CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Proverbele românilor, argumente la încheierea Tratatului privitor la drepturile asupra Transilvaniei in 1919

Image result for romania vazuta din satelit photos

Românitate și occidentalizare


Una dintre armele câştigătoare ale paşoptiştilor a fost ceea ce s-ar putea numi bătălia folclorului. Neştiind nimic despre români, apusenii solicitau dovezi de creativitate a acestui popor pentru care militau tinerii intelectuali paşoptişti.

Era nevoie de probe că nu aveau de a face cu o populaţie barbară. Ecouri umoristice ale acestei situaţii întâlnim în povestirea Balta Albă a lui Alecsandri.

Dar poetul, reîntors în ţară, porneşte la drum pentru descoperirea comorilor. Ele trebuiau puse sub ochii occidentalilor şi era nevoie ca acestea să strălucească.

Iar cea mai importantă comoară la care se opreşte Alecsandri este poezia populară. El declanşează o acţiune de anvergură în toate provinciile româneşti. Bate el însuşi în lung şi în lat unele zone spre a da de pietrele preţioase, cu precădere balade.

În 1844, Propăşirea şi Gazeta de Transilvania dădeau anunţuri în numele poetului spre a i se trimite material folcloric. Strădaniile vor fi încununate în anii 1852-1853, când vor apărea, la Iaşi, cele două volume de Poesii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate de V. Alecsandri. Simultan, îşi scrie opera originală pe care o şi face cunoscută prin traduceri, în Franţa. Cu un efort susţinut, traduce el însuşi în franceză cele două volume de poezii populare, care vor apărea la Paris cu o prefaţă de Ubicini.

Cu un an mai înainte, apăruse versiunea londoneză a lui E. C. Grenville Murray, reeditată în 1859. În următorii doi ani, vor apărea alte tălmăciri în engleză şi germană, datorită eforturilor lordului Henry Stanley şi ale scriitorului Wilhelm von Kotzebue.

În 1855, Alecsandri publică un răsunător articol, Prietenii românilor, rezultat al unor demersuri persuasive în faţa acestora, când le prezintă comoara folclorică, pentru ca „să vă dovedească, domnilor, că poporul ce grăieşte astfel e de neam latinesc, iar nu slav precum au îndrăznit a pretinde campionii panslavismului care s-au înşelat a crede că naţionalităţile se pot scamota prin câteva note şi manifestări diplomatice”.

 

O bătălie era câştigată.

 

O bătălie era câştigată. Ubicini, Michelet şi ceilalţi sunt impresionaţi de frumuseţea folclorului românesc şi scriu despre el, oferind semne de legitimitate europeană unui popor ignorat până atunci.

Conjunctura politică putea deveni favorabilă, în Occident, pentru făptuirea Unirii. În 1856, Alecsandri semnează alături de alţi unionişti petiţia către domnitorul Grigorie Ghica, prin care se cerea unirea Moldovei cu Muntenia.

În acelaşi an, publica în Steaua Dunării celebra Hora Unirii. Dar Grigorie Alexandru Ghica va fi sacrificat, intrând în horă intrigile caimacamului Vogoride şi ale altora şi trebuind să părăsească tronul şi să moară în exil. Memoriul adresat împăratului Napoleon al III-lea, prin care cerea sprijin în favoarea Principatelor, va fi contracarat de campania denigratoare din Moldova, culminând cu o broşură imundă a lui Nicolae Istrati.

Abia după ce războiul Unirii va fi câştigat acest domnitor patriot va fi reabilitat în 1863, la 9 februarie, în Parlament, printr-o expunere de motive a lui Mihail Kogălniceanu.

După 20 de ani de la revoluţie, Alecsandri nota:

„La 1848 orice armă a fost bună: istoria, geografia, etnografia, poezia poporală, datini strămoşeşti, limba mai ales… toate au fost întrebuinţate cu succes pentru a proba că suntem de neam latin, că ne coborâm din Traian. Şi lumea, în fine, ne-a crezut…”

Unele voci consideră că bătălia folclorului câştigată de Alecsandri în faţa Europei, în numele românităţii, se bazează pe un fel de impostură asociată cu un spirit de autosacrificiu ca poet. Cuvântul care a declanşat suspiciunea este îndreptate.

S-a pus întrebarea cât de mult „a îndreptat” Alecsandri poeziile populare adunate, încât acestea să mai poată fi considerate folclor. Cercetătorii au arătat demult că metoda lui Alecsandri de publicare a folclorului nu este una ştiinţifică. Dar nu au mers niciodată atât de departe, încât să nege statutul de creaţii populare textelor din colecţia Alecsandri.

Pasul decisiv l-a făcut criticul Nicolae Manolescu într-un fragment din Istoria critică a literaturii române, publicat în 1991, în România literară, apoi ca prefaţă la volumul Poezii apărut la Fundaţia Culturală Română în 1993. El consideră că toate poeziile din antologia Alecsandri trebuie considerate opera lui Alecsandri, nicicum folclor. În consecinţă, Mioriţa ar fi capodopera bardului de la Mirceşti, cu nimic mai prejos decât Luceafărul eminescian.

Argumentul existenţei a peste o mie de variante la Mioriţa nu-l convinge pe critic. Acestea ar fi apărut după răspândirea prin scris a colecţiei Alecsandri. Şi pentru a-şi legitima teza, Nicolae Manolescu emite o mirare: „Succesul răspândirii acestor poezii şi uşurinţa cu care au fost «însuşite» arată că poporul s-a recunoscut în ele. Căderea în consum popular este, de altfel, evenimentul cel mai uimitor legat de această producţie cultă prin care romanticii au simulat folclorul”.

Dacă Nicolae Manolescu se mulţumeşte cu a emite doar presupuneri, punând la îndoială existenţa însăşi a folclorului ca valoare artistică, dat fiind că variantele la Mioriţa sunt inferioare artistic versiunii Alecsandri, demonstraţia acestei ipoteze o face Alexandru Bulandra, într-o amplă şi elaborată lucrare, amintită deja.

Ancheta pare a avea toate datele unei investigaţii temerare, fără cusur. Autorul are abilitatea de a nu apăsa pedala pe care pariază Nicolae Manolescu, aceea a imposturii, ci priveşte lucrurile din perspectiva autosacrificării lui Alecsandri ca mare poet, atribuind propriile creaţii poporului român spre a-i convinge pe străini de geniul acestuia în bătălia pentru emanciparea occidentală a patriei. Recunosc că la d-l Bulandra demonstraţia este impresionantă.

Este adevărat că specificul inconfundabil al unui popor este cristalizat de elitele lui. Extraordinara generaţie de la 1848 este, desigur, creatoarea naţiunii române moderne. Paşoptiştii i-au dat suflul spiritual şi unitate politică. Dar mai ştiu un lucru: că nimic nu e posibil fără arheitate, adică fără rădăcini. Nicolae Manolescu nu-şi poate explica de ce poporul s-a recunoscut atât de deplin într-o creaţie ca Mioriţa, încât a creat atâtea variante.

Şi asta mai ales că Alexandru Bulandra dovedeşte că Alecsandri n-a avut la îndemână o baladă pe care s-o fi „îndreptat”, ci, pur şi simplu, a creat-o el mai din nimic, având ca punct de plecare doar două colinde laice primite din Ardeal, Pecurariul streinel şi Trei păcurăraşi. Varianta culeasă de Alecu Russo la Soveja n-a fost Mioriţa, ci o baladă oltenească, Toma a lui Moş devenită Toma Alimoş.

Şi Duiliu Zamfirescu a strigat împotriva lui Alecsandri în amvonul Academiei, arătând că nici o baladă românească nu rezolvă un conflict prin resemnare, ci prin luptă: „nu ca flăcăul voinic din Mioriţa care, în loc să pună mâna pe bâtă şi să se apere, pune mâinile pe piept şi face poezii”. Argumentul acesta va deveni mană cerească pentru ideologii comunişti în tentativa lor de a elimina miturile naţionale din cultura poporului român.

În 1948, oportunistul Victor Eftimiu, voind să contribuie la schimbarea mentalităţii „învechite” a poporului român, insuflându-i optimism revoluţionar, găsea vinovat pe ciobanul mioritic pentru că o femeie se sinucisese şi nu avusese curaj să se lupte cu iubitul ei care o ameninţase cu divorţul. Imbatabilul argument era:

„Cunoaşteţi, desigur, faimoasa baladă a Mioriţei, pe care unii o socotesc cea mai frumoasă poezie românească şi pe care eu aş scoate-o din toate cărţile de cetire, întrucât cuprinde o monumentală lecţie de laşitate, de renunţare…”. Şi comuniştii l-au ascultat, într-adevăr, interzicând Mioriţa odată cu Doina eminesciană! În 1950, la un secol de la apariţia baladei, nu s-a scris nici un rând în presa românească despre Mioriţa, fiind, evident, scoasă şi din manualele şcolare.

În acel an, constată Ion Filipciuc, doar la Freiburg a fost amintită balada. Interesant că stângismul antimioritic al lui V. Eftimiu se exersase într-un atac furibund la adresa lui Eugen Lovinescu, în 1942, acuzându-l pe critic că e bolnav de… mioritism. Arma antimioritică s-a folosit şi împotriva lui Eminescu, învinuit grav, în anii ’50, de resemnare şi de pesimism prin pana unor critici proletcultişti ca Ovid S. Crohmălniceanu. Ea a fost resuscitată după 1989 exact din aceleaşi raţiuni.

Din această perspectivă, îi mai putem aduce o vină gravă lui Alecsandri: el a falsificat mitologia românească, lansând filosofia resemnării mioritice, prin care toţi vitejii elitelor româneşti explică subistoria umilă a românilor şi, spre a schimba lucrurile, vorbesc cu suveran dispreţ despre mioritism. Aceşti bravi luptători contemporani vor fi, desigur, dezamăgiţi să afle de la Duiliu Zamfirescu şi din cartea d-lui Alexandru Bulandra că Mioriţa n-a existat, ca baladă, în folclor.

Da, dar atunci pe cine vom mai acuza de micimea noastră ca popor dacă se prăbuşeşte ciobanul mioritic, dacă mai dispare şi biata mioriţă năzdrăvană?! Suntem în epoca demitizărilor şi putem, deci, spera că ne vom elibera de blestemul mioritic.

Cu atât mai uşor, cu cât avem acum posibilitatea nesperată să aruncăm oprobriul asupra nefericitului Alecsandri, care, din prea multă dragoste de România aflată în faşă, a scornit această capodoperă pe care, rău prevăzător, a atribuit-o poporului, minţindu-i pe Ubicini şi pe Jules Michelet.

Abia în 1991-1993 s-a găsit un intelectual de curaj care, cum se cuvenea, tocmai la Fundaţia Culturală Română, destinată propagandei în străinătate, s-a hotărât să restabilească adevărul în faţa Europei şi a culturii naţionale.

Şi totuşi Mioriţa nu e capodopera capitulării în faţa istoriei.

Şi totuşi Mioriţa nu e capodopera capitulării în faţa istoriei. Mai mult de atât, nici măcar nu este opera lui Vasile Alecsandri, ci chiar folclor. Prefaţatorul cărţii lui Alexandru Bulandra, criticul Aureliu Goci, remarcând temeritatea demersului, strecoară o undă de îndoială, simţind pe ce nisipuri mişcătoare ne aflăm:

„Alecsandri ar fi putut scrie Mioriţa, dar n-ar fi putut scrie şi Meşterul Manole, din simplul motiv că circulaţia balcanică paralelă exclude un singur autor şi face improbabilă o singură variantă originară”. Dacă obiecţia se admite, atunci trebuie să ne întoarcem la martorul Alecsandri şi să reactualizăm ce zice el că a îndreptat şi ce nu:

„Le-am respectat subiectul, stilul, forma şi chiar multe rime incorecte, care fac parte din caracterul lor. Departe de a le fi aranjat conform gustului modern, le-am păstrat ca pe nişte bijuterii…” Mai departe: „Comoara aparţine poporului, care singur este în stare să producă minunăţii aşa de originale”.

Şi: „dacă natura binevoitoare m-ar fi înzestrat cu un geniu atât de mare, ca să compun o Mioriţă, un Toma Alimoş, un Mihu Copilu etc., m-aş fi simţit onorat şi-aş fi fost destul de egoist ca să le public sub numele meu”.

S-a văzut limpede că atunci când Alecsandri a schimbat stilul popular cu al său, geniul nu l-a mai ajutat, stilul său biedermeierizân-du-se abia acum, ca să-l parafrazez pe Nicolae Manolescu. Ar mai putea fi şi alte surprize.

Dosoftei cunoştea tiparul poeziei populare, ca şi pe cel cult. În Psaltirea în versuri el se slujeşte de ambele tipare. Fireşte, deţinătorii logicii folclorului creat pe cale cultă sunt în măsură să aducă argumentul că unii psalmi au intrat în folclor sub formă de colinde.

Ceea ce nu exclude realitatea modelării pe stil folcloric de către poetul cult. Dar cu peste 70 de ani înainte de Dosoftei cărturarii cunoşteau scenariul mioritic.

În 1988, un harnic scotocitor basarabean prin manuscrise vechi, Pavel Bălan, a făcut o descoperire excepţională în Biblioteca „V. I. Lenin” din Moscova. Este vorba de Evangheliarul de la Elisabetgrad, compus din 317 file de pergament scrise de un copist necunoscut, discipol al lui Atanasie Crimca, în „unciala moldovenească”, între anii 1595 – 1606.

Acest manuscris, păstrat în oraşul ţarinei Elisabeta, ajuns la Moscova, apoi, este o copie după evangheliarul vestitului caligraf-monah Simion, scris la Târnovo, în Bulgaria, în 1356. După invadarea Bulgariei de către turci, manuscrisul a ajuns la curtea lui Alexandru cel Bun, cumpărat de acesta, moment consemnat de o însemnare pe pagina 5.

Evangheliarul a constituit multă vreme model pentru vestiţii copişti moldoveni, actualmente aflându-se în Anglia. Una dintre copiile artistice este şi Evangheliarul de la Elisabetgrad, opera unui copist anonim din Moldova. Manuscrisul este o capodoperă de artă miniaturală şi caligrafică.

Copistul trădează însă originalul în ceea ce priveşte miniaturile, pe care le „moldovenizează”. „Surpriza cea mare – ne mărturiseşte Pavel Bălan – a fost însă alta. Am deschis la întâmplare Evangheliarul de la Moscova şi la pagina 146 am văzut povestită în imagini picturale… balada Mioriţa”.

Imaginile reproduse în paginile revistei, din păcate în alb-negru, refac, într-adevăr, scenariul epic din baladă cu o fidelitate tulburătoare.

Apar principalii actori: cei doi ciobani complotişti sfătuindu-se, iar în altă imagine un cioban stând la sfat cu o mioară desprinsă de restul turmei. Peisajul este carpatin.

Confruntând aceste miniaturi cu cele din modelul bulgar, Pavel Bălan constată că moldoveanul a schimbat imaginile. În originalul de la 1356, în pagina similară, apare ilustrat momentul naşterii Mântuitorului, când îngerii aduc vestea păstorilor.

„Laicizarea” aparentă a copistului de la 1595 atestă că scenariul mioritic exista în mentalul popular din colinde, căci colindele vestesc naşterea lui Iisus.

Altminteri, colindele sunt admise ca sursă primară a Mioriţei şi de către ultimul cercetător comentat aici, Alexandru Bulandra. Dar o asemenea mărturie picturală vine să restabilească adevărul alecsandrian asupra genezei baladei.

Desigur, putem să nu considerăm relevantă proba surprinzătoare adusă de Evangheliarul de la Elisabetgrad. Numai că aceasta nu este singulară înainte de 1850, când s-a tipărit Mioriţa în gazeta Bucovina. Sunt contrariat că Alexandru Bulandra nu a luat cunoştinţă de cercetările lui Ion Filipciuc, care au venit şi ca replică la pomenita aserţiune a lui N. Manolescu privind Mioriţa.

Cea mai veche atestare a nucleului mioritic, tot de sorginte colindică, dar şi cu elemente baladice, datează de la 1794 şi o datorăm cercetărilor Şcolii Ardelene, confirmând organica legătură dintre această mişcare şi paşoptism în ceea ce priveşte ideea românităţii.

Căpitanul Ioan Şincai, fratele mai mare al lui Gheorghe Şincai, a cules între anii 1792-1794 mai multe creaţii populare (doine, cântece de cătănie, colinde, strigături, oraţii de nuntă) din zona Năsăudului, între care primul text de model mioritic, intitulat de Ion Filipciuc O mioară zdrăvioară, după un vers pe care-l conţine.

Din păcate, textul a zăcut două veacuri în Arhivele Statului din Târgu-Mureş, fiind publicat abia în 1991, în Manuscriptum de către Elena Mihu şi Dimitrie Poptămaş. Această variantă posedă întreg misterul arhaic al conflictului mioritic, pus de Alexandru Bulandra pe seama deformărilor ad-hoc ale lui Alecsandri, care au dus la varianta lui clasică.

Colindele erau texte cu funcţie ritualică în cele 12 zile şi nopţi dintre Anul Vechi şi Anul Nou, simetrice celor 12 calende ale celor 12 luni ale anului.

Ele narau, în vechime, faptele unui tânăr nelumit (alteori, ale unei fete) în confruntare cu un animal straniu, în fiecare colind acesta corespunzând semnului zodiacal, berbec sau mioară etc.

Simbolul zodiacal cel mai frecvent şi mai contradictoriu, la români, era Berbecul cu stele în coarne sau Mioara, ceea ce atestă sorgintea arhetipală pentru un popor de păstori, fapt care poate explica foarte bine de ce poporul şi elitele româneşti s-au recunoscut în capodopera pe care N. Manolescu o atribuie exclusiv lui Alecsandri, uimit de amploarea „căderii în consum” a baladei.

În textul cules de Ioan Şincai, motivul „mioarei zdrăvioare” e suprapus peste cel al şarpelui cosmic, care provoacă jertfa. Ion Filipciuc cutează o coroborare a acestor simboluri cu şarpele tomitan cu cap de oaie, aflat în Muzeul Arheologic din Constanţa.

Mioara „din cântec ar putea fi interpretată ca un semn iconic natural implicând jertfa umană cerută de un şarpe cosmic – o vietate celestă care nu se înduplecă nici în faţa unor fenomene cosmice precum ploaia sau ninsoarea („măcar cât le-a ploua şi le-a ninje”).

Stratul arhaic, aşadar, nu se referă la conflictul dintre ciobani, ci e unul ritualic, coborând din ispita şarpelui ceresc şi lumindu-se în invidia fraţilor biblici Cain şi Abel, autohtonizându-se în vreme, până la Alecsandri, în complotul mioritic.

Precedentul cel mai apropiat de scenariul mioritic datează de la 1843, când preotul catolic Petrás Incze János, din Cleja (Bacău) a cules de la ceangăi mai multe cântece, pe care le-a donat Academiei din Budapesta.

Marea surpriză e că, printre acestea, este şi o „Mioriţă”, izbitor de apropiată de varianta Alecsandri. Şi acest text a rămas îngropat în arhive până a fost dezgropat în 1956 de doi folclorişti maghiari.

Variantele maghiare ale Mioriţei ar putea contrazice opinia curentă că balada, spre deosebire de Monastirea Argeşului, este specific românească. Foarte probabil, motivele arhaice sunt de circulaţie europeană şi orientală.

Încă Alexandru Odobescu atrăsese atenţia asupra fenomenului în studiul Răsunete ale Pindului în Carpaţi, Diochiul. Năluca. Mioara. Moş-Ajun (1861).

Peste toate, însă, existenţa Mioriţei la ceangăi poate fi un argument extrem de solid că această populaţie este de origine românească, deznaţionalizată lingvistic şi religios, dat fiind că nimic nu e mai străin de spiritul unguresc decât geniul mioritic.

Iar dacă e să mă întorc la semnificaţia bătăliei folclorului câştigată de Alecsandri şi de generaţia lui, trebuie observat că folclorul românesc a fost şi a doua oară combatant în mişcarea de unificare a românilor. S-a întâmplat în a doua Unire, cea Mare, de la 1918.

De astă dată, protagonistul a fost Iuliu A. Zanne, cu monumentala lui lucrare în zece masive volume, Proverbele românilor.

Nu Zanne s-a luptat direct, ci Ionel I. C. Brătianu i-a folosit opera, la încheierea Tratatului de la Versailles, în 1919.

Atunci, propaganda maghiară, extrem de activă, era pe punctul să-i convingă pe europeni că România e o ţară semibarbară, fără tradiţii culturale şi, în consecinţă, Europa ar fi greşit enorm lăsând Transilvania în grija acesteia.

Lui Ionel I. C. Brătianu i-a venit ideea să aducă pe masa tratativelor cele zece volume ale lui Zanne.

„Efectul a fost imens, scrie Mugur Vasiliu, îngrijitorul recentei ediţii anastatice. Nici una dintre părţile prezente la negocierea reîmpărţirii spaţiului european – cu alte cuvinte nici una dintre ţările europene – nu putea opune o operă de asemenea anvergură”.

În 1918, europenizarea României devenea deplină. Idealul românităţii paşoptiştilor se vedea împlinit cu asupra de măsură.

Publicitate

07/11/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Un comentariu

Bazil G. Assan – primul explorator român al zonelor Arctice şi primul român care a făcut ocolul lumii

 

Image result for bazil assan photos

Bazil G. Assan (n. 1860 – d. 1918)

 

 

Bazil G. Assan s-a nascut la Bucuresti, la 1 august 1860, într-o familie avută, Tatal lui, originar din Moldova, a venit in Bucuresti si a construit o moara pe malul lacului Colentina si a modernizat aceasta moara, introducind in 1853, pentru prima data in istoria industriei romanesti, o masina cu abur.

Fratele lui Bazil, Georges Gh. Assan (1862 – 1900), absolvent al Scolii Superioare de Comert de la Anvers (Belgia), a fost o mare personalitate in domeniul comercial: presedinte al Camerei de Comert si Industrie, consilier comunal, membru in Consiliul CEC si al Instructiunii Publice pentru Invatamintul Profesional si Comercial.
Bazil Gh. Assan a studiat ingineria la Liège, in Belgia si a facut  studii economice complementare la Montreux, in Elveţia, nu a pregetat să revină în ţară şi să amplifice preocupările industriale ale tatălui său şi pe latură comercială, iar la intoarcerea  in tara, a devenit asociat impreuna cu fratele lui, in industria creata de tatal sau.
La inceputul secolului XX, Romania se dezvolta in acelasi ritm cu toate tarile din Europa, fapt datorat oamenilor de initiativa.

Printre acestia se numara si Bazil Assan.

 

Mentalul colectiv asociază mai curând numele de Assan cu două repere marcante din peisajul Bucureştiului.

Primul este Moara lui Assan, care ilustrează începuturile industrializării urbane în România. Tatăl lui Bazil Assan, George, un vrednic întreprinzător, pusese aici în funcţiune în 1853 prima instalaţie industrială acţionată de o maşină cu aburi.

Erau o moară şi o fabrică de pâine ce au funcţionat aproape 150 de ani. Li s-a adăugat pe parcurs şi o fabrică de uleiuri vegetale.

 

 

 

 

Povestea lui Bazil Assan, primul român care a făcut ocolul lumii. Cum arată prima moară cu aburi din Bucureşti construită de tatăl său, negustorul George Assan

 

 

 

Un turn-siloz, de 40 de metri, construit în 1903, distrus recent de flăcări, a fost la timpul său cea mai înaltă clădire din Bucureşti. Întregul ansamblu, din păcate în ruine, ar fi putut constitui astăzi o preţioasă relicvă a arhitecturii industriale de patrimoniu.

În toponimia populară urbană s-a mai păstrat şi numele unei străduţe din preajmă – Vaporul lui Assan, chiar după ce regimul comunist a naţionalizat proprietăţile familiei.

El a construit doua mori sistematice, o fabrica de sapun si una de vopsele si lacuri. In 1904 a construit un siloz de griu cu 28 de celule, cu o capacitate de 700 de vagoane, avind o inaltime de 41 m, la timpul acela cea mai inalta cladire din Bucuresti.
In dorinta de a crea o industrie competitiva pe plan mondial, a intreprins o calatorie in SUA, pentru a studia industria americana si a introduce metodele cele mai avansate in industria romineasca.

Ca urmare a acestei experiente, a construit o fabrica de uleiuri comestibile din porumb, prima din tara.
In colaborare cu fratele lui a inventat o metoda originala de extragere a uleiului din rapita, cu ajutorul cherosenului (inainte se extragea prin presare).

Bazil Assan a fost primul care a proiectat un canal navigabil intre Cernavoda si Constanta. Despre acest proiect a publicat un articol in Buletinul Societatii Politehnica (1899).

El a lasat prin testament suma de 80 000 lei „pentru facerea studiilor la fata locului, pentru construirea unui canal navigabil intre Cernavoda si Constanta, si 15 000 lei pentru construirea unui tunel la o mica adincime sub nivelul Dunarii, in apropiere de Turtucaia“.
In vara anului 1896, Bazil Assan s-a imbarcat pe vasul norvegian Erling Jart, impreuna cu un grup de oameni de stiinta din mai multe tari, care au ajuns in regiunile arctice, pina la 81 grade 35’ latitudine nordica.

A fost primul roman care a ajuns in tinuturile polare. A studiat structura geologica si resursele naturale ale arhipelagului Svalbard (de unde a adus 80 de specii de plante), formarea aisbergurilor si conditiile bioclimaterice.
In anii 1897 – 1898 a efectuat o calatorie pe ruta Constantinopol – Alexandria – Ceylon – Singapore – Hong Kong – Shanghai – Nagasaki – Tokyo – Yokohama – San Francisco – New York – Londra, ocazie cu care a devenit nu numai primul romin care a calatorit in jurul lumii, ci si primul romin care a incheiat contracte comerciale in Extremul Orient.

Relatarile expeditiilor sale au fost publicate in Buletinul editat de catre Societatea Regala de Geografie din Rominia, al carei membru era.
Intre 1906 si 1914 si-a ridicat la Bucuresti o frumoasa casa in stil neoclasic francez, dupa proiectul arhitectului I. D. Berindei, cunoscuta astazi sub numele de Casa Oamenilor de Stiinta.
Bazat pe o bogata experienta in domeniul industriei, a publicat in presa timpului numeroase articole privind dezvoltarea industriei rominesti, asupra iluminatului cu gaz si introducerii tramvaielor in Bucuresti.
El a fost proprietarul autoturismului inregistrat cu nr. 1 in Bucuresti (1900), un Panhard decapotabil de 15 CP, fabricat la Liège (Belgia).
S-a stins din viata la 16 iunie 1918, in Elvetia, la Montreux.

 Promotor al automobilismului în România, a fost deţinătorul primului automobil în circulaţie în ţara noastră, la concurenţă cu George Valentin Bibescu. Pentru că numărul prim de înmatriculare fusese deja atribuit, Assan a primit numărul zero. Încă de la înfiinţare, Automobil Clubul Român l-a ales vicepreşedinte (1904).

Cultura sa economică temeinică, practica îndelungată în afaceri comerciale şi industriale, spiritul viu i-au stimulat interesul pentru cunoaşterea lumii, mai ales că la sfârşitul secolului al XIX-lea barierele orizontului geografic dispăreau.

Bazil G. Assan a devenit astfel primul explorator român al zonelor Arctice şi primul român care a făcut ocolul lumii (1897-1898).

Rezultatele acestor călătorii sunt cunoscute mai mult de iniţiaţi şi nu s-au fixat în memoria oamenilor.

 

 

Image result for Bazil Assan

La volanului primului automobil înmatriculat în România.

Al doilea reper este Casa Oamenilor de Ştiinţă, construită între anii 1904 şi 1906 şi una dintre bijuteriile arhitectonice ale Bucureştiului. Însă numele lui merită asociat mai curând cu contribuţiile din domeniul geografic.

Era o frumoasă tradiţie în trecut ca reprezentanţii Societăţii Geografice în expediţii şi călătorii în ţinuturi mai îndepărtate să-şi expună rezultatele la adunările generale, în prezenţa regelui, care prezida de altfel SGR.

Prima expunere a lui Bazil G. Assan, intitulată Călătorie în regiunile polare nordice, însoţită de „proiecţiuni de fotografii făcute prin lumină oxidrică“, a fost rostită la Academie în prezenţa regelui Carol I şi a prinţului Ferdinand, la 13 martie 1897, şi repetată câteva zile mai târziu în prezenţa reginei, la Palatul Regal.

Principalele scopuri ale călătoriei sale de 60 de zile: o informare mai amplă asupra structurii geologice şi a resurselor din Arhipelagul Spitzbergen; lansarea spre Polul Nord a expediţiei aeronautice a lui Andrée; observarea la Vadsø, în Nordul Norvegiei, a unei eclipse totale de Soare, pe 9 august 1896.

Assan descrie parcursul navei pe faţada atlantică a Norvegiei şi scurtele escale la Tromsø, cel mai nordic oraş universitar de pe planetă, şi la Hammerfest, orăşel pe atunci cu o populaţie de 3.500 de locuitori, astăzi dublată,  „aşezarea urbană cea mai apropiată de Polul Nord“, care, deşi arsese din temelii în 1890, era „refăcută din bârne trainice“.

De aici, vasul lui Assan s-a îndreptat spre Insula Bjørnøya (Insula Urşilor) şi Spitzbergen, unde a atins 81°35’ latitudine nordică, tocmai la încheierea zilelor văratice cu „soarele de la miezul nopţii“.

Assan face observaţii geologice: busola dă adeseori indicaţii false în preajma unor munţi cu minereuri de fier; prezenţa huilelor, a vegetaţiei fosile „foarte remarcabilă probează că în timpurile imemoriale climatul insulei era călduros“.

 

 

 

 

 

Image result for bazil assan photos

Unele remarci climatice sau hidrologice sunt definitorii: „În cea mai mare parte a anului, pământul este complet acoperit cu zăpadă. Zăpada şi gheaţa eternă acoperă cele mai multe văi, unde razele soarelui abia pătrund … Sub un astfel de climat, râurile nu au decât o existenţă temporară, ele îngheaţă complet iarna şi gheţari enormi acoperă văile şi înaintează cu 20-40 cm pe zi spre mare“.

Călătorul urmăreşte cu atenţie şi precauţie formarea aisbergurilor, vegetaţia şi fauna: „Arborii şi arbuştii lipsesc cu desăvârşire. Toată vegetaţia constă în muşchi, sunt peste 200 de specii de muşchi … În Spitzbergen trăiesc 120 de specii de plante, din care 96 cu flori vizibile … Fauna insulei cuprinde 16 specii de mamifere, dar din care numai 4 locuiesc pe pământ.

Focele sunt mare amatoare de muzică şi vânătorii le fac să plătească  scump acest amor muzical  … 28 de specii de păsări se învârtesc în aer. Reptilele lipsesc cu totul, ca şi fluturii şi lăcustele“. 

Nu sunt omise nici consideraţiile despre populaţie, despre laponi, viaţa şi ocupaţiile lor, „nutrimentul“ lor, obiceiurile, religia, locuinţa.

A doua expunere a lui Bazil G. Assan, Călătoria împrejurul Pământului, a fost prezentată în faţa regelui, a prinţului moştenitor şi a publicului în 1899. Călătoria de 5 luni (decembrie 1897 – mijlocul lui 1898) a fost primul înconjur al lumii efectuat de un român. Nu a fost o expediţie, ci a avut mai mult caracter economic şi apoi cu precădere comercial.

Traseul parcurs, de la vest la est, mai mult pe mare, a început la Constanţa, prin Istanbul, Cairo,  Insula Ceylon, China (Hong Kong, Guangzhou, Shanghai) şi apoi Japonia, cu aproape toate marile oraşe, Oceanul Pacific şi apoi SUA, de la San Francisco la New York, de unde se îmbarcă pentru Europa, cu sumare informaţii.

Sunt permanent actuale consideraţiile sale privind avantajele statului român de a exporta în Asia o seamă de produse, ca „sarea, lemnul, fasolea, petrolul, făina şi alcoolul“.

Este impresionat de importanţa Canalului Suez, de fauna variată a Sud-Estului Asiei.

În Extremul Orient, Japonia şi China este interesat de achiziţionarea materiilor prime pentru fabrica sa de lacuri din Bucureşti. Atrage atenţia autorităţilor române asupra necesităţii de a înfiinţa o legaţie la Tokio, de a încheia tratate de comerţ cu Japonia şi de a forma o flotă comercială puternică.

Sfârşitul războiului mondial aduce nu numai sfârşitul lui Bazil Assan (16 iunie, Montreux), ci şi amurgul perioadei clasice, fecunde şi romantice a explorărilor româneşti.

 

 

Articol publicat în numărul din mai 2013 al revistei National Geographic –https://www.natgeo.ro/explorari/expeditii/9958-bazil-g-assan;

http://www.agir.ro/univers-ingineresc/bazil-gh-assan-;

http://www.worldwideromania.com/

07/11/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua de 7 noiembrie în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

7 noiembrie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

1480: Prima mențiune documentară a slugerului (sau“sulgerului”) în Țara Românească,  denumire dată dregătorilor care aveau  ca sarcină aprovizionarea curții domnești  și oastei cu alimente și provizii.

Era unul dintre cei opt boieri de divan, având locul între serdar și jitnicer.

În Moldova, prima menționare documentară a slugerului datează din  13 iunie 1456.

 

 

 

 

 

 

 

1784: In zilele 6/7 noiembrie  are loc asaltul nereuşit al Devei în timpul răscoalei ţăranilor iobagi din Transilvania. În urma  acestei lupte, 44 de ţărani sunt luaţi prizonieri şi executaţi.

O altă ceată de ţărani distruge curtea din Săvîrşin, în timp ce alta a înaintat  pe valea Mureşului şi  în comitatul Sibiului.

 

 

 

 

 

 

 

 

1822: Ţarul  rus Alexandru I aprobă decizia Consiliului de Miniştri privind scutirea coloniştilor nemţi şi bulgari  stabiliţi în Basarabia ţaristă, de la  plata taxei către stat pentru lemnul adus din Herson, pentru a-l utiliza la construcţia caselor personale şi a clădirilor publice.

 

 

 

 

 

1829: Generalul rus Pavel Dmitrievici Kiseleff este numit preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Valahiei.

 

 

 

 

 

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), portret de Franz Krüger, 1851

 

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851.

 

In temeiul Tratatului de la Adrianopol (care instituia Rusia drept putere protectoare a Principatelor), la 7 / 19 noiembrie 1829, generalul Pavel Dmitrievici Kiseleff, comandant al trupelor ruseşti în principatele româneşti în timpul războiului ruso-turc, este numit preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Valahiei pană la 20 martie / 1 aprilie 1834.

 

 

 

1867: S-a născut la Giurgiu, medicul Mihail Manicatide, fondatorul şcolii româneşti moderne de pediatrie; (m.17 februarie 1954, București).

 

 

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text

Contribuţia sa la dezvoltarea ştiinţelor medicale din ţara noastră îl aşază în rândul marilor personalităţi, creatori de şcoală cum ar fi: Nicolae C. Paulescu, Victor Babeş, Ion Cantacuzino, Gheorghe Marinescu etc.

Fondator al şcolii de pediatrie româneşti prin crearea şcolilor de pediatrie de la Iaşi şi Bucureşti, întemeietorul pediatriei ştiinţifice ca metodă de abordare a patologiei infantile, în care cercetarea clinică şi de laborator constituie o îmbinare firească, autorul primelor tratate de pediatrie şi terapeutică infantilă, el a reusit  în 1929 să fondeze Societatea Română de Pediatrie ca for ştiinţific în care să se regăsească întreaga gândire şi practică pediatrică.

Elev şi discipol al marelui savant Victor Babeş, bun cunoscător al şcolii franceze şi germane de pediatrie prin marile personalităţi ale acestora, Mihail Manicatide va aplica cu rigurozitate în întreaga sa activitate pincipiile onestităţii, devotamentului şi dăruirii totale misiunii pe care şi-a asumat-o.

Adept convins al medicinei preventive, a reuşit să imprime orientarea către latura socială a practicii pediatrice, fără de care nu se poate face o medicină de calitate, de aici şi numeroasele sale iniţiative sub aspectul protecţiei copilului.

A fost distins cu premiul Academiei Române pentru studiile întreprinse în domeniul bolilor infecţioase, iar forurile ştiinţifice internaţionale l-au elogiat pe măsură.

A  susţinut necesitatea construirii unei noi clădiri pentru clinica infantilă din Iaşi, care să cuprindă „pe lângă un pavilion mai mare pentru boalele comune, pavilioane mai mici, separate pentru fiecare din boalele contagioase mai frecvente: scarlatina, difteria, morbilli“(Anuarul Universităţii din Iaşi, 1907–1908, p. 179).

Din nefericire, posteritatea rareori îl evocă la adevărata sa valoare.

 

 

 

 

 

 

1869: S-a născut preotul şi folcloristul Teodor Bălăşel, considerat cel mai de seamă culegător de folclor din Oltenia; în timpul vieţii a publicat doar o parte neînsemnată din materialul cules, restul apărând postum;(m. 1941).

 

 

 

 

 

Image result for folcloristul Teodor Bălăşel,

 

 

 

 

 

 

1872: S-a născut Ion-Aurel Candrea, lingvist, filolog şi etnofolclorist; studii de dialectologie, lexicologie şi limbă română veche; autor, împreună cu Ovid Densusianu, al „Dicţionarului etimologic al limbii române. Elementele latine”;(m. 1950).

 

 

 

 

 

 

 

1877: În timpul războiului pentru  independenta  României, trupele române comandate de colonelul George Slăniceanu ocupă orasul puternic  fortificat  Rahova, în  urma unor lupte grele desfasurate in zilele de 7-9 noiembrie.

 

 

 

 

 

 

 

Image result for batalia de la rahova photos

 

 

 

 

 

 

 

În luptele crancene de la Rahova au cazut eroic 4 ofiţeri ( intre care se numarau maiorul Dimitrie Giurescu si maiorul Constantin Ene), 4 răniţi, 148 de soldaţi morţi şi 181 de răniţi.

Pierderile otomane au fost şi ele însemnate – 222 de militari (morţi şi răniţi), 54 de prizonieri, un tun, două chesoane, 146 de căruţe .

Cucerirea Rahovei a îmbunătăţit situaţia operativă a armatelor româno-ruse care acţionau în nord-vestul teritoriului bulgar, permiţându-le să se concentreze asupra obiectivului principal – Plevna.

 

 

 

 

1881: S-a născut la Odorheiu Secuiesc, judeţul Harghita, Peter Neagoe, prozator şi pictor, stabilit în Statele Unite, unde a primit cetăţenia în anul 1913; (m. 28 octombrie 1960, Kingston, New York, 1960 /SUA).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prieten şi biograf al lui Constantin Brâncuşi, scriitorul aparţine pleadei de români din secolul XX care au renunţat la folosirea limbii şi şi-a alcătuit opera scrisă în limba engleza. S-a născut în Ardeal, la Odorhei, la 7 noiembrie 1881, făcând parte dintr-o familie de intelectuali români din lumea satelor.

Tatăl său a fost notar. Se înrudea cu o serie dintre militanţii naţionali ai românilor. Familia s-a instalat în 1887 în imediata vecinătate a Sibiului, unde şi-a continuat studiile, absolvind liceul german de acolo în anul 1897.

În 1898 a plecat la Bucureşti, unde a făcut studii extrem de diverse. A asistat, de exemplu, la o serie de cursuri de la Facultăţile de Litere şi de Drept, manifestând preocupări mai ales în domeniul filosofiei. În paralel s-a înscris la Şcoala de Arte şi Meserii, manifestând interes pentru pictură. Acolo a fost coleg cu Constantin Brâncuşi, de care ulterior avea să fie legat ani de zile şi destinul său de emigrant.

Nu se stie exact când a părăsit ţara, oricum între anii 1901 şi 1905, dar se stie  sigur că a urmat o vreme studii universitare în Bavaria, la Munchen, unde se pare că s-a reîntâlnit cu Constantin Brâncuşi, înainte ca acesta să-şi înceapă destinul său partizan.

A ajuns apoi la New York, a avut slujbe diferite, modest plătite, precum funcţionar la unele firme, plasator de produse farmaceutice, desenator de cataloage pentru vânzări etc. Şi-a continuat studiile de artă începute la Bucureşti, urmând Academia Naţională de Arte din New York si a făcut eforturi deosebite pentru a-şi însuşi limba şi a făcut ucenicia în ziaristica de peste ocean. În anul 1913 a obţinut cetăţenia americană. A fost mobilizat în vremea războiului.

Imediat după război, tablourile pictate de el i-au adus o serie de beneficii, starea lui materială îmbunătăţindu-se simţitor.

În anul 1926, împreună cu soţia sa, Ana, de origine lituaniană, s-a mutat în spaţiul francez, alternându-şi existenţa între Paris şi sudul mediteranean. S-a reîntâlnit cu Constantin Brâncuşi, dar şi cu o serie întreagă de alţi scriitori ai vremii, români sau străini, precum Tristan Tzara, Panait Istrati, Henri Miller, Ezra Pound etc. O vreme a alternat între a se ocupă de pictură şi de a scrie, optând în final pentru meseria condeiului.

Prima sa lucrare  însemnată, nuvela “Caleidoscop”, a fost tipărită în 1928, dobândind treptat importante succese în calitate de prozator.

Primul său volum a fost publicat la Paris în 1932, fiind o vreme oprit de difuzare peste ocean, sub învinuirea de obscenitate. Şi din acest punct de vedere destinul său american se asemăna cu cel al prietenului său Constantin Brâncuşi, căruia nu i s-a autorizat pătrunderea în spaţiul american a “Păsării măiestre”.

În 1934, Peter Neagoe s-a întors în America, unde a fost angajat la Oficiul de informaţii al Departamentului de stat. A continuat să facă frecvente deplasări în Europa. La invitaţia Regelui Carol al II-lea a sosit în România în 1937. Începând din 1934 era prezent în România cu traduceri ale unora dintre lucrările sale, de exemplu “Soare de Paşti” sau “Drumuri cu popas”.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost prezent în emisiunile posturilor de radio americane, destinate Europei.

După război, fiind în legături cu Petru Groza, şi-a propus scrierea unui ciclu de romane inspirate din momente deosebite de istorie românească. Ultima parte a vieţii şi-a consacrat-o, călătorind frecvent de la New York la Paris, alcătuirii unei biografii romanţate a lui Constantin Brâncuşi, în contextul vieţii artistice de pe malurile Senei, în prima parte a veacului trecut.

A continuat să scrie nuvele şi romane, unele cu referinţe la contextul politic românesc, cel comunist, sau cel legionar. Opera despre Constantin Brâncuşi, “Sfântul din Montparnasse”, a apărut postum. După moartea sa, în 1962, manuscrisele şi arhiva personală au ajuns în custodia Universităţii Syracuze din statul New York.

Trăind decenii în şir departe de ţară, a avut mereu prezente în mintea şi în sufletul său locurile natale, tradiţiile neamului său, ceea ce au şi alcătuit cea mai mare parte a operei sale scrise. Lucrările sale au ca bază cele mai diverse subiecte legate de România.

 

 

 

 

 

 

1899: Guvernul român contractează  un împrumut pe cinci ani  cu o  valoare nominală de 175 de milioane lei si  o dobîndă de 5% anual.

Convenţia de împrumut interzicea guvernului român încheierea unui alt împrumut pînă la lichidarea acestuia şi anularea creditelor deja votate pentru suma de 83 de milioane de lei.

 

 

 

 

 1908: S-a născut la Bucuresti,  Ion I. Cantacuzino (Ion Filotti Cantacuzino, fiul actriţei Maria Filotti si al printului Cantacuzino), scriitor, producător, scenarist, critic şi istoric de film; a fost unul dintre cei mai activi conferenţiari la microfonul „Universităţii Radio”.

Este cel care a introdus în programele Radiodifuziunii „Cronica cinematografică”, pe care a susţinut-o cu succes mulţi ani; (m. 27 august 1975).

 

 

 

 

Image result for Ion Filotti Cantacuzino,

 

 

 

 

Licențiat în medicină și filosofie, dar pasionat de film, Ion I. Cantacuzino publică primele cronici de film la începutul anilor ’30. Creează la Radio România o emisiune de analiză cinematografică în direct, sub denumirea „Cronica cinematografică”.

În 1934 redactează primul său scenariu cinematografic pentru documentarul „România”, regizat de Paul Călinescu și Jean Mihail. În 1935, publică primul volum despre film, „Uzina de basme”.

În 1941, Ion I. Cantacuzino este numit director al Centrului Național al Cinematografiei, creat la sfârșitul anilor ’30. Scrie, regizează și produce o serie de documentare printre care „Castelul Peleș” și „România în lupta contra bolșevismului”(1941), produce filme de ficțiune precum „Odessa în flăcări” (o dramă despre refugiații din Basarabia).

Datorită descendenței sale nobile și atitudinii puternic anticomuniste manifestate în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Ion I. Cantacuzino este persecutat de către noua dictatură comunistă și arestat pentru o scurtă perioadă de timp.

După eliberare, a lucrat ca medic psihiatru la Spitalul Brâncovenesc, până la stingerea din viață, în anul 1975.

 

 

 

 

 

  

 

 1911: S-a născut la Bălcești, Gorj, renumita interpretă de muzică populară Maria Lătăreţu; ( d. 27 septembrie 1972, localitatea  Românești, județul Botoșani).

Maria Lătărețu  a fost una dintre cele mai îndrăgite interprete din domeniu, fiind numită pe rând: Privighetoarea Gorjului, Crăiasa cântecului românesc, Prințesa cântecului popular românesc sau Ella Fitzgerald a României. 

 

 

 

 

 

 

A fost descoperită în Gorj in 1937 de o echipă de folcloriști alcătuită din Constantin Brăiloiu, Harry Brauner, Tiberiu Alexandru și Mihai Pop, care au invitat-o la București pentru a o înregistra.

Primele înregistrări ale Mariei Lătărețu au fost efectuate, pe cilindri de fonograf, la data de 19 iulie 1937

Apoi, pe 13 septembrie 1937, înregistrează la casa de discuri „Columbia”, sub supravegherea artistică a Arhivei de Folclor a Societății Compozitorilor Români (Arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” de azi). Cântă prima oară la Radio București pe 29 august 1937.

A cântat cu taraful soțului ei până în 1949, când devine prim-solistă a Orchestrei „Barbu Lăutaru” a Institutului de Folclor. De aici se pensionează în 1966.

Vreme de un an a cântat cu contract, la restaurantul de artă culinară românească „Dunărea” din Moscova. A dat spectacole îndelung aplaudate la „Balșoi Teatr”, ocazie cu care l-a cunoscut pe Aram Haciaturian, marele compozitor al baletului „Spartacus”. Acesta i-a spus într-o seară artistei că afișul de la Dunărea trebuie modificat:

„Pe el nu trebuie scris «În această seară cântă Maria Lătărețu» ci «În această seară cântă Crăiasa cântecului românesc».”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1916: S-a nascut la Ianova, județul Timiș, Mihai Şora, eseist si filosof, membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi al Alianţei Civice, al „Solidarităţii universitare” şi al Asociaţiei „România viitoare”.

 

 

 

 

 

 

 

Image result for Mihai Şora,

 

 

 

 

 

 

După 1989 a fost ministru al Învăţământului (volume: „Despre dialogul interior”, „Firul ierbii”).

A fost ministru al învăţământului (decembrie 1989-iunie 1990) în primul Guvern democratic provizoriu al României după Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989 si membru de onoare al Academiei Române din  24 octombrie 2012.

Mihai Șora s-a căsătorit pe 19 iulie 2014, la vârsta de 98 de ani.

 

 

 

 

 

 1917 (  25 octombrie stil vechi – 7 noiembrie 1917 stil nou) are loc Marea Revoluţie Socialistă din octombrie în Rusia, care inaugurează în istoria lumii apariția lagărului comunist, din care a făcut parte după cel de-al doilea război mondial până în 1989 și țara noastră .

Revoluţia a fost numită din octombrie deoarece în Rusia ţaristă de până în 1917, conform calendarul vechi bisericesc, data era de 25 octombrie.

Conform noului calendar introdus de sovietici în Rusia la 1917 data revoluţiei s-a modificat pe 7 noiembrie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1918: Este publicat  Manifestul Marelui Sfat Naţional din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

 

 

 

 

1927: S-a născut la Braila, actorul Mihai Berechet; (m.16 decembrie 1991, in Fayence, Var, France).

 

 

 

 

 

 

1940: S-a nascut  Dorina Lazăr, actriţă română de teatru şi film, director al Teatrului „Odeon” din Bucureşti (“Lumini şi umbre”, “Angela merge mai departe”, “Balanţa”).

 

 

 

 

 

 

 

1942: S-a nascut  Mariana Mihuţ, actriţă cu o remarcabilă activitate teatrală la Teatrul Bulandra (film: “Moartea unui artist”, “Balanţa”, “Cel mai iubit dintre pământeni”, „De ce trag clopotele, Mitică?”).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1945: A murit Mircea Djuvara, filosof şi jurist,unul dintre marii gânditori români în domeniul filosofiei juridice; membru corespondent al Academiei Române din 1936; (n. 1886).

 

 

 

 

 

 

Image result for photos jurist  Mircea Djuvara

Foto: Mircea Djuvara (Wikipedia)

A urmat la București cursurile Facultății de Drept si de Litere și Filosofie obținând licența ambelor facultăți în 1909 cu rezulta

te strălucite. Cu asemenea rezultate obține și doctoratul în drept la Sorbona cu teza: ” Le fondement du phénomène juridique.

Quelques réflections sur les principles logiques de la connaisance juridique”. Din vasta sa operă concretizată în peste 144 de titluri amintim: „Teoria generală a dreptului (Enciclopedia Juridică)” 1930; „Drept rațional, izvoare și drept pozitiv” 1934; „Precis de filosofie juridică” 1941.

 

 

 

 

1950: A fost inaugurat Teatrul de Operetă din Bucureşti, actualul Teatru Naţional de Operetă „Ion Dacian”, cu premiera „Vânt de libertate”, de Isaac Dunaevski.

După ce sediul său (situat pe Splaiul Unirii) a fost demolat în 1986, de regimul Ceauşescu , Teatrul de Operetă a funcţionat fără întrerupere până în anul 2005 în clădirea Teatrului Naţional Bucureşti „I. L.Caragiale”.

Din cauza incendiului care a afectat grav clădirea Naţionalului bucureştean, spectacolele s-au desfăşurat apoi în sala MAI (Ministerul Afacerilor Interne) timp de doi ani, ulterior revenind în actuala Sală Studio (fosta Sală Mică) a Teatrului Naţional Bucureşti „I. L. Caragiale”, unde au avut loc până în anul 2011, când clădirea celui din urmă a devenit obiectul reparaţiilor capitale.

 

 

 

 

 

Image result for teatrul de opereta bucuresti photos

 

 

 

Foto: Vechea clădire a Teatrului de Opereta din București, din Piața Senatului (cum era cunoscută zona înainte de război).

 

În 2005, un incendiu a devastat bună parte din spațiile clădirii de lângă Teatrul National din  București, iar teatrul de operetă a fost nevoit să folosească alte spații, nu tocmai adecvate spectacolului muzical. 

 

 

 

 

 

Image result for teatrul de opereta bucuresti photos

 

 

 

 

Rămas fără sală de spectacole, Teatrul de Operetă a desfăşurat un amplu turneu naţional. Noua sală de spectacole a Teatrului de Operetă prima clădire destinată artelor spectacolului muzical construită în România după anul 1989, a fost inaugurată în luna ianuarie a acestui an, cu musicalul „Fantoma de la Operă”.

Clădirea este amplasată pe Bulevardul Octavian Goga nr. 1, în imediata apropiere a Bibliotecii Naţionale a României

În data de 17 ianuarie 2015, a avut loc inaugurarea noului teatru de operetă din București și, totodată, primul spectacol găzduit de noua sa clădire.

 

 

 

 

 

 

 

1951: S-a născut în București, dr.Sorin Oprescu, fost  primar general al Capitalei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fost membru al  Partidului Social Democrat, Sorin Oprescu a deținut funcțiile de președinte al filialei PSD București (în 2006) și de vicepreședinte al acesteia. A fost ales senator în două rânduri, în legislaturile 2000–2004 și 2004–2008.

În aprilie 2008 a demisionat din PSD pentru a candida ca independent la alegerile din același an pentru Primăria Municipiului București, pe care le-a câștigat în turul al doilea.

La alegerile din 2012 a fost reales din primul tur pentru aceeași funcție. În septembrie 2015 a fost arestat preventiv pentru presupuse fapte de corupție.

 

 

 

1951: A avut  loc premiera, la Bucureşti, a operetei „Ana Lugojana”, de Filaret Barbu

 

 

 

 

 

1958: S-a născut în localitatea Tenke din România, Marius Ladislau Vizer, preşedintele Federaţiei Internaţionale de Judo, ales, în mai 2013, la Sankt Petersburg, în funcţia de preşedinte al organizaţiei mondiale SportAccord, cu 54 de voturi din 92.

 

I-a succedat în funcţie olandezului Hein Verbruggen.

 

 

 

Neuer Sportaccord-Chef Vizer: "Habe Herrn Putin viel zu verdanken"

 

 

Vizer locuiește la Budapesta alături de soția sa, cântăreața Irina Nicolae. Vorbește fluent limba maghiară.

 

 

 

 

 

 

 

1983: A decedat sculptorul  român Ion Jalea, membru al Academiei Române din 1963; (n. 19 mai 1887  la Casimcea, jud. Tulcea).

 

 

 

 

 

Image result for ion jalea photos

 

Foto: Ion Jalea – Statuia lui George Enescu din fata Operei din Bucuresti

 

 

A sculptat foarte mult timp numai cu o mana, pierzandusi celalalt brat in timpul Primului Razboi Mondial.

A aboslvit Scoala de Arte si Meserii, iar apoi a studiat la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, unde i-a avut drept profesoti pe Frederik Stork si Dimitrie Paciurea, cunoscuti sculptori.

Formatia sa artistica si-a desavarsit-o la Academia Julian din Paris, unde a lucrat in atelierul lui Antoine Bourdelle.

Munca si talentul i-au fost recunoscute, Ion Jalea primind foarte multe premii, precum Marele Premiul al Expozitiilor Internationale din Barcelona si de la Paris, Premiul National Pentru Sculptura, in anul 1941, Premiul de Stat, dar a primit si distinctia de Artist al Poporului. In anul 1956 a fost ales presedintele activ al Uniunii Artistilor Plastici din Romania.

 

 

 

 

 

 1990 : A fost creată Alianţa Civică, constituită prin cooperarea principalelor asociaţii civice de la acea dată şi ca urmare a adeziunii publice a 216 personalităţi ale lumii culturale, artistice, ştiinţifice şi tehnice din România, multe dintre acestea cunoscuţi opozanţi ai regimului lui Ceauşescu.

Deşi nu s-a transformat în partid politic şi nu a candidat ca entitate separată în alegeri, numeroşi membri ai Alianţei Civice au fost propulsaţi în diferite funcţii în stat (la nivel central şi local) ca parte din decizia Alianţei de a se implica activ în viaţa politică din România (printre ei se numără şi prof. univ. Emil Constantinescu, preşedinte al României în perioada 1996-2000).

 

 

 

 

 

1996: A decedat Val Munteanu, ilustrator de carte si  grafician; (n. 1927).

 

 

 

 

 

1996: Biroul Electoral Central (BEC) din Romania  a comunicat rezultatele finale ale alegerilor parlamentare si prezidentiale din 3 noiembrie.

Rezultatele alegerilor prezidentiale au fost: Ion Iliescu-32,25%; Emil Constantinescu-28,21%; Petre Roman-20,54%.

Rezultatele alegerilor pentru Senat au fost: CDR-30,70%; PDSR-23,08%; USD-13,16%; UDMR-6,81%; PRM-4,54%; PUNR-4,22%. Rezultatele alegerilor pentru Camera Deputatilor au fost: CDR-30,17%; PDSR-21,52%; USD-12,93%; UDMR-6,64%; PRM- 4,46%; PUNR-4,36%.

 

 

 

 

 

 

1997: Conducerea Bisericii Ortodoxe Romane a respins acuzatiile aduse unora dintre ierarhi, potrivit carora unii membri ai Sfantului Sinod ar fi fost colaboratori ai Securitatii, admitand, insa, ca a facut “unele concesii” regimului comunist, ca tribut pentru interesele vitale ale Bisericii.

 

 

 

 

 

 

 

  

 2009: A murit dirijorul Alexandru Lascae, stabilit în Olanda din 1969; (n. 1942).

 

 

 

 

 

2015: A decedat cunoscutul textier, poet şi scriitor Aurel Storin; (n. 1937).

 

 

 

 

 

 2016: A murit jurnalistul şi scriitorul Valentin Hossu-Longin; (n. 1939).

 

 

 

 

 

 

2016: A decedat juristul, profesorul şi publicistul Corneliu Turianu; (n. 1940).

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI : 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/07/o-istorie-a-zilei-de-7-noiembrie-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro;

  10. https://hu.wikipedia.org/wiki/Marius_Vizer

 

 

 

 

07/11/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: