Un bilanţ al relaţiilor bilaterale dintre România şi Republica Moldova

 

 

 

 

 

 

În ciuda faptului că relaţia cu Republica Moldova a constituit o prioritate pentru politica externă românească în cea mai mare parte a intervalului care s-a scurs de la Revoluţia din 1989 până astăzi, în ciuda unei retorici emoţionale, centrată în jurul ideii fraternităţii între locuitorii celor două maluri ale Prutului, Republica Moldova este singurul vecin al României cu care aceasta nu are un Tratat politic bilateral.

Mai mult decât atât, în trecut, relaţia bilaterală a fost marcată în mai multe rânduri de incidente diplomatice cu expulzări, ceea ce în mod normal ar constitui indiciul unor tensiuni serioase între cele două State.

În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm jaloanele principale ale acestei relaţii bilaterale în ultimele două decenii şi să punem în evidenţă factorii care au determinat evenimentele pe care le vom discuta.

În analiza noastră, ne vom concentra atenţia mai cu seamă asupra politicii interne din Republica Moldova şi a modului în care aceasta a influenţat raporturile cu România, precum şi asupra rolului Rusiei în determinarea cursului de politică externă a unui stat pe care îl consideră ca făcând parte din zona sa de influenţă exclusivă, aşanumita „vecinătate apropiată” (near abroad).

România este primul stat care a recunoscut independenţa Republicii Moldova, chiar în ziua declarării ei: 27 august 1991. Înaintea acestei date, oficialii români evitau să facă referiri la situaţia Basarabiei.

România este primul stat care a recunoscut independenţa Republicii Moldova, chiar în ziua declarării ei: 27 august 1991. Înaintea acestei date, oficialii români evitau să facă referiri la situaţia Basarabiei. În cartea fostului Ministru al Afacerilor Externe din perioada respectivă, în care prezintă documentele politicii externe din primii ani

după Revoluţie1 , problema Republicii Moldova este tratată pasager şi într-o manieră mai degrabă detaşată. De exemplu, în septembrie 1990, Adrian Năstase se arată prudent în ceea ce priveşte situaţia din Moldova, atrăgând atenţia că „în Moldova de dincolo de Prut trăiesc 1,5-2 milioane de Ruşi, care pot fi o sursă suplimentară de probleme identitare legate de statutul minorităţilor, într-o Românie în care aceste probleme nu lipsesc” 2 .

Această reticenţă este legată şi de preocuparea de a nu ofensa Uniunea Sovietică, în condiţiile în care statutul de putere al acesteia era ambiguu, iar referinţele la legătura istorică dintre România şi Basarabia fuseseră interzise timp de 50 de ani.

Era aşadar destul de dificil ca problema Basarabiei să fie relansată imediat după Revoluţia din decembrie 1989, cu atât mai mult cu cât problemele interne şi internaţionale pe care le avea de rezolvat România erau foarte numeroase.

De altfel, analogia posibilă între Basarabia şi Transilvania făcea ea însăşi obiectul preocupărilor oamenilor politici, aceştia temându-se că, ridicând chestiunea Basarabiei, vor încuraja pretenţiile Budapestei asupra Transilvaniei3 .

Odată declarată independenţa, discursul acesta a început să se schimbe, recuperând temele legăturii istorice între cele două maluri ale Prutului. Declaraţiile Guvernului şi Parlamentului României cu ocazia independenţei Republicii Moldova demonstrează un interes deosebit pentru noul stat, considerat un „stat românesc”.

Guvernul este de părere că „proclamarea unui stat românesc independent pe teritorii anexate cu forţa în urma înţelegerii secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului român”4 .

La rândul său, Parlamentul român salută acest eveniment: „Proclamarea independenţei Moldovei încoronează anii lungi şi grei ai luptei fraţilor noştri moldoveni pentru apărarea identităţii lor naţionale, a limbii şi culturii române, pentru eliminarea vicisitudinilor la care au fost supuşi în timpul dominaţiei ţariste şi a regimului totalitar comunist, impus  ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din august 1939, act pe care Parlamentul României l-a declarat ab initio nul şi neavenit”5 .

Cu toate acestea, declaraţiile înflăcărate despre fraternitatea care leagă „cele două popoare româneşti” nu sunt urmate de acţiuni concrete în vederea unificării.

Argumentele principale care ţin clasa politică românească departe de o întreprindere concretă în acest sens sunt legate, într-o primă fază, de dificultăţile economice de a integra această ţară, iar apoi de „incompatibilitatea acestei acţiuni cu obligaţiile internaţionale asumate în vederea viitoarei sale integrări în Uniunea Europeană” 6 .

Cu toate acestea, avem de a face, în primii ani după independenţa Moldovei, cu o abundenţă de gesturi simbolice menite să apropie cele două ţări: poduri de flori peste Prut (primul eveniment de acest gen datează din 6 martie 1990, pentru a marca deschiderea frontierei comune) şi vizite la nivel înalt ale oficialilor din cele două ţări.

Dar această insistenţă prea mare – la nivel retoric, cel puţin – asupra ideii de reunificare între România şi Moldova provoacă o reacţie violentă din partea minorităţilor etnice care trăiesc în Republica Moldova.

Cele mai importante sunt minoritatea găgăuză, concentrată în sud, cu 5,2% din totalul populaţiei, şi cea rusească, cu 13% din populaţie 7 .

Aceasta din urmă trăieşte în special pe teritoriul Transnistriei, unde formează majoritatea. Aceste minorităţi etnice se simt ameninţate de perspectiva reunificării.

Găgăuzii îşi declară autonomia teritorială în sudul Moldovei în august 1990 şi sunt imediat urmaţi de transnistreni. Tentativa de secesiune a Transnistriei va duce la războiul civil desfăşurat în 1992 şi la conflictul îngheţat care i-a urmat şi care durează până în zilele noastre.

România a fost implicată, la început, în rezolvarea conflictului pe cale diplomatică, într-un cadru cvadripartit (împreună cu Rusia, Ucraina şi Republica Moldova), dar se retrage din formatul de negocieri după doar câteva luni.

Negocierile pentru Tratatul de bază încep în 1992, dar sunt marcate de la început de divergenţe în ceea ce priveşte formularea textului. Principalele puncte

asupra cărora cele două părţi au avut poziţii diferite pe tot parcursul negocierilor sunt următoarele: calificarea pactului Ribbentrop-Molotov, pe care partea română doreşte să îl denunţe explicit în tratat; introducerea expresiei „două state româneşti”; descrierea relaţiei dintre cele două ţări: este vorba de „fraternitate şi integrare”, cum insistă partea română, sau pur şi simplu de „bună vecinătate şi cooperare”, cum ar dori partea moldovenească? 8 .

Aşadar, în perioada 1991-1993, relaţiile între cele două ţări sunt marcate pe de o parte de un discurs pasional de ambele părţi, însoţit, pe de altă parte, de o reţinere prudentă în ceea ce priveşte acţiunile întreprinse.

Această „diferenţă în ceea ce ţine de registrul afectiv şi ceea ce ţine de registrul pragmatic”9 este confirmată de ministrul Adrian Năstase care, în 1991, răspunde astfel la întrebările ziariştilor:

„În ceea ce priveşte Moldova de dincolo de Prut, există două niveluri de analiză: unul emoţional, istoric (…) Apoi este nivelul politic, al responsabilităţii guvernamentale. Aici trebuie să ţinem seama de nenumărate elemente, între aletele de situaţia politică internă din URSS…”10 .

Relaţiile dintre România şi Republica Moldova se înrăutăţesc vizibil din 1994, când o nouă Constituţie moldovenească proclamă limba „moldovenească” drept limbă de stat. Cu această ocazie, Parlamentul României emite o declaraţie critică, interpretată de partea moldovenească drept o atitudine paternalistă a României faţă de statul suveran şi independent moldovenesc.

În acelaşi an, Republica Moldova decide, în sfârşit, să adere la Comunitatea Statelor Independente; atunci, Ministerul Afacerilor Externe declară că „locul firesc al Republicii Moldova, ca stat independent şi suveran, este în rândul marii familii a naţiunilor europene, şi nu în cadrul vreunei structuri euro-asiatice…”11.

De acum înainte, Republica Moldova se detaşează din ce în ce mai vizibil de doctrina „celor două state româneşti”, promovând o politică externă menită să consolideze identitatea moldovenească în detrimentul celei româneşti. Deşi retorica „relaţiilor privilegiate” se păstrează în diplomaţia ambelor maluri ale Prutului, frecvenţa contactelor bilaterale se reduce la minimum, iar acţiunile concrete întreprinse în vederea unei apropieri reale lipsesc. După ani buni de negocieri, la 28 aprilie 2000, tratatul politic bilateral este în sfârşit parafat, dar el nu va fi semnat după schimbarea de majoritate parlamentară şi de guvern din România.

În anii 2000 încep şi incidentele diplomatice dintre cele două ţări. La începutul lui octombrie 2001, Ministrul Justiţiei din Republica Moldova, Ion Morei, spune în faţa CEDO că ajutoarele financiare oferite de guvernul român către biserica metropolitană a Basarabiei sunt „o dovadă a expansionismului românesc”12.

În replică, Primul Ministru Adrian Năstase anulează o vizită oficială programată pentru sfârşitul lui octombrie. În aceeaşi lună, ziarul Evenimentul zilei publică o presupusă scrisoare adresată de ambasadorul Moldovei la Bucureşti, Emil Ciobu, către guvernul său, în care denunţă politica dusă de guvernul român, care ar viza să „impună valorile româneşti în mentalitatea cetăţenilor” moldoveni, în vederea unei viitoare unificări13 . Autenticitatea scrisorii a fost contestată de autorităţile moldoveneşti, dar ea a contribuit la creşterea tensiunii în relaţia bilaterală.

Un alt incident diplomatic survine în 2002, când ataşatul militar al ambasadei române la Chişinău, Ion Ungureanu, este expulzat de autorităţile moldoveneşti. El este acuzat de a fi susţinut manifestaţiile populare care denunţau rusificarea ţării de către guvernul comunist.

Drept răspuns, adjunctul ambasadorului Moldovei la Bucureşti, Iacob Popovici, este declarat persona non grata de autorităţile române14 . Pentru a legitima teza conform căreia limba moldovenească este diferită de cea română, autorităţile de la Chişinău încurajează publicarea de cărţi de istorie şi lingvistică ce argumentează această teză. Unul din gesturile cele mai criticate de către comunitatea ştiinţifică a filologilor este apariţia, în 2003, a unui dicţionar moldoromân15.

Începând cu 2005, România încearcă o nouă apropiere, care se bucură de o primire mai degrabă rezervată din partea Moldovei. Preşedintele Băsescu intensifică declaraţiile despre legătura privilegiată, exprimând susţinerea României pentru integrarea europeană a Republicii Moldova şi pentru rezolvarea conflictului transnistrean16, dar aceste bune intenţii rămân, deocamdată, la nivel de declaraţii.

El insistă şi asupra „identităţii de limbă” a celor două ţări17, un subiect sensibil în relaţia bilaterală. Aceste declaraţii nu vor avea nici un ecou. În plus, în declaraţiile Preşedinţilor celor două ţări nu se mai face nici o referire la semnarea Tratatului bilateral.

Declaraţiile legate de Republica Moldova trebuie înţelese şi în contextul politicii româneşti la Marea Neagră şi a intenţiei României de a-şi asuma un rol de lider regional: axa Bucureşti-Londra-Washington, regiunea Mării Negre şi Republica Moldova au constituit cele trei mari priorităţi ale politicii externe româneşti18.

Noi tensiuni între cele două ţări survin în iulie 2006, când Preşedintele Băsescu, cu ocazia unei întâlniri cu bursierii moldoveni în România, declară că „România a oferit Republicii Moldova, şefului statului moldovean, şi varianta de a intra odată cu noi în Uniunea Europeană…”19; el continuă spunând că „Am rămas singura ţară, singurul popor încă separat (…) Unificarea noastră se va face în interiorul Uniunii Europene, şi nu altfel”20 . În timpul revoltelor din aprilie 2009 de la Chişinău împotriva guvernului comunist al lui Vladimir Voronin se înregistrează noi incidente diplomatice. Ministrul şi Ministrul consilier al Ambasadei României în Republica Moldova sunt declaraţi personae non gratae.

România nu a urmat practica diplomatică uzuală şi nu a răspuns cu reciprocitate, dar ambasadorul Moldovei la Bucureşti, Lidia Guţu, a fost rechemată în ţară pentru consultări. În aceeaşi perioadă, Moldova a reintrodus regimul de vize pentru români, iar câteva puncte de trecere a frontierei au fost blocate.

Toate aceste măsuri sunt luate pe fondul convingerii lui Vladimir Voronin că România s-ar afla în spatele revoltei de la Chişinău 21 . După căderea comuniştilor de la putere în Republica Moldova, relaţiile dintre cele două ţări au devenit vizibil mai bune. Întâlnirile la nivel înalt, comisiile de lucru comune, acordurile la nivel guvernamental încheiate se multiplică 22.

Prima şedinţă comună a guvernelor celor două ţări are loc la Iaşi, la 3 martie 2012. Există şi o Comisie Interguvernamentală România-Republica Moldova pentru integrare europeană, pe a cărei agendă se află negocierea Acordului de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător UE-Republica Moldova23. Relaţiile stau de această dată sub semnul „pragmatismului”, şi au mult mai puţină încărcătură emoţională.

România evită să mai facă referiri evidente la „fraternitate”, însă pune accentul pe ajutorul acordat Republicii Moldova pentru integrarea europeană, care constituie o prioritate pentru guvernul de la Chişinău. România pune la dispoziţia Moldovei cele peste 180 000 de pagini din acquis-ul comunitar traduse de Institutul European într-un efort de ani de zile. De asemenea, pe plan economic, România încearcă să contribuie la reducerea dependenţei energetice a Republicii Moldova faţă de Rusia prin construirea unui gazoduct între Iaşi şi Ungheni, cu o capacitate de 1,5 miliarde mc/an.

Conducta urmează să aibă 40 de km, costul estimat este de 20 milioane de euro, finanţată prin fonduri europene şi de companiile Transgaz din România şi Moldovagaz 24 . Gazoductul este prevăzut să devină funcţional în decembrie 201325 .

Politica internă din Republica Moldova şi relaţiile bilaterale Politica internă din Republica Moldova a marcat, fără îndoială, relaţia bilaterală. Acest lucru este legat de o particularitate a acestei ţări, în care clivajul identitar este cel mai important clivaj de structurare a scenei partizane şi a societăţii în general26.

Marea dezbatere care animă aşadar societatea moldovenească în primele două decenii după independenţă este cea legată de identitatea ca popor: este vorba de o identitate slavă, cea construită de politica de sovietizare lansată de Stalin odată cu inventarea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti pe teritoriul Transnistriei în 192427, sau de o identitate românească?

Opţiunea de politică externă a ţării depinde în primul rând de poziţia pe care o au elitele aflate la guvernare faţă de această chestiune identitară. Republica Moldova nu are o tradiţie statală anterioară independenţei, are o puternică minoritate rusă pe teritoriul său şi este dependentă economic de Rusia. În plus, ea se află prinsă între două state – România şi Rusia – care ar putea emite pretenţii, justificate istoric, asupra teritoriului ei.

De aceea, supravieţuirea ca stat a Moldovei, mai cu seamă în anii 90, putea fi pusă în chestiune din mai multe puncte de vedere: identitar, economic, teritorial. Primele alegeri de după independenţă au fost câştigate de Frontul Popular, partid constituit de militanţii pentru limba şi cultura românească la sfârşitul anilor 80.

Acesta era un partid centrat în jurul ideii de „românitate”, preocupările sale principale fiind legate de promovarea limbii şi culturii române, şi, pe termen lung, reunificarea Moldovei cu România 28.

Principala sa victorie datează din 1989 şi este o lege care stabileşte că limba română este limbă oficială; această lege va fi în vigoare până în 1994, când glotonimul este schimbat din „română” în „moldovenească”. În acelaşi timp, imnul adoptat odată cu independenţa este „Deşteaptă-te Române!”. Teama de a vedea Moldova unindu-se cu România declanşează mişcări de protest din partea minorităţilor găgăuză, rusă şi ucraineană, care degenerează în conflicte interetnice.

Pe acest fond, în sânul Frontului Popular se creează o aripă radicală, care cere unirea cu România, şi o aripă moderată, din care face parte şi preşedintele în funcţie la vremea respectivă, Mircea Snegur, care este conştientă de nevoia de a tempera discursul unificării pentru a menţine pacea şi unitatea statală.

De aceea, guvernul Sangheli, format în 1992, se concentrează asupra reformelor economice şi asupra reducerii conflictelor interetnice.

Aripa radicală a Frontului Popular reuşeşte să blocheze activitatea Parlamentului, ceea ce duce la alegeri legislative în 1994. Acestea sunt câştigate de Partidul Democrat Agrar, cu un procentaj de 43,18% din voturi şi 56 locuri din 104 în Parlament29, urmat de Partidul Socialist, pro-rus, cu 22% din voturi şi 28 de locuri.

Frontul Popular obţine 7,53% din voturi şi 9 locuri. Rezultatele alegerilor demonstrează distanţa reală a populaţiei faţă de retorica „românismului”: „Cel mai important rezultat a fost respingerea populară a partidelor identificate cu „panromânismul” în favoarea celor care susţineau o identitate moldovenească independentă şi pacificarea etnică” 30 .

În 1994 este elaborată o nouă Constituţie, care creează un sistem politic semiprezidenţial şi stabileşte că limba vorbită în Republica Moldova este limba moldovenească. Constituţia confirmă astfel rezultatele electorale care demonstraseră gradul de saturaţie al populaţiei faţă de interminabila dezbatere asupra identităţii naţionale.

Cu toate acestea, dispariţia de pe agenda politică moldovenească a proiectului de reunificare nu rezolvă problemele structurale ale ţării: economia moldovenească este în cădere liberă din 1994, elitele politice luptă pentru putere pe fondul absenţei unei societăţi civile cristalizate, iar sistemul semi-prezidenţial împiedică stabilirea unuor responsabilităţi clare pentru actul guvernării31 .

În 1995, Parlamentul adoptă „concepţia de politică externă”, care preconizează o relaţie cu România nu pe principiul celor două Germanii în timpul Războiului Rece, aşa cum ar fi dorit România, ci al relaţiei Germania-Austria32: este vorba de concepţia „basarabismului”.

Alegerile prezidenţiale din 1996 îl aduc la putere pe Petru Lucinschi, fost Prim Secretar al Partidului Comunist, susţinut de stânga moldovenească. Lucinschi are o atitudine binevoitoare faţă de România şi face prima vizită oficială la Bucureşti.

Dar deplasarea preferinţelor electoratului spre stânga este vizibilă şi la alegerile parlamentare din 1998, când Partidul Comunist obţine cel mai mare procentaj de voturi: 30%33.

Or, stânga moldovenească este asociată cu o viziune pro-rusă în politica externă, care susţine o integrare mai avansată în Comunitatea Statelor Independente, ba chiar aderarea la Uniunea Rusia-Belarus34. Fragmentarea eşichierului politic rezultată după alegerile din 1998 aduce şi mai multă instabilitate politică în Republica Moldova.

Pus în faţa imposibilităţii de a forma un guvern funcţional, Petru Lucinschi convoacă în 1999 un referendum pentru schimbarea formei de guvernământ în republică prezidenţială. Slaba prezenţă la urne împiedică validarea referendumului.

Rivalii politici ai lui Lucinschi au răspuns prin propunerea de a crea o republică parlamentară. Propunerea primeşte susţinerea Parlamentului, iar schimbarea formei de guvernământ are loc în 2000. În ciuda acestui fapt, instabilitatea se propagă dincolo de această dată, deoarece tentativa de a alege Preşedintele eşuează de trei ori în Parlament (în 1, 4 şi 21 decembrie 2000).

Ca urmare a acestui blocaj, Parlamentul este dizolvat şi se organizează alegeri legislative în februarie 2001. Cu 50,07% din voturi şi 71 de locuri din 101 în Parlament, Partidul Comunist reuşeşte să-şi impună candidatul, Vladimir Voronin, pentru funcţia de Preşedinte.

Este debutul unei lungi perioade de guvernare a Partidului Comunist, care va dura până în 2009 şi va consolida o politică externă de distanţare faţă de România. Acest lucru este vizibil legat de incidentele diplomatice din anii 2001-2002 pe care le-am menţionat în secţiunea anterioară. Perioada controlului Partidului Comunist din Republica Moldova asupra scenei politice coincide cu cea a relaţiilor tensionate cu România.

Dar ea coincide şi cu reapariţia chestiunilor legate de identitatea naţională în prim-planul vieţii politice moldoveneşti, deoarece guvernul încearcă, în 2002, să impună limba rusă ca limbă oficială, odată cu un manual de istorie care legitimează şi confirmă teza slavităţii poporului moldovenesc.

Aceste iniţiative provoacă manifestaţii de stradă, organizate de succesorul Frontului Popular, Partidul Popular Creştin Democrat, în urma cărora aceste legi sunt retrase.

Dar trebuie să notăm că „chiar şi în perioadele lor de maximă intensitate, aceste proteste erau, în mod evident, susţinute doar de o minoritate conştientă politic a comunităţii românofone.

În general, susţinerea populară pentru comunişti rămâne puternică” 35. Acest lucru este confirmat de alegerile parlamentare din martie 2005, care sunt din nou câştigate de o majoritate comunistă (45,98% din voturi şi 56 mandate din 101). Rezultatele oficiale ale alegerilor din aprilie 2009 îi confirmă pe comunişti ca forţă politică majoritară, cu 49,48% din voturi şi 60 de mandate36.

În urma eşecului de a alege un preşedinte şi a repetării alegerilor în 29 iulie 2009, la care se adaugă acuzaţiile de fraudare a votului şi manifestaţiile anticomuniste din aprilie, comuniştii scad din ce în ce mai mult în preferinţele electoratului, pierzând definitiv majoritatea la alegerile din 28 noiembrie 2010 (39,34% din voturi şi 42 de mandate37.

Alianţa între PD, PL şi PLDM, care formează guvernul, se situează pe dimensiunea pro-europeană a clivajului identitar, fără a fi, în acelaşi timp, adepţi ai „românismului”.

De aceea, începând cu 2010, relaţiile între România şi Republica Moldova se ameliorează vizibil, dar se menţin într-un registru pragmatic, care gravitează în jurul sprijinului dat de România pentru integrarea europeană. În România, poziţionarea faţă de Republica Moldova nu a făcut niciodată obiectul unui clivaj partizan şi nici măcare a unor dezbateri de pe poziţii diferite: toate partidele politice sunt de acord că această relaţie este prioritară pentru România, dar la nivel concret, acţiunile întreprinse nu au reflectat, până destul de recent, această emfază discursivă.

Cea mai mare parte a iniţiativelor guvernului român vizează sprijinirea identităţii culturale româneşti în Republica Moldova. Impactul factorilor externi asupra relaţiilor bilaterale.

 

Influenţa Rusiei

Rusia a exercitat o influenţă decisivă asupra politicii externe (şi chiar interne) din Republica Moldova prin intermediul a două pârghii importante pe care le are la dispoziţie: instrumentalizarea situaţiei din Transnistria, pe de o parte, şi presiunile economice, pe de altă parte.

A. Conflictul din Transnistria Transnistria şi-a declarat autonomia la 2 septembrie 1990 şi şi-a proclamat independenţa la 25 august 1991, deci cu două zile înainte de proclamarea independenţei Republicii Moldova. Dar conflictul armat între regiunea separatistă şi metropola sa începe abia în 1992.

Teritoriul transnistrean are un statut special în Moldova. În 1924, moment în care, după cum se ştie, Basarabia făcea parte din România mare, Stalin creează la est de Nistru, Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească (RSSAM). Acest teritoriu nu a fost niciodată românesc; la acea dată, el era totuşi locuit de o populaţie moldovenească în procentaj de 34%38 .

Stalin s-a servit de această strategie geopolitică pentru a lansa conceptul de „moldovanism”, bazat pe ideea că ar exista un popor moldovenesc diferit de cel român, a cărui limbă şi cultură ar fi de origine slavă. O parte din acest teritoriu a fost încorporat în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească după 1940: este vorba despre actuala Transnistria.

La începutul anilor 90, Transnistria este locuită de un procentaj important de populaţie rusă şi ucraineană. Deoarece este cea mai industrializată regiune a ţării, cea mai mare parte a producţiei industriale a Republicii Moldova provine de aici.

La Tiraspol, capitala republicii separatiste, se găsea, în momentul secesiunii, cel mai mare depozit de armament sovietic din Europa39 . Această regiune este aşadar importantă din mai multe puncte de vedere: economic, deoarece constituie rezervorul industrial al Republicii Moldova, dar şi geopolitic, deoarece poate constitui un cap de pod pentru Rusia pentru a controla atât Republica Moldova, cât şi Ucraina.

Aşadar, în 1992, armata rusă staţionată în Moldova, Armata a 14-a, se retrage către Transnistria, unde a rămas până în zilele noastre ca forţă de peace-keeping auto-proclamată.

„Războiul transnistrean şi îndatoririle privind menţinerea păcii în zonă au furnizat Rusiei posibilitatea de a menţine trupe, în pofida faptului că prezenţa unor trupe străine în orice parte a teritoriului Moldovei reprezenta o violare a Constituţiei acestei ţări, care îşi declarase neutralitatea după dezmembrarea URSS”40 .

1992 este un moment de turnură în politica Rusiei faţă de Republica Moldova. Dacă, într-o primă fază, Boris Elţân susţinuse mişcarea de independenţă moldovenească pentru a submina puterea lui Gorbaciov, condamnând tendinţele separatiste transnistrene41, după 1992 el începe să joace cartea protecţiei populaţiilor ruseşti din fostele republici sovietice.

De aceea, în timpul conflictului armat, Rusia se erijează în arbitru şi pretinde un rol major în tentativele de soluţionare pacifică. În acelaşi timp însă, în ciuda acestui pretins rol de arbitru, soldaţii ruşi din Armata a 14-a au deschis focul alături de separatişti împotriva poziţiilor moldoveneşti în mai 1992. 

România a făcut parte din primul format multilateral de negocieri pentru soluţionarea crizei, împreună cu Rusia, Ucraina şi Republica Moldova. Această participare se limitează la câteva luni, deoarece deja în august 1992, Comisia Unificată de Control, care ar fi trebuit să asigure menţinerea păcii, era formată din reprezentanţi ai Rusiei, Moldovei, Transnistriei şi ai OSCE. Mai târziu, Ucraina devine şi ea parte la formatul de negociere.

Conform lui Bugajski, inventarea acestei „pentagonale” de către Rusia este menită să ţină departe ţările occidentale de o eventuală implicare în conflict42. Neparticiparea României la negocieri este un indicator al relevanţei acesteia ca actor regional, dar şi al percepţiei că ţara noastră ar fi un actor lipsit de neutralitate: în anul 2001, când România a preluat preşedinţia OSCE, a trebuit să accepte să nu se implice în dosarul Transnistriei din acest motiv43.

Tocmai în aceste condiţii, este curios cum Rusia şi Ucraina, ale căror interese în Transnistria sunt evidente, au fost acceptate de OSCE ca parteneri cu statut neutru în negocierile multilaterale. Din 1994 până astăzi au existat mai multe tentative şi propuneri de soluţionare a conflictului îngheţat, dintre care le vom menţiona pe cele mai importante şi pe cele mai excentrice.

„Memorandumul Primakov” din 1997 propune definirea relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol prin sintagma „stat comun”44. Această expresie a fost acceptată de cele două părţi, dar interpretată total diferit: pentru Moldova, însemna autonomie regională pentru Transnistria, pe când pentru aceasta din urmă sensul trimitea la o confederaţie în care cele două entităţi ar fi avut un statut egal45.

În 2003, „memorandumul Kozak” prevede federalizarea Republicii Moldova, inclusiv posibilitatea pentru Transnistria şi Găgăuzia de a cere secesiunea în urma unor referendumuri.

Planul nu prevede nici o garanţie internaţională, iar din acest motiv el nu a fost acceptat de OSCE. De altfel, ca urmare a demonstraţiilor populare şi a intervenţiilor diplomatice ale Statelor-Unite şi ţărilor europene, memorandumul nu a fost acceptat de guvernul comunist de la Chişinău.

O altă iniţiativă rusă, neoficială de data aceasta, este lansată în 2004 la Bucureşti de directorul Institutului de Strategie Naţională de la Moscova, Stanislav Belkovski.

Acesta propune o soluţie radicală: independenţa Transnistriei, care pe termen mediu urma să se unească cu Rusia, şi unificarea Moldovei cu România 46 .

Planul nu este discutat în cercurile oficiale nici în Republica Moldova, nici în România. Ukraina face şi ea o propunere proprie: „planul Poroşenko”. Acesta vizează o federalizare soft, în care rolurile principale le-ar avea parlamentele de la Chişinău şi Tiraspol, cu o mediere din partea Rusiei, Ucrainei şi OSCE-ului. Nici una dintre aceste propuneri nu a întrunit consensul.

În acelaşi timp, s-au semnat mai multe acorduri internaţionale sub egida OSCE care prevedeau retragerea trupelor ruseşti din Transnistria. Primul, datând din 1994, prevedea retragerea definitivă până în 2002. Cel de-al doilea, semnat la Istanbul în 1999, reitera acest termen, fixând date precise pentru diferite categorii de armament. Nici unul din aceste acorduri nu a fost respectat de Rusia.

În 2002, Vladimir Putin a denunţat acordurile, condiţionând retragerea de situaţia juridică din Transnistria. Deoarece aceasta nu a fost încă reglementată, trupele ruseşti se găsesc încă acolo.

La 17 septembrie 2006 a fost organizat în Transnistria un referendum în care 97% din populaţie s-a pronunţat pentru „un curs de politică independentă având ca obiectiv final unificarea cu Rusia”47. 95% din populaţia Transnistriei a răspuns cu „nu” la întrebarea privind reunificarea cu Moldova.

Comunitatea internaţională nu a recunoscut referendumul, Rusia fiind singura ţară care a făcut-o. Conform lui Bugajski, cazul transnistrean este reprezentativ pentru strategia Rusiei de a-şi redobândi controlul total asupra „vecinătăţii apropiate”, fostele Republici sovietice48 .

Este vorba de un scenariu în care conflictele îngheţate sunt alimentate şi întreţinute cu scopul de a justifica prezenţa armatei ruse ca garantă a păcii. B. Pârghiile economice Dependenţa economică este şi ea o pârghie impotrantă pentru influenţa rusă în Republica Moldova.

Aceasta este în întregime dependentă pentru nevoile sale de petrol şi de energie electrică de Rusia, care poate astfel decide în mod unilateral preţul la care vinde aceste resurse. Către sfârşitul anilor 90, Republica Moldova a trebuit să accepte să vândă mai multe din întreprinderile sale strategice Rusiei, în schimbul diminuării datoriei enorme pe care o acumulase.

Prin urmare, companiile ruse, mai ales Gazprom, sunt proprietarele a unei părţi importante din industria şi resursele Moldovei49. Interesant este că şi România ar fi putut cumpăra, în anii 90, pachete majoritare în companiile moldoveneşti în schimbul datoriilor acesteia pentru electricitate, dar negocierile s-au blocat50 .

Un alt incident semnificativ în relaţiile moldo-ruse datează din 2009, când importul de vin moldovenesc în Rusia a fost blocat din cauza incidentelor legate de rezultatele alegerilor. Rusia deţine, de asemenea, majoritatea canalelor media din Republica Moldova 51 .

Aşadar, prezenţa Rusiei ca actor regional dominant în vecinătatea sa apropiată a marcat, cu siguranţă, relaţia bilaterală dintre România şi Republica Moldova, împiedicând o apropiere şi o cooperare mai aprofundată între cele două ţări.

Acest factor, coroborat cu guvernarea comunistă de la Chişinău, a facilitat o perioadă de aproape un deceniu de relaţii mai degrabă reci între cele două ţări, perioadă care va fi depăşită doar cu mari dificultăţi pe fondul carenţelor structurale acumulate până în 2009.

După cum o arată evaluarea generală a relaţiei bilaterale din 1991 până astăzi, „temperatura” acesteia depinde foarte mult de orientarea ideologică a forţelor politice aflate la guvernare la Chişinău, precum şi de interesul Rusiei pentru Republica Moldova.

În mod concret, România nu poate face prea multe pentru a depăşi aceste două condiţionări; ceea ce poate face, însă, este o monitorizare atentă a situaţiei, pentru a fi capabilă să sesizeze la timp ferestrele de oportunitate.

De asemenea, unul din aspectele care deranjează cel mai mult şi a creat adesea iritare la Chişinău este atitudinea paternalistă afişată în mai multe rânduri de oficialii români şi chiar de instituţiile Statului: chiar şi declaraţiile Guvernului şi Parlamentului cu ocazia independenţei Republicii Moldova sunt grăitoare în acest sens.

De aceea, un discurs mai temperat în ceea ce priveşte „relaţia specială” ar putea contribui, pe viitor, la semnarea tratatului bilateral atât de controversat între România şi Republica Moldova.

 

 

Dr. Ruxandra IVAN

 

 

 

 

Bibliografie: 

 

 

1 Adrian NĂSTASE (ed.), România după Malta, 2 vol., Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2006.

2 Conferinţă de presă din 14 septembrie 1990, in ibidem, vol. I., p. 329.

3 Ibidem, vol. II, pp. 349-356.

4 „Declaraţia Guvernului României” din 27 august 1991, in Petrache D. COJOCEA, Istoria unui Tratat controversat. Tratatul de parteneriat privilegiat şi cooperare între România şi Republica Moldova, Chişinău, Zamolxe, 2000, p. 170.

5 „Declaraţie a Parlamentului României cu ocazia independenţei Republicii Moldova, adoptată în şedinţa comună a Camerei deputaţilor şi Senatului din 3 septembrie 1991”, in Monitorul Oficial, partea a II-a, no. 202, 4 septembrie 1991.

6 Jean-Michel DE WAELE, Cătălina ZGUREANU-GURAGATA, „La Moldavie: un cas exemplaire des difficultés de la transition post-soviétique? », in Transitions, vol. XLV, no. 2, martie 2006.

7 William CROWTHER, „Moldova’s Post-Communist Transition: Ambiguous Democracy, Reluctant Reform”, in Ann LEWIS (ed.), The EU and Moldova. On a Fault-line of Europe, The Federal Trust, 2004, pp. 27-48, p. 28. 

8 Detalii ale negocierilor în Charles KING, „Marking Time in the Middle Ground: Contested Identities and Moldovan Foreign Policy”, in Rick FAWN (ed.), Ideology and National Identity in Post-Communist Foreign Policies, London and Portland, Frank Cass, 2004, pp. 60-82, p. 67; dar mai ales Petrache D. COJOCEA, op. cit.

9 Angela DEMIAN, „Logiques identitaires, logiques étatiques. Les relations entre la Roumanie et la République de Moldavie », in Catherine DURANDIN, Magda CARNECI (eds.), Perspectives roumaines. Du postcommunisme à l’intégration européenne, Paris, L’Harmattan, 2004, pp. 213-269, p. 217.

10 „Conferinţă de presă din 14 septembrie 1990”, loc. Cit.

11 Ion CALAFETEANU (coord.), Istoria politicii externe româneşti, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2003, p. 685.

12 Evenimentul zilei, 5 octombrie 2001.

13 Evenimentul zilei, 6 octombrie 2001. 14 Moldova azi, 6 noiembrie 2001.

15 Vasile STATI, Dicţionar moldovenesc-românesc, Chişinău, 2003. Vezi şi o critică a lucrării: Andra ŞERBĂNESCU, „Se sparie gândul…”, în Revista 22, anul XIV, no. 704, 2-8 septembrie 2003.

16 Comunicat de presă al Preşedinţiei din 21 ianuarie 2005, http://www.presidency.ro

17 Discursul d-lui Traian Băsescu, Preşedintele României, la Council of Foreign Relations, 10 martie 2005, http://www.presidency.ro.

18 Vezi pentru discuţia mai detaliată Ruxandra IVAN, La politique étrangère roumaine 1990-2006. Acteurs, processus et résultats, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 2009.

19 Discursul Preşedintelui României, Traian Băsescu, la dejunul cu elevii oplimpici la istorie din Republica Moldova, Bucureşti, 1 iulie 2006, http://www.presidency.ro.

20 Ibidem.

 

21 „Revolta de la Chişinău”, în Evenimentul zilei, 8 aprilie 2009, http://www.evz.ro.

22 Conform Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene din Republica Moldova, cadrul juridic bilateral cuprinde la această oră (decembrie 2012) 158 de acorduri şi tratate semnate şi 41 în curs de negociere (www.mfa.gov.md/cooperare-bilaterala).

23 Comunicat de presă al Ministerului Afacerilor Externe, 2 iulie 2012.

24 „România va ajuta Republica Moldova să-şi reducă dependenţa de gazele ruseşti după finalizarea gazoductului Ungheni-Iaşi”, Hotnews, 26 aprilie 2012, http://www.hotnews.ro.

25 „Victor Ponta la Chişinău”, 17 iunie 2012, http://www.adevarul.ro.

26 Charles KING, art. cit., p. 64.

27 Marten BEKS, Olga GRAUR, „Cultural Politics in Moldova. Undermining the Transition?”, in Transitions, vol. XLV, no. 2, 2006, pp. 17-41, p. 25.

28 Cătălina ZGUREANU-GURAGATA, „Le discours politique nationaliste et son rôle dans la formation des partis politiques en République de Moldavie après 1991”, in Transitions, vol. XLV, no. 2, 2006, pp. 91-109, p. 95.

29 Rezultatele oficiale ale alegerilor se află pe site-ul http://www.parties.e-democracy.md

30 William CROWTHER, art. cit., p. 32.

31 Ibidem, pp. 34-35.

32 Cf.Charles KING, art. cit., p. 69.

33 Www.parties.e-democracy.md. 

34 William CROWTHER, art. cit., p. 38.

35 Ibidem, p. 45.

36 http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2009/

37 http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2010/results/

38 Marten BECKS, Olga GRAUR, art. cit., p. 25.

39 Institutul Ovidiu Şincai, Transnistria. Evoluţia unui conflict îngheţat şi perspective de soluţionare, Bucureşti, septembrie 2005, p. 3.

40 Janusz BUGAJSKI, Pacea Rece. Noul imperialism al Rusiei, Bucureşti, Editura Casa Radio, 2005, p. 136. 41 Ibidem, p. 132.

42 Ibidem, p. 139.

43 Ministrul Afacerilor Externe din perioada respectivă, Mircea Geoană, susţine că „una din condiţiile atribuirii preşedinţiei OSCE României, care era foarte importantă pentru ca să avem mai multă influenţă în jocurile integrării euro-atlantice, a fost să cedăm altei ţări dosarul Transnistriei” (Interviu cu Mircea Geoană, Bucureşti, 5 decembrie 2005).

44 Institutul Ovidiu Şincai, op. cit., p. 4.

45 Ibidem.

46 Vitalie CIOBANU, „Proiectul Belkovski: Transnistria contra Basarabia. O provocare cu multe tăişuri”, în Contrafort, no. 5-6 (115-116), mai-iunie 2003, http://www.contrafort.md.

47 RFE/RL Newsline, 18 septembrie 2006.

48 Janusz BUGAJSKI, op. cit., p. 137.

49 Pentru detalii privind dependenţa economică, vezi şi BUGAJSKI, op. cit., pp. 139-140, KING, art. cit., p. 75, CROWTHER, art. cit., pp. 36-37.

50 Victor CHIRILĂ, „Republic of Moldova Relations with Romania”, in A.A., V.V., The Foreign Policy of the Republic of Moldova, Chişinău, Cartdidact, 2010, pp. 11-49, p. 16.

51 Radu VRABIE, „Relationship of the Republic of Moldova with the Russian Federation”, in A.A., V.V., op. cit., pp. 99-112, p. 107.

 

 

Sursa: http://www.idr.ro/publicatii/Policy%20Brief%2040.pdf

 

Publicitate

Planul federalizării României şi gândirea regionalistă a unor lideri revizionişti unguri

 

 

 

Pentru destrămarea României ca stat național, unitar, independent și indivizibil, forțe interesate din interior și exterior încearcă să se folosească de cele două modalități de organizare a statelor europene adesea evocate în noul context geopolitic, respectiv regionalizarea și federalizarea.

 

 

 

 

Planuri antiromanesti pe harta: Dezbembrarea Romaniei – Ungaria mare – Moldova mare

 

 

De la federalizare, la regionalizare

sau „Alte guri, aceeaşi gamă…”

 

Prin 1996, pornit prin ţară, însoţit de un întreg alai udemerist, într-un turneu electoral, Borbely Imre, care dorea să devină, vezi Doamne, preşedinte al României, îşi susţinea discursul electoral pe ideea de a convinge „destui cetăţeni români de avantajele incontestabile ale unui stat federal”.

El nu făcea altceva decât să reia ideile revizioniste ale istoricului ungur Raffay Erno, cel care susţinea că „România este un stat artificial, creat de Trianon…”.

Pentru a-şi susţine sloganul federalizării României, Borbely Imre aducea drept argumente „uriaşele deosebiri ce existau la constituirea statului unitar român între diferitele provincii istorice româneşti”, afirmând că „tradiţiile şi mentalităţile din Moldova sunt cu totul diferite de cele din Oltenia, Banat sau Ardeal. În concepţia mea Banatul este Banat, Ardealul rămâne Ardeal, Moldova este Moldova, la fel şi Oltenia”.

Aşa filozofa udemeristul Borbely Imre, candidat la funcţia de preşedinte al României! Numai că individul uita – sau se făcea că uită – de faptul că deosebirile etno-folclorice, de limbă, obiceiuri, tradiţii etc., nu făceau altceva decât să oglindească tocmai acea unitate în diversitate care asigură o extraordinară unitate etnică, ce îşi are rădăcinile în originea comună latină a tuturor românilor, indiferent că ei se numesc ardeleni, bănăţeni, olteni, moldoveni, basarabeni…

Cu alte cuvinte: „suntem români şi punctum!” (Eminescu).

Nu cu mult timp în urmă, un alt udemerist, un alt Borbely – Borbely Laszlo -, vorbea la Târgu-Mureş despre „o puternică identitate regională”. Şi mai departe:

„Mi se pare foarte ciudat într-o ţară care, de-a lungul istoriei, a cunoscut multe sute de ani de statalitate regională – pentru că era Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi, după 1918, a devenit ca şi stat, România” (vai de ea exprimare!).

„Din acest punct de vedere, cred că trebuie să ne întrebăm cu toţii: avem nevoie de o gândire regională? Avem nevoie de regionalism?”
Da, avem nevoie şi de o gândire regională şi de un regionalism. Numai nu în sensul în care le gândeşte şi le concepe Borbely Laszlo.

Fiindcă nici gândirea regionalistă, nici regionalismul nu au nimic comun cu fostele provincii istorice care formează acum statul naţional român.

Cele la care face referire: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania aveau, într-adevăr, cândva o statalitate, însă nu o „statalitate regională”, aşa cum spune Borbely Laszlo, ci chiar o statalitate în adevăratul înţeles al cuvântului. Ţara Românească, Moldova erau state independente şi aveau în fruntea lor domni, iar Transilvania, ca voievodat şi apoi ca principat autonom (din 1541), a fost condusă de un voievod şi de un principe.

Probabil, Borbely Laszlo, când foloseşte termenul de „statalitate regională”, se gândeşte doar la Transilvania. Însă, chiar aşa fiind, el nu poate falsifica adevărul istoric, fiindcă aceasta nu a fost parte propriu-zisă a Ungariei decât pentru o foarte scurtă perioadă, cea a dualismului austro-ungar (1867-1918). Fiindcă acea lozincă belicoasă, „uniune sau moarte”!, pe care o strigau ungurii bezmetici în 1848, nu avea să ducă decât la înfiorătoarele şi cutremurătoarele momente când zeci de mii de români ardeleni au fost supuşi barbariilor, nemerniciilor, bestialităţilor şi crimelor sălbatice, săvârşite de unguri şi de secui.
Revenind la „regionalizarea” de care vorbea Borbely Laszlo, aceasta a fost, este şi va fi ceea ce francezii numesc „On revient toujuours a ses premiers amours”, adică „Revenim întotdeauna la primele iubiri”, în cazul iredentiştilor şi revizioniştilor unguri revenirea la tot ce le-a fost şi le este drag şi la care visează nu numai noapte, ci şi ziua, cu ochii deschişi: fosta „Ungarie milenară”, devenită o relicvă istorică, dispărută pentru totdeauna de pe harta Europei.

Iar atâta vreme cât ei susţin că „statul artificial creat de Trianon”, care este România, „stăpâneşte teritorii ungureşti”, întotdeauna acest „stat artificial” le va sta în gât, cum se spune.

Iar singura lor dorinţă este aceea de a-l vedea dezmembrat, pentru a redeveni o „statalitate regională”.
Pentru revizioniştii unguri, precum este Borbely Laszlo şi mulţi alţii, numai România s-a născut din acele „statalităţi regionale” la care se face referire. De parcă alte state naţionale şi unitare din Europa contemporană nu ar fi parcurs acelaşi proces unificator.

Ar fi bine dacă dumnealor ar mai răsfoi manualele de istorie, sau ar mai căuta prin Atlasul istoric al Europei, spre a se convinge că acelaşi proces s-a petrecut în aproape toate statele europene contemporane.

Aşa de exemplu, în perioada medievală, când pe actualul teritoriu al României existau acele „statalităţi regionale”, pe cel al Italiei existau nu mai puţin de vreo zece astfel de „statalităţi” (Ducatul de Ferara, Ducatul de Milano, Ducatul de Savoia, Regatul celor două Sicilii, Republica San Marino, Republica Genoveză, Statul Papal etc.), pe teritoriul Spaniei contemporane tot la fel (Regatul Cataloniei, Regatul Asturiilor, Regatul Leon, Regatul Navariei, Comitatul Barcelonei etc.), după cum şi pe teritoriul fostului Imperiu Romano-German şi a celui Habsburgic, ambele dispărute de mult de pe harta Europei, era aceeaşi realitate.

Iar acea Europă mărunţită şi împestriţată cu tot felul de ducate, regate, comitate şi republici a dăinuit până la Congresul de la Viena din 1815 şi chiar după acesta.
Să fie sigur Borbely Laszlo şi toţi cei care visează cai verzi pe pereţi că şi în 2018, când vom aniversa o sută de ani de la Marea Unire, cu toată „identitatea regională destul de puternică din România”, ungurii vor trăi tot aici, într-o Românie unitară şi nu federală, după cum Transilvania va fi şi atunci trup din trupul României, aşa cum au dorit românii ardeleni dintotdeauna şi aşa cum au hotărât la Alba-Iulia, în 1 decembrie 1918:

„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia, în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”!

 

Surse: http://www.condeiulardelean.ro/ Nr. 354_21 octombrie – 3 noiembrie; http://www.ziaristionline.ro/2016/03/16/planuri-si-scenarii-actuale-vizand-dezmembrarea-romaniei-ii-implozia-geopolitica-regionalizarea-federalizarea-si-proiectele-ruso-ucrainene/

Ziua de 2 noiembrie în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

 

2 noiembrie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1639 : Domnul Munteniei, Matei Basarab, este mazilit de sultan  in urma intrigilor domnului moldovean Vasile Lupu,  sprijinit si de  marele vizir otoman.

 

 

 

 

                              

          Matei Basarab domnitor al Munteniei       Vasile Lupu, voievod al Moldovei

 

 

Vasile Lupu a  uneltit  împotriva lui  Matei Basarab încă de la începutul domniei acestuia.

În 1639, Lupu a obținut de la sultan un act de domnie în Muntenia  pentru fiul său mai mare Ioan si a intrat  pentru a doua oară în Muntenia cu ajutor tătăresc, dar nu s-a ales decât cu titlul de „Domn al Moldovei și Țării Românești”, deoarece a fost înfrânt decisiv la Ojogeni.

Avem de la Vasile Lupu și un document emis la 1 noiembrie 1639  care are ca sigiliu stema unită a Moldovei și Țării Românești, care ulterior, a devenit stema oficială a Principatelor Române Unite la 24 ianuarie 1859.

Oastea lui Vasile Lupu a  intrat în Muntenia în 1637, arzand  și jefuind  până la Ramnic . Matei Basarab , ajutat și de oștile voievodului transilvanean Gheorghe Racoczi,  aflate sub comanda lui Ioan Kemeny, l-a învins la Teleajen și l-a scos din țară.

 

 

 

 

 

1659: S-a încheiat domnia lui Gheorghe Ghica în Tara Moldovei.

Gheorghe Ghica (n. 1600 – d. 1664), a fost domnitor al  Moldovei (3.03.1658 – 2.11.1659) si al Munteniei  20 noiembrie 1659- 1 septembrie 1660.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Era de origine albaneza modesta, de prin părțile grecești, și este strămoșul diverselor ramuri ale familiei care va juca  un rol important în istoria Moldovei si Munteniei.

 

 

 

 

 

 

1765: Impărăteasa Maria Tereza ridica Transilvania la statutul de „mare principat”, provincie nesupusă altui regat , avand o adunare legislativă și administrație proprie.

Împărații de la Viena au purtat până în anul 1867 titlul de (Mare) Principe al Transilvaniei.

 

 

 

 

 

 

 

Harta si stema medie a Marelui Principat al Transilvaniei

 

 

 

 

 

1789: Izbucnea marea răscoală ţărănească din Transilvania, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

La adunarea de la Curechiu, Crişan îi cheamă pe ţărani să se ridice la lupta pentru lichidarea nobilimii (răscoala va fi înfrântă în decembrie acelaşi an).

 

 

 

 

 

 

1816: A încetat din viaţă Gheorghe Şincai (n.28 februarie 1754 la Riciu, jud.Mureş),  istoric literar, filolog, traducător, poet, reprezentant  de seama al Şcolii Ardelene.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 A militat pentru înlocuirea în scrierile laice a literelor chirilice cu cele latine şi pentru învăţământul în limba română.

A adus o contribuţie fundamentală în acţiunea de răspîndire a culturii române în mediul rural din Transilvania şi a elaborat alături de Samuil Micu prima gramatică tiparită a limbii române: “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (Viena, 1780).

 

 

 

 

 

1854: A incetat din viata ( la București, inȚara Românească) Anton Pann (Antonie Pantoleon Petroveanu), poet, folclorist si compozitor, autor al culegerii de proverbe “Povestea vorbii”; (data nașterii sale este  incertă, fiind stabilita  între 1793-1797 la Sliven, in  Imperiul Otoman).

 

 A  compus  muzica actualului  imn național al României.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” în poemul Epigonii.

 

 

 

 

 

 

 

 

1864: Prin decret se decide inaugurarea Şcolii de bele-arte din Bucureşti, România. Aceasta  va fi inaugurată la 14/26 decembrie in acelasi an.

Şcoala  de Belle Arte din Bucureşt a fost  înființată din initiativa artistilor Gheorghe Tăttărăscu și Teodor Aman și  a funcționat în clădirea Monetariei Statului pâna în 1912, când acel edificiu a fost demolat.

 

 

 

 

 

 

 

1869 (2/14): S-a născut Iulia Hașdeu, poetă română de limbă franceză, , fiica savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu. S-a manifestat și în muzică (cursuri la Conservatorul din București, avea o minunată voce de soprană, după cum se pare) și pictură (cursuri particulare de desen și pictură la Paris).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Avea un talent deosebit la limbi străine și era interesată de filosofie.

A publicat în timpul vieţii doar patru poezii; creaţia sa, scrisă în limba franceză, a fost publicată postum de tatăl său;  (m. 29 septembrie 1888).

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii exclusiv stilul nou – 14 noiembrie 1869.

 

 

 

 

 

 

1873:  S-a născut sculptorul român Dimitrie Paciurea; (m. 14 iulie 1932).

 

 

 

 

 

 

 

 

Dumitru Paciurea (1875-1932), a fost elev al lui Wladimir Hegel şi buriser la Paris, a fost  recompensat în 1927 cu Premiul Naţional al Academiei. Sculpturile sale (mai ales celebrele „Himere” din ultima parte a vieţii) au un pronunţat caracter simbolic, halucinant.

Prin viziunea sa asupra artei, Paciurea poate fi considerat primul sculptor modern din România.

 

 

 

 

 

 

Cele mai mai reușite opere ale sale  sunt considerate statuile ”Giganții”considerată  statuia “Gigantul”, lucrată  în 1906.

Cele 2 statui sunt amplasate în prezent în Parcul Carol I din București, pe aleea principală a parcului, în apropierea intrării în parc dinspre Piața 11 iunie.

 

 

 

 

 

 

 

1877: Se încheiere la Berlin a Convenţia de comerţ româno-germana, care intră în vigoare la 1881. Convenţia a fost modificată  la 17 februarie / 1 martie 1887.

 

 

 

 

 

 

 

1881:  A aparut primul numar al revistei “Contemporanul”, una dintre cele mai vechi reviste culturale românesti.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1908: S-a născut la Bacău, pictorul Dimitrie Berea.

 

 

George Bacovia i-a fost profesor în timp ce a studiat la Liceul Ferdinand I, din orașul natal. După liceu, la vârsta de 19 ani, se înscrie la Facultatea de Arhitectură și Arte din București. În anii petrecuți în capitala României, fondează Academia de artă non-conformistă și progresistă, numită „Ileana”.

Datorită burselor de studiu, dar și a comenzilor primite de la diverși colecționari, călătorește și locuiește în Italia, la Roma, unde studiază la Academia Regală de Arte Frumoase, apoi în Elveția, Franța și Statele Unite.

În Franța îi cunoaște pe Bonnard, Vuillard, Matisse, devenind singurul artist român care a expus împreună cu  Matisse, Picasso, Bonnard şi alţii,

Revine pentru scurt timp în România, în anul 1943, devenind director și curator al Muzeului Th. Aman din București. Este adeptul mișcării politice de dreapta, fapt ce-l obligă să părăsească țara în 1946.

A expus în cele mai mari galerii ale lumii, alături de Matisse, Picasso, Bonnard şi alţii, fiind pictorul român cu una dintre cele mai ridicate cote de licitaţie pentru lucrările realizate.

 

 

 

 

 

 

Dimitrie Berea : Portret – Tânăra în roșu

 

 

 

A fost un răsfăţat al vedetelor de la Hollywood şi pictorul lor oficial, a fost căutat de capetele încoronate ale lumii, de oamenii politici, de scriitorii de succes şi de alte personalități ale vremii, pentru a le picta portretele.

Șapte mari tablouri ale maestrului, decorează în prezent Consulatul Regatului Unit al Marii Britanii din New York.

Se stabilește în SUA la New York, unde o cunoaște pe prințesa Alice Gurielli, nepoata ultimului rege al Georgiei. După o prietenie de 5 ani, se căsătoresc în 1972. 

A devenit pictorul oficial al caselor regale din Europa si preferatul presedintilor SUA. 

Printesa Alice Gurielli,sotia sa, va dona dupa moartea artistului,  oraselului Berea, din satul Kentucky, o colectie fabuloasa de opere care au pus bazele unei galerii de artă, fondând astfel o galerie cu cea mai mare colecție din lume a pictorului român: Muzeul „Dimitrie Berea” sau,  „Dimitrie Berea Gallery”, săli pentru expoziții temporare și o Sală Româneasca, în care sunt expuse obiecte românești, multe provenite din locuința pictorului, precum și documentare referitoare la viața personală și cariera lui Dimitrie Berea.

 

Tablourile marelui artist  român fac parte în prezent din 473 de colecții private și regale, dintre care le amintim pe cele ale lui Sir Winston Churchill, Ducele si Ducesa de Windsor, Sir Lawrence Olivier, Bette Davis, Henry Ford II, Katherine Hepburn, Conrad Hilton, Regele Carl al Danemarcii, Regina Elizabeta a II-a a Angliei si Salvador Dali. 

A decedat la Paris, în 1975.

 

 

 

 

 

1912: Este infiinţata Comisia de atletism, alergări pe jos şi concursuri, parte din Federaţia Română a Societăţilor Sportive, precursoarea Federaţiei Române de Atletism de astăzi, a 19-a federaţie pe lista mondială, care din 1923 s-a afiliat la Asociaţia Internaţională a Federaţiilor de Atletism (IAAF)

 

 

 

 

 1912: S-a născut lingvistul Gheorghe Ivănescu, specialist în istoria limbii române şi în lingvistica generală, membru corespondent al Academiei Române din 1965; (m. 1987)

 

 

 

 

 

 

1916: A decedat prințul  Mircea, ultimul fiu  al reginei Maria a României.

Alteța Sa Regală Mircea, Principe al României, Principe de Hohenzollern (n. 13 ianuarie 1913), a fost  cel de-al treilea băiat și cel mai mic copil al  Reginei Maria și al Regelui Ferdinand.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prințul Mircea a murit de febră tifoidă, în plin Război Mondial.

 

 

 

 

1916: S-a născut în localitatea Fulga de Jos județul Prahova, prozatorul jurnalistul si traducatorul Laurenţiu Fulga (pseudonimul lui Laurenţiu Ionescu); (m. 1984).

A urmat  cursurile Liceului Militar din Chișinău, dupa care se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, unde își ia licența în anul 1941. Debutează în proză în 1937 cu proza scurtă în „Bilete de papagal”.

Duce activitate editorială fiind colaborator la Viața Literară, Revista Fundațiilor Regale, Revista Literară, Universul Literar, Decalogul, Tribuna, Meșterul Manole, Gazeta Literară, Viața militară, Viața Românească, Cronica, Luceafărul, etc. Ca debut editorial, se poate considera anul 1942 cu volumul de nuvele „Străinul paradis”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mobilizat in timpul razboiului, in anul 1941, când este grav rănit la Odessa. De asemenea este declarat mort la Cotul Donului și i se publică în țară necrologul în reviste literare după care cade prizonier. Luptă în acest război până la final ca voluntar chiar dacă este din nou rănit la Odessa.

După terminarea războiului, Laurențiu Fulga devine  redactor la diferite reviste de cultură. Laurențiu Fulga este, până în 1961, și consilierul artistic la „Teatrul Armatei”. În 1961 se retrage și se dedică exclusiv scrisului.

 

 

 

 

 

1918: A murit Nicolae I. Apostolescu, critic şi istoric literar, comparatist (este iniţiatorul metodei comparatiste de tip pozitivist în cercetarea literară românească); (n. 1876).

 

 

 

 

 

 

 

 

1919: In zilele de  2-4 noiembrie 1919 au loc alegeri parlamentare pentru Adunarea Deputaţilor şi în 7-9 noiembrie pentru Senat, pe baza votului universal la care, pentru prima oară, cetăţenii din toate provinciile româneşti aleg un singur Parlament al României.

 

 

 

 

 

1920: La sediul Conservatorului bucureştean, s-a materializat iniţiativa creării unui organism profesional care să apere şi să garanteze priorităţile fundamentale ale creatorilor de muzică – Societatea Compozitorilor Români. Cu aceeaşi ocazie a fost ales primul Comitet de conducere şi a fost adoptat Programul asociaţiei, care prevedea „să ajute dezvoltarea producţiunii muzicale româneşti”, să promoveze tiparul şi execuţia lucrărilor, să apere drepturile de autor ale membrilor ei şi în final „să se ocupe de orice chestiune care ar atinge muzica sau muzicanţii români”.

Primul preşedinte al Societăţii Compozitorilor Români a fost George Enescu. A urmat, în anii stalinismului, Matei Socor, funcţia supremă fiind re-denumită secretar, iar Societatea Compozitorilor a devenit Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Ulterior a preluat conducerea Ion Dumitrescu, înlocuit de Petre Brîncuşi şi apoi de Nicolae Călinoiu.

Primul preşedinte de după 1990 a fost Pascal Bentoiu (1990-1992), urmat de Adrian Iorgulescu (1992-1994, 1994-1998, 1998-2002, 2002-2005) şi de Octavian Lazăr Cosma (2005-2006, 2006-2010). Din aprilie 2010 preşedinte a redevenit Adrian Iorgulescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1929: Se introduce la Bucureşti tramvaiul electric, renunţîndu-se astfel la cel cu tracţiune animală.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1929: A încetat din viaţă Alexandru Davila (n.1862, Goleşti, jud.Argeş), dramaturg şi om de teatru român, fiul lui Carol Davila, fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti în anii 1905-1908 şi 1912-1914.

 

 

 

 

 

1933: S-a născut Ferenc Fábián, actor şi regizor la Teatrul Maghiar din Timişoara; roluri importante în cinematografia ungară; (m. Oradea, 9 martie 1979).

 

 

 

 

 

 

1941: Postul Radio Iaşi a inceput sa  emita pentru prima oară sub numele de “Radio Moldova”.

Radio Iaşi este unul dintre cele mai cunoscute posturi regionale din sistemul radioului public românesc şi se adresează locuitorilor din judeţele: Bacău, Botoşani, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui, Vrancea, din Republica Moldova şi Ucraina.

Postul „Radio Moldova” de la Iaşi, denumit „Radio Moldoviţa” în 1944, a fost singurul post teritorial care a funcţionat în timpul regimului antonescian, funcţionând ca principal post de propagandă românească şi anti-propagandă sovietică.   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din anul 1984 şi până la căderea regimului comunist (22 decembrie 1989), postului de radio i-a fost anulat dreptul de a emite.

   Radio Iaşi este unul dintre cele mai cunoscute posturi regionale din sistemul radioului public românesc şi se adresează locuitorilor din judeţele: Bacău, Botoşani, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui, Vrancea, din Republica Moldova şi Ucraina. 

 

 

 

 

 

 1950: România adera la Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea genocidului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 9 decembrie 1948 şi intrată în vigoare la 12 ianuarie 1951. România a ratificat Convenţia prin Decretul nr.  547  din  29  iulie  1969,  publicat în Buletinul Oficial nr. 83 din 30 iulie 1969. Momentul este sărbătorit în fiecare an pe 3 noiembrie.

 

 

 

 

 

1964: S-a născut chitaristul Valter Popa, membru al cunoscutei formaţii pop-rock „Iris”.

 

 

 

 

 

 

 

1976: A murit Szilágyi Domokos, poet şi eseist maghiar din România; (n. 1938).

 

 

 

 

 

 

 

 

 1998: A incetat din viata  istoricul Ştefan Pascu.

A studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj (1934-1938) pe care a absolvit-o cu mențiunea “Magna Cum Laude” si la Accademia di Romania din Roma (1939-1942).
A fost Laureat al Școlii de paleografie, diplomatică și arhivistică de la Vatican (1940-1942)
Si-a sustinut doctoratul în istorie și filosofie in 1942.

 

 

 

 

 

 

 

A avut o bogată şi variată activitate în domeniul istoriei medievale şi moderne a României; membru titular al Academiei Române din 1974; (n. 14 mai 1914, Apahida, Cluj).

De asemenea a fost membru al Academiei Portugheze de Științe Istorice (1978), Membru Honoris Causa al Academiei Internaționale de arte moderne din Roma (1989),  al Academiei  Internaționale Mediceea din Florența (1989) si Membru de onoare  al Universitatii din Strasbourg (Franța), al Universitatii Columbus (Ohio, USA) si al Wayne University din Detroit (Michigan, USA).

 

 

 

 2005: A decedat Lena (Elena) Constante, artistă plastică (artă decorativă şi ilustraţie de carte) şi scriitoare (memorialistică de detenţie) ;  (n. 1909).

 

 

 

 

A fost arestată în 1948 sub acuzaţia falsă de complot, în „lotul Pătrăşcanu” (împreună cu Lucreţiu şi Elena Pătrăşcanu, cu soţul său, folcloristul Harry Brauner, cu filosoful Bellu Zilber ş.a.).

 

 

 

 2018: A murit antrenorul de handbal Constantin „Pilică” Popescu; în 1956 a adus, cu sportivele antrenate de el, prima medalie de campion mondial din istoria handbalului românesc în 11; a mai câștigat titlul mondial în 1960 și în 1962; a fost primul şi cel mai tânăr tehnician (32 de ani) căruia i-a fost acordat titlul de Antrenor emerit (1960); în 2007 a fost declarat „antrenor internaţional de excelenţă”; (n. 1928).

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI : 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/02/o-istorie-a-zilei-de-2-noiembrie-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

3. e.maramures.ro ;

4. Wikipedia.ro.;

5. mediafax.ro ;

6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

8.  Istoria md.;

9. istoriculzilei.blogspot.ro;