăznicie din considerente de ordin politic, ceea ce face şi V. Stati cu dicţionarul său de lamentabilă faimă!) dacă ar primi garanţii solide că în viitor nu se va solicita reunirea fostei Basarabii cu România.

Iată care-i problema! Agrarienii, comunişti deghizaţi, dar şi comuniştii lui Voronin, socialiştii lui Dodon, vădit antiromâni, alte partide moldoveneşti fardate cu intenţii pro-europene, dar gata oricând să sară în barca moldovenismului, o armată întreagă de ideologi ai „moldovenismului primitiv”, progenituri ale foştilor nomenclaturişti sovietici, urmaşi fideli ai tătucului Stalin, nostalgici după defuncta U.R.S.S. sunt porniţi să întoarcă mortul de la groapă prin aderarea la aşa-numita (şi inexistenta, după o recentă declaraţie a lui Voronin însuşi!) Uniune Vamală Euro-Asiatică, numai să nu ne asociem în vederea ulterioarei integrări în Uniunea Europeană, unde te pomeneşti că trebuie să stai la o masă cu românii din România sau îţi vine în gând să arunci sârma ghimpată de pe Prut, pentru ca aşchia de pământ milenar românesc, răşluită la 1812 de imperiul ţarist, să revină la sânul patriei-mame…

Ne-a îndreptăţit legislaţia lingvistică, adoptată acum 25 de ani, aşteptările? Parţial da, în sensul că astăzi, de bine-de rău, limba statului este folosită nu numai la bucătărie, ci și în societate.

Avem câteva generaţii de tineri crescuți și educați în condiţiile în care limba de stat nu mai e cenuşăreasă. Altceva este idealul de exprimare corectă generalizată, aşa cum e în România, de exemplu, la care mai avem de aspirat și de muncit.

Statul moldovenesc, spre deosebire de statul francez, bunăoară, nu a făcut o prioritate din protejarea, învăţarea, studierea, posedarea la perfecţie a limbii materne, din ocrotirea ei cu grijă de influenţe nefaste străine, de poluare lingvistică.

Nu a elaborat şi nu a promovat o politică de ecologie a limbii. Limba română literară (normată) trebuie respectată, vorbită corect şi protejată de către orice vorbitor al ei, de la vlădică până la opincă.

Legislaţia lingvistică privind relaţiile dintre limbi, practic, nu există la ora actuală. Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti (chiar dacă, la schimbarea denumirii republicii, numele propriu a fost înlocuit cu sintagma „Republica Moldova”) a fost elaborată în condiţiile existenţei U.R.S.S.-ului şi pentru situaţia lingvistică din R.S.S.M. ca parte a U.R.S.S. De îndată ce a fost proclamată independenţa republicii, iar U.R.S.S.-ul s-a destrămat, ea a devenit caducă.

Trebuia (astăzi este destul de târziu, dar realitatea concretă din Republica Moldova ne ilustrează că o asemenea lege rămâne a fi încă absolut necesară) imediat adoptată o lege nouă, care să corespundă realității actuale, în care limba rusă nu mai poate avea vechiul statut de limbă mai favorizată decât oricare din fostele limbi naţionale.

Statul ar trebui să intervină, prin pârghiile de control şi sancţiuni legale, în privinţa cunoaşterii şi utilizării limbii de stat, inclusiv în cazul întreprinderilor private.

Limba de stat este o chestiune de stat, nicidecum una privată, atât timp cât instituţia privată funcţionează pe teritoriul statului.

În condiţiile avalanşei informaţionale fără precedent, statul ar trebui să reglementeze şi să verifice strict proporţia întrebuinţării limbii de stat şi a altor limbi (în cazul Republicii Moldova, a limbii ruse) în spaţiul public şi privat de emisie.

În definitiv, chestiunea apărării limbii statului este şi o problemă de siguranţă de stat.

Conducătorii de orice rang trebuie să cunoască în mod obligatoriu limba statului şi să vegheze la libera şi corecta ei întrebuinţare de către orice vorbitor.

Numai aşa vom face dovada unui stat modern civilizat, aspirant la un loc îndreptăţit în marea familie de popoare (fiecare cu limba şi cultura sa) a Europei unite, în structurile căreia limba română ocupă un loc egal printre celelalte limbi ale membrilor săi, în timp ce pretinsa limbă „moldovenească” a „moldoveniştilor” nu există.

Iar românii basarabeni şi transnistreni, se înţelege de la sine, sunt moldoveni ca cetăţeni ai statului Republica Moldova, dar români ca descendenţi ai dacilor şi romanilor.

Ceea ce o calamitate a distrus timp de două secole nu poate fi restabilit într-un sfert de veac.

 

Nicolae MĂTCAŞ

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2452

17/12/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Ziua de 17 decembrie în Istoria Românilor

 

 

 

 

17 decembrie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1843, 17/29: S-a născut (la Neuwied/Germania) regina Elisabeta (cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva), prima regină a României, soţia regelui Carol I. Numele său  complet era Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied şi a decedat la 18 februarie 1916 (S.N. 2 martie), fiind înmormântată la  Curtea de Argeș, Regatul României).

 

 

 

 

 

 

 Imagini pentru regina Elisabeta a romaniei photos

 

 

 

 

 

A fost membră de onoare a Academiei Române din 1881. NOTĂ: Volumul „Versuri alese” (Editura Eminescu,1998), semnat Carmen Sylva, menţionează ca dată a naşterii 29 decembrie 1843 (stilul nou).

 

 

 

 

 

 

1863: În Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei a fost votată „Legea secularizării averilor mănăstireşti”. In urma aplicarii ei, 25% din teritoriul țării devenea patrimoniul statului.

 Proiectul legii a fost prezentat de către Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, Camerei Deputaților la 13/25 decembrie 1863, fiind adoptat, apoi promulgat și publicat câteva zile mai târziu, la 17/29 decembrie același an.

 

 

 

 

 

 

Alexandru Ioan Cuza             Mihail Kogalniceanu

     

 

 Legea secularizării averilor mănăstireşti prevedea că:

 

Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfîntul Mormînt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele (n.r. mănăstiri mici, subordonate unor mănăstiri mai mari, termen din limba greacă) lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului ”.

 

Măsura adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucît 1/4 din suprafaţa arabilă a ţării aparţinea mănăstirilor româneşti aflate sub influenţă preponderent greacă. Aceste proprietăţi generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea străinilor .

 

Istoricul secularizării

 

În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii greceşti, dintre care 44 din Valahia şi 31 din Moldova, care deţineau la rîndul lor mai multe metocuri şi moşii. Numărul moşiilor închinate era de 560 (366 în Valahia şi 194 din Moldova). Ele totalizau circa un sfert din teritoriul arabil al ţării, plus numeroase păduri.

Legea secularizării prevedea o compensaţie de 82 milioane lei (din care aveau să se scadă 31 milioane datoare statului de aşezămintele religioase), o sumă mare pentru bugetul ţării, bani pe care călugării greci i-au refuzat nemulţumiţi. Conducerea Bisericii Ortodoxe a hotărît să refuze oferta făcută de statul român, în speranţa că Puterile garante vor interveni. În final călugărilor nu li s-a mai plătit nimic. Pentru a nu avea aparenţa unei legi xenofobe, au fost secularizate deopotrivă şi averile mănăstirilor româneşti care nu ţineau de greci.

Măsura a suscitat protestele vehemente ale Turciei, dar în ciuda acestora Cuza a mers înainte cu aplicarea ei. Moşiile recuperate au format Domeniile Statului. O bună parte dintre ele au fost divizate în loturi şi atribuite ţăranilor împroprietăriţi în reforma agrară care a urmat în 1864.

Peste cîţiva ani, în timpul domniei lui Carol I, Parlamentul a declarat definitiv închisă problema mănăstirilor închinate.

 

 

 

 

 

1863: S-a născut Ion Vidu, compozitor, dirijor şi folclorist, autor de piese corale („Ana Lugojana”), muzică vocal-simfonică religioasă şi culegeri folclorice (m. 7 februarie 1931).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1870: S-a născut prozatorul român Ioan A. Bassarabescu (volume: “Vulturii”, “Un om în toata firea”); (d.29 martie 1952).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A  făcut parte din primul comitet al Societăţii Scriitorilor Români şi a fost  membru corespondent al Academiei Române din 1909; (m. 1952).

 

 

 

 

 

 

 

1873: S-a născut la Făgăraș, Ovid Densusianu, filolog, lingvist, folclorist şi istoric literar, profesor la Universitatea Bucureşti.

Este întemeietorul şcolii lingvistice de la Bucureşti, creator de şcoală şi în alte domenii (filologie, folcloristică).

La Paris, în 1896, obţine diploma şcolii de „Hautes études” cu teza: „La prise de Cordoue et de Seville, Chanson de geste du XII-e siècle”. Devine, totodată, membru al Societăţii de texte vechi franceze.

Întors în ţară, în 1897, este numit profesor suplinitor la catedra de română a Universităţii din Bucureşti. Din 1901 este titularul catedrei de filologie romanică, fondată din iniţiativa sa.

Întemeiază Societatea filologică şi Institutul de filologie şi folclor, cu pulicaţiile respective: „Grai şi suflet” şi „Buletinul societăţii de filologie”. Adevărata sa glorie ştiinţifică este asigurată de monumentala „Histoire de la langue roumaine” (Paris, Leroux, 1901-1938, tr. rom., 1961).

Importante sunt şi studiile sale de folclor, printre care binecunoscuta „Viaţa păstorească în poezia noastră populară”, Buc., 1922-1923, şi, mai ales, prima noastră sinteză de istorie literară bazată pe principii estetice, „Literatura română modernă” (3 vol., 1920, 1921, 1933).

 

 

 

 

 

 

 

Întemeiează şi conduce revista Viaţa nouă (1905-1925), unde publică poezii simboliste sub pseudonimul Ervin, numeroase articole teoretice, polemici, portrete şi studii de scriiori simbolişti contemporani.

A fost fondatorul Institutului de Filologie şi Folclor din Bucureşti, cunoscut pentru studiile sale de la istoria limbii române, dar şi pentru poeziile simboliste.

Provenea dintr‑o familie de intelectuali, tatăl şi unchiul său fiind membri ai Academiei Române.

A fost la rândul său membru titular al Academiei Române din 1918.

Ovid Densusianu moare la 9 iunie 1938, în Bucureşti, lăsând un nume plin de prestigiu.

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii exclusiv stilul nou (29 decembrie 1873).

 

 

 

 

 

1890: Este înfiinţată, la Bucureşti, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, care va duce o bogată activitate culturală şi politică pentru întărirea unităţii românilor din România şi Transilvania.

Activitatea sa  va începe oficial la 24 ianuarie 1891 şi până în 1914, Liga a reuşit să-şi creeze numeroase secţii în majoritatea oraşelor din ţară şi în unele centre universitare din străinătate: Paris, Londra, Berlin, Anvers, Bruxelles ş.a.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La începutul secolului al XX–lea activau în Liga: Take Ionescu, Octavian Goga, V.A.Urechia.

În 1914 îşi va schimba titulatura în “Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”.

 

 

 

 

1891: A încetat din viaţă revoluționarul pașoptist român Ion Ionescu de la Brad (Ion Isăcescu);  (n. 24 iunie 1818).

A fost  întemeietorul şcolii româneşti de agronomie şi  membru de onoare al Academiei Române din 1884; (n. 1818).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În cursul vieții a activat ca agronom, economist și scriitor numarandu-se printre personalitățile secolului al XIX-lea care au militat cu energie și devotament patriotic pentru propășirea poporului român.

A studiat în țară la Academia Mihăileană din Iași, apoi a urmat în Franța agronomia, științele naturii și științele economice.

 

 

 

 

 

1892: S-a născut George Magheru, poet şi dramaturg (volum de poezie postum “Cântece la marginea nopţii”); (m. 17 august 1952, Bucureşti).

Nepot al generalului paşoptist Gheorghe Magheru, a fost  fiul Anei, fiica lui Ion Ghica, şi al colonelului Romulus Magheru.

Rămas orfan, şi-a  petrecut copilăria la moşia părintească de la Ghergani, unde a primit de la rudele sale materne o educaţie artistică – muzicală, literară, plastică – de excepţie.

 

 

 

 

 

 

1893: S-a născut în comuna Roșiești, azi județul Vaslui medicul Dimitrie Bagdasar, medic neurochirurg român, profesor la Facultatea de Medicină din București. A pus bazele școlii românești de Neurochirurgie din România si a fost  membru post–mortem al Academiei Române; (d. 15 iulie 1946, Bucureşti).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1893: S-a născut matematicianul român Petre Sergescu, stabilit, din 1946, în Franţa, autorul unor importante  lucrări de algebră şi teoria numerelor.

O atenţie aparte a acordat istoriografiei matematicii, fiind primul din România care a iniţiat cercetări de istoria şi filosofia matematicii; membru corespondent al Academiei Române din 1937; (m. 1954).

 

 

 

 

 

 

 

1905: S-a născut la Fălticeni, eseistul, criticul literar, dramaturgul şi filosoful esoteric Vasile Lovinescu, autorul unor  lucrări de hermeneutică a gândirii simbolice şi analogice de referinţă, considerat cel mai de seamă reprezentant al ezoterismului românesc,  frate cu Horia Lovinescu şi nepotul lui Eugen Lovinescu; (m.14 august 1984).

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Vasile Lovinescu

 

 

 

 

Cele mai cunoscute două studii ale sale, ”Al patrulea hagialâc”, despre universul romanului lui Mateiu Caragiale, ‘”Craii de Curtea-Veche”, şi ”Creangă şi Creanga de Aur”, o interpretare ezoterică a basmelor lui Ion Creangă. Cărţile sunt unice în felul lor, ele decriptând istorisirile, legate de ştiinţa simbolurilor.

Lucrările îi rămân multă vreme în manuscris. ”Al patrulea hagialâc”, cu subtitlul: ”Exegeză nocturnă a Crailor de Curtea-Veche”, va apare abia în 1981, urmat, după moartea sa, de ”Creangă şi Creanga de aur ”(1989), ”Monarhul ascuns” (1992), ”Incantaţia sângelui”(1993), ”Mitul sfâşiat” (1993) etc.

După jumătatea anilor ‘70, începe, în existenţa lui Vasile Lovinescu, nu numai o detaşare de lume, care va culmina cu retragerea sa definitivă la Fălticeni, împreună cu soţia, din 1980 până la moarte (1984), în casa părintească de pe Strada Sucevei, (devenită, în 1972, Galeria Oamenilor de Seamă, prin grija şi donaţia doamnei Stella), ci şi o renunţare tot mai evidentă la scris, cu excepţia câtorva eseuri şi a unor ”amintiri” publicate în ultimii ani în ”Convorbiri literare”.

Opera postumă a lui Vasile Lovinescu s-a dovedit covârşitoare, şi a făcut senzaţie.

 

 

 

 

1905 : S-a născut Dionisie M. Pippidi, istoric, arheolog şi epigrafist; cunoscător al antichităţii greco-romane, a adus contribuţii remarcabile atât în domeniul literaturii şi religiei antice, cât mai ales în cel al istoriografiei şi epigrafiei.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Dionisie M. Pippidi,

 

 

 

 

 

 

Lui i se datorează prima sinteză a istoriei oraşelor greceşti din Dobrogea (Histria, Callatis şi Tomis) şi a raporturilor acestora cu geţii; membru titular al Academiei Române din 1990 ; (m. 19 iulie 1993, Bucureşti).

 

 

 

 

 

 

1909: A fost adoptată de Camera Deputaților „Legea privind sindicatele funcționarilor statului”, care interzicea dreptul de asociere și de grevă tuturor salariaților statului, ai județelor și comunelor  din România.

 

 

 

 

 

 

1912: A încetat din viaţă matematicianul, sociologul şi pedagogul Spiru Haret, cel ce a reorganizat pe baze moderne învăţământul românesc; (n. 15 februarie 1851,la Iaşi).

 A  întrevăzut posibilitatea aplicării matematicii la studiul societăţii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ca ministru liberal al cultelor şi instrucţiunii publice în mai multe rânduri, a reorganizat pe baze moderne învăţământul românesc de toate gradele.

A fost membru titular al Academiei Române din 1892şi  vicepreşedinte al acestui for (1904-1907); (n. 1851).

 

 

 

 

 

 

 

1917: La Tiraspol se desfășoară Primul Congres al Moldovenilor din stînga Nistrului.

 

 

 

 

Steagul Republicii Democrate MoldoveneştiHarta Etnică a Românilor din Transnistria

 

Steagul Republicii Democrate Moldoveneşti, 1918
Harta Etnică a Românilor din Transnistria

 

 

La 17-18 decembrie 1917 la Tiraspol se desfășoară Primul Congres al Moldovenilor din stînga Nistrului,o  consecință directă a Congresului Ostașilor Moldoveni din 20-27 octombrie 1917 de la Chișinău, la care a fost proclamată autonomia fostei Basarabii țariste.

 La Congesul de la Tiraspol au participat delegați reprezentanți a circa 20 de localități din județele Tiraspol și Balta, 47 ostași din garnizoana locală și alte orașe din regiune și o delegație oficială a Sfatului Țării din care făceau parte și Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare și Vasile Gafencu. De asemenea prezent la reuniune, în calitate de ziarist, a fost și Onisifor Ghibu, pe atunci redactor al gazetei Ardealul.

Congresul Moldovenilor din stînga Nistrului a pus în discuție mai multe probleme de larg interes pentru populație, la fiecare capitol fiind adoptată cîte o rezoluție. Privind chestiunea școlară (Voprosul despre școli) se stipula introducerea generalizată a limbii moldovenești și a alfabetului latin;

În chestiunea bisericească (Voprosul despre biserici) s-a decis ca slujbele din satele moldovenești să se facă în limba moldovenească; În chestiunea militară (Voprosul militar) s-a hotărît înființarea de polcuri moldovenești comandate de ofițeri moldoveni; în chestiunea spitalelor și judecătorilor s-a stabilit ca în toate activitățile să fie utilizată limba norodului moldovenesc, iar actele și legile să fie traduse în limba moldovenească.

Dezbaterea principală s-a axat în jurul deciziei privind viitorul moldovenilor din stînga Nistrului și anume rămînerea în componența Ucrainei sau unirea cu Moldova. Decizia a fost amînată, convenindu-se la convocarea unei Adunări Naționale la care să participe toți împuterniciții satelor moldovenești din stînga Nistrului din guberniile Hersonului și Podoliei.

 

 

 

 

1925: S-a născut regizorul de teatru şi film Horea Popescu, director artistic al Teatrului Naţional Bucureşti timp de peste două decenii; (m. 2010).

 

 

 

 

 

1938: A avut loc la „Teatrul Comedia” din Bucureşti, premiera comediei în trei acte „Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, în regia lui Sică Alexandrescu; în distribuţie: V. Maximilian, George Vraca.

 

 

 

 

 

Imagini pentru mihail sebastian

 

 

Foto:  Mihail Sebastian (Iosif Hechter), n. 18 octombrie 1907, Brăila – d. 29 mai 1945, București.

 

 

Apărută la „Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă” (Bucureşti, 1939), aceasta a fost prima sa piesă, scrisă, după cum aflăm din jurnalul scriitorului, în 1936, pe baza unor amintiri personale şi a unor „teme reluate” din romanul său “Femei” (1933)

 

 

 

 

 

 

1940: S-a născut  Nicolae Lupescu, fost  jucator în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970.

Este tatăl cunoscutului  fotbalist, Ionuț Lupescu.

 

 

 

 

 Imagini pentru Nicolae Lupescu,

 

 

 

 

1944: A murit la Bucureşti, Ioan Andrieşescu, arheolog, specialist în istoria Comunei Primitive, membru corespondent al Academiei Române din 1928.

A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din Iaşi,iar după susținerea tezei de doctorat pleacă la Berlin, unde studiază istoria antică și preistoria.

 

 

 

 

Imagini pentru Ioan Andrieşescu, arheolog,

 

 

 

 

Împreună cu marele savant Vasile Pârvan, este considerat creatorul şcolii arheologice româneşti.

A pus bazele unei noi specialităţi în istoriografia română – preistoria; (n. 2 mai 1888, Iaşi).

 

Împreună cu alți mari specialiști afondat Muzeul Național de Antichități, bazat pe săpăturile de la Histria și din ale zone ale Dobrogei (Scythia Minor) și Institutul de Istoria Artei.

 

 

 

 

 

 

 

1948: A fost  înfiinţată Opera Maghiară de Stat din Cluj, ca instituţie de sine stătătoare, conform Decretului 391 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale al Republicii Populare Române.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Opera Maghiară de Stat din Cluj,photos

 

 

 

 

 

 

 

1963:  Guvernele român şi francez au decis să ridice legaţiile lor, de la Paris şi Bucureşti, la rangul de ambasadă. Relaţiile diplomatice la nivel de legaţie fuseseră stabilite între cele două ţări în 8/20 februarie 1880, când  Aubert Ducros a fost primul trimis extraordinar şi plenipotenţiar al Franţei la Bucureşti, iar Mihail Kogălniceanu a fost acreditat la Paris, în aceeaşi calitate.

La 29 noiembrie 1938 relaţiile au fost ridicate la nivel de ambasadă, dar după începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, la 12 septembrie 1940 ambasadele au fost transformate în legaţii şi din 9 august 1940 relaţiile diplomatice au fost întrerupte.

În septembrie 1944, Guvernul român a recunoscut Guvernul provizoriu al generalului Charles de Gaulle şi la 1 martie 1945, relaţiile la nivel de reprezentanţă politică au fost restabilite.

Ulterior, la 13 aprilie 1946 reprezentanţele politice au fost transformate în legaţii, iar de la 17 decembrie 1963, s-au stabilit relaţii la nivel de ambasadă.

 

 

 

 

 

 

1971: In România ceauşistă, Marea Adunare Naţională adoptă Legea nr. 24, a cetăţeniei române, care prevedea pierderea cetăţeniei române de către cei care pleacă din ţară clandestin sau fraudulos şi de către cei care, aflându–se în străinătate, se făceau vinovaţi de asa zise  “fapte ostile”.

 

 

 

 

 

1976: A murit Bartális János, poet de naţionalitate maghiară din România; (n. 1893).

 

 

 

 

 

 

 

Timisoara, revolutie

 1989: A inceput masacrul de la Timisoara. In noaptea de 16 spre 17 decembrie a fost executat ordinul de evacuare din Timisoara al pastorului Tokes.

Pe parcursul intregii zile au avut loc ciocniri intre fortele de ordine si manifestanti. Militarii au fost huiduiti si loviti cu pietre, protestatarii atacand sediul PCR. La Bucuresti, Ceausescu a hotarat, in cadrul unei sedinte a CPEx, folosirea fortei armate la Timisoara.

Ion Coman, secretar CC al PCR, a fost numit comandant unic pentru Timisoara, membri din conducerea partidului, armatei si securitatii fiind trimisi in acest oras.Armata a organizat o demonstraţie de forţă, în centrul Timişoarei, împotriva manifestanţilor.

 

In urma unei teleconferinte organizata de Ceausescu cu activul de partid si de stat din toate judetele tarii, factorii de raspundere au ordonat fortelor de ordine sa traga in manifestantii de la Timisoara.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La ora 17:00 s-au auzit primele focuri de armă în oraş. La Procuratura Militară Timişoara au fost înregistraţi atunci 66 de morţi şi 196 de răniţi. În seara aceleiaşi zile, la Bucureşti, Consiliul Politic Executiv a aprobat reprimarea în forţă a manifestanţilor de la Timişoara, etichetaţi ca trădători

Au inceput lupte de strada soldate cu morti si raniti, peste 60 de oameni pierzandu-si viata. Timisoara a fost izolata, caile de acces in oras fiind blocate.

 

 

 

1997: A început să emită postul privat romanesc de televiziune „Prima TV”.

 

 

 

 

Începând cu 17 decembrie 1997, Canal 38 (care îşi începuse activitatea în primăvara anului 1994, ca post local, cu acoperire în Bucureşti,) s-a transformat luând numele de  Prima TV, post cu acoperire naţională care a încercat încă de la înfiinţare, să aducă un suflu nou în audiovizualul românesc, cu programe de divertisment, concepute după modelul reţetelor de succes occidentale.

 

 

 

 

 

1998 : Fondul Proprietăţii de Stat şi compania franceză Renault au semnat un memorandum privind condiţiile de negociere a pachetului de 51% din acţiunile societăţii Automobile Dacia Piteşti.

 

 

2007: A început demolarea fostului Stadion Național din Bucuresti.

 

 

 

 

Noul stadion, numit Arena Națională (în fotografie), a fost inaugurat la 6 septembrie 2011.

 

 

 

2010: A murit Dan Ştefănică, compozitor, instrumentist, orchestrator şi dirijor; (n. 8 ianuarie 1944).

A absolvit Academia de Muzică din București, secția Compoziție. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Încă din anii studenției a fost pasionat de muzica de jazz.

A compus coloana sonoră a filmelor: ”Drum în penumbră” (1972), ”Orașul văzut de sus” (1975), ”Jachetele galbene” (1979), ”Fapt divers” (1984), ”Domnișoara Aurica” (1985), ”Nelu” (1987), ”Cenușa păsării din vis” (1989), ”Lacrima cerului” (1989), ”Cei care plătesc cu viața” (1991), ”Vulpe-vânător” (1993), ”Crucea de piatră — Ultimul bordel” (1993), ”Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), ”Terente — regele bălților” (1995), ”Dulcea saună a morții” (2003).

I-au fost decernate mai multe premii de creație în România și în străinătate, precum și Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Pentru muzica de film a primit un premiu din partea Uniunii Cineaștilor din România, precum și la Festivalul de Film de la Costinești.

La 5 martie 2010, cu ocazia decernării premiilor Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pe anul 2009, Dan Ștefănică a primit în Aula Palatului Cantacuzino, Premiul pentru muzică de jazz („Cântec de leagăn”, „Pădure tropicală”, „Madeira”).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/17/o-istorie-a-zilei-de-17-decembrie-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro.

 

17/12/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Despre votul universal, într-un articol publicat în 1850 de Gazeta Transilvaniei

 

 

 

 

 

 

 

FOTO 176 de ani de la apariţia Gazetei de Transilvania, primul ziar românesc

 

 

 

 

 

 

 

Votul universal sau sufragiul universal este unul din principiile de bază ale democrației, care constă în aceea că dă posibilitatea fiecărui cetățean adult și cu discernământ de a-și exercita dreptul de vot, adică de a-și alege reprezentanții în legislativ, respectiv de a fi ales.

Din punct de vedere istoric, este privit ca sistem de vot universal și sistemul în care doar populația masculină a beneficiat de drept de vot  (spre deosebire de sistemele în care puterea este exercitată pe temeiul orginii, precum în aristocrație, pe temeiul convingerii religioase, precum în teocrație etc.).

Republica Franceză a fost primul stat din lume care a introdus votul universal, la sufragiul din 1792 (doar pentru bărbați). Statele care au cea mai îndelungată și neîntreruptă tradiție a votului universal sunt Franța și Elveția (de la 1848).

Noua Zeelanda a fost primul stat din lume care a introdus votul universal pentru femei si barbati, in 1893.

In Romania, votul universal a fost introdus in 1918, iar primele alegeri universale au fost in 1919 (Wikipedia.ro).

 

 

 

 

 

 

gazeta-de-transilvania-1850

 

 

 

 

 

Intr-un articol privitor la votul unversal, apărut  în Gazeta de Transilvania, Nr. 42 din 21 decembrie 1850, recent reprodus pe blogul tiparituriromanesti.wordpress.com, se spuneau în legătură cu acest subiect fierbinte în epocă, următoarele:

 

„Chronică străină

Franța. Paris. 25 Dec.

O încurcătură noă și foarte serioasă. Acela care în zioa de astăzi nu se interesează și nu-i pasă de cursul lucrurilor în Europa, iar mai vârtos în de al celor din Franța și Germania, să ease dintre oameni, să petreacă în pădure, săhastru, singuratic.

Cititorii își aduc aminte, că franțozii îndată după înfricoșata revoluțiune din 23 Fevr. 1848 întroduseră în noa lor republică votul universal, adică ei recunoscură dreptul fecărui bărbat ajuns la vrâstă legiuită (de 22 ani) de a-și da votul liber, și a lua parte activă la tot feliul de alegeri, cum președinte, deputați la adunanță, deregătorii comunale ș.a., fără a-i întreba dacă au vreun dinariu în pungă, seau un adăpost măcar cât vulpile în vezuinele lor, pentru că franțozii ziceau după învățăturele lor: persoana omului este totul, iar averea fără persoană este nimic; sufletul nemuritoriu și voința omului este ce e; iar averile sânt un ce mort fără omul viu și cugetătoriu.

Din aceasta urmă, că precum până la 1848 avea dreptul votării numai franțozii cei mai avuți carii totodată plătia dajdea cea mai mare, prin urmare abia vreo doă-trei sute de mii, așea acum câștigară dintr-o dată dreptul votului aproape la 10 milioane inși, adică toată partea bărbătească afară numai de cei ce stau supt epitropiă seau le lipsește mintea, seau sânt cunoscuți destrămați și criminali osândiți pe la închisori.

Așea la 10 Decembrie 1848 se alese și Ludovic Napoleon de președinte prin votul universal, din care el câștigă aproape la 6 milioane, iar celelalte se împărțiră între alți compețitori, cum Cavaignac, Lamartine ș.a.

Într-aceea iată că pe la Maiu a.c. ministeriul președintelui află că votul universal așea cum s-au întrodus în Franța ar fi foarte periculos, pentru că vezi D-ta din pricină că acum stă în voia tuturor calicilor și proletarilor ca să votiseze alăturea cu milionarii și cu toți coconii binemirositori de profumuri scumpe, acea sărăcime se apucă și alege deputați la adunanța națională tot dintre soțialiști, adică dintre acei bărbați procopsiți ai Franței, căror nu le mai tace gura nici le mai stă condeiul, ci strigă mereu: dați pâne săracilor, faceți de lucru proletarilor, nu-i lăsați să viie la cea din urmă desperăciune ca să vă ucidă pe toți și să vă ia toată averea; regulați mai bine soțietatea omenească, iar veniturile vistieriei nu le prădați pe tot feliul de nebunii ș.a.ș.a.

Deci după cele mai ferbinți și mai amerințătoare dispute ce avu ministeriul și maioritatea adunanței naționale cu minoritatea ei carea toată este soțialistică, în 31 Maiu a.c. se decretă o lege noă, prin care votul universal în Franța se restringe între câteva condițiuni, încât numărul celor cu dreptul de alegere din aproape 10 mil. scade cătră 5 mil.; tot mai multe preste măsură, decât era până la Lud. Filip […]”

Sursa: Biblioteca Județeană „George Barițiu” din Brașov. Biblioteca digitală

17/12/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: