Politicieni ucraineni amenință că Ucraina va instaura o blocadă totală asupra Republicii Moldova, dacă Igor Dodon, candidatul prorus, va deveni președinte

SEMNAL! Ucraina va instaura o blocadă totală Republicii Moldova (economica, vamală, trafic de persoane), dacă Igor Dodon va ieși președinte

„Dacă unii candidați la prezidențialele din 30 octombrie vor continua să declare că peninsula Crimeea ar fi parte a Rusiei, Ucraina va instaura blocada Republicii Moldova, ceea ce va aduce pierderi economice majore pentru cea din urmă.”

„Politicienii (moldoveni) care promit integrarea Republicii Moldova în structurile Federației Ruse trebuie să conștientizeze faptul că între Moldova și Rusia există un stat mare, pe nume Ucraina, care în acest moment se află în stare de război cu Federația Rusă, care nu vă va permite să vă integrați în structurile promise”.

Politicienii moldoveni trebuie să conștientizeze faptul că Ucraina, care în acest moment se află în stare de război cu Federația Rusă, nu va permite integrarea Republicii Moldova în Uniunea Eurasiatică.

Totodată, dacă unii candidați la prezidențialele din 30 octombrie vor continua să declare că peninsula Crimeea ar fi parte a Rusiei, Ucraina va instaura blocada Republicii Moldova, ceea ce va aduce pierderi economice majore pentru cea din urmă.

Declarațiile în acest sens au fost făcute într-o conferință de presă de deputatul ucrainean Viktor Romaniuk din fracțiunea Narodnîi Front și deputatul independent, Ganna Gopko, transmite Agora citat de romaniabreakingnews.ro

„Cel mai probabil, în Republica Moldova președintele va fi ales în al doilea tur când se va da lupta între candidatul care se pronunță deschis pentru vectorul pro-rus și altul care cel mai probabil întruchipează alegerea europeană a Republicii Moldova”, este de părere președintele Comitetului pentru Afaceri Externe al Radei, deputat independent ucrainean, Ganna Gopko.
Potrivit acesteia, „în cazul alegerii candidatului pro-rus securitatea Republicii Moldova va fi în pericol, iar Ucraina riscă să obțină un vecin care va deveni o sursă a influenței destabilizatoare a Rusiei în întreaga regiune”.

Totodată, legislatorul ucrainean s-a arătat indignat de „declarațiile unor candidați precum că peninsula Crimeea este parte a Rusiei”.

Potrivit lui Gopko, „afirmațiile în cauză încalcă legislația ucraineană, dar și rezoluțiilor ONU, inclusiv din 24 martie cu privire la integritatea teritorială și suveranitatea a Ucrainei”.
„Politicienii (moldoveni) care promit integrarea Republicii Moldova în structurile Federației Ruse trebuie să conștientizeze faptul că între Moldova și Rusia există un stat mare, pe nume Ucraina, care în acest moment se află în stare de război cu Federația Rusă, care nu vă va permite să vă integrați în structurile promise”, a declarat la rândul său membru al grupului de prietenie Republica Moldova-Ucraina, deputatul ucrainean, Viktor Romaniuk.

Potrivit acestuia, „dacă unii politicieni moldoveni vor continua să declare că Crimeea este parte a Federației Ruse, Ucraina va întreprinde măsuri pentru a-și apăra interesele, inclusiv va instaura blocada Republicii Moldova, inclusiv blocada vămii, inclusiv blocada deplasărilor persoanelor fizice, juridice, dar și a mărfurilor. Ceea ce va aduce pierderi economice majore pentru Republica Moldova”.

Publicitate

Românii in Marele Război al Întregirii

 

Românii și România în Marele Război al Întregirii

Marele Război – deși a început în sud-estul Europei, în Balcani – a fost temeinic pregătit în Europa Occidentală și Centrală, ca și peste Ocean sau în Imperiul Țarist. Natural, în urma atentatului de la Sarajevo, micile țări și popoare din regiunea balcanică au fost blamate iarăși, ca fiind „butoiul cu pulbere al Europei”.

În vara anului 1914, în urma unei propagande bine orchestrate, chiar și opinia publică din marile puteri era în favoarea războiului, pentru redobândirea „gloriei” pierdute, pentru „revanșa” în fața unor înfrângeri din trecut, pentru „pământuri strămoșești” care trebuiau recuperate etc. Guvernele, mult mai realiste decât poporul, nu urmăreau altceva decât interesele fiecărei țări și națiuni.

Chiar noțiunea de națiune avea înțelesuri diferite în vest (unde se confunda cu statul și avea sens primordial politic) față de est (unde națiunile erau etno-lingvistice și tindeau să distrugă imperiile multinaționale, spre a forma state noi, adecvate acestor națiuni).

Doar partidele de stânga criticau războiul, dar și unele dintre acestea (partidele social-democrate din Occident) au aprobat, până la urmă, direct sau tacit, intrarea țărilor lor în luptă.

România era în 1914 o țară europeană mică, cu formă de guvernare monarhică (era un regat), având 137,000 de km pătrați și circa 7,4 milioane de locuitori. Mai mult de jumătate dintre toți românii de atunci trăiau în alte state decât România, o parte mai mică în Imperiul Rus (în jumătatea Moldovei dintre Prut și Nistru, numită Basarabia, ocupată de ruși în 1812, iar o parte mult mai mare în Imperiul Austro-Ungar (în Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina); alți români trăiau în Balcani, la sud de Dunăre, în Serbia, Grecia, Albania etc.

Toate aceste provincii istorice menționate, din imperiile țarist și austro-ungar, aveau populație majoritar românească. Acești români din afara României au trebuit să participe la Primul Război Mondial încă din 1914, odată cu intrarea țărilor lor în luptă.

Astfel, cam un milion dintre acești români au luptat, direct ori indirect, între anii 1914-1916, pentru cauze care nu-i priveau în niciun fel și le aduceau chiar prejudicii1. România de atunci, care avea încă din 1883 un tratat secret cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), s-a declarat în vara anului 1914, ca și Italia (aflată în aceleași raporturi ca ale României cu Puterile Centrale), neutră.

Abia după doi ani, în urma unor frământări și dezbateri furtunoase și dificile, țara a intrat în război de partea Antantei (Franței, Angliei și Rusiei).

Având mereu înaintea ochilor interesul național – ca orice țară – românii erau în mare dilemă fiindcă știau că orice decizie ar fi luat, ar fi avut de câștigat, dar și de pierdut în același timp.

Astfel, dacă România se alia cu Germania (și, implicit, Austro-Ungaria), în caz de victorie, pierdea Transilvania (cu regiunile vecine menționate) și Bucovina (care nu puteau fi cerute unui aliat); dacă se alia cu Antanta, în caz de victorie, urma să piardă Basarabia (care rămânea Rusiei).

După doi ani de neutralitate însă, România nu mai putea rămâne indecisă fără să-și pericliteze viitorul și chiar existența.

La 14 mai 1916, după o îndelungată chibzuință, regele Ferdinand I (provenit din dinastia germană de Hohenzollern-Sigmaringen), a convocat Consiliul de Coroană pentru a anunța decizia sa de alăturare a României la Tripla Înțelegere și de declarare a războiului împotriva Austro-Ungariei.

S-au confruntat atunci pe față cele două grupări – e drept, inegale – ambele cu dorința de apărare a intereselor țării.

Marele om politic Petre Carp – revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat.

Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți:

„D-le Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană.

Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”.

Acestea au fost, într-adevăr, vorbele (transpuse apoi în fapte) unui mare om de stat român.

Prin urmare, în noaptea de 14-15/ 27-28 august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta2, iar armata română trecea Carpații.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acum începeau și dramele multor militari români transilvani, bănățeni, crișeni, maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu în Pădurea spânzuraților, dar și de alții, prin alte mijloace.

În 1916-1917, după ocuparea Țării Românești și a Bucureștilor, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea Puterilor Centrale și a celei estice (de la un timp bolșevice).

Anul 1918, cu puține umbre și cu multe lumini, a adus împlinirea statului național român.

Menționăm că în acei ani – 1918 și precedenții – s-au pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor frustrate după secole de asuprire.

Astfel, din vechile imperii rus, german și austro-ungar, s-au născut ori au renăscut în forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), România, Austria, Ungaria, Germania, țările baltice.

În cazul României, situația este similară, dar și deosebită în raport cu exemplele menționate. În vreme ce viitoarea Iugoslavie și Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute deținute de popoarele care le dădeau numele.

Toate aceste schimbări fundamentale, așa cum nu mai cunoscuse harta Europei de mult timp, s-au înfăptuit după reguli precise, agreate de comunitatea internațională, și au fost apoi aprobate (cu anumite ajustări, acolo unde au decis puterile învingătoare) prin Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920.

Modificările teritoriale și politice de amploare, petrecute în anii războiului și, mai ales în 1918-1920, au două componente, una internă și cealaltă internațională.

Componenta internă ține de dorința majorităților etnice (considerate anterior minorități) din anumite regiuni de a trăi în state proprii sau în state locuite de aceleași etnii, adică de a crea condiții pentru ca marea majoritate a polonezilor să trăiască în Polonia, marea majoritate a cehilor în Cehia, a slovacilor în Slovacia, a ungurilor în Ungaria, a românilor în România etc.

Firește, erau și voci care doreau ca toți polonezii să trăiască în Polonia, ca toți cehii să trăiască în Cehia ș.a.m.d., ceea ce era imposibil; după cum erau alții care sperau să păstreze, în forme adaptate, vechile imperii rebotezate și cosmetizate, ceea ce era iarăși imposibil.

Este drept că această dorință de unitate națională ocrotită de state naționale era ultima etapă a evoluției mișcărilor de emancipare, fiindcă anterior, timp de circa două secole, naționalitățile au dorit doar egalitatea cu națiunile dominante, fără să ceară neapărat expressis verbis frângerea acestor imperii și formarea statelor naționale unitare.

Românii cuprinși în Imperiul Habsburgic (iar de la 1867, într-o formă sui generis a acestuia, numită Austro-Ungaria), dar și cei din Imperiul Țarist, s-au încadrat, alături de polonezi, cehi, slovaci, croați, sârbi, baltici, ucraineni etc., în această evoluție, fără mari deosebiri ori particularități.

În anul 1918 lucrurile s-au precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind apoi un tratat separat de pace.

Românii, în noile condiții, s-au organizat, și-au ales propriile organe reprezentative – politice și militare (de ordine publică) – și, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului.

Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul, Maramureșul).

Aceste foruri erau „Sfatul Țării” (la Chișinău, în 27 martie/9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernăuți, în 15/28 noiembrie 1918) și „Marea Adunare Națională”, prin cei 1228 de delegați cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 decembrie 1918).

Toate aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de către forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume de către Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920.

Cealaltă conferință de pace, de după Al Doilea Război Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luată de români în 1918 și ratificată în 1919-1920, exceptând răpirile teritoriale făcute de regimul comunist stalinist în timpul și la finele războiului (nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia).

Între anii 1848 și 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mișcări europene erau cele de emancipare națională, de obținere a libertăților democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naționale.

Așa au procedat aproape toate națiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior.

Aceasta era tendința cea mai avansată în acel moment. Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităților sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase.

Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenați atunci să lupte pentru formarea statului lor național, așa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc.

Nu făcut-o nici mai bine și nici mai rău decât alții 3. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conștienți sau mai entuziaști, dar nici mai apatici sau mai reticenți decât alții, decât vecinii lor.

Toate datele de care dispunem arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei și a celorlalte provincii cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci.

Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români.

Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România.

Astfel, unirea, pregătită de partea cea mai avansată a intelectualității și clasei politice de atunci, a respectat exigențele democrației de atunci.

*

Astfel, România modernă s-a înfăptuit între 1859-1918, în paralel cu Germania și Italia și a rămas stabilă (cu oarecare variațiuni, cum s-a văzut) până azi. România are, de la Al Doilea Război Mondial încoace, aproximativ suprafața Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, dar o populație de trei ori mai mică.

Populația de circa 20 de milioane de locuitori stabili este formată din aproape 90% etnici români, din 6,4 % maghiari, din circa 2,5% romi, restul fiind mici grupuri de slavi, germani, turco-tătari, armeni, greci, evrei etc.

Sub aspect religios și confesional, circa 86% dintre locuitori sunt ortodocși, restul fiind romano-catolici, greco-catolici, protestanți, neoprotestanți, musulmani, mozaici etc.

Țara este parte a NATO și a UE, chiar dacă stabilitatea și viitorul acestor grupări de state sunt serios puse la încercare în anii din urmă.

În Europa celor 27 de astăzi, România, din punctul de vedere al suprafeței și al populației, se află pe locul al șaselea, după Germania, Franța, Italia, Spania și Polonia. (autor: Ion Aurel Pop, sursa: Revista Clipa).

NOTE:

1. Liviu Maior, Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni și basarabeni în război, 1914-1916, Cluj-Napoca, 2016.

2. Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, Ediția a III-a, vol. I-II, București, 1989.

3. Românii – câteva procente – care nu au dorit unirea provinciilor lor cu România erau, de regulă, în slujba statelor lor de adopție, înalți funcționari, ofițeri, consilieri oficiali, angajați în administrație etc.

Ziua de 10 noiembrie în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

10 noiembrie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1444: Bătălia de la Varna [in Bulgaria].

Cruciadă antiotomană promovată de papa Eugen al IV-lea (1431 – 1447) şi condusă de Vladislav (1440 – 1444), regele Ungariei şi al Poloniei, şi de Iancu de Hunedoara (1441 – 1456), voievodul Transilvaniei, sunt zdrobite de armatele sultanului turc Murad al II-lea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Conform datelor istorice armata lui Vladislav era inferioară armatei otomane, aceasta numărând 15-16 mii de ostaşi, în timp ce armata Sultanului era de 80-120 mii de soldaţi.

Deşi Iancu de Hunedoara l-a sfătuit pe Vladislav să-i atace rapid pe turci pentru a nu le da posibilitatea de a descoperi inferioritatea lor numerică, regele Vladislav, lipsit de experienţă şi neascultând de sfatul lui Iancu, a dat ordinul de a-i ataca pe turci chiar în miezul nopţii.

Acest lucru a dus la moartea regelui Ungariei, iar acest lucru a lovit ca un fulger moralul armatei producându-se panică în rândul ostaşilor. Iancu de Hunedoara a fost nevoit să părăsească câmpul de luptă. Sultanul a sărbătorit triumful în tot imperiul, în schimb Occidentul a refuzat, un timp, să creadă că şansa de a-i alunga pe otomani definitiv din Europa a fost pierdută.

“Bătălia de la Varna” a însemnat pierderea speranţei obţinerii independenţei de către popoarele balcanice şi ascensiunea otomană fără precedent, turcii intaritndu-si controlul asupra teritoriilor cucerite in Balcani si presiunea asupra a ceea ce mai ramasese din Imperiul Bizantin.

De asemenea aceasta a  pregătit terenul pentru caderea Constantinopolului in 1453.

 

 

 

 

 

 

15o8: A apărut, din inițiativa domnitorului Radu cel Mare ( 1495- 1508), Liturghierul slavon, tipărit de calugarul Macarie  prima carte tipărită în Tara Romaneasca.

Calugarul ieromonah Macarie care a trait la sfârșitul sec. al XV-lea – începutul sec. al XVI-lea, a fost un tipograf sârb, care a invațat  meșteșugul de tipograf la Veneția si a activat și în Țara Românească din 1508, unde a înființat, din porunca domnitorului Radu cel Mare, prima tipografie din țară la mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște.

 

 

 

 

 

Foto: Liturghierul lui Macarie (1508), (“Rînduiala dumnezeieştii slujbe şi în ea a diaconilor”), în limba slavonă.

 

 

 

 Macarie a mai tipărit apoi încă două cărţi bisericeşti, însă “Liturghierul” este cea mai reuşită pentru că are aspectul cel mai elegant şi ornamentele cele mai frumoase.

Volumul este o traducere din limba greacă, fiind considerată o formă rară între liturghierele slavone.

După cîte se pare, nu s-au păstrat decît cinci exemplare din această carte.

Macarie a mai tipărit în 1510 “Octoihul”, tot în slavonă, iar apoi “Evanghelierul” (1512).

 

 

 

 

 

 

 

1688: S-a terminat tipărirea la Bucureşti a “Bibliei” în limba română (“Biblia de la Bucureşti”),  prin grija şi cu cheltuiala domnitorului Șerban Cantacuzino şi a urmașului său, Constantin Brâncoveanu.

Biblia de la București  sau Biblia lui Șerban Cantacuzino este un monument al limbii române vechi si prima traducere integrală a Bibliei în limba română.

A jucat un rol major în dezvoltarea limbii noastre literare. Istoricul Alexandru D. Xenopol spunea ca Biblia de la București este „cel mai însemnat monument al literaturii religioase la români, atât prin întinderea, cât și prin limba ei cea minunată”,

George Călinescu afirma la randul sau că „Biblia românească (1688) reprezintă pentru poporul român ceea ce a reprezentat Biblia lui Luther pentru germani”, iar Nicolae Iorga spunea că ea este „cel dintâi document sigur de limbă literară stabilită pe înțelesul tuturor românilor”

 

 

 

 

 

 

Foto: Tipărituri românești wordpress.com

 

 

 

Textul cărţii a fost definitivat din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino,  de un grup de învăţaţi, între care fraţii Şerban şi Radu Greceanu.

Pagina de gardă a primei ediții are următorul cuprins:

Biblia, adecă Dumnezeiasca scriptură. Care s-au tălmăcit dupre limba elinească spre înţăleagerea limbii rumâneşti, la porunca Prea bunului creştin şi luminatului domn IOAN ŞERBAN CANTACOZINO BASARAB VOEVOD, şi cu îndemânarea dumnealui COSTANDIN BRÂNCOVEANUL marele logofăt.

Tipăritu-s-au întâiu în scaunul Mitropoliei Bucureştilor, în vreamea păstoriei Preasfinţitului părinte Chir Theodosie, mitropolitul ţării si exarhul laturilor.

Şi pentru cea de obşte priinţă s-au dăruit neamului rumânesc, la anul de la Facerea lumii 7197, iară de la Spăsenia lumii 1688, în luna lui noiemvrie în 10 zile.

 

 

 

 

 

 

 

 1843 : Se înfiinţează, prin Porunca domnească nr. 198 din 10 noiembrie 1843 a domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu (1842-1848), prima baterie  de artilerie menită “să slujească intru paza bunei randuieli şi liniştei obşteştii”, act care a stat la baza constituirii Artileriei ca armă de sine stătătoare in Tara Românească.
Anii 1843-1850 sunt anii organizării armei artileriei  în Țara Românească şi Moldova.

Între anii 1853-1854 bateriile de artilerie din Țara Românească şi Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingându-se în luptele de la Brăila, Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei, Ostrov etc.
Până în anii Unirii a existat și o baterie de artilerie călăreaţă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După 1859, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră, în Moldova, și două în Țara Românească: una călăreață și una pedestră. Cele două baterii din Țara Românească s-au constituit în primul divizion de artilerie al armatei române, al cărui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan. Conform unui decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe două divizioane), al cărui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel.
 
Menționăm și alte momente importante ale devenirii acestei arme complexe, care privește nu numai organizarea, ci și dotarea, reglementarea și instrucția.

Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 254 s-au centralizat atelierele, fabricile de pulbere, capsulăria etc. din diferite părți ale țării, sub denumirea de „Direcția stabilimentelor de materiale ale artileriei”, care la 23 noiembrie 1861 a fost organizată pe trei secții: Pirotehnie, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere.

În septembrie 1860, în „Monitorul Oastei” a fost publicat primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul George Manu și intitulat „Teoria dării”. În decembrie 1860, a fost publicată „Legea organizării puterii armate”, potrivit căreia, în cadrul armatei române, s-a constituit Corpul de Artilerie, compus din statul major al armei și unitățile de artilerie.

Nucleul statului major al artileriei a luat ființă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidența personalului și muniției.

În octombrie 1862, a fost înființat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucției în unitățile de artilerie și supravegherea activității productive, inspectorat desființat în septembrie 1875, când a luat ființă Inspectoratul Artileriei, la conducerea căruia a fost numit colonelul George Manu.
 
Considerentele care au determinat modificările structurale din cadrul armatei române au stat și la baza organizării și înzestrării unităților de artilerie, divizate în artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate, pentru lucrări de fortificație (care s-a desființat complet în toamna anului 1915) și artileria antiaeriană, care a luat ființă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului Apărării Antiaeriene.

Înaintea Primului Război Mondial, armata română dispunea de 294 de baterii de artilerie. În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi și 79 de regimente de artilerie, dintre care 32 aveau în compunere 3 divizioane, 31 aveau în compunere două divizioane, 7 erau regimente de artilerie grea, 9 erau regimente de artilerie călăreață. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor până la nivelul celor de război.
 
După cel de-al Doilea Război Mondial, refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unități întoarse de pe front cu marile unități de recruți, cu subunitățile și unitățile de marș, realizându-se mari unități operative cu o încadrare și înzestrare corespunzătoare.

 

 

 

 

La 10 noiembrie, Armata Română sărbătorește Ziua Artileriei Române.

 

 

 

 

Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unități de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare față de perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înființat Comandamentul Artileriei.

Începând cu anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc având caracteristici superioare.

În 1961, au luat ființă unitățile de rachete cu diferite destinații. În anii 1956-1965, artileria a fost dotată cu armament nou.

Au fost sporite și diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eșaloanelor. Au intrat în dotare, alături de autotunurile și tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc și rachetele antitanc dirijate.

 

 

 

 

 

1887: Este  semnat la Bucureşti, în România independentă, un  Tratat de comerţ şi de navigaţie româno-turc, care va intra în vigoare la 31 decembrie 1887.

 

 

 

 

 

 

1887: S-a născut Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din lume; (d.25 noiembrie 1973).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fiica intelectualilor Anastase Leonida şi a Matildei Gill, a făcut şcoala primară la Galaţi şi liceul la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, obţinând şi un bacalaureat la secţia reală de la Liceul „Mihai Viteazul”.

Respinsă, din cauza prejudecăţilor timpului, de conducerea Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti, s-a înscris, în 1909 , la Academia Regală Tehnică din Berlin, Charlottemburg, pe care a absolvit-o în 1912,cu calificativul “bine”, spre admirația decanului, și a devenit oficial prima femeie inginer din lume, cu specializarea chimie.

A fost căsătorită cu fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, inginerul Constantin Zamfirescu, cu care s-a căsătorit, pe front, la Ghidigeni, în 1918. La nunta sa a participat și Regina Maria.A fost șefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României, membră a Asociației Generale a Inginerilor din România și membră a Asociației Internaționale a Femeilor Universitare.

La inițiativa Confederației Naționale a Femeilor din România, în 1997, a fost instituit „Premiul Elisa Leonida-Zamfirescu“ care se acordă pentru merite în domeniul științei și tehnicii unor personalități feminine.

La Muzeul Tehnic din București și la Muzeul Național Geologic, sunt panouri din care vizitatorii pot afla biografia și realizările primei femei inginer.Din 1993, strada din București pe care a locuit îi poartă numele. O stradă cu numele Elisei Leonida Zamfirescu există și la Galați.

 

 

 

 

1892: S-a născut la Poiana Mărului, jud. Brașov, Ion Clopoţel, publicist, sociograf şi memorialist; animator al presei româneşti în perioada interbelică, fost  preşedinte al Sindicatului Presei Române (1920-1936).

A studiat în timpul Primului Război Mondial la Budapesta, Viena și Paris și datorită crezurilor sale unioniste a petrecut cea mai mare parte a anului 1918 în închisoare. A fost colaborator după război al unor ziare de prestigiu ca Dimineața sau Adevărul și a editat revista cu profil socio-cultural Societatea de Mâine (1924-1945).

A fondat in 1926, Biblioteca Ziaristică şi „Almanahul presei române”; (m. 23 august 1986).

În 1944, după lovitura de stat, el a editat la Brasov, ziarul socialist Poporul.

A fost, de asemenea, președinte al organizației regionale a Partidului Social Democrat Român, al carui membru a fost  din anul 1930. 

Odată cu instaurarea  treptată a regimului  comunist, a devenit inspector general al școlilor muncitorești  rector al Universității Libere din Brașov și director al Bibliotecii Centrale Universitare din București, care iese la pensie în 1961 .

A câștigat premiul Uniunii Scriitorilor din România în 1975, și  un premiu special al aceleiasi Uniuni în 1982  

 

 

 

 

 

 

 

1895: A murit scriitorul Alexandru Odobescu (autor al “Pseudokinegetikos”,  sau ”Fals tratat de vânătoare”); (n.23 ianuarie  1843).

NOTĂ: Dicţionarul scriitorilor români M-Q (2001) dă ca dată a naşterii sale ziua de 23 ianuarie 1834.

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru Odobescu  a fost un scriitor, arheolog și om politic român,  ministru al monumentelor (1863-1864), și profesor de arheologie la Universitatea din București.

Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) și a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l’orfèvrerie antique, Tome I-III, Éditions J. Rothschchild, Paris, 1887-1900).

A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpați).

A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeții Văcărești, Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII).

Este autorul unor nuvele istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) și volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874).

 

 

 

 

 

 

 

1898: Biblioteca Academiei Române a devenit bibliotecă publică pentru cercetători.

 

 

 

 

 

1911: S-a născut Emil Turdeanu, istoric literar român stabilit în Franţa din 1945; contribuţii de referinţă la istoria literaturii române vechi; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1994; (m. 2001).

 

 

 

 

 

1927: S-a nascut in localitatea Vosievo din Caras- Severin, basul Nicolae Florei, unul dintre soliştii de marca ai Operei Naţionale Române; (d.25 noiembrie 2000).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A urmat cursurile Conservatorului municipal si ale  Institutului de Arta din Timisoara. In 1950 se inscrie la Conservatorul din Bucuresti, unde studiaza canto-ul.
Inainte sa-si puna in valoare exceptionala voce de bas, Nicolae Florei este profesor de muzica la Bocsa Vasiovei si dirijor la Timisoara. In 1950, la venirea sa in Bucuresti, debuteaza la Teatrul “Excelsior”, in cadrul Ansamblului de cantece si dansuri “Ciocarlia”, sub bagheta lui Viorel Dobos. Aici, primul sau succes il obtine interpretand cantata “Pe malurile Prutului” de Ciprian Porumbescu.

Debutul sau la Opera Romana din Bucuresti se produce in 1955, cu “Rigoletto” de Verdi. Pana in 1984 are o fabuloasa cariera pe prima scena lirica a tarii.
Un moment deosebit al carierei sale l-a constituit interpretarea rolului titular din “Oedipe” de George Enescu, in montarea Operei din Viena.

Dar, dincolo de Viena, faima sa internationala s-a consolidat in turneele efectuate in Cehoslovacia, URSS, Polonia, Belgia, Germania, dar si in indepartate colturi ale lumii, ca Australia si Noua Zeelanda.
Dar glasul de aur si talentul interpretativ ce l-au impus pe Nicolae Florei n-au cucerit numai publicul de opera.

A fost, deopotriva, un neintrecut interpret de romante si de cantece populare, mai ales din folclorul banatean, fapt ce i-a sporit considerabil popularitatea.

 

 

 

 

 

 

 

1928: A apărut la București “Kalende”, revistă  lunară, literară și științifică . sub conducerea lui Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu.

 

 

 

 

 

Revista a apărut până în martie 1929.

 

 

 

 

 

 

1928: Partidul Naţional-Ţărănesc formează un nou guvern, condus de Iuliu Maniu.

 

 

 

 

 

 

1932: S-a nascut  Ștefan Cazimir, istoric literar, eseist român, fondator al “Partidului liber-schimbist”; (“Caragiale–universul comic”, “Tensiunea lirică”).

A debutat cu versuri în 1943 în Ziarul copiilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost profesor al Facultății de Litere a Universității din București până în 2002 si membru al Uniunii Scriitorilor din România si a devenit doctor în filologie română în 1976, cu teza Aspecte ale comicului la Caragiale si este unul dintre caragialeologii de frunte.

Este fondatorul  Partidul Liber Schimbist din România, inspirat din piesa O scrisoare pierdută a lui Ion Luca Caragiale. Ulterior, în 1996, partidul a dispărut când noua lege a cerut ca fiecare partid să aibă minimun 10.000 de membri.

Denumirea a fost preluată din discursul lui Cațavencu care se declară un adept al „liber schimbismului”, curent economic care milita pentru liberul schimb al mărfurilor și serviciilor (în limba engleză free trade), dar extins de Ștefan Cazimir și la alte sectoare ale vieții sociale.

A fost ales deputat pe listele partidului Liber schimbist. Ștefan Cazimir și-a continuat activitatea parlamentară din 1992 în Partidul Social Democrat, după fuziunea dintre cele două partide.

Apoi în 1994 și 2000 a fost ales deputat pe listele PSD și a deținut funcția de membru al Comisiei Juridice, de Disciplină și de Imunități a Camerei Deputaților în legislatura 2000-2004. A fost deputat în Parlamentul României în trei legislaturi succesive.

 

 

 

 

 

 

1934: S-a nascut  Ovidiu Genaru, (pseudonim al lui Ovidiu Bibire), poet, prozator şi dramaturg (“La margine de paradis”, “Elogii”, “Vieţi paralele”).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1940: Romania este lovită de un cutremur catastrofal cu epicentrul in Vrancea. Numărul victimelor a fost estimat la 1000 de morți și 4000 de răniți, majoritatea în Moldova.

A fost cel mai puternic cutremur vrâncean din secolul al XX-lea, cu o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter  si s-a  produs la ora 3:39.

Acesta a atins pe arii largi, intensităţi care nu au mai fost observate de la precedentul cutremur vrâncean catastrofal din 23 ianuarie 1838. Seismul din 10 noiembrie 1940 a avut epicentrul în partea de nord-est a Munţilor Vrancei, iar adâncimea focarului a fost estimată la cca. 145-150 km.

Intensitatea maximă a cutremurului a atins 9-10 grade pe scara Mercalli în mai multe localităţi din judeţul Vrancea (în special la Panciu şi Corod). De asemenea, pe o arie largă din Moldova (în special partea centrală şi de sud) şi Muntenia (în special în zona subcarpatică din nord-estul Munteniei, dar şi în alte localităţi din sud-estul ţării), cutremurul a atins intensităţi mari, de cca. 8 grade pe scara Mercalli şi chiar 8-9 grade în nord-estul Munteniei (judeţele Prahova şi Buzău), inclusiv la Bucureşti

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În București au existat circa 300 de morți, majoritatea la prăbușirea blocului Carlton, structură cu 12 etaje din beton armat, foarte modernă la acea vreme.

Multe alte blocuri din București au fost considerabil deteriorate. După cutremur Asociația Generală a Inginerilor din România a întreprins un studiu detaliat al efectului cutremurului asupra clădirilor din beton armat.

Principala concluzie a fost că normele pentru calculul clădirilor din beton armat, practic copiate după cele germane, nu prevedeau calculul la eforturi seismice, Germania nefiind situată într-o zonă de risc seismic.

Dupa cutremur au fost elaborate noi norme care au fost aplicate la toate clădirile construite în perioada postbelică.

 

 

 

http://youtu.be/UPS_LlHuUm4

 

 

 

 

 

 

 

1945 : S-a născut poetul roman George Ţărnea, supranumit poetul iubirii.; (m. 2 mai 2003).

A fost fiul basarabeanului Grigore Țărnea și al oltencei Maria Țărnea – Isărescu (S-a născut în Șirineasa, iar în acte a fost trecut Ghiorghe).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A urmat studiile liceale în Băbeni, la liceul care astăzi îi poartă numele[3], iar apoi urmează cursurile Facultății de filosofie din București.

Debutează în 1964 in publicația argeșeană „Secera și ciocanul”, cu poezia Drumeție, dar adevăratul debut în literatură a avut loc în anul 1967 sau 1968 când i-a fost publicat un grupaj de poezii în Viața românească.

A colaborat la numeroase reviste de literatură: România literară, Contemporanul, Luceafărul, Convorbiri literare, Astra, Tribuna, Steaua, Ateneu, Orizont, Tomis, Orizont literar, Timpul, Ramuri etc.

În anul 1972 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A obtiunt numeroase distinctii printre care:

Premiul de creație originală „Vâlcea artistică”, ediția I pentru poezie, 1974

Premiul de poezie pentru volumul Scrisori de fiecare zi, 1980 din partea Uniunii Scriitorilor Craiova

Premiul Capri, 1991

Diploma de excelență a Festivalului de cultură „Poarta sărutului” din partea Ministerului Culturii

Diploma „Serile de la Badiceni”, Premiul național pentru poezie, 2001

Premiul de excelență pentru toată activitatea literară, Societatea Academică „Titu Maiorescu”, 2002

Premiul „Virgil Mazilescu”, 2003

 

 

 

 

 

 

 

1981: A murit medicul  Sergiu Al- George, orientalist, eseist şi traducător,  fost deţinut politic în timpul regimului comunist; (n.13 octombrie 1922, Tg.Mures).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost arestat la 18 decembrie 1958 și implicat în așa-numitul „lot Noica”. Își petrece cinci ani și șase luni în închisoare, din care trei ani (1960-1963) în lagărele de muncă forțată din Balta Brăilei.

În perioada 1971-1973 este lector extern la Facultatea de Limbi Orientale din București – Secția Indologie, ținând un curs de filosofie și civilizație indiană. A tradus „Istoria Indiei” și „Bushido”, la care lucra împreună cu Nicolae Steinhardt. I-a dedicat tatălui său cartea cea mai dragă, „Bhagavad-gita”.

Ultimii doi ani sunt legați de scrierea cărții „Arhaic și universal”. În 1981 participă la cel mai important eveniment științific al vieții sale: Congresul mondial de indianistică de la Varanasi și susține o dizertație la Universitatea din Delhi, avînd ca temă cele două mari pasiuni științifice ale vieții sale: despre Metaforă și despre Panini.

 

 

 

 

1988: A murit  la Bucuresti, Alexandru Jar (pseudonimul literar al lui Alexandru Avram), scriitor evreu român comunist.

A fost comunist din ilegalitate, a luptat ca voluntar în Războiul Civil Spaniol și ulterior în Rezistența franceză anti-nazistă (maquis) împreună cu soția lui, celebra militantă Olga Bancic, care a fost decapitata  de naziști  în 1944.

 

 

 

 

 

 

 

 

Inițial, a fost un apologet al proletcultismului, dar ulterior s-a dezis de acesta; (n. 21 septembrie 1911, Iași).

În anul 1950 a fost laureat al Premiului de Stat Stalin.

În acea perioadă, vedetă culturală a epocii, el dădea tonul literaturii staliniste, cerând confraților să depisteze inamicul strecurat cu perfidie în rândurile partidului.

Dar după moartea lui Stalin și reorientarea conducerii sovietice, avea să-și schimbe poziția și să critice și el stalinismul, devenind apoi ținta unor atacuri dirijate de Gheorghe Gheorghiu-Dej, de Iosif Chișinevschi și de Leonte Răutu.

In 1956, în cadrul ședinței membrilor PMR din Uniunea Scriitorilor, Alexandru Jar este exclus din partid pentru „o ieșire antipartinică“.La scurtă vreme după ce i s-a retras statutul de membru de partid, împreună cu toate privilegiile de scriitor proeminent al regimului, Alexandru Jar și-a reconsiderat opiniile, scriind o autocritică.

Căzut în dizgrație, Alexandru Jar a lucrat la un anticariat, dar a continuat să fie publicat.

1994: A murit popularul artist de circ Iosefini (Aurel Iozif), considerat cel mai mare iluzionist din România; (n.12.12.1919, Iasi).

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost timp de două decenii director al Circului de Stat din București, unde a lucrat  de la înființare și până în 1993. A jucat în filme, a scris scenarii si șapte cărți. A scris cartea autobiografică „Memoriile unui scamator”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1995: A murit Vasile Mârza, medic şi biolog, autorul unor importante cercetări în domeniile histochimiei şi histofiziologiei si unul dintre promotorii studiilor de histobiologie din România.

Vasile Mârza a fost membru al Partidului Comunist Român din 1925 si ambasador la Bruxelles în perioada 1947 – 1948.

 

 

 

 

A fost membru al Academiei Române si Ministru al Sănătății în perioada 1948 – 1952. ; (n. 1902).

 

 

 

 

 

 

2006: Se înființează la Roma,  Partidul Românilor din Italia (Partidul Identitatea Românească).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2009: A încetat din viaţă marele actor român de teatru şi film, Gheorghe Dinică; (n. 1 ianuarie 1934, Bucureşti).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITITI  SI : 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/10/o-istorie-a-zilei-de-10-noiembrie-video/

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

3. e.maramures.ro ;

4. Wikipedia.ro.;

5. mediafax.ro ;

6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

8.  Istoria md.;

9. istoriculzilei.blogspot.ro;