CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un bilanţ al relaţiilor bilaterale dintre România şi Republica Moldova


 

 

 

Image result for harta romaniei si r moldova

 

 

 

În ciuda faptului că relaţia cu Republica Moldova a constituit o prioritate pentru politica externă românească în cea mai mare parte a intervalului care s-a scurs de la Revoluţia din 1989 până astăzi, în ciuda unei retorici emoţionale, centrată în jurul ideii fraternităţii între locuitorii celor două maluri ale Prutului, Republica Moldova este singurul vecin al României cu care aceasta nu are un Tratat politic bilateral.

Mai mult decât atât, în trecut, relaţia bilaterală a fost marcată în mai multe rânduri de incidente diplomatice cu expulzări, ceea ce în mod normal ar constitui indiciul unor tensiuni serioase între cele două State.

În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm jaloanele principale ale acestei relaţii bilaterale în ultimele două decenii şi să punem în evidenţă factorii care au determinat evenimentele pe care le vom discuta.

În analiza noastră, ne vom concentra atenţia mai cu seamă asupra politicii interne din Republica Moldova şi a modului în care aceasta a influenţat raporturile cu România, precum şi asupra rolului Rusiei în determinarea cursului de politică externă a unui stat pe care îl consideră ca făcând parte din zona sa de influenţă exclusivă, aşanumita „vecinătate apropiată” (near abroad).

România este primul stat care a recunoscut independenţa Republicii Moldova, chiar în ziua declarării ei: 27 august 1991. Înaintea acestei date, oficialii români evitau să facă referiri la situaţia Basarabiei.

România este primul stat care a recunoscut independenţa Republicii Moldova, chiar în ziua declarării ei: 27 august 1991. Înaintea acestei date, oficialii români evitau să facă referiri la situaţia Basarabiei. În cartea fostului Ministru al Afacerilor Externe din perioada respectivă, în care prezintă documentele politicii externe din primii ani

după Revoluţie1 , problema Republicii Moldova este tratată pasager şi într-o manieră mai degrabă detaşată. De exemplu, în septembrie 1990, Adrian Năstase se arată prudent în ceea ce priveşte situaţia din Moldova, atrăgând atenţia că „în Moldova de dincolo de Prut trăiesc 1,5-2 milioane de Ruşi, care pot fi o sursă suplimentară de probleme identitare legate de statutul minorităţilor, într-o Românie în care aceste probleme nu lipsesc” 2 .

Această reticenţă este legată şi de preocuparea de a nu ofensa Uniunea Sovietică, în condiţiile în care statutul de putere al acesteia era ambiguu, iar referinţele la legătura istorică dintre România şi Basarabia fuseseră interzise timp de 50 de ani.

Era aşadar destul de dificil ca problema Basarabiei să fie relansată imediat după Revoluţia din decembrie 1989, cu atât mai mult cu cât problemele interne şi internaţionale pe care le avea de rezolvat România erau foarte numeroase.

De altfel, analogia posibilă între Basarabia şi Transilvania făcea ea însăşi obiectul preocupărilor oamenilor politici, aceştia temându-se că, ridicând chestiunea Basarabiei, vor încuraja pretenţiile Budapestei asupra Transilvaniei3 .

Odată declarată independenţa, discursul acesta a început să se schimbe, recuperând temele legăturii istorice între cele două maluri ale Prutului. Declaraţiile Guvernului şi Parlamentului României cu ocazia independenţei Republicii Moldova demonstrează un interes deosebit pentru noul stat, considerat un „stat românesc”.

Guvernul este de părere că „proclamarea unui stat românesc independent pe teritorii anexate cu forţa în urma înţelegerii secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului român”4 .

La rândul său, Parlamentul român salută acest eveniment: „Proclamarea independenţei Moldovei încoronează anii lungi şi grei ai luptei fraţilor noştri moldoveni pentru apărarea identităţii lor naţionale, a limbii şi culturii române, pentru eliminarea vicisitudinilor la care au fost supuşi în timpul dominaţiei ţariste şi a regimului totalitar comunist, impus  ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din august 1939, act pe care Parlamentul României l-a declarat ab initio nul şi neavenit”5 .

Cu toate acestea, declaraţiile înflăcărate despre fraternitatea care leagă „cele două popoare româneşti” nu sunt urmate de acţiuni concrete în vederea unificării.

Argumentele principale care ţin clasa politică românească departe de o întreprindere concretă în acest sens sunt legate, într-o primă fază, de dificultăţile economice de a integra această ţară, iar apoi de „incompatibilitatea acestei acţiuni cu obligaţiile internaţionale asumate în vederea viitoarei sale integrări în Uniunea Europeană” 6 .

Cu toate acestea, avem de a face, în primii ani după independenţa Moldovei, cu o abundenţă de gesturi simbolice menite să apropie cele două ţări: poduri de flori peste Prut (primul eveniment de acest gen datează din 6 martie 1990, pentru a marca deschiderea frontierei comune) şi vizite la nivel înalt ale oficialilor din cele două ţări.

Dar această insistenţă prea mare – la nivel retoric, cel puţin – asupra ideii de reunificare între România şi Moldova provoacă o reacţie violentă din partea minorităţilor etnice care trăiesc în Republica Moldova.

Cele mai importante sunt minoritatea găgăuză, concentrată în sud, cu 5,2% din totalul populaţiei, şi cea rusească, cu 13% din populaţie 7 .

Aceasta din urmă trăieşte în special pe teritoriul Transnistriei, unde formează majoritatea. Aceste minorităţi etnice se simt ameninţate de perspectiva reunificării.

Găgăuzii îşi declară autonomia teritorială în sudul Moldovei în august 1990 şi sunt imediat urmaţi de transnistreni. Tentativa de secesiune a Transnistriei va duce la războiul civil desfăşurat în 1992 şi la conflictul îngheţat care i-a urmat şi care durează până în zilele noastre.

România a fost implicată, la început, în rezolvarea conflictului pe cale diplomatică, într-un cadru cvadripartit (împreună cu Rusia, Ucraina şi Republica Moldova), dar se retrage din formatul de negocieri după doar câteva luni.

Negocierile pentru Tratatul de bază încep în 1992, dar sunt marcate de la început de divergenţe în ceea ce priveşte formularea textului. Principalele puncte

asupra cărora cele două părţi au avut poziţii diferite pe tot parcursul negocierilor sunt următoarele: calificarea pactului Ribbentrop-Molotov, pe care partea română doreşte să îl denunţe explicit în tratat; introducerea expresiei „două state româneşti”; descrierea relaţiei dintre cele două ţări: este vorba de „fraternitate şi integrare”, cum insistă partea română, sau pur şi simplu de „bună vecinătate şi cooperare”, cum ar dori partea moldovenească? 8 .

Aşadar, în perioada 1991-1993, relaţiile între cele două ţări sunt marcate pe de o parte de un discurs pasional de ambele părţi, însoţit, pe de altă parte, de o reţinere prudentă în ceea ce priveşte acţiunile întreprinse.

Această „diferenţă în ceea ce ţine de registrul afectiv şi ceea ce ţine de registrul pragmatic”9 este confirmată de ministrul Adrian Năstase care, în 1991, răspunde astfel la întrebările ziariştilor:

„În ceea ce priveşte Moldova de dincolo de Prut, există două niveluri de analiză: unul emoţional, istoric (…) Apoi este nivelul politic, al responsabilităţii guvernamentale. Aici trebuie să ţinem seama de nenumărate elemente, între aletele de situaţia politică internă din URSS…”10 .

Relaţiile dintre România şi Republica Moldova se înrăutăţesc vizibil din 1994, când o nouă Constituţie moldovenească proclamă limba „moldovenească” drept limbă de stat. Cu această ocazie, Parlamentul României emite o declaraţie critică, interpretată de partea moldovenească drept o atitudine paternalistă a României faţă de statul suveran şi independent moldovenesc.

În acelaşi an, Republica Moldova decide, în sfârşit, să adere la Comunitatea Statelor Independente; atunci, Ministerul Afacerilor Externe declară că „locul firesc al Republicii Moldova, ca stat independent şi suveran, este în rândul marii familii a naţiunilor europene, şi nu în cadrul vreunei structuri euro-asiatice…”11.

De acum înainte, Republica Moldova se detaşează din ce în ce mai vizibil de doctrina „celor două state româneşti”, promovând o politică externă menită să consolideze identitatea moldovenească în detrimentul celei româneşti. Deşi retorica „relaţiilor privilegiate” se păstrează în diplomaţia ambelor maluri ale Prutului, frecvenţa contactelor bilaterale se reduce la minimum, iar acţiunile concrete întreprinse în vederea unei apropieri reale lipsesc. După ani buni de negocieri, la 28 aprilie 2000, tratatul politic bilateral este în sfârşit parafat, dar el nu va fi semnat după schimbarea de majoritate parlamentară şi de guvern din România.

În anii 2000 încep şi incidentele diplomatice dintre cele două ţări. La începutul lui octombrie 2001, Ministrul Justiţiei din Republica Moldova, Ion Morei, spune în faţa CEDO că ajutoarele financiare oferite de guvernul român către biserica metropolitană a Basarabiei sunt „o dovadă a expansionismului românesc”12.

În replică, Primul Ministru Adrian Năstase anulează o vizită oficială programată pentru sfârşitul lui octombrie. În aceeaşi lună, ziarul Evenimentul zilei publică o presupusă scrisoare adresată de ambasadorul Moldovei la Bucureşti, Emil Ciobu, către guvernul său, în care denunţă politica dusă de guvernul român, care ar viza să „impună valorile româneşti în mentalitatea cetăţenilor” moldoveni, în vederea unei viitoare unificări13 . Autenticitatea scrisorii a fost contestată de autorităţile moldoveneşti, dar ea a contribuit la creşterea tensiunii în relaţia bilaterală.

Un alt incident diplomatic survine în 2002, când ataşatul militar al ambasadei române la Chişinău, Ion Ungureanu, este expulzat de autorităţile moldoveneşti. El este acuzat de a fi susţinut manifestaţiile populare care denunţau rusificarea ţării de către guvernul comunist.

Drept răspuns, adjunctul ambasadorului Moldovei la Bucureşti, Iacob Popovici, este declarat persona non grata de autorităţile române14 . Pentru a legitima teza conform căreia limba moldovenească este diferită de cea română, autorităţile de la Chişinău încurajează publicarea de cărţi de istorie şi lingvistică ce argumentează această teză. Unul din gesturile cele mai criticate de către comunitatea ştiinţifică a filologilor este apariţia, în 2003, a unui dicţionar moldoromân15.

Începând cu 2005, România încearcă o nouă apropiere, care se bucură de o primire mai degrabă rezervată din partea Moldovei. Preşedintele Băsescu intensifică declaraţiile despre legătura privilegiată, exprimând susţinerea României pentru integrarea europeană a Republicii Moldova şi pentru rezolvarea conflictului transnistrean16, dar aceste bune intenţii rămân, deocamdată, la nivel de declaraţii.

El insistă şi asupra „identităţii de limbă” a celor două ţări17, un subiect sensibil în relaţia bilaterală. Aceste declaraţii nu vor avea nici un ecou. În plus, în declaraţiile Preşedinţilor celor două ţări nu se mai face nici o referire la semnarea Tratatului bilateral.

Declaraţiile legate de Republica Moldova trebuie înţelese şi în contextul politicii româneşti la Marea Neagră şi a intenţiei României de a-şi asuma un rol de lider regional: axa Bucureşti-Londra-Washington, regiunea Mării Negre şi Republica Moldova au constituit cele trei mari priorităţi ale politicii externe româneşti18.

Noi tensiuni între cele două ţări survin în iulie 2006, când Preşedintele Băsescu, cu ocazia unei întâlniri cu bursierii moldoveni în România, declară că „România a oferit Republicii Moldova, şefului statului moldovean, şi varianta de a intra odată cu noi în Uniunea Europeană…”19; el continuă spunând că „Am rămas singura ţară, singurul popor încă separat (…) Unificarea noastră se va face în interiorul Uniunii Europene, şi nu altfel”20 . În timpul revoltelor din aprilie 2009 de la Chişinău împotriva guvernului comunist al lui Vladimir Voronin se înregistrează noi incidente diplomatice. Ministrul şi Ministrul consilier al Ambasadei României în Republica Moldova sunt declaraţi personae non gratae.

România nu a urmat practica diplomatică uzuală şi nu a răspuns cu reciprocitate, dar ambasadorul Moldovei la Bucureşti, Lidia Guţu, a fost rechemată în ţară pentru consultări. În aceeaşi perioadă, Moldova a reintrodus regimul de vize pentru români, iar câteva puncte de trecere a frontierei au fost blocate.

Toate aceste măsuri sunt luate pe fondul convingerii lui Vladimir Voronin că România s-ar afla în spatele revoltei de la Chişinău 21 . După căderea comuniştilor de la putere în Republica Moldova, relaţiile dintre cele două ţări au devenit vizibil mai bune. Întâlnirile la nivel înalt, comisiile de lucru comune, acordurile la nivel guvernamental încheiate se multiplică 22.

Prima şedinţă comună a guvernelor celor două ţări are loc la Iaşi, la 3 martie 2012. Există şi o Comisie Interguvernamentală România-Republica Moldova pentru integrare europeană, pe a cărei agendă se află negocierea Acordului de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător UE-Republica Moldova23. Relaţiile stau de această dată sub semnul „pragmatismului”, şi au mult mai puţină încărcătură emoţională.

România evită să mai facă referiri evidente la „fraternitate”, însă pune accentul pe ajutorul acordat Republicii Moldova pentru integrarea europeană, care constituie o prioritate pentru guvernul de la Chişinău. România pune la dispoziţia Moldovei cele peste 180 000 de pagini din acquis-ul comunitar traduse de Institutul European într-un efort de ani de zile. De asemenea, pe plan economic, România încearcă să contribuie la reducerea dependenţei energetice a Republicii Moldova faţă de Rusia prin construirea unui gazoduct între Iaşi şi Ungheni, cu o capacitate de 1,5 miliarde mc/an.

Conducta urmează să aibă 40 de km, costul estimat este de 20 milioane de euro, finanţată prin fonduri europene şi de companiile Transgaz din România şi Moldovagaz 24 . Gazoductul este prevăzut să devină funcţional în decembrie 201325 .

Politica internă din Republica Moldova şi relaţiile bilaterale Politica internă din Republica Moldova a marcat, fără îndoială, relaţia bilaterală. Acest lucru este legat de o particularitate a acestei ţări, în care clivajul identitar este cel mai important clivaj de structurare a scenei partizane şi a societăţii în general26.

Marea dezbatere care animă aşadar societatea moldovenească în primele două decenii după independenţă este cea legată de identitatea ca popor: este vorba de o identitate slavă, cea construită de politica de sovietizare lansată de Stalin odată cu inventarea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti pe teritoriul Transnistriei în 192427, sau de o identitate românească?

Opţiunea de politică externă a ţării depinde în primul rând de poziţia pe care o au elitele aflate la guvernare faţă de această chestiune identitară. Republica Moldova nu are o tradiţie statală anterioară independenţei, are o puternică minoritate rusă pe teritoriul său şi este dependentă economic de Rusia. În plus, ea se află prinsă între două state – România şi Rusia – care ar putea emite pretenţii, justificate istoric, asupra teritoriului ei.

De aceea, supravieţuirea ca stat a Moldovei, mai cu seamă în anii 90, putea fi pusă în chestiune din mai multe puncte de vedere: identitar, economic, teritorial. Primele alegeri de după independenţă au fost câştigate de Frontul Popular, partid constituit de militanţii pentru limba şi cultura românească la sfârşitul anilor 80.

Acesta era un partid centrat în jurul ideii de „românitate”, preocupările sale principale fiind legate de promovarea limbii şi culturii române, şi, pe termen lung, reunificarea Moldovei cu România 28.

Principala sa victorie datează din 1989 şi este o lege care stabileşte că limba română este limbă oficială; această lege va fi în vigoare până în 1994, când glotonimul este schimbat din „română” în „moldovenească”. În acelaşi timp, imnul adoptat odată cu independenţa este „Deşteaptă-te Române!”. Teama de a vedea Moldova unindu-se cu România declanşează mişcări de protest din partea minorităţilor găgăuză, rusă şi ucraineană, care degenerează în conflicte interetnice.

Pe acest fond, în sânul Frontului Popular se creează o aripă radicală, care cere unirea cu România, şi o aripă moderată, din care face parte şi preşedintele în funcţie la vremea respectivă, Mircea Snegur, care este conştientă de nevoia de a tempera discursul unificării pentru a menţine pacea şi unitatea statală.

De aceea, guvernul Sangheli, format în 1992, se concentrează asupra reformelor economice şi asupra reducerii conflictelor interetnice.

Aripa radicală a Frontului Popular reuşeşte să blocheze activitatea Parlamentului, ceea ce duce la alegeri legislative în 1994. Acestea sunt câştigate de Partidul Democrat Agrar, cu un procentaj de 43,18% din voturi şi 56 locuri din 104 în Parlament29, urmat de Partidul Socialist, pro-rus, cu 22% din voturi şi 28 de locuri.

Frontul Popular obţine 7,53% din voturi şi 9 locuri. Rezultatele alegerilor demonstrează distanţa reală a populaţiei faţă de retorica „românismului”: „Cel mai important rezultat a fost respingerea populară a partidelor identificate cu „panromânismul” în favoarea celor care susţineau o identitate moldovenească independentă şi pacificarea etnică” 30 .

În 1994 este elaborată o nouă Constituţie, care creează un sistem politic semiprezidenţial şi stabileşte că limba vorbită în Republica Moldova este limba moldovenească. Constituţia confirmă astfel rezultatele electorale care demonstraseră gradul de saturaţie al populaţiei faţă de interminabila dezbatere asupra identităţii naţionale.

Cu toate acestea, dispariţia de pe agenda politică moldovenească a proiectului de reunificare nu rezolvă problemele structurale ale ţării: economia moldovenească este în cădere liberă din 1994, elitele politice luptă pentru putere pe fondul absenţei unei societăţi civile cristalizate, iar sistemul semi-prezidenţial împiedică stabilirea unuor responsabilităţi clare pentru actul guvernării31 .

În 1995, Parlamentul adoptă „concepţia de politică externă”, care preconizează o relaţie cu România nu pe principiul celor două Germanii în timpul Războiului Rece, aşa cum ar fi dorit România, ci al relaţiei Germania-Austria32: este vorba de concepţia „basarabismului”.

Alegerile prezidenţiale din 1996 îl aduc la putere pe Petru Lucinschi, fost Prim Secretar al Partidului Comunist, susţinut de stânga moldovenească. Lucinschi are o atitudine binevoitoare faţă de România şi face prima vizită oficială la Bucureşti.

Dar deplasarea preferinţelor electoratului spre stânga este vizibilă şi la alegerile parlamentare din 1998, când Partidul Comunist obţine cel mai mare procentaj de voturi: 30%33.

Or, stânga moldovenească este asociată cu o viziune pro-rusă în politica externă, care susţine o integrare mai avansată în Comunitatea Statelor Independente, ba chiar aderarea la Uniunea Rusia-Belarus34. Fragmentarea eşichierului politic rezultată după alegerile din 1998 aduce şi mai multă instabilitate politică în Republica Moldova.

Pus în faţa imposibilităţii de a forma un guvern funcţional, Petru Lucinschi convoacă în 1999 un referendum pentru schimbarea formei de guvernământ în republică prezidenţială. Slaba prezenţă la urne împiedică validarea referendumului.

Rivalii politici ai lui Lucinschi au răspuns prin propunerea de a crea o republică parlamentară. Propunerea primeşte susţinerea Parlamentului, iar schimbarea formei de guvernământ are loc în 2000. În ciuda acestui fapt, instabilitatea se propagă dincolo de această dată, deoarece tentativa de a alege Preşedintele eşuează de trei ori în Parlament (în 1, 4 şi 21 decembrie 2000).

Ca urmare a acestui blocaj, Parlamentul este dizolvat şi se organizează alegeri legislative în februarie 2001. Cu 50,07% din voturi şi 71 de locuri din 101 în Parlament, Partidul Comunist reuşeşte să-şi impună candidatul, Vladimir Voronin, pentru funcţia de Preşedinte.

Este debutul unei lungi perioade de guvernare a Partidului Comunist, care va dura până în 2009 şi va consolida o politică externă de distanţare faţă de România. Acest lucru este vizibil legat de incidentele diplomatice din anii 2001-2002 pe care le-am menţionat în secţiunea anterioară. Perioada controlului Partidului Comunist din Republica Moldova asupra scenei politice coincide cu cea a relaţiilor tensionate cu România.

Dar ea coincide şi cu reapariţia chestiunilor legate de identitatea naţională în prim-planul vieţii politice moldoveneşti, deoarece guvernul încearcă, în 2002, să impună limba rusă ca limbă oficială, odată cu un manual de istorie care legitimează şi confirmă teza slavităţii poporului moldovenesc.

Aceste iniţiative provoacă manifestaţii de stradă, organizate de succesorul Frontului Popular, Partidul Popular Creştin Democrat, în urma cărora aceste legi sunt retrase.

Dar trebuie să notăm că „chiar şi în perioadele lor de maximă intensitate, aceste proteste erau, în mod evident, susţinute doar de o minoritate conştientă politic a comunităţii românofone.

În general, susţinerea populară pentru comunişti rămâne puternică” 35. Acest lucru este confirmat de alegerile parlamentare din martie 2005, care sunt din nou câştigate de o majoritate comunistă (45,98% din voturi şi 56 mandate din 101). Rezultatele oficiale ale alegerilor din aprilie 2009 îi confirmă pe comunişti ca forţă politică majoritară, cu 49,48% din voturi şi 60 de mandate36.

În urma eşecului de a alege un preşedinte şi a repetării alegerilor în 29 iulie 2009, la care se adaugă acuzaţiile de fraudare a votului şi manifestaţiile anticomuniste din aprilie, comuniştii scad din ce în ce mai mult în preferinţele electoratului, pierzând definitiv majoritatea la alegerile din 28 noiembrie 2010 (39,34% din voturi şi 42 de mandate37.

Alianţa între PD, PL şi PLDM, care formează guvernul, se situează pe dimensiunea pro-europeană a clivajului identitar, fără a fi, în acelaşi timp, adepţi ai „românismului”.

De aceea, începând cu 2010, relaţiile între România şi Republica Moldova se ameliorează vizibil, dar se menţin într-un registru pragmatic, care gravitează în jurul sprijinului dat de România pentru integrarea europeană. În România, poziţionarea faţă de Republica Moldova nu a făcut niciodată obiectul unui clivaj partizan şi nici măcare a unor dezbateri de pe poziţii diferite: toate partidele politice sunt de acord că această relaţie este prioritară pentru România, dar la nivel concret, acţiunile întreprinse nu au reflectat, până destul de recent, această emfază discursivă.

Cea mai mare parte a iniţiativelor guvernului român vizează sprijinirea identităţii culturale româneşti în Republica Moldova. Impactul factorilor externi asupra relaţiilor bilaterale.

 

Influenţa Rusiei

Rusia a exercitat o influenţă decisivă asupra politicii externe (şi chiar interne) din Republica Moldova prin intermediul a două pârghii importante pe care le are la dispoziţie: instrumentalizarea situaţiei din Transnistria, pe de o parte, şi presiunile economice, pe de altă parte.

A. Conflictul din Transnistria Transnistria şi-a declarat autonomia la 2 septembrie 1990 şi şi-a proclamat independenţa la 25 august 1991, deci cu două zile înainte de proclamarea independenţei Republicii Moldova. Dar conflictul armat între regiunea separatistă şi metropola sa începe abia în 1992.

Teritoriul transnistrean are un statut special în Moldova. În 1924, moment în care, după cum se ştie, Basarabia făcea parte din România mare, Stalin creează la est de Nistru, Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească (RSSAM). Acest teritoriu nu a fost niciodată românesc; la acea dată, el era totuşi locuit de o populaţie moldovenească în procentaj de 34%38 .

Stalin s-a servit de această strategie geopolitică pentru a lansa conceptul de „moldovanism”, bazat pe ideea că ar exista un popor moldovenesc diferit de cel român, a cărui limbă şi cultură ar fi de origine slavă. O parte din acest teritoriu a fost încorporat în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească după 1940: este vorba despre actuala Transnistria.

La începutul anilor 90, Transnistria este locuită de un procentaj important de populaţie rusă şi ucraineană. Deoarece este cea mai industrializată regiune a ţării, cea mai mare parte a producţiei industriale a Republicii Moldova provine de aici.

La Tiraspol, capitala republicii separatiste, se găsea, în momentul secesiunii, cel mai mare depozit de armament sovietic din Europa39 . Această regiune este aşadar importantă din mai multe puncte de vedere: economic, deoarece constituie rezervorul industrial al Republicii Moldova, dar şi geopolitic, deoarece poate constitui un cap de pod pentru Rusia pentru a controla atât Republica Moldova, cât şi Ucraina.

Aşadar, în 1992, armata rusă staţionată în Moldova, Armata a 14-a, se retrage către Transnistria, unde a rămas până în zilele noastre ca forţă de peace-keeping auto-proclamată.

„Războiul transnistrean şi îndatoririle privind menţinerea păcii în zonă au furnizat Rusiei posibilitatea de a menţine trupe, în pofida faptului că prezenţa unor trupe străine în orice parte a teritoriului Moldovei reprezenta o violare a Constituţiei acestei ţări, care îşi declarase neutralitatea după dezmembrarea URSS”40 .

1992 este un moment de turnură în politica Rusiei faţă de Republica Moldova. Dacă, într-o primă fază, Boris Elţân susţinuse mişcarea de independenţă moldovenească pentru a submina puterea lui Gorbaciov, condamnând tendinţele separatiste transnistrene41, după 1992 el începe să joace cartea protecţiei populaţiilor ruseşti din fostele republici sovietice.

De aceea, în timpul conflictului armat, Rusia se erijează în arbitru şi pretinde un rol major în tentativele de soluţionare pacifică. În acelaşi timp însă, în ciuda acestui pretins rol de arbitru, soldaţii ruşi din Armata a 14-a au deschis focul alături de separatişti împotriva poziţiilor moldoveneşti în mai 1992. 

România a făcut parte din primul format multilateral de negocieri pentru soluţionarea crizei, împreună cu Rusia, Ucraina şi Republica Moldova. Această participare se limitează la câteva luni, deoarece deja în august 1992, Comisia Unificată de Control, care ar fi trebuit să asigure menţinerea păcii, era formată din reprezentanţi ai Rusiei, Moldovei, Transnistriei şi ai OSCE. Mai târziu, Ucraina devine şi ea parte la formatul de negociere.

Conform lui Bugajski, inventarea acestei „pentagonale” de către Rusia este menită să ţină departe ţările occidentale de o eventuală implicare în conflict42. Neparticiparea României la negocieri este un indicator al relevanţei acesteia ca actor regional, dar şi al percepţiei că ţara noastră ar fi un actor lipsit de neutralitate: în anul 2001, când România a preluat preşedinţia OSCE, a trebuit să accepte să nu se implice în dosarul Transnistriei din acest motiv43.

Tocmai în aceste condiţii, este curios cum Rusia şi Ucraina, ale căror interese în Transnistria sunt evidente, au fost acceptate de OSCE ca parteneri cu statut neutru în negocierile multilaterale. Din 1994 până astăzi au existat mai multe tentative şi propuneri de soluţionare a conflictului îngheţat, dintre care le vom menţiona pe cele mai importante şi pe cele mai excentrice.

„Memorandumul Primakov” din 1997 propune definirea relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol prin sintagma „stat comun”44. Această expresie a fost acceptată de cele două părţi, dar interpretată total diferit: pentru Moldova, însemna autonomie regională pentru Transnistria, pe când pentru aceasta din urmă sensul trimitea la o confederaţie în care cele două entităţi ar fi avut un statut egal45.

În 2003, „memorandumul Kozak” prevede federalizarea Republicii Moldova, inclusiv posibilitatea pentru Transnistria şi Găgăuzia de a cere secesiunea în urma unor referendumuri.

Planul nu prevede nici o garanţie internaţională, iar din acest motiv el nu a fost acceptat de OSCE. De altfel, ca urmare a demonstraţiilor populare şi a intervenţiilor diplomatice ale Statelor-Unite şi ţărilor europene, memorandumul nu a fost acceptat de guvernul comunist de la Chişinău.

O altă iniţiativă rusă, neoficială de data aceasta, este lansată în 2004 la Bucureşti de directorul Institutului de Strategie Naţională de la Moscova, Stanislav Belkovski.

Acesta propune o soluţie radicală: independenţa Transnistriei, care pe termen mediu urma să se unească cu Rusia, şi unificarea Moldovei cu România 46 .

Planul nu este discutat în cercurile oficiale nici în Republica Moldova, nici în România. Ukraina face şi ea o propunere proprie: „planul Poroşenko”. Acesta vizează o federalizare soft, în care rolurile principale le-ar avea parlamentele de la Chişinău şi Tiraspol, cu o mediere din partea Rusiei, Ucrainei şi OSCE-ului. Nici una dintre aceste propuneri nu a întrunit consensul.

În acelaşi timp, s-au semnat mai multe acorduri internaţionale sub egida OSCE care prevedeau retragerea trupelor ruseşti din Transnistria. Primul, datând din 1994, prevedea retragerea definitivă până în 2002. Cel de-al doilea, semnat la Istanbul în 1999, reitera acest termen, fixând date precise pentru diferite categorii de armament. Nici unul din aceste acorduri nu a fost respectat de Rusia.

În 2002, Vladimir Putin a denunţat acordurile, condiţionând retragerea de situaţia juridică din Transnistria. Deoarece aceasta nu a fost încă reglementată, trupele ruseşti se găsesc încă acolo.

La 17 septembrie 2006 a fost organizat în Transnistria un referendum în care 97% din populaţie s-a pronunţat pentru „un curs de politică independentă având ca obiectiv final unificarea cu Rusia”47. 95% din populaţia Transnistriei a răspuns cu „nu” la întrebarea privind reunificarea cu Moldova.

Comunitatea internaţională nu a recunoscut referendumul, Rusia fiind singura ţară care a făcut-o. Conform lui Bugajski, cazul transnistrean este reprezentativ pentru strategia Rusiei de a-şi redobândi controlul total asupra „vecinătăţii apropiate”, fostele Republici sovietice48 .

Este vorba de un scenariu în care conflictele îngheţate sunt alimentate şi întreţinute cu scopul de a justifica prezenţa armatei ruse ca garantă a păcii. B. Pârghiile economice Dependenţa economică este şi ea o pârghie impotrantă pentru influenţa rusă în Republica Moldova.

Aceasta este în întregime dependentă pentru nevoile sale de petrol şi de energie electrică de Rusia, care poate astfel decide în mod unilateral preţul la care vinde aceste resurse. Către sfârşitul anilor 90, Republica Moldova a trebuit să accepte să vândă mai multe din întreprinderile sale strategice Rusiei, în schimbul diminuării datoriei enorme pe care o acumulase.

Prin urmare, companiile ruse, mai ales Gazprom, sunt proprietarele a unei părţi importante din industria şi resursele Moldovei49. Interesant este că şi România ar fi putut cumpăra, în anii 90, pachete majoritare în companiile moldoveneşti în schimbul datoriilor acesteia pentru electricitate, dar negocierile s-au blocat50 .

Un alt incident semnificativ în relaţiile moldo-ruse datează din 2009, când importul de vin moldovenesc în Rusia a fost blocat din cauza incidentelor legate de rezultatele alegerilor. Rusia deţine, de asemenea, majoritatea canalelor media din Republica Moldova 51 .

Aşadar, prezenţa Rusiei ca actor regional dominant în vecinătatea sa apropiată a marcat, cu siguranţă, relaţia bilaterală dintre România şi Republica Moldova, împiedicând o apropiere şi o cooperare mai aprofundată între cele două ţări.

Acest factor, coroborat cu guvernarea comunistă de la Chişinău, a facilitat o perioadă de aproape un deceniu de relaţii mai degrabă reci între cele două ţări, perioadă care va fi depăşită doar cu mari dificultăţi pe fondul carenţelor structurale acumulate până în 2009.

După cum o arată evaluarea generală a relaţiei bilaterale din 1991 până astăzi, „temperatura” acesteia depinde foarte mult de orientarea ideologică a forţelor politice aflate la guvernare la Chişinău, precum şi de interesul Rusiei pentru Republica Moldova.

În mod concret, România nu poate face prea multe pentru a depăşi aceste două condiţionări; ceea ce poate face, însă, este o monitorizare atentă a situaţiei, pentru a fi capabilă să sesizeze la timp ferestrele de oportunitate.

De asemenea, unul din aspectele care deranjează cel mai mult şi a creat adesea iritare la Chişinău este atitudinea paternalistă afişată în mai multe rânduri de oficialii români şi chiar de instituţiile Statului: chiar şi declaraţiile Guvernului şi Parlamentului cu ocazia independenţei Republicii Moldova sunt grăitoare în acest sens.

De aceea, un discurs mai temperat în ceea ce priveşte „relaţia specială” ar putea contribui, pe viitor, la semnarea tratatului bilateral atât de controversat între România şi Republica Moldova.

 

 

Dr. Ruxandra IVAN

 

 

 

 

Bibliografie: 

 

 

1 Adrian NĂSTASE (ed.), România după Malta, 2 vol., Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2006.

2 Conferinţă de presă din 14 septembrie 1990, in ibidem, vol. I., p. 329.

3 Ibidem, vol. II, pp. 349-356.

4 „Declaraţia Guvernului României” din 27 august 1991, in Petrache D. COJOCEA, Istoria unui Tratat controversat. Tratatul de parteneriat privilegiat şi cooperare între România şi Republica Moldova, Chişinău, Zamolxe, 2000, p. 170.

5 „Declaraţie a Parlamentului României cu ocazia independenţei Republicii Moldova, adoptată în şedinţa comună a Camerei deputaţilor şi Senatului din 3 septembrie 1991”, in Monitorul Oficial, partea a II-a, no. 202, 4 septembrie 1991.

6 Jean-Michel DE WAELE, Cătălina ZGUREANU-GURAGATA, „La Moldavie: un cas exemplaire des difficultés de la transition post-soviétique? », in Transitions, vol. XLV, no. 2, martie 2006.

7 William CROWTHER, „Moldova’s Post-Communist Transition: Ambiguous Democracy, Reluctant Reform”, in Ann LEWIS (ed.), The EU and Moldova. On a Fault-line of Europe, The Federal Trust, 2004, pp. 27-48, p. 28. 

8 Detalii ale negocierilor în Charles KING, „Marking Time in the Middle Ground: Contested Identities and Moldovan Foreign Policy”, in Rick FAWN (ed.), Ideology and National Identity in Post-Communist Foreign Policies, London and Portland, Frank Cass, 2004, pp. 60-82, p. 67; dar mai ales Petrache D. COJOCEA, op. cit.

9 Angela DEMIAN, „Logiques identitaires, logiques étatiques. Les relations entre la Roumanie et la République de Moldavie », in Catherine DURANDIN, Magda CARNECI (eds.), Perspectives roumaines. Du postcommunisme à l’intégration européenne, Paris, L’Harmattan, 2004, pp. 213-269, p. 217.

10 „Conferinţă de presă din 14 septembrie 1990”, loc. Cit.

11 Ion CALAFETEANU (coord.), Istoria politicii externe româneşti, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2003, p. 685.

12 Evenimentul zilei, 5 octombrie 2001.

13 Evenimentul zilei, 6 octombrie 2001. 14 Moldova azi, 6 noiembrie 2001.

15 Vasile STATI, Dicţionar moldovenesc-românesc, Chişinău, 2003. Vezi şi o critică a lucrării: Andra ŞERBĂNESCU, „Se sparie gândul…”, în Revista 22, anul XIV, no. 704, 2-8 septembrie 2003.

16 Comunicat de presă al Preşedinţiei din 21 ianuarie 2005, http://www.presidency.ro

17 Discursul d-lui Traian Băsescu, Preşedintele României, la Council of Foreign Relations, 10 martie 2005, http://www.presidency.ro.

18 Vezi pentru discuţia mai detaliată Ruxandra IVAN, La politique étrangère roumaine 1990-2006. Acteurs, processus et résultats, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 2009.

19 Discursul Preşedintelui României, Traian Băsescu, la dejunul cu elevii oplimpici la istorie din Republica Moldova, Bucureşti, 1 iulie 2006, http://www.presidency.ro.

20 Ibidem.

 

21 „Revolta de la Chişinău”, în Evenimentul zilei, 8 aprilie 2009, http://www.evz.ro.

22 Conform Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene din Republica Moldova, cadrul juridic bilateral cuprinde la această oră (decembrie 2012) 158 de acorduri şi tratate semnate şi 41 în curs de negociere (www.mfa.gov.md/cooperare-bilaterala).

23 Comunicat de presă al Ministerului Afacerilor Externe, 2 iulie 2012.

24 „România va ajuta Republica Moldova să-şi reducă dependenţa de gazele ruseşti după finalizarea gazoductului Ungheni-Iaşi”, Hotnews, 26 aprilie 2012, http://www.hotnews.ro.

25 „Victor Ponta la Chişinău”, 17 iunie 2012, http://www.adevarul.ro.

26 Charles KING, art. cit., p. 64.

27 Marten BEKS, Olga GRAUR, „Cultural Politics in Moldova. Undermining the Transition?”, in Transitions, vol. XLV, no. 2, 2006, pp. 17-41, p. 25.

28 Cătălina ZGUREANU-GURAGATA, „Le discours politique nationaliste et son rôle dans la formation des partis politiques en République de Moldavie après 1991”, in Transitions, vol. XLV, no. 2, 2006, pp. 91-109, p. 95.

29 Rezultatele oficiale ale alegerilor se află pe site-ul http://www.parties.e-democracy.md

30 William CROWTHER, art. cit., p. 32.

31 Ibidem, pp. 34-35.

32 Cf.Charles KING, art. cit., p. 69.

33 Www.parties.e-democracy.md. 

34 William CROWTHER, art. cit., p. 38.

35 Ibidem, p. 45.

36 http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2009/

37 http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2010/results/

38 Marten BECKS, Olga GRAUR, art. cit., p. 25.

39 Institutul Ovidiu Şincai, Transnistria. Evoluţia unui conflict îngheţat şi perspective de soluţionare, Bucureşti, septembrie 2005, p. 3.

40 Janusz BUGAJSKI, Pacea Rece. Noul imperialism al Rusiei, Bucureşti, Editura Casa Radio, 2005, p. 136. 41 Ibidem, p. 132.

42 Ibidem, p. 139.

43 Ministrul Afacerilor Externe din perioada respectivă, Mircea Geoană, susţine că „una din condiţiile atribuirii preşedinţiei OSCE României, care era foarte importantă pentru ca să avem mai multă influenţă în jocurile integrării euro-atlantice, a fost să cedăm altei ţări dosarul Transnistriei” (Interviu cu Mircea Geoană, Bucureşti, 5 decembrie 2005).

44 Institutul Ovidiu Şincai, op. cit., p. 4.

45 Ibidem.

46 Vitalie CIOBANU, „Proiectul Belkovski: Transnistria contra Basarabia. O provocare cu multe tăişuri”, în Contrafort, no. 5-6 (115-116), mai-iunie 2003, http://www.contrafort.md.

47 RFE/RL Newsline, 18 septembrie 2006.

48 Janusz BUGAJSKI, op. cit., p. 137.

49 Pentru detalii privind dependenţa economică, vezi şi BUGAJSKI, op. cit., pp. 139-140, KING, art. cit., p. 75, CROWTHER, art. cit., pp. 36-37.

50 Victor CHIRILĂ, „Republic of Moldova Relations with Romania”, in A.A., V.V., The Foreign Policy of the Republic of Moldova, Chişinău, Cartdidact, 2010, pp. 11-49, p. 16.

51 Radu VRABIE, „Relationship of the Republic of Moldova with the Russian Federation”, in A.A., V.V., op. cit., pp. 99-112, p. 107.

 

 

Sursa: http://www.idr.ro/publicatii/Policy%20Brief%2040.pdf

 

02/11/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: