CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Proverbele românilor, argumente la încheierea Tratatului privitor la drepturile asupra Transilvaniei in 1919


Image result for romania vazuta din satelit photos

Românitate și occidentalizare


Una dintre armele câştigătoare ale paşoptiştilor a fost ceea ce s-ar putea numi bătălia folclorului. Neştiind nimic despre români, apusenii solicitau dovezi de creativitate a acestui popor pentru care militau tinerii intelectuali paşoptişti.

Era nevoie de probe că nu aveau de a face cu o populaţie barbară. Ecouri umoristice ale acestei situaţii întâlnim în povestirea Balta Albă a lui Alecsandri.

Dar poetul, reîntors în ţară, porneşte la drum pentru descoperirea comorilor. Ele trebuiau puse sub ochii occidentalilor şi era nevoie ca acestea să strălucească.

Iar cea mai importantă comoară la care se opreşte Alecsandri este poezia populară. El declanşează o acţiune de anvergură în toate provinciile româneşti. Bate el însuşi în lung şi în lat unele zone spre a da de pietrele preţioase, cu precădere balade.

În 1844, Propăşirea şi Gazeta de Transilvania dădeau anunţuri în numele poetului spre a i se trimite material folcloric. Strădaniile vor fi încununate în anii 1852-1853, când vor apărea, la Iaşi, cele două volume de Poesii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate de V. Alecsandri. Simultan, îşi scrie opera originală pe care o şi face cunoscută prin traduceri, în Franţa. Cu un efort susţinut, traduce el însuşi în franceză cele două volume de poezii populare, care vor apărea la Paris cu o prefaţă de Ubicini.

Cu un an mai înainte, apăruse versiunea londoneză a lui E. C. Grenville Murray, reeditată în 1859. În următorii doi ani, vor apărea alte tălmăciri în engleză şi germană, datorită eforturilor lordului Henry Stanley şi ale scriitorului Wilhelm von Kotzebue.

În 1855, Alecsandri publică un răsunător articol, Prietenii românilor, rezultat al unor demersuri persuasive în faţa acestora, când le prezintă comoara folclorică, pentru ca „să vă dovedească, domnilor, că poporul ce grăieşte astfel e de neam latinesc, iar nu slav precum au îndrăznit a pretinde campionii panslavismului care s-au înşelat a crede că naţionalităţile se pot scamota prin câteva note şi manifestări diplomatice”.

 

O bătălie era câştigată.

 

O bătălie era câştigată. Ubicini, Michelet şi ceilalţi sunt impresionaţi de frumuseţea folclorului românesc şi scriu despre el, oferind semne de legitimitate europeană unui popor ignorat până atunci.

Conjunctura politică putea deveni favorabilă, în Occident, pentru făptuirea Unirii. În 1856, Alecsandri semnează alături de alţi unionişti petiţia către domnitorul Grigorie Ghica, prin care se cerea unirea Moldovei cu Muntenia.

În acelaşi an, publica în Steaua Dunării celebra Hora Unirii. Dar Grigorie Alexandru Ghica va fi sacrificat, intrând în horă intrigile caimacamului Vogoride şi ale altora şi trebuind să părăsească tronul şi să moară în exil. Memoriul adresat împăratului Napoleon al III-lea, prin care cerea sprijin în favoarea Principatelor, va fi contracarat de campania denigratoare din Moldova, culminând cu o broşură imundă a lui Nicolae Istrati.

Abia după ce războiul Unirii va fi câştigat acest domnitor patriot va fi reabilitat în 1863, la 9 februarie, în Parlament, printr-o expunere de motive a lui Mihail Kogălniceanu.

După 20 de ani de la revoluţie, Alecsandri nota:

„La 1848 orice armă a fost bună: istoria, geografia, etnografia, poezia poporală, datini strămoşeşti, limba mai ales… toate au fost întrebuinţate cu succes pentru a proba că suntem de neam latin, că ne coborâm din Traian. Şi lumea, în fine, ne-a crezut…”

Unele voci consideră că bătălia folclorului câştigată de Alecsandri în faţa Europei, în numele românităţii, se bazează pe un fel de impostură asociată cu un spirit de autosacrificiu ca poet. Cuvântul care a declanşat suspiciunea este îndreptate.

S-a pus întrebarea cât de mult „a îndreptat” Alecsandri poeziile populare adunate, încât acestea să mai poată fi considerate folclor. Cercetătorii au arătat demult că metoda lui Alecsandri de publicare a folclorului nu este una ştiinţifică. Dar nu au mers niciodată atât de departe, încât să nege statutul de creaţii populare textelor din colecţia Alecsandri.

Pasul decisiv l-a făcut criticul Nicolae Manolescu într-un fragment din Istoria critică a literaturii române, publicat în 1991, în România literară, apoi ca prefaţă la volumul Poezii apărut la Fundaţia Culturală Română în 1993. El consideră că toate poeziile din antologia Alecsandri trebuie considerate opera lui Alecsandri, nicicum folclor. În consecinţă, Mioriţa ar fi capodopera bardului de la Mirceşti, cu nimic mai prejos decât Luceafărul eminescian.

Argumentul existenţei a peste o mie de variante la Mioriţa nu-l convinge pe critic. Acestea ar fi apărut după răspândirea prin scris a colecţiei Alecsandri. Şi pentru a-şi legitima teza, Nicolae Manolescu emite o mirare: „Succesul răspândirii acestor poezii şi uşurinţa cu care au fost «însuşite» arată că poporul s-a recunoscut în ele. Căderea în consum popular este, de altfel, evenimentul cel mai uimitor legat de această producţie cultă prin care romanticii au simulat folclorul”.

Dacă Nicolae Manolescu se mulţumeşte cu a emite doar presupuneri, punând la îndoială existenţa însăşi a folclorului ca valoare artistică, dat fiind că variantele la Mioriţa sunt inferioare artistic versiunii Alecsandri, demonstraţia acestei ipoteze o face Alexandru Bulandra, într-o amplă şi elaborată lucrare, amintită deja.

Ancheta pare a avea toate datele unei investigaţii temerare, fără cusur. Autorul are abilitatea de a nu apăsa pedala pe care pariază Nicolae Manolescu, aceea a imposturii, ci priveşte lucrurile din perspectiva autosacrificării lui Alecsandri ca mare poet, atribuind propriile creaţii poporului român spre a-i convinge pe străini de geniul acestuia în bătălia pentru emanciparea occidentală a patriei. Recunosc că la d-l Bulandra demonstraţia este impresionantă.

Este adevărat că specificul inconfundabil al unui popor este cristalizat de elitele lui. Extraordinara generaţie de la 1848 este, desigur, creatoarea naţiunii române moderne. Paşoptiştii i-au dat suflul spiritual şi unitate politică. Dar mai ştiu un lucru: că nimic nu e posibil fără arheitate, adică fără rădăcini. Nicolae Manolescu nu-şi poate explica de ce poporul s-a recunoscut atât de deplin într-o creaţie ca Mioriţa, încât a creat atâtea variante.

Şi asta mai ales că Alexandru Bulandra dovedeşte că Alecsandri n-a avut la îndemână o baladă pe care s-o fi „îndreptat”, ci, pur şi simplu, a creat-o el mai din nimic, având ca punct de plecare doar două colinde laice primite din Ardeal, Pecurariul streinel şi Trei păcurăraşi. Varianta culeasă de Alecu Russo la Soveja n-a fost Mioriţa, ci o baladă oltenească, Toma a lui Moş devenită Toma Alimoş.

Şi Duiliu Zamfirescu a strigat împotriva lui Alecsandri în amvonul Academiei, arătând că nici o baladă românească nu rezolvă un conflict prin resemnare, ci prin luptă: „nu ca flăcăul voinic din Mioriţa care, în loc să pună mâna pe bâtă şi să se apere, pune mâinile pe piept şi face poezii”. Argumentul acesta va deveni mană cerească pentru ideologii comunişti în tentativa lor de a elimina miturile naţionale din cultura poporului român.

În 1948, oportunistul Victor Eftimiu, voind să contribuie la schimbarea mentalităţii „învechite” a poporului român, insuflându-i optimism revoluţionar, găsea vinovat pe ciobanul mioritic pentru că o femeie se sinucisese şi nu avusese curaj să se lupte cu iubitul ei care o ameninţase cu divorţul. Imbatabilul argument era:

„Cunoaşteţi, desigur, faimoasa baladă a Mioriţei, pe care unii o socotesc cea mai frumoasă poezie românească şi pe care eu aş scoate-o din toate cărţile de cetire, întrucât cuprinde o monumentală lecţie de laşitate, de renunţare…”. Şi comuniştii l-au ascultat, într-adevăr, interzicând Mioriţa odată cu Doina eminesciană! În 1950, la un secol de la apariţia baladei, nu s-a scris nici un rând în presa românească despre Mioriţa, fiind, evident, scoasă şi din manualele şcolare.

În acel an, constată Ion Filipciuc, doar la Freiburg a fost amintită balada. Interesant că stângismul antimioritic al lui V. Eftimiu se exersase într-un atac furibund la adresa lui Eugen Lovinescu, în 1942, acuzându-l pe critic că e bolnav de… mioritism. Arma antimioritică s-a folosit şi împotriva lui Eminescu, învinuit grav, în anii ’50, de resemnare şi de pesimism prin pana unor critici proletcultişti ca Ovid S. Crohmălniceanu. Ea a fost resuscitată după 1989 exact din aceleaşi raţiuni.

Din această perspectivă, îi mai putem aduce o vină gravă lui Alecsandri: el a falsificat mitologia românească, lansând filosofia resemnării mioritice, prin care toţi vitejii elitelor româneşti explică subistoria umilă a românilor şi, spre a schimba lucrurile, vorbesc cu suveran dispreţ despre mioritism. Aceşti bravi luptători contemporani vor fi, desigur, dezamăgiţi să afle de la Duiliu Zamfirescu şi din cartea d-lui Alexandru Bulandra că Mioriţa n-a existat, ca baladă, în folclor.

Da, dar atunci pe cine vom mai acuza de micimea noastră ca popor dacă se prăbuşeşte ciobanul mioritic, dacă mai dispare şi biata mioriţă năzdrăvană?! Suntem în epoca demitizărilor şi putem, deci, spera că ne vom elibera de blestemul mioritic.

Cu atât mai uşor, cu cât avem acum posibilitatea nesperată să aruncăm oprobriul asupra nefericitului Alecsandri, care, din prea multă dragoste de România aflată în faşă, a scornit această capodoperă pe care, rău prevăzător, a atribuit-o poporului, minţindu-i pe Ubicini şi pe Jules Michelet.

Abia în 1991-1993 s-a găsit un intelectual de curaj care, cum se cuvenea, tocmai la Fundaţia Culturală Română, destinată propagandei în străinătate, s-a hotărât să restabilească adevărul în faţa Europei şi a culturii naţionale.

Şi totuşi Mioriţa nu e capodopera capitulării în faţa istoriei.

Şi totuşi Mioriţa nu e capodopera capitulării în faţa istoriei. Mai mult de atât, nici măcar nu este opera lui Vasile Alecsandri, ci chiar folclor. Prefaţatorul cărţii lui Alexandru Bulandra, criticul Aureliu Goci, remarcând temeritatea demersului, strecoară o undă de îndoială, simţind pe ce nisipuri mişcătoare ne aflăm:

„Alecsandri ar fi putut scrie Mioriţa, dar n-ar fi putut scrie şi Meşterul Manole, din simplul motiv că circulaţia balcanică paralelă exclude un singur autor şi face improbabilă o singură variantă originară”. Dacă obiecţia se admite, atunci trebuie să ne întoarcem la martorul Alecsandri şi să reactualizăm ce zice el că a îndreptat şi ce nu:

„Le-am respectat subiectul, stilul, forma şi chiar multe rime incorecte, care fac parte din caracterul lor. Departe de a le fi aranjat conform gustului modern, le-am păstrat ca pe nişte bijuterii…” Mai departe: „Comoara aparţine poporului, care singur este în stare să producă minunăţii aşa de originale”.

Şi: „dacă natura binevoitoare m-ar fi înzestrat cu un geniu atât de mare, ca să compun o Mioriţă, un Toma Alimoş, un Mihu Copilu etc., m-aş fi simţit onorat şi-aş fi fost destul de egoist ca să le public sub numele meu”.

S-a văzut limpede că atunci când Alecsandri a schimbat stilul popular cu al său, geniul nu l-a mai ajutat, stilul său biedermeierizân-du-se abia acum, ca să-l parafrazez pe Nicolae Manolescu. Ar mai putea fi şi alte surprize.

Dosoftei cunoştea tiparul poeziei populare, ca şi pe cel cult. În Psaltirea în versuri el se slujeşte de ambele tipare. Fireşte, deţinătorii logicii folclorului creat pe cale cultă sunt în măsură să aducă argumentul că unii psalmi au intrat în folclor sub formă de colinde.

Ceea ce nu exclude realitatea modelării pe stil folcloric de către poetul cult. Dar cu peste 70 de ani înainte de Dosoftei cărturarii cunoşteau scenariul mioritic.

În 1988, un harnic scotocitor basarabean prin manuscrise vechi, Pavel Bălan, a făcut o descoperire excepţională în Biblioteca „V. I. Lenin” din Moscova. Este vorba de Evangheliarul de la Elisabetgrad, compus din 317 file de pergament scrise de un copist necunoscut, discipol al lui Atanasie Crimca, în „unciala moldovenească”, între anii 1595 – 1606.

Acest manuscris, păstrat în oraşul ţarinei Elisabeta, ajuns la Moscova, apoi, este o copie după evangheliarul vestitului caligraf-monah Simion, scris la Târnovo, în Bulgaria, în 1356. După invadarea Bulgariei de către turci, manuscrisul a ajuns la curtea lui Alexandru cel Bun, cumpărat de acesta, moment consemnat de o însemnare pe pagina 5.

Evangheliarul a constituit multă vreme model pentru vestiţii copişti moldoveni, actualmente aflându-se în Anglia. Una dintre copiile artistice este şi Evangheliarul de la Elisabetgrad, opera unui copist anonim din Moldova. Manuscrisul este o capodoperă de artă miniaturală şi caligrafică.

Copistul trădează însă originalul în ceea ce priveşte miniaturile, pe care le „moldovenizează”. „Surpriza cea mare – ne mărturiseşte Pavel Bălan – a fost însă alta. Am deschis la întâmplare Evangheliarul de la Moscova şi la pagina 146 am văzut povestită în imagini picturale… balada Mioriţa”.

Imaginile reproduse în paginile revistei, din păcate în alb-negru, refac, într-adevăr, scenariul epic din baladă cu o fidelitate tulburătoare.

Apar principalii actori: cei doi ciobani complotişti sfătuindu-se, iar în altă imagine un cioban stând la sfat cu o mioară desprinsă de restul turmei. Peisajul este carpatin.

Confruntând aceste miniaturi cu cele din modelul bulgar, Pavel Bălan constată că moldoveanul a schimbat imaginile. În originalul de la 1356, în pagina similară, apare ilustrat momentul naşterii Mântuitorului, când îngerii aduc vestea păstorilor.

„Laicizarea” aparentă a copistului de la 1595 atestă că scenariul mioritic exista în mentalul popular din colinde, căci colindele vestesc naşterea lui Iisus.

Altminteri, colindele sunt admise ca sursă primară a Mioriţei şi de către ultimul cercetător comentat aici, Alexandru Bulandra. Dar o asemenea mărturie picturală vine să restabilească adevărul alecsandrian asupra genezei baladei.

Desigur, putem să nu considerăm relevantă proba surprinzătoare adusă de Evangheliarul de la Elisabetgrad. Numai că aceasta nu este singulară înainte de 1850, când s-a tipărit Mioriţa în gazeta Bucovina. Sunt contrariat că Alexandru Bulandra nu a luat cunoştinţă de cercetările lui Ion Filipciuc, care au venit şi ca replică la pomenita aserţiune a lui N. Manolescu privind Mioriţa.

Cea mai veche atestare a nucleului mioritic, tot de sorginte colindică, dar şi cu elemente baladice, datează de la 1794 şi o datorăm cercetărilor Şcolii Ardelene, confirmând organica legătură dintre această mişcare şi paşoptism în ceea ce priveşte ideea românităţii.

Căpitanul Ioan Şincai, fratele mai mare al lui Gheorghe Şincai, a cules între anii 1792-1794 mai multe creaţii populare (doine, cântece de cătănie, colinde, strigături, oraţii de nuntă) din zona Năsăudului, între care primul text de model mioritic, intitulat de Ion Filipciuc O mioară zdrăvioară, după un vers pe care-l conţine.

Din păcate, textul a zăcut două veacuri în Arhivele Statului din Târgu-Mureş, fiind publicat abia în 1991, în Manuscriptum de către Elena Mihu şi Dimitrie Poptămaş. Această variantă posedă întreg misterul arhaic al conflictului mioritic, pus de Alexandru Bulandra pe seama deformărilor ad-hoc ale lui Alecsandri, care au dus la varianta lui clasică.

Colindele erau texte cu funcţie ritualică în cele 12 zile şi nopţi dintre Anul Vechi şi Anul Nou, simetrice celor 12 calende ale celor 12 luni ale anului.

Ele narau, în vechime, faptele unui tânăr nelumit (alteori, ale unei fete) în confruntare cu un animal straniu, în fiecare colind acesta corespunzând semnului zodiacal, berbec sau mioară etc.

Simbolul zodiacal cel mai frecvent şi mai contradictoriu, la români, era Berbecul cu stele în coarne sau Mioara, ceea ce atestă sorgintea arhetipală pentru un popor de păstori, fapt care poate explica foarte bine de ce poporul şi elitele româneşti s-au recunoscut în capodopera pe care N. Manolescu o atribuie exclusiv lui Alecsandri, uimit de amploarea „căderii în consum” a baladei.

În textul cules de Ioan Şincai, motivul „mioarei zdrăvioare” e suprapus peste cel al şarpelui cosmic, care provoacă jertfa. Ion Filipciuc cutează o coroborare a acestor simboluri cu şarpele tomitan cu cap de oaie, aflat în Muzeul Arheologic din Constanţa.

Mioara „din cântec ar putea fi interpretată ca un semn iconic natural implicând jertfa umană cerută de un şarpe cosmic – o vietate celestă care nu se înduplecă nici în faţa unor fenomene cosmice precum ploaia sau ninsoarea („măcar cât le-a ploua şi le-a ninje”).

Stratul arhaic, aşadar, nu se referă la conflictul dintre ciobani, ci e unul ritualic, coborând din ispita şarpelui ceresc şi lumindu-se în invidia fraţilor biblici Cain şi Abel, autohtonizându-se în vreme, până la Alecsandri, în complotul mioritic.

Precedentul cel mai apropiat de scenariul mioritic datează de la 1843, când preotul catolic Petrás Incze János, din Cleja (Bacău) a cules de la ceangăi mai multe cântece, pe care le-a donat Academiei din Budapesta.

Marea surpriză e că, printre acestea, este şi o „Mioriţă”, izbitor de apropiată de varianta Alecsandri. Şi acest text a rămas îngropat în arhive până a fost dezgropat în 1956 de doi folclorişti maghiari.

Variantele maghiare ale Mioriţei ar putea contrazice opinia curentă că balada, spre deosebire de Monastirea Argeşului, este specific românească. Foarte probabil, motivele arhaice sunt de circulaţie europeană şi orientală.

Încă Alexandru Odobescu atrăsese atenţia asupra fenomenului în studiul Răsunete ale Pindului în Carpaţi, Diochiul. Năluca. Mioara. Moş-Ajun (1861).

Peste toate, însă, existenţa Mioriţei la ceangăi poate fi un argument extrem de solid că această populaţie este de origine românească, deznaţionalizată lingvistic şi religios, dat fiind că nimic nu e mai străin de spiritul unguresc decât geniul mioritic.

Iar dacă e să mă întorc la semnificaţia bătăliei folclorului câştigată de Alecsandri şi de generaţia lui, trebuie observat că folclorul românesc a fost şi a doua oară combatant în mişcarea de unificare a românilor. S-a întâmplat în a doua Unire, cea Mare, de la 1918.

De astă dată, protagonistul a fost Iuliu A. Zanne, cu monumentala lui lucrare în zece masive volume, Proverbele românilor.

Nu Zanne s-a luptat direct, ci Ionel I. C. Brătianu i-a folosit opera, la încheierea Tratatului de la Versailles, în 1919.

Atunci, propaganda maghiară, extrem de activă, era pe punctul să-i convingă pe europeni că România e o ţară semibarbară, fără tradiţii culturale şi, în consecinţă, Europa ar fi greşit enorm lăsând Transilvania în grija acesteia.

Lui Ionel I. C. Brătianu i-a venit ideea să aducă pe masa tratativelor cele zece volume ale lui Zanne.

„Efectul a fost imens, scrie Mugur Vasiliu, îngrijitorul recentei ediţii anastatice. Nici una dintre părţile prezente la negocierea reîmpărţirii spaţiului european – cu alte cuvinte nici una dintre ţările europene – nu putea opune o operă de asemenea anvergură”.

În 1918, europenizarea României devenea deplină. Idealul românităţii paşoptiştilor se vedea împlinit cu asupra de măsură.

07/11/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: