CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Francezul căruia România îi datorează granițele de dupa primul război mondial şi ale cărui lucrari dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri

 

 

(O)POZIȚIE față de ”Manipulatorii reîntregirii teritoriale a României”

 

 

 

 

 

„De ce în România? Pentru că, dintre surorile noastre latine, ea ne este cea mai dragă din pricina tristului său destin în mijlocul națiunilor maghiară, slave și turcă, ce au încercuit-o, au jinduit-o și au îmbucătățit-o și dominat-o fără milă.”

 

 

– Robert Ficheux –

 

 

Robert Ficheux, omul căruia România îi datorează granițele de azi. Cărțile lui dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri.

Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc. Omul acesta, scria Radu Anton Roman, „făcuse și dăruise istorie și geografie României.”

O Românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veșnice, săvârșită acum un deceniu.

 

 

 

 

robert_ficheux

   

      Robert Ficheux

Robert Ficheux a fost unul dintre cei mai mari geografi francezi, un foarte bun vorbitor de limbă română și un mare prieten al României. A fost, alături de celebrul lingvist suedez Alf Lombard, unul dintre cei mai mari iubitori ai țării noastre, de când existam ca stat „dodoloț”.

Iată câteva repere din biografia profesorului Ficheux:

Profesorul Ficheux:

* Membru corespondent străin (1 iunie 1948) și membru de onoare din străinătate (9 martie 1991) al Academiei Române.
* Studii superioare la celebra Universitate Sorbona, fiind licențiat în istorie și geografie (1919-1920).
* Încadrat, în urma recomandării lui Emmanuel de Martonne (un alt nume ilustru al geografiei), la Institutul Francez de înalte Studii din București (1924-1927).
* Teză de doctorat cu un subiect privitor la studiul geomorfologic al întregului masiv al Munților Apuseni.
* Revenit în România în anul 1932, devine secretar general al Institutului Francez din București (până în 1935), apoi al Misiunii Universitare Franceze în România.

În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, a fost numit succesor al lui George Vâlsan la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a predat geografia fizică, până în 1938, când s-a întors în Franța.
* Între 1927 și 1996 a publicat nu mai puțin de 27 de cărți, referitoare toate la România.
* Distins cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofițer, de către președintele Emil Constantinescu, în 1997. Două dintre cărțile lui Robert Ficheux le dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri: „Les Motzi” (Moții), apărută în 1942 și „Roumains et minorites ethniques en Transylvanie” (Români și minorități etnice în Transilvania), apărută în 1990.

Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc. Omul acesta, scria Radu Anton Roman, „făcuse și dăruise istorie și geografie României.”

O Românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veșnice, săvârșită   acum un deceniu. N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa.

Acum, cu prilejul aniversării a 117 ani de la naștere și a 10 ani de la moarte, încercăm să aducem un omagiu personalității lui Robert Ficheux.

Acestui om, cvasinecunoscut marelui public, România și românii îi datorează enorm de mult.

Practic și lui Robert Ficheux îi datorăm reușita Marii Uniri de la 1918 și existența țării noastre între frontierele ei de azi.
În loc de explicațiile cuvenite, citez aici un fragment dintr-un text scris de etnologul, maestrul în arta culinară, publicistul și scriitorul Radu Anton Roman, în urmă cu mai bine de un deceniu în urmă, care explică și lămurește de ce-i suntem, toți, pe veci datori lui Robert Ficheux, mult mai bine decât o poate face un simplu ziarist de la o foaie de județ:

„…Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării Românești de la Alba-Iulia din decembrie 1918 și intelectualității greco-catolice, are o viziune patriotic-idilică asupra istoriei. Marile puteri victorioase, hotărîseră, destul de corect, să împartă înfrântul si destrămatul Imperiu Austro-Ungar, după criteriile populațiilor majoritare. Aveau loc recensăminte, se făcuseră hărți ale tuturor provinciilor imperiale după naționalități,se pregăteau inființarea de noi țări și frontiere. Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărți ale Transilvaniei, în care, zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureș, Oaș, Hațeg, Lăpuș, Apuseni, Năsăud etc. apăreau ca pustii, fiind dincolo (de așa-numita – n.r. creastă militară), de ce se vedea din văile accesibile.

Într-o primă variantă, populația maghiară, aglomerată în orașe (acolo unde românilor le era interzis să se așeze – n.r.) și în satele de cîmpie, apărea ca majoritară în Ardeal, cu consecințele ce ar fi urmat de aici. E meritul unor misiuni de geografi francezi, de-a fi urcat pe toate cărările transilvane și de-a fi inventariat și anunțat existența unor numeroase comunități române, acolo unde hărțile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia marilor puteri de la Trianon (prin care Transilvania a revenit României – n.r.)”.

Acele misiuni de geografi francezi, despre care scria regretatul Radu Anton Roman, au fost conduse de geograful Robert Ficheux. Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc.

Omul acesta, scria Roman, „făcuse și dăruise istorie și geografie României”. O Românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veșnice, săvârșită acum un deceniu. N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa.
Acum, încercăm să aducem modestul nostru omagiu personalității lui Robert Ficheux, să povestim și altora despre cine a fost și cât de mult bine ne-a făcut acest om, cu speranța că anii ce vor veni și, poate, generațiile de după noi, îl vor așeza la locul ce i se cuvine înistoria modernă a României.

In memoriam PROFESORULUI ROBERT FICHEUX (1898 – 2005) de ȘERBAN DRAGOMIRESCU

S-a stins din viață, în ziua de 1 august 2005, la vârsta de 107 ani, la Aubagne, în sudul Franței, profesorul francez Robert Ficheux, distins geograf, membru de onoare din 1948 și decan de vârstă al membrilor Academiei Române.

Născut la 12 august 1898, într-o familie de institutori, la Saint-Omer (departamentul Pas-de-Calais), în nord-vestul Franței, cunoaște vitregiile războiului, încă din timpul studiilor liceale, pe care este nevoit să le întrerupă, fiind considerat „prizonier civil”.

Examenul de bacalaureat îl trece la reputatul liceu Louis le Grand din Paris. Licențiat în istorie și geografie al Universității Sorbona (1920), Robert Ficheux a fost remarcat în timpul studiilor, de ilustrul geograf Emmanuel de Martonne, care domina prin personalitatea sa geografia franceză și, curând, și pe cea mondială.

Emmanuel de Martonne susținuse două teze de doctorat, în litere (1902) și în științe (1907), cu teme din România, de care se atașase încă de la prima sa cercetare de teren din 1898.

În 1918, în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu scrupuloasă obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României prin tratatele de pace.

În semn de recunoaștere a acestor multiple merite, Academia Română îl alege membru corespondent în 1912, iar în 1919 membru de onoare.

În 1921, la invitația Universității Daciei Superioare, profesorul Emmanuel de Martonne sosește din nou în țară, aducând cu sine un grup de cinci tineri francezi, discipoli ai săi, printre care și pe Robert Ficheux, îndemnați să-și asume pregătirea unor teze de doctorat cu subiecte din România.

El iniția, împreună cu profesorul George Vâlsan, directorul Institutului de Geografie al Universității din Cluj, un vechi prieten al său, devenit și el membru al înaltului for academic român, mai multe excursii de studii pentru tineri geografi români și francezi, prin ținuturile românești, cu precădere prin cele întregite în noua Românie.

Rezultatele științifice ale acestor excursii, publicate la Cluj în 1924, sunt puncte cardinale în cunoașterea geografică, în special geomorfologică, a unităților respective.

Din acest prim contact rezultă lucrarea sa de diplomă de studii superioare în geografie, consacrată geomorfologiei părții estice a Munților Bihor (250 pagini), calificată de mentorul său cu mențiunea „foarte bine”.

La îndemnul magistrului său, încurajat, primește ca subiect al tezei sale de doctorat „Studiul geomorfologic al Munților Apuseni”, o întinsă și complexă regiune a țării noastre, de care – în lungile sale peregrinări – profesorul Robert Ficheux s-a atașat.

În acest scop, între 1924 și 1927 a fost încadrat la Institutul Francez de Înalte Studii din București, tocmai atunci înființat.

După un stagiu petrecut în Franța la liceul „H. Wallon” din Valenciennes, a revenit în România, ocupând, mai întâi, postul de secretar general al Institutului Francez din București și, apoi, al Misiunii Universitare Franceze în România (1932–1935).

Profesorul Vintilă Mihăilescu, viitorul academician, camarad de drumeție și de idei, încă din 1921 legat de Robert Ficheux printr-o afecțiune profundă și nedezmințită, evocă astfel aceste începuturi:

„Au urmat ani de zile în care, cu sacul la spinare și planșeta, a cutreierat văile și plaiurile munților dintre Mureș și Someș, luând schițe panoramice, umplând carnete cu observații de teren, întreținându-se cu țăranii, dintre care unii îl țin minte și acum (1973, n.n.).

Paralel a început studiile pe hărți topografice la scară mare, cu o meticulozitate pe care nu am întâlnit-o până acum la alt geograf. Revăd și acum celebrele profile care se desfășurau pe pereții camerei lui de la Institutul Francez”…

În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, rector al Universității din Cluj, este chemat să-i succeadă lui George Vâlsan, în predarea geografiei fizice, până în 1938, când amenințarea izbucnirii războiului îl obligă să se înapoieze în țara sa.

Ducea cu sine manuscrisul tezei, un text de peste 1 000 de pagini, o bogată zestre de hărți, fișe, schițe, profile și cărți, fotografii, dintre care 850 de clișee pe sticlă i-au fost prădate apoi de ocupanții naziști ai Franței în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Străbătuse pe jos, în Munții Apuseni, în vederea redactării tezei, peste 1 100 de cătune, peste 100 de văi, ceea ce l-a făcut cunoscut, peste ani, sub numele de „moțul francez”.

Vintilă Mihăilescu (1973) caracteriza astfel contribuțiile sale, în așteptarea definitivării textului tezei:

„Putem încă de pe acum să ne dăm seama de interesul pe care-l prezintă acest studiu capital, căci geograful francez a publicat unele comunicări prealabile scurte și două studii mai amănunțite (Remarques sur le réseau hydrographique du Bihor septentrional, 1929 și L’évolution morphologique du Crișul Repede, 1971), iar în volumul jubiliar Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul (1929), un studiu mai amplu de sinteză geografică, Munții Apuseni, cel mai documentat și mai substanțial până acum asupra acestei regiuni”.

Textul prescurtat al tezei sale, verificat cu acribie de autor, a apărut în 1996, la Editura Academiei Române, cu titlul Les Monts Apuseni (Bihor). Vallées et aplanissements (535 p. și 22 pl. h.t.), cu sprijinul Serviciilor culturale franceze în România.

Un prim exemplar al lucrării, proaspăt apărute, a fost înmânat, atunci, președintelui Franței, Jacques Chirac, aflat în vizită oficială în țara noastră, de către acad. Virgiliu N. Constantinescu, președintele Academiei Române.

Reluarea legăturilor sale cu țara noastră, după peste 30 de ani de dureroasă tăcere, timp în care a profesat în învățământul liceal și cel superior din Franța, s-a produs în 1969, când prof. Vintilă Mihăilescu, aflat la cârma Societății de geografie din România, l-a invitat, ștergând rușinea descalificantelor aprecieri la adresa geografilor străini care s-au dedicat cunoașterii țării noastre, formulate de unii geografi români proletcultiști.

A avut posibilitatea de a revedea regiunea, de a-și actualiza și îmbogăți contactele și documentația științifică.

De atunci și-a îndesit călătoriile în România, a participat și la manifestări științifice, ca de exemplu, la Simpozionul de geografie fizică a Carpaților (1970), la Sesiunea omagială consacrată lui Emmanuel de Martonne cu prilejul centenarului nașterii sale (1973) ș.a.

Fidel teoriei davisiene a originii policiclice a reliefului, insuflată de magistrul său, Robert Ficheux încearcă să descifreze fazele evoluției morfologice a Munților Apuseni printr-un studiu analitic al nivelelor de eroziune, al rețelei de văi cu terasele aferente, în strânsă corelare cu bascularea nivelelor de bază pannonic, transilvan și getic.

Nu i-au fost străine nici preocupările geomorfologice privind sintezele asupra spațiului carpatic românesc (1961, 1972), între care o privire critică asupra originii Porților de Fier dunărene (1948, în colaborare cu Geneviève Vergez-Tricom, vechea sa companioană din excursiile din 1921), publicată în Comptes-Rendus de l’Académie des Sciences de Paris.

Robert Ficheux ne-a dăruit și valoroase contribuții la identificarea legăturilor profunde, de veche dată, dintre geografia franceză și cea română, prin pagini substanțiale de memorialistică științifică consacrate lui Emm. de Martonne, George Vâlsan, Emil Racoviță, Vintilă Mihăilescu, Tiberiu Morariu, George Oprescu, întregind istoria mișcării geografice și, în general, a vieții culturale din România în secolul al XX-lea.

O istorie a Institutului Francez din România între 1924 și 1948, recent apărută la Paris (André Godin, Une passion roumaine, 1998), învederează rolul eminent jucat de R. Ficheux în epoca de pionierat a Institutului.

Dacă adăugăm și numeroasele conferințe, expoziții, inițiate și susținute în tot cuprinsul Franței, dar și în Olanda și Belgia, excursiile organizate în România, cu grupe mari de profesori, universitari și secundari, ca de exemplu, cea a Societății de geologie a Franței, pe teme de vulcanologie, în 1992, avem imaginea acestui devotat prieten al poporului român.

De nenumărate ori, prof. R. Ficheux nu a pregetat să ia atitudine, public, în presă, față de exprimări tendențioase sau manifestări de ignoranță, în ceea ce privește mai ales identitatea poporului român.

În perioada obscurantismului totalitar din România, a menținut trează conștiința românilor din regiunea pariziană, prin conferințele ținute la Fundația Culturală Regele Carol I și la Casa Română din Paris.

Nu trebuie omis nici rolul său în reanimarea contactelor instituționale dintre geografii francezi și români, prin organizarea colocviilor periodice bilaterale, unde era o prezență activă, dorită.

Acestea au constituit pentru geografii români, în acele vremuri, în anii ’70, adevărate ferestre deschise spre progresele din geografia occidentală.

Academia Română a recunoscut de timpuriu meritele prof. Robert Ficheux, alegându-l, la 1 iunie 1948, membru corespondent străin la Secțiunea istorică, pe baza referatului elogios de recomandare al acad. Simion Mehedinți. Propunerea a întrunit 33 de voturi din cele 35 exprimate. La 5 iunie 1948, Simion Mehedinți împărtășea vestea noului ales în termeni entuziaști:

„Am fost fericit să constat cu câtă grabă colegii din Academie au îmbrățișat propunerea pentru alegerea d-tale ca membru corespondent al Academiei Române. Unui geograf octogenar nu-i mai rămâne decât să-ți ureze ani mulți și o carieră științifică lungă și plină de cele mai strălucite succese. Toți geografii români se bucură din adâncul inimii. Quod bonum felix faustumque sit!”.

După numai două luni, alegerea devenise caducă prin desființarea samavolnică de către regimul comunist a Academiei Române și îndepărtarea brutală a peste 200 de personalități din noua structură academică.

Dar profesorul Robert Ficheux a continuat să lucreze consecvent, după cum am menționat, despre și pentru pământul și poporul român, în ciuda acestor avataruri, așa încât, în mod firesc, în 1991, la propunerea Secției de științe geonomice, s-a reconfirmat alegerea din 1948, proclamându-l membru de onoare al Academiei Române.

Jubileul Academiei Române de 125 de ani de existență, în 1991, l-a numărat printre distinșii oaspeți.

A rămas memorabil cuvântul rostit atunci în aula forumului academic al țării noastre, țară ce „a devenit întrucâtva și a mea”, după cum se exprima.

Își încheia, atunci, rostirea, în limba română printr-o vibrantă urare : „Domnilor, rogu-vă, îngăduiți acestui moț francez să vă mulțumească călduros pentru această primire amicală și să vă ureze viață îndelungată, activă și rodnică. Urez scumpei noastre Românii, pe care o iubim cu toții, un viitor pașnic, demn de trecutul ei, deseori tragic, dar mereu glorios.”

Omagierea prof. Robert Ficheux la împlinirea venerabilei vârste de 100 de ani a prilejuit, la 17 octombrie 1998, o manifestare de aleasă prețuire, la care Societatea de Geografie din Paris (cea mai veche din lume) și-a unit eforturile cu Ambasada României din Franța.

În jurul sărbătoritului s-au reunit, pe parcursul întregii zile, la sediul Societății și la cel al Ambasadei, numeroase personalități, foști colegi și discipoli, prieteni și colaboratori.

Au rostit atunci alocuțiuni de salut prof. Jean Bastié, președintele Societății organizatoare, ambasadorul Dan Hăulică, președintele Grupului de ambasadori ai țărilor francofone, care a dat citire și unui mesaj al directorului general al UNESCO, Federico Mayor, „un omagiu călduros adus unei vieți bine împlinite, demonstrând virtuțile și forța pașnică a unei științe deschise prieteniei, care știe construi punți indestructibile între popoare”, prof. Bruno Messerli, de la Universitatea din Berna, președinte al Uniunii Geografice Internaționale (UGI), prof. Jean-Robert Pitte, președintele Comitetului Național Francez de Geografie, prof. Alain Metton, președintele Asociației Geografilor Francezi, vicepreședinte al UGI, prof. Jean Nicod, de la Universitatea din AixProvence, acad. Eugen Simion, președintele Academiei Române, acad. Mircea Săndulescu, președintele Secției de științe geonomice, care a rostit și mesajul Președintelui României, Emil Constantinescu, acad. Virgiliu N. Constantinescu, ambasadorul României la Bruxelles, fost președinte al Academiei Române, Dumitru Ciaușu, ambasadorul României la Paris, Șerban Dragomirescu, secretarul Comitetului Național Român de Geografie.

Cu acest prilej, într-un moment emoționant, i-au fost remise ilustrului sărbătorit însemnele de comandor al ordinului les Palmes Académiques, cea mai înaltă distincție acordată în Franța unui slujitor al învățământului public. Remiterea a fost făcută, în numele ministrului Educației, de d-na Alice Saunier-Séïté, membru al Institutului Franței, fost ministru, care a rostit și o vibrantă alocuțiune omagială, subliniind viața și activitatea exemplare ale unui „însemnat martor al epopeii geografice a secolului al XX-lea, în preajma unor magiștri incontestabili precum Emm. de Martonne”.

Încercând să-și explice de ce sărbătoritul, imediat după Primul Război Mondial, și-a cantonat cercetările în România, a mărturisit:

„De ce în România? Pentru că, dintre surorile noastre latine, ea ne este cea mai dragă din pricina tristului său destin în mijlocul națiunilor maghiară, slave și turcă, ce au încercuit-o, au jinduit-o și au îmbucătățit-o și dominat-o fără milă”- Robert Ficheux

 

Încheind, a declarat cu emoție: „Domnule Robert Ficheux, fără îndoială, această distincție vă revenea demult. Dar această întârziere are și o latură fericită pentru dumneavoastră și pentru noi, este pentru prima dată în istorie, când, în fapt, ordinul les Palmes Académiques – în istoria sa de 190 de ani – onorează astfel pe un geograf cu prilejul aniversării centenarului său”1 .

Din păcate, o distincție românească însemnată, Serviciul Credincios, în gradul de mare ofițer, i-a fost remisă abia doi ani mai târziu, când condiția fizică și psihică precare nu i-au mai îngăduit să se bucure deplin.

S-a stins din viață discret, așa cum și-ar fi dorit, după un arc de viață intens trăit, ce a îmbrățișat trei secole.

A fost înhumat, potrivit dorinței, în cavoul familiei din cimitirul parizian Montparnasse, acolo unde odihnesc în veșnicie Constantin Brâncuși, Eugen Ionescu, Emil Cioran.

Comunitatea științifică românească, cea a științelor geonomice în special, a pierdut un mare și devotat prieten, un subtil cunoscător al pământului și poporului român, pe care le-a iubit cu o fidelitate neasemuită.

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/07/27/99080/

 

 

31/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 9 comentarii

O tentativa sovietica de regionalizare transfrontaliera avand ca obiectiv Romania – Planul Valev

 

 

Image result for gheorghiu dej photos 1964

 Gheorghiu Dej si Nikita Hrusciov

 

 

PLANUL VALEV A FOST DOAR UN PRETEXT

Anul 1964 rămâne unul aparte în istoria comunismului românesc. El marchează respingerea „planului Valev“, „Declaraţia de independenţă“, din aprilie, şi publicarea volumului K. Marx, „Însemnări despre români”. Au fost trei gesturi de sfidare deschisă la adresa Moscovei, greu de imaginat înainte. 

Indiferent dacă „planul Valev“ a fost o propunere strict ştiinţifică, iar respingerea lui numai un motiv pentru declanşarea acestui proces, cele trei măsuri au provocat entuziasm în societatea românească şi au atras o susţinere comparabilă cu cea pentru gestul de solidaritate cu Cehoslovacia, din august 1968.

Începând de la mijlocul anilor 1950, conducerea sovietică, susţinută de majoritatea ţărilor membre C.A.E.R., s-a orientat spre dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii, specializarea şi adâncirea gradului de cooperare între economiile naţionale, ceea ce corespundea legilor obiective ale dezvoltării mondiale.

Acest lucru era condiţionat, după cum se sublinia în documentele P.C.U.S. şi în cuvântările liderilor lui, de „tendinţele obiective spre o accentuată internaţionalizare a vieţii economice, impusă în zilele noastre de tempoul rapid al progresului tehnico-ştiinţific.“

„Pe baza diviziunii internaţionale a muncii, a unei largi specializări şi cooperativizări a producţiei – sublinia primul secretar al C.C. al P.C.U.S. N.S. Hruşciov –, economiile naţionale ale ţărilor socialismului se vor dezvolta mai eficient, completându-se una pe cealaltă şi creând treptat un complex economic unic, închegat, în care fiecare să aibă locul lui, sarcinile lui şi în care fiecare ţară, fiecare popor să capete o bază tot mai temeinică pentru rezolvarea problemelor naţionale ale construcţiei socialiste.“

Doctrina specializării economice

 

Iuri Andropov a fost numit, în 1957, şeful aparatului de legătură şi control al URSS pentru ţările din lagărul comunist subordonat Moscovei .

În această calitate, Andropov a organizat o consfătuire a partidelor comuniste şi muncitoreşti cu scopul de a stabili un sistem concret de conducere a lagărului comunist de către URSS (octombrie 1957), apoi a emis, în 1960, doctrina „specializării economice” a statelor din lagărul comunist. La cerinţa expresă a lui Hruşciov, care nu dorea ca Uniunea Sovietică să fie implicată în mod direct, problema specializării a fost ridicată oficial de către delegaţia poloneză în timpul Conferinţei statelor membre C.A.E.R., desfăşurată la Moscova (6-7 iunie 1962) . 

 

 

 

 

 

Foto: E B Valev

 

În aprilie 1964 un economist sovietic, Emil Borisovici Valev, a publicat un articol intitulat Probleme ale dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria ṣi URSS în care propunea construirea unui „complex economic interstatal” în zona Dunării de Jos.

Planul Valev urmărea specializarea economiilor acestor ṭări pe anumite ramuri de producție, României revenindu-i rolul de stat preponderent agricol. Faṭă de această evidentă încercare de subordonare economică, România a reacṭionat.

Cel care a fost numit de conducerea de partid românească să argumenteze combaterea Planului a fost economistul Costin Murgescu, directorul adjunct al Institutului de Cercetări Economice, redactor ṣef la revista Viaṭa Economică.

El a publicat într-un număr din iunie 1964 editorialul Concepṭii potrivnice principiilor de bază ale relaṭiilor dintre ṭările socialiste. Despre„complexul economic interstatal” în general ṣi despre concretizarea lui dunăreană, în special, articol în care analiza ṣi respingea cu argumente „aserṭiunile ṣtiinṭifice” ale lui Valev care mascau o încercare de subordonare economică.

Istoricul Bogdan Murgescu, profesor la Facultatea de Istorie – Universitatea din București, președinte al Societății de Științe Istorice din România, a explicat într-un interviu cum a apărut această idee a complexului economic interstatal ṣi cum a privit-o conducerea românească.

„Planul Valev a apărut într-un context în care Hruṣciov ṣi ceilalṭi lideri ai Uniunii Sovietice, ca ṣi unii dintre liderii ṭărilor socialiste, încercau să promoveze integrarea economică a ṭărilor socialiste din Europa.

Concret, asta însemna o adâncire a diviziunii muncii între aceste ṭări ṣi respectiv o specializare mai adâncă a ṭărilor, unele în producṭie industrială, altele în anumite ramuri ale agriculturii, deci o încercare de a integra mai mult ṭările socialiste ṣi totodată de a mări pe această cale producṭia totală a sistemului socialist. […]

Planul Valev prevedea crearea unei regiuni economice integrate care ar fi trebuit să cuprindă părṭi din Uniunea Sovietică, în special din Republica Moldova ṣi districtele sudice ale Republicii Sovietice Socialiste Ucraina, părṭi ale României – cea mai mare parte de fapt din răsăritul ṣi sud-estul României – ṣi păṭi din nord-estul Bulgariei.

Era în esenṭă un fel de integrare economică a unei regiuni CAER în zona Dunării de Jos.

Pentru a pune in aplicare proiectul unei integrari economice transfrontaliere, intre diferite regiuni ale lagarului comunist european, economistul E. B. Valev publica, in nr. 2/1964 din Analele Universitatii din Moscova, articolul „Probleme ale dezvoltarii economice a raioanelor dunarene din Romania, Bulgaria si URSS”.

Planul a fost apoi publicat si in presa comunista est-europeana.

In privinta Romaniei, se preconiza alcatuirea unui „complex economic interstatal” in zona Dunarii de Jos, care ar fi inglobat sudul URSS (Basarabia si sudul Ucrainei cu o suprafata de 12.000 km2), sud-estul Romaniei (100.000 km2) si nordul Bulgariei (38.000 km2), si cu o populatie de 12 milioane de locuitori.

Răspunsul românesc a fost foarte dur la Planul Valev, dar în acelaṣi timp se înscrie într-un context mult mai larg.

Concret vorbind, România începuse să reziste cu ani înainte în reuniunile CAER la tentativele de integrare economică prea accentuată. […]

Bulgaria a acceptat planul Valev, dar în cazul românilor reacția a fost violentă, comuniștii români apreciind că propunerea Moscovei înseamnă practic o dezmembrare a teritoriului național. România a respins planul, prevalându-se de prevederea potrivit căreia hotarârile CAER puteau fi luate numai prin unanimitate.

Politica de industrializare a României a fost susținută cu vehemență de către delegația sa la CAER, îndeosebi de Alexandru Bârlădeanu, delegat permanent.

Economistul Costin Murgescu publică în revista Viața economică un articol prin care respinge planul, iar la plenara C.C al P.M.R. din 15-22 aprilie 1964 s-a adoptat „Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”[8], care însemna o reorientare publică a guvernanților de la București în raport cu Moscova.

Documentul exprima poziția României în conflictul chino-sovietic și formula principiile care trebuiau să stea la baza raporturilor dintre partidele comuniste: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-și rezolva problemele politice și organizatorice.

În consecință, Declarația sublinia că nu există și nu poate exista un „partid părinte și cu un partid fiu, partide superioare și partide subordonate”

Politica românească a fost aceea de a prezerva decizia economică la nivelul conducerii României ṣi, pe de altă parte, de a menṭine opṭiunea deschisă spre industrializare, pentru că Planul Valev, ca ṣi celalalte planuri de integrare, prevedea pentru România un rol precumpănitor de furnizor agricol.

Se considera că România nu are destulă tradiṭie industrială, nu are destul potenṭial industrial – exceptând sigur petrolul ṣi alte câteva ramuri – ṣi în aceste condiṭii se dorea ca România să se specializeze mai mult în agricultură, să renunṭe la anumite proiecte industriale proprii ṣi să importe produse industriale din celelalte ṭări socialiste, fie din Uniunea Sovietică, fie din R.D.G. sau Cehoslovacia, ṭările care aveau în blocul sovietic o bază industrială deja mai puternică. […]

România a răspuns foarte violent ṣi foarte „pe faṭă”, ceea ce a fost marea noutate a acestui răspuns, în 1964. A fost un articol intitulat Concepṭii potrivnice principiilor de bază ale relaṭiilor economice dintre ṭările socialiste care a apărut în „Viaṭa Economică”, dar a fost republicat imediat ṣi în broṣură separată ṣi a circulat într-un tiraj considerabil, care a fost semnat de Costin Murgescu ṣi care era menit să desfiinṭeze complet Planul Valev  cu argumente puternice, recunoscute inclusiv pe plan internațional.

Acest articol nu este singurul. Cu o săptămână înainte, în “Viaṭa Economică” acelaṣi Costin Murgescu publicase un articol în care critica foarte sever concepṭiile ṣi proiectele de integrare ale unui economist german R.D.G.-ist, Willi Kuntz care, la rândul său, pledase pentru întărirea integrării în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc.

Acel articol critic la adresa lui Kuntz a fost într-adevăr difuzat, dar nu atât de mult cum a fost difuzat articolul împotriva lui Valev, pentru că ṣi opinia publică românească era mult mai sensibilă ṣi palpita mult mai mult la primele manifestări publice ale disidenṭei româneṣti împotriva Uniunii Sovietice decât la un articol care privea strict R.D.G.-ul. […]

Trebuie observat un lucru: dincolo de argumentele concrete, atât economice cât ṣi politice prin care era criticat Valev ṣi era desfiinṭat planul său de a reuni într-un complex economic integrat teritoriile din cele trei ṭări, Uniunea Sovietică, România ṣi Bulgaria, se cuvine să observăm că îndreptând ascuṭiṣul polemicii împotriva lui Emil Valev – până la urmă acesta era doar un geograf, sigur, cu o anumită funcṭie în mediul academic sovietic, dar nu era un personaj politic de prim rang, deci un savant fără funcṭii majore în mecanismul decizional – autorităṭile de la Bucureṣti doreau de fapt „să bată ṣaua ca să priceapă iapa”, adică pe de o parte să transmită un mesaj clar conducerii sovietice ṣi celorlalṭi partizani ai integrării economice din cadrul CAER ṣi pe de altă parte să ofere opiniei publice din ṭară prilejul de a vedea cum erau puṣi la punct sovieticii în numele suveranităṭii naṭionale.

Răspunsul [lui Costin Murgescu] nu era o iniṭiativă personală, răspunsul acesta a fost un răspuns organizat, să zicem, de conducerea de partid din acea vreme.

Concret, a fost o decizie de la cel mai înalt nivel, de la Gheorghe Gheorghiu Dej; articolul a fost, să zicem, supervizat mai întâi de Alexandru Bârlădeanu, după aia l-a citit Dej personal care a mai avut sugestii, au mai citit Mizil de la ideologie, deci au fost mult mai mulṭi implicaṭi în finalizarea ṣi aprobarea articolului.

Costin Murgescu însă a fost ales pentru că, evident, avea o cultură economică puternică, avea de asemenea un simṭ foarte acut al problemelor economice ṣi al conexiunilor cu istoria, cunoṣtea bine ṣi tradiṭiile gândirii politico-economice româneṣti ṣi deci a putut să reprezinte foarte bine concilierea dintre partid ṣi Gheorghe Gheorghiu Dej ṣi tradiṭiile independenṭei economice interbelice. […]

Pe de altă parte însă, se dorea să se evite o critică directă la un nivel de vârf al Uniunii Sovietice la adresa unui politician – ar fi trebuit să-l critici direct pe Hruṣciov! – ei, ṣi asta se dorea să se evite în public, astfel încât să nu fie puṣi sovieticii în situaṭia de a nu putea să dea înapoi. Şi rezultatul a fost că până la urmă sovieticii au dat înapoi ṣi Valev a fost criticat chiar ṣi într-un articol din Izvestia.”

 

 

 

 

 

 

 Foto: Dej si Hrusciov la Bucuresti

 

 

 

 

Planul Valev şi România

 

Proiectul unui savant sovietic privind dezvoltarea economică în regiunea Dunării de Jos a provocat o adevărată furtună la Bucureşti unde s-a considerat că doar industria grea contează într-o economie marxistă.

E. B. Valev considera că într-o parte a României, inclusiv oraşul Bucureşti, trebuie să se dezvolte o agricultură intensivă pe bază de irigaţii pentru a se asigura mari cantităţi de cereale şi carne7. Se ştie că regimurile comuniste erau deficitare la capitolul alimente. Nu erau uitate nici legumicultura şi viticultura.

Specialistul sovietic nu dorea o Românie agrară aşa cum susţin detractorii planului. Se scrie despre dezvoltarea industriei petrochimice şi despre ramuri ale industriei constructoare de maşini.

Nici vorbă despre o Românie simplă furnizoare de produse agricole cum cred unii autori de manuale.

Se mai preconiza şi dezvoltarea industriei alimentare, ceea ce nu era rău, România stând şi astăzi prost la capitolul procesare. În plus, se putea dezvolta restul ţării din punct de vedere industrial. Trebuie să se observe că oraşe precum Braşov, Sibiu, Arad, Cluj, Timişoara, Reşiţa sau Hunedoara nu erau incluse în calculele sovieticilor.

Planul Valev nu era rău din punct de vedere teoretic, dar modul de punere în practică putea să fie greşit. Birocraţia comunistă n-a excelat la eficienţă şi a încercat să pună în practică ideile Valev.

Dezvoltarea agricolă a rămas până la final o utopie şi cartelele pentru pâine au demonstrat că un regim ce nu respectă legile economice nu poate să ducă decât la înapoiere8.

Dacă se analizează cu mare atenţie textul incriminat (din păcate, necitit de cerberii critici), Valev nu era interesat de fabricile mici, cu o producţie locală, ci gândea la o mare expansiune economică.

Nu era rău din punct de vedere teoretic, dar se ştie că prosperitatea rămâne strâns legată de modul în care sunt cheltuite sumele obţinute cu multă trudă.

Nu trebuie să uităm care era situaţia fertilului Bărăgan în perioada Dej. Chiar dacă era aproape de Bucureşti şi de principalele rute terestre spre Constanţa şi Galaţi, rămânea un teritoriu ocolit de investiţii serioase în tehnica modernă.

Regimul prefera să-l folosească drept loc de exterminare pentru titoişti şi alţi „duşmani ai poporului”. Era chiar păcat să se piardă o astfel de mină de aur, dar birocraţia comunistă era în stare de orice în numele unei ideologii politice utopice. Studiul economic depăşea mentalitatea comunistă a epocii prin introducerea ideii de prosperitate.

Ramurile economice dezvoltate în studiul lui E. B. Valev

Specialistul sovietic a realizat un material destul de general, dar a reuşit să prezinte domeniile economice ce vor progresa într-o parte a României.

 

Acestea erau:

 

  1. mineritul

  2. sistemul energetic

  3. industria metalurgică

  4. industria constructoare de maşini

  5. industria chimică pe bază de petrol, sare şi pirite

  6. industria cimentului

  7. agricultura

  8. industria alimentară şi uşoară

  9. şantierele navale

  10. transportul naval

  11. comerţul exterior

Nu se discuta de o transformare a României într-un grânar pentru statele comuniste, aceasta fiind doar o invenţie a „reputatului” specialist Costin Murgescu.

Trebuie să recunoaştem că regiunile analizate de Valev erau slab valorificate din punct de vedere economic şi nici astăzi nu şi-au demonstrat întregul potenţial.Teoria specialistului sovietic de origine bulgară, respecta în totalitate principiile marxiste ale economiei.

 

Planul Valev n-a existat

 

Autorităţile de la Bucureşti au ordonat în 1964 să fie combătut documentul numit în istoriografia română Planul Valev după numele specialistului sovietic E. B. Valev.

Cum nu exista bastion care să nu fie luat cu asalt de către comunişti, ideile cercetătorului au fost criticate în mod violent de către propagandiştii români.

Se consideră chiar că a fost o dovadă de independenţă faţă de Moscova şi ideea este repetată şi astăzi până la nivelul de obsesie. Trebuie să admirăm eroismul savanţilor români. Trebuie să-i felicităm pentru vitejia de a fi înfruntat marea putere vecină.

Să se acorde cât mai multe titluri academice şi universitare. Să se publice cât mai multe tratate ştiinţifice şi articole de specialitate. Există o singură mare problemă: n-a existat Planul Valev.

Materialul incriminat era un studiu ştiinţific publicat într-o revistă a Universităţii V. M. Lomonosov din Moscova, seria Geografie, nr. 2/1964. Aceasta este şi explicaţia ce însoţeşte traducerea românească din Viaţa economică, nr. 24 .

Nu era un document oficial al conducerii de la Kremlin. Nu reprezenta planurile de viitor ale liderilor sovietici şi politrucii de la Bucureşti au avut voie să critice la sânge ideile unui specialist care nici nu s-a aşteptat la atâta celebritate şi după dispariţia Uniunii Sovietice. Nici în spaţiul sovietic nu are faimă şi opera i-a fost acoperită de colbul istoriei.

Propaganda de la Bucureşti a reuşit să mai emită o idee prin care să înşele poporul român, prin apelul fals la iubire de ţară şi neam.

 

 

 

 

 

 

Image result for costin murgescu photos

 

 

Costin Murgescu (n. 27 octombrie 1919, Râmnicu Sărat, județul interbelic Râmnicu-Sărat – d. 30 august 1989, București) a fost un diplomat, economist, geopolitician, specialist în globalizare român, membru corespondent al Academiei Române, directorul general al institutului de Economie Mondială din București, ambasador la ONU.

Într-un fel, şi el a pregătit terenul pentru o distanţare a regimului din România de Moscova, distanţare explicită prin Declaraţia din Aprilie 1964, dar ajutată moral şi de faptul că un reprezentant al Chinei maoiste a atacat virulent Uniunea Sovietică, chiar de la Bucureşti.

Peste timp, el va enunța opinia că: „Mă văd silit însă, ca economist, nu ca patriot, să recunosc că Valev formulase o teză care se putea susține pe plan economic. Și, de altfel, îmi pare mai actuală ca oricând

1 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 456.

2 Dumitru Preda, America nu şi-a uitat promisiunile, în Magazin istoric, nr. 7 (424)/iulie 2002, p. 16.

3 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor,Istoria României, Corint, Bucureşti, 2003, p. 436. Trebuie să remarcăm faptul că ediţia citată era revăzută şi adăugită.

4 Marcu Botzan, Apele în viaţa poporului român, Editura Ceres, Bucureşti, 1984, p. 391.

5 Petre Opriş, Mai 1989. Stoparea procesului de modernizare a tehnicii militare româneşti, înAnalele Sighet 10, Fundaţia Academia Civica, 2003, p. 950.

6 Combinatul de la Galaţi avea asigurate unele materii prime din URSS în 1975 (Horia C Matei, Statele lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 570).

7 Valorificarea solului românesc prin sisteme de irigaţii şi îndiguiri a fost studiată cu mult înaintea apariţiei studiului moscovit. Nu era o noutate ştiinţifică. Vezi MARCU Botzan, Apele în istoria poporului român, Editura Ceres, Bucureşti, 1984, p. 372. Marile lucrări de amenajări funciare nu erau încă posibile din cauza lipsei energiei electrice necesare pompării uriaşelor volume de apă (Ibidem, p. 390).

8 Nicu Ioniţă, Programul ceauşist de alimentaţie raţională, în Analele Sighet 10, Fundaţia Academia Civica, 2003, p. 353 – 357.

http://www.magazinistoric.ro/planul-valev-a-fost-doar-un-pretext

http://www.rador.ro; http://cultural.bzi.ro/planul-valev; https://ro.wikipedia.org/wiki/Planul_Valev

31/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua de 31 octombrie în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 31 octombrie în istoria noastră

1818: S-a nascut la Focșani pictorul Gheorghe Tattarescu, întemeietor alãturi de Theodor Aman al învatamântului artistic românesc (d. 24 octombrie 1894, București).

A fost un pictor român clasic, „cel mai tipic academist”, un pionier al neoclasicismului în pictura românească.

A pictat in 1844 alaturi de unchiul sau, Nicolae Teodorescu zugrav de biserici, mănăstirea Rătești.Studiaza pictura la Școala de zugravi din Buzău, fondată de unchiul său.
Cu ajutorul episcopului Buzăului, Chesarie, a obținut o bursă de studii la Academia di San Luca din Roma.

 

Image result for gh tattarescu photosImage result for gh tattarescu photos

                 Autoportret                                     Pictura – Romania libera

 

A participat la revoluția de la 1848. A pictat portretele revoluționarilor Gheorghe Magheru, Ștefan Golescu aflați în exil, iar în 1851 pictează cunoscutul  portret al lui Nicolae Bălcescu.

Împreună cu Theodor Aman a înființat, în 1864, Școala de Arte Frumoase din București, unde a desfășurat o bogată activitate ca profesor de pictură, fiind mai apoi și directorul ei în anii 1891–1892.

În 1865 a scris lucrarea „Percepte și studii folositoare asupra proporțiunilor corpului uman și desene după cei mai celebri pictori”.

 

1823: S-a născut n. 15 februarie 1823, Gârcina, județul Neamț Melchisedec (Mihail) Ştefănescu, episcop şi istoric, unionist convins, care  a luptat pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti şi pentru consolidarea acesteia.

A iniţiat, împreună cu Mihail Kogălniceanu, Legea secularizării averilor mănăstireşti.

A fost editor de izvoare istorice si membru titular al Societăţii Academice Române din 1876, vicepreşedinte al Academiei Române între anii 1882 – 1885; (m. 1892).

 

1828: A murit Constantin Caracaş, medic, tipograf şi editor.

Este unul dintre fondatorii spitalului „Filantropia” din Bucureşti; tot aici a înfiinţat şi prima tipografie laică din Ţara Românească, în 1817; (n. 1773, la Viena).

A contribuit la organizarea ştiinţifică a medicinei româneşti şi a introdus vaccinarea antivariolică în Muntenia.

1871 (31.X./12.XI): A fost inaugurată în Bucureşti, Uzina de gaz aerian de la Filaret, construită sub conducerea arhitectului francez Paul Gottreau (cel care a construit şi Biblioteca Centrală Universitară, ca şi clădirea CEC-ului din Bucureşti).

1881: S-a născut Eugen Lovinescu, critic şi istoric literar, teoretician al literaturii şi sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier şi nuvelist român, considerat cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu: “Istoria literaturii române contemporane”, “De peste prag”, “Lulu”, “Nuvele florentine”, „Gr. Alexandrescu”, „Titu Maiorescu si posteritatea lui critica”, “Mite”, “Balauca”, „Aripa mortii”, „Viata dubla”);  (d. 16.07.1943).

 

 

A fost fondator al revistei „Sburătorul” (1919) şi al cenaclului cu acelaşi nume; membru post-mortem al Academiei Române din 1991; (m. 1943).

 

1908: S-a născut in localitatea Dobridor, judetul Dolj,  poetul si ziaristul Ilariu Dobridor (pseudonimul lui Constantin Iliescu Cioroianu); (m. 1968).

Activitatea publicistică şi-o începe încă din vremea studenţiei (debutează în revista Ramuri, în 1928; debutul editorial şi-l va face tot la Craiova, în 1934, cu volumul Versuri). Face gazetărie la Dreptatea (principalul organ de presă al ţărăniştilor, puternic ideologizat şi prea puţin cultural), Ţărănismul, Curentul, Presa, iar o vreme funcţionează ca profesor la Rîmnicu Vîlcea. Colaborează la Gândirea (fiind, în multe privinţe, un reprezentant tipic al tradiţionalismului gândirist), Viaţa românească, Bilete de papagal, Gând românesc etc.

Volumul Decăderea dogmelor. I. Cum au dizolvat evreii cultura europeanărămîne, fără îndoială, principala scriere teoretică a autorului (şi, de altfel, singura reeditată recent).

A fost arestat  în 1954, la Rîmnicu Vîlcea, unde ducea o existenţă marginală, şi închis mai întîi în penitenciarul de la Craiova, apoi (via Rahova) la Jilava şi la Aiud. Cei zece ani de temniţă grea l-au măcinat fizic şi sufleteşte. Ieşit în 1964 (cînd s-au lichidat închisorile politice), crucea libertăţii s-a dovedit încă şi mai grea decît cea a închisorii. Soţia l-a renegat, cum li s-a mai întîmplat şi altora din aceeaşi categorie (sînt „micile” tragedii personale de care istoria nu se sinchiseşte şi pe care numai Dumnezeu le ştie în toată sfîşietoarea lor realitate).

Decepţiile şi marginalizarea socială l-au împins spre singurătate şi alcoolism. Ajutat de Mihai Ralea (paradoxală prietenie!), a reuşit să obţină o slujbă modestă.

A mai şi scris cate ceva, dar fără vlaga şi entuziasmul de odinioară (se păstrează manuscrise ce ar merita să fie cercetate mai îndeaproape). Locuia singur, într-o mansardă, pe strada Roma din Bucureşti, primind ajutor din partea surorii sale Elena, care i-a fost fiinţa cea mai apropiată a ultimilor ani.

Putea fi adesea văzut în restaurantul „Feldioara” (mai mult o cîrciumă de cartier), unde, aproape regulat, după cîteva pahare, le ţinea consumatorilor fulminante discursuri anticomuniste. Urmărit îndeaproape de Securitate, aceasta i-a închis gura mult prea slobodă, pe la începutul lui 1968, maltratîndu-l în mansarda sa din strada Romei şi încuindu-l apoi înăuntru cu lacătul. Alarmată că de o săptămînă nu mai avea nici un semn de la el, sora sa s-a dus să-l caute; a spart uşa cu ajutorul vecinilor şi l-a găsit mort, desfigurat în bătaie.

A fost îngropat în cavoul familiei din cimitirul de lîngă piaţa „Leontin Sălăjan”. Probabil că nimeni n-ar fi crezut atunci că numele lui avea să se mai reîntoarcă vreodată în sfera publică; regimul comunist părea de nezdruncinat, iar scrierile poetului dobridorean ţineau de mirajul altei lumi, peste care prinsese deja să se aştearnă uitarea, atunci cînd nu se aşternuse oprobriul „proletar”…

 1910: S-a născut la Câmpina, pictoriţa Coca (Elena-Venera-Ecaterina) Meţianu; (m. 2014).

Familia o îndreaptă către avocatură, pe care o face de dragul părinților dar nu o va profesa niciodată.

Urmează deci facultatea de drept, litere și filosofie, dar se simte atrasă de artă.
În toamna anului 1935 se întoarce de la Paris și da examen la Academia de arte frumoase din București , între 1935 – 1940, la clasa profesorului Camil Ressu. La modelaj l-a avut ca profesor pe sculptorul Oscar Han.

 

 

Coca_Metianu_portret

 

 

Este autoarea unor remarcabile peisaje, nuduri, portrete, despre care Theodor Pallady a declarat că este o “artistă”, mai mult decât o simplă pictoriţă. Lucrările sale se află în muzee şi colecţii particulare din România, SUA, Germania, Israel, Japonia, Grecia, Franţa, Belgia, Canada.

 

1920: În România este  promulgată Legea pentru înfiinţarea şcolilor româneşti de studii superioare la Paris şi Roma, cu trei secţii: cea a studiilor de istorie şi filologie, Secţia pentru continuarea studiilor universitare de specialitate, pentru acele discipline care nu se predau în România şi Secţia pentru cultivarea artelor.

Stagiul era de un an, cu posibilitatea de prelungire în funcţie de rezultate.

Prin Decretul din 14 decembrie 1921, Nicolae Iorga a fost numit director al Şcolii Române din Paris, iar Vasile Pârvan, al Şcolii Române din Roma.

 

 

 

1920: S-a născut Henri Wald, filosof şi eseist, autor al unor importante studii şi lucrări de logică, teoria cunoaşterii şi semantică; (m. 2002)

 

 

1926: S-a născut in satul Scobinți, județul Iași,  pictorul  şi graficianul Dan Hatmanu.

În 1945 s-a înscris la Institutul de arte din Iași, unde a avut ca profesori pe Corneliu Baba și Ion Irimescu, și l-a absolvit în 1950, dupa care a dat un concurs în urma căruia a primit bursa Nicolae Grigorescu a Academiei Române, care consta într-un an de studii la Leningrad și un an la Paris. Astfel, a urmat cursuri de perfecționare la Academia Repin din Leningrad (1962-1963) și la Academia liberă din Paris, de unde a continuat la Institutul internațional de studii pedagogice din Sèvres (1964-1965).

Lucrări ale sale se găsesc în muzee din România: Muzeul Municipal din Huși, Muzeul de Artă din Iași, Muzeul de Artă din Piatra Neamț, Muzeul de Artă „Casa Simian” din Râmnicu Vâlcea , dar și în muzee și colecții particulare din străinătate: Rio de Janeiro, Valletta, Poitiers, Ciudad de Mexico, Praga, Franța, Italia, Israel, Grecia, Germania.

 

Image result for pictor Dan Hatmanu photosImage result for pictor Dan Hatmanu photos

 

Unul dintre cele mai controversate tablouri ale sale, a fost cel în care cuplul Elena Ceaușescu și Nicolae Ceaușescu ciocnește un pahar cu vin roșu cu domnitorul Ștefan cel Mare, care scoate din tablou o mână în care ține un pahar.

 

CITIȚI : 

Istoria unui tablou

1936: S-a născut  Siminică (Simion Avram), renumit comic al circului românesc.

 

 

 

Pe numele său real Simion Avram, „Siminică” s-a născut într-o cușcă a leilor transformată în vagon de circ. Bunicul său era instrumentist în Orchestra Circului „Bercuini”, tatăl său cînta la trombon și realiza pasaje comice iar mama sa era „amazoană” și, în timpul liber, vînzătoare la case de bilete.

A executat mai toate meseriile artei circului: zburător, trapezist, looping în doi, echilibristică la mare înălțime, echilibristică cu bara de bambus în dantură, saltator, echilibrist la sol, excentric acrobat, etc.

În 1987, Siminică s-a pensionat, revenind însă în arena circului un an mai tîrziu și continuînd să lucreze atît în țară cît și în turnee în străinătate pînă în 1995.

 

 

 

1953: A decedat Petre Dulfu, autor de basme în versuri (“Păcală”, “Ion Săracu” ) (n.10 martie 1856)

 

 

 

 

 

1961: S-a născut  jurnalistul  Bogdan Chireac, redactor şi editorialist  politic  (Premiul „Pamfil Şeicaru” pentru jurnalism – 2000).

 

1972: A decedat la Cluj, Onisifor Ghibu, pedagog, memorialist si om politic patriot roman, uptător pentru drepturile și unitatea poporului român, unul dintre participanții importanți la realizarea Marii Uniri de la 1918.

 S-a născut in ziua de 31 mai 1883 la Săliște, in Transilvania ocupata de Austro- Ungaria, unde a facut și școala primară.

Liceul îl începe la Sibiu (primele 6 clase) apoi îl termină la Brașov (1902).

Studiile universitare le face la Institutul teologic andreian Sibiu, apoi și le desăvârșește la Universitatea din București, la Budapesta, Strasbourg și Jena, în acest din urmă oraș universitar trecându-și și doctoratul în filosofie, pedagogie și în istorie universală (1909).
Este numit inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914), fiind totodată și profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912).

Cunoştea la perfecţie germana, engleza, franceza, maghiara, latina şi se exprima în cea mai corectă şi mai rafinată limbă română literară.

Onisifor Ghibu (n.1883-d.1972), profesor de pedagogie şi politician român

 

 

Refugiat în București între anii 1914 și 1916,a  colaborat cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei.
Pentru activitatea intensă pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat în 1915, în contumacie, de Curtea Militară Maghiară din Cluj, la moarte.


După ocuparea Bucureștiului în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917   se stabileşte cu familia la Chişinău unde  se angajează în lupta pentru reorganizarea învăţământului în limba română.

Împreună cu câțiva fruntași basarabeni întemeiază și organizează Partidul Național Moldovenesc.

Conduce efectiv vasta acțiune de organizare a învățământului în limba română, inexistent în 1917 și reușește deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917.


A instalat la Chisinău (septembrie 1917), prima tipografie cu caractere latine care a tipărit primele manuale scolare in limba romana scrise cu acest alfabet.


Tipărește apoi ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”.

În primul număr publică marea ”Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”. Onisifor Ghibu se află în fruntea luptei care duce la unirea Basarabiei în 1918.


În anul 1918 este numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent din Ardeal, fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei. 

La 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia îl alege secretar general laResortul de Instrucţie Publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu îndatorirea de a reorganiza învăţămîntul. În această calitate, din decembrie 1918 pînă în aprilie 1920, cît a funcţionat acest Consiliu, a organizat învăţămîntul primar şi secundar, a înfiinţat Universitatea Românească din Cluj, Politehnica din Timişoara, Conservatorul din Cluj. Încă din 1919 este membru corespondent al Academiei Române.

A militat pentru   organizarea Universității din Cluj pe baze românești (1919).

Pentru ridicarea prestigiului noii instituții de învățământ superior, intervine și reușește să-l aducă în țară pe marele savant Emil Racoviță, ajutându-l să înființeze la Cluj primul institut de speologie din lume.

În 1919, Onisifor Ghibu este numit ca profesor la noua universitate, fiind ales totodată membru corespondent al Academiei Române. În calitatea sa de profesor, funcționează până în anul 1945.
Pentru activitatea sa permanent patriotică, antirevizionistă și antisovietică, a avut de suferit tot restul vieții după instaurarea forțată a regimului comunist în România. A fost de la început ”persona non grata” si toată bibliografia lui a fost blocată de slugile comuniste.

Chiar din 1945, în timpul detenției – fără judecată – în lagărul de deținuți politici de la Caracal – a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor a fost în 1919.

În vara lui 1945, a fost ridicat şi închis în lagărul de la Caracal, unde a fost deținut timp de 222 de zile.

Nemulţumit de ceea ce se întîmpla, a scris memorii şi scrisori, a adresat petiţii conducătorilor ţării la acea vreme. De la una dintre aceste scrisori i s-au tras încă o  arestare la 10 decembrie 1956 fiind condamnat de un tribunal comunistt la 2 ani închisoare corecțională pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”.

A fost eliberat la 13 ianuarie 1958.


Exclus complet din viața publică, a trăit izolat la Sibiu, până în 31 octombrie 1972, adică 27 de ani după ”epurarea” sa.
A continuat să scrie, lăsând la moartea sa zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte memorialistică.

N-a încetat nici un moment lupta – întotdeauna argumentată, spre a fi greu condamnabilă – cu oficialitățile comuniste, fiind în fruntea ”rezistenței intelectuale” din epocă, cu toată teroarea permanent desfășurată împotriva sa de teribila Securitate comunistă.

1974: România a ratificat Pactul internaţional cu privire la drepturile Economice, Sociale şi Culturale, semnat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Ultimul Raport Naţional al României a fost depus la 7 ianuarie 1993.

 

2006: A murit Dan Beizadea, instrumentist, dirijor şi compozitor de muzică uşoară; (n. 1933).

 

 

2011: ONU a anuntat ca  pe Pământ, în Filipine s-a atins pragul de 7 miliarde de oameni. În urmă cu 2.000 de ani, la naşterea lui Iisus Hristos, erau în jur de 300 de milioane de oameni.

Pragul de un miliard fusese  atins în anul 1804. În ultimii 38 de ani populaţia Terrei a atins succesiv patru praguri: 4 miliarde de locuitori în 1974, 5 miliarde în 1987, 6 miliarde în 1999 şi 7 miliarde în 2011.

31 octombrie este :

Ziua Arhivelor Nationale ale României

 Arhivele Naţionale ale României, prestigioasă instituţie de cultură, au fost înfiinţate prin Regulamentele Organice din 1831/1832. 

Arhiva Statului din Ţara Româneasca a luat fiinta la 1 mai 1831 ca structura a Departamentului din Launtru (azi M.A.I.) la Bucuresti, iar la 1 ianuarie s-a constituit la Iasi, Arhiva Statului din Moldova ca structura a Logofetiei Direptatii (azi, Ministerul Justitiei).

La 31 octombrie 1862 s-a realizat unificarea serviciilor de arhivă ale Moldovei şi Ţării Româneşti, în cadrul programului de reforme început de Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

De atunci şi până în zilele noastre, misiunea Arhivelor Naţionale rămâne neschimbată – aceea de a colecta, păstra, administra şi garanta transmiterea memoriei colective prin intermediul documentului istoric.

În egală măsură, instituţia contribuie la documentarea privind drepturile şi libertăţile democratice, precum şi la buna gestionare a informaţiei în sectorul administraţiei publice. În depozitele Arhivelor Naţionale se păstrează 320 km liniari de documente aparţinând Fondului Arhivistic Naţional, aflate în administrarea Arhivelor Centrale şi a celor 42 de structuri teritoriale.

 

 

Imagini pentru ziua arhivelor logo photo"

Foto: Clădirea Arhivelor Naționale din București

 

 

 

 La 31 octombrie 1864 intra în vigoare primul Regulament modern de organizare a Arhivelor, Arhiva Statului din Bucuresti devenind Directie Generala, având în subordine si arhivele iesene, director general fiind ilustrul carturar Cezar Boliac.

Data respectivă a devenit ZIUA ARHIVELOR NAŢIONALE.

Dupa Marea Unire de la 1918, odata cu nasterea statului national unitar roman, în ansamblul masurilor de unificare administrativa, urmare a unirii cu România a Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei, în 1925 apare Legea pentru organizarea Arhivelor Statului.

Rostul institutiei Arhivelor a fost si este acela de a pastra, conserva si valorifica tezaurul arhivistic, memoria unui popor, caci  „un act, oricare ar fi cuprinsul sau vechimea lui, are o dubla valoare: de a servi ca act de proprietate si de a deveni un act istoric sau literar pentru posteritate”  (Bogdan Petriceicu Hasdeu -director general al Arhivelor Statului între 1876-1900).

 

Până la începutul secolului al XVIII-lea, arhivele din Țările Române erau păstrate de către Cancelaria domnească, autoritățile ecleziastice și de către demnitarii de diferite ranguri în cadrul ierarhiei boierești. Cele mai vechi locuri de conservare a documentelor erau mănăstirile, care, fiind locuri considerate ca sigure, păstrau și documente laice. Spre exemplu, se știe că în 1775 Mitropolia Bucureștilor avea în păstrare o arhivă generală ce cuprindea documente private de tipul hotărniciilor.[7]

Arhivele din Țara Românească au luat ființă la 1 mai 1831, iar cele din Moldova la 1 ianuarie 1832, în condițiile în care primele legi administrative moderne, Regulamentul Organic, au intrat în vigoare.

În ce privește teritoriul Transilvaniei, autoritățile ungare și-au păstrat arhivele până în momentul în care Regatul maghiar a fost desființat ca urmare a bătăliei de la Mohacs din 1526. După ce Transilvania a intrat în componența Imperiului habsburgic la 1688, metodele de conservare a documentelor s-au îmbunătățit.

Atunci când Arhivele de Stat Maghiare au luat ființă în 1875, multe dintre vechile arhive transilvănene au fost mutate la Budapesta. Astfel, la finele secolului al XIX-lea, documentele referitoare la Transilvania, ca și cele din Banat și Bucovina, erau deja concentrate la arhivele statale de la Budapesta (Országos Lévéltár) și Viena (Haus-, Hof- und Staatsarchiv).[7]

După primul război mondial, statul român și-a extins substanțial teritoriul și Arhive ale Statului au luat ființă în 3 dintre provinciile noi ale României: la Cluj în 1920 pentru Transilvania, la Cernăuți în 1924 pentru Bucovina și la Chișinău în 1925 pentru Basarabia.

În 1925, o nouă lege referitoare la Arhivele Statului a intrat în vigoare; instituția intra în subordinea Ministerului Educației Publice. Constantin Moisil a fost director al instituției între 1923 și 1938, fiind urmat de Aurelian Sacerdoțeanu între 1938 și 1953.[7]

În 1951, în timpul perioadei comuniste, Direcția Arhivelor Statului a trecut sub controlul Ministerului Afacerilor Interne atunci fiind  adoptat și modelul sovietic de organizare.

O nouă lege a Arhivelor a intrat în vigoare în 1996.

Ziua Internaţională a Mării Negre – La 31 octombrie 1996 ministrii mediului din Bulgaria, Georgia, Romania, Turcia, Federatia Rusa si Ucraina s-au intalnit la Istanbul pentru a semna Planul Strategic de Actiune pentru Marea Neagra, cel cuprinzator program adoptat vreodata pentru salvarea uneia dintre cele mai poluate mari de pe Terra.

Halloween-ul.

În fiecare an, seara de 31 octombrie este a vrajitoarelor. Copii, mascati în personaje „horror”, colinda pe la casele oamenilor, iar acestia îi rasplatesc cu bomboane, covrigi sau nuci pentru a alunga spiritele rele ale fantomelor.

Adultii se întâlnesc în diverse localuri sau cluburi, care, pentru o noapte, se transforma în spatii ale magiei, în care personaje precum Frankenstein.

Image result for Halloween

Aceasta sărbătoare a fost influențată, de-a lungul secolelor, de numeroase culturi. În Imperiul Roman era Ziua Pomona, la celtici era festivalul Samhain, iar la creștini Sărbătoarea Tuturor Sfinților.

Istoricul Nicholas Rogers, care a cercetat originile Halloweenului, observă că în timp ce „unii folcloriști i-au detectat originile în sărbătoarea romană a Pomonei , zeița fructelor și semințelor, sau în festivalul morților denumit Parentalla , sărbătoarea este cel mai frecvent legată de festivalul celtic Samahain , scris inițial Samuin”care in irlandeza veche  înseamnă „sfârșitul verii”.

Este o sărbătoare, preluată  de multe popoare din lumea occidentală, ea răspândindu-se însecolul al XIX-lea prin intermediul imigranților irlandezi  din America.

 Halloween provine din limba engleza de la expresia All Hallows’ Even, numele sărbătorii creștine a tuturor sfintilor, sărbătoare cu care  a devenit asociat în țările unde predomină creștinismul occidental — catolic si protestant, pentru ca în aceste culte creștine, ziua tuturor sfinților este sărbătorită pe 1 noiembrie.

Specific pentru Halloween este dovleacul sculptat, care reprezintă Lanterna lui Jack.

Cu ocazia acestei sărbători, copiii se maschează în vrăjitori, mumii sau alte personaje și colindă pe la case întrebând „Trick or Treat?” (Păcăleală sau dulciuri?), ca o amenințare că dacă nu li se dau dulciuri, persoanei colindate i se va juca o farsă.

În alte țări, Halloween este serbat prin parade și carnavaluri.

În ultimii ani, din cauza unei promovări agresive prin intermediul filmelor și a televiziunii, sărbătoarea de import a ajuns și în România, fiind impusă indirect în școli și grădinițe prin organizarea de serbări tematice.
Deasemenea această zi are și un puternic caracter comercial, produsele specifice acestei sărbători fiind promovate în marile magazine și în mediul onlineBiserica Ortodoxa Romana este critica fata de noua ”tradiție” a costumării celor mici în personaje demonice, aratand că Halloween-ul “este de natură de a mutila sufletele copiilor”.”Ce poate fi bun în a te deghiza în vârcolac, în vrăjitoare, în vampir?si de ce unii se pictează cu cruce invers, se intreaba reprezentantii Bisericii ?”.  

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI : 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/31/o-istorie-a-zilei-de-31-octombrie-video/

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro;

  10. https://bucovinaprofunda.wordpress.com

 

31/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: