CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA A FOST REFUZATĂ DE ION ILIESCU


 

 

 Imagini pentru Mircea Snegur si Ion Iliescu   photos

Ion Iliescu si Mircea Snegur

ION ILIESCU A REFUZAT UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

 

Pentru Basarabia am aceleaşi sentimente ca şi pentru oricare altă parte a tării mele. Poate ceva în plus, din cauza sorţii triste pe care a avut-o acest pământ care – vorba lui Arbore, deputat în Parlamentul României Mari, – a trebuit să înfrunte, ca o adevărată santinelă de hotar, urgiile venite din imensitatea stepelor estice…

M-am reîntors la Chişinău ca diplomat, în anii ‘80, apoi la Conferinţa Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei din 1991 – reuniune ce a marcat 51 de ani de la raptul comis asupra României de imperiile roşu şi nazist, şi, desigur, cu ocazia pregătirii proclamării Republicii Moldova.

Am venit la Chişinău pe 25 august 1991, la cererea prietenului meu Vasile Nedelciuc, cu care colaborasem în timpul Conferinţei privind Pactul Molotov-Ribbentrop.

Cu acea ocazie, i-am cunoscut pe preşedintele Snegur, pe deputaţii Vasile Nedelciuc, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, mulţi alţii cu care am colaborat la redactarea documentului intitulat Declaraţia de la Chişinău cu privire la Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei (de fapt, asupra României).

Acea Declaraţie este primul document postbelic, adoptat în cadrul unei Conferinţe internaţionale prin care se condamnă, fără echivoc, Pactul şi se cere lichidarea consecinţelor lui asupra Basarabiei.

Probabil, am făcut impresie bună, dacă am fost invitat, câteva săptămâni mai târziu, să ajut la redactarea Declaraţiei de Independenţă…

Pactul Molotov-Ribbentrop a fost declarat nul şi de către U.R.S.S., dar, „Bucureştiul domnului Iliescu” nu a dorit unirea Basarabiei cu Ţara

În cadrul analizei evenimentelor din 1940, Protocolul adiţional secret la Pactul Molotov-Ribbentrop putea fi – mai poate fi! – folosit, categoric, drept argument pentru reîntregirea noastră, pentru că această înţelegere, încheiată la 23 august 1939, a fost nulă ab initio, fiind contrară principiilor şi normelor Dreptului internaţional, inclusiv a Definiţiei agresiunii… Anexa secretă la Pact o demonstrează cu prisosinţă.

De altfel, documentul a fost declarat nul – ce-i drept, după patru decenii de la aplicarea lui în fapt – şi de către unul dintre semnatari, U.R.S.S., dar consecinţele lui s-au păstrat numai asupra unei singure victime – România.

Cât despre reîntregire, nu e nevoie de argumente din documente străine şi blamabile, ci trebuie căutată în sufletul nostru, al celor din stânga şi din dreapta Prutului.

Un diplomat este un ostaş disciplinat, aflat permanent în slujba ţării sale. Mandat pentru a merge la Chişinău nu prea am avut… în scris.

Dar nici nu era nevoie, pentru că interesele supreme ale statului sunt şi trebuie să fie în sufletul oricărui diplomat român… Cred şi eu că Moscova era bine informată despre ce se întâmpla la Chişinău şi spun asta deoarece cunosc, din propria experienţă eficacitatea celui mai sofisticat serviciu de spionaj din lume, K.G.B.

E posibil să se fi gândit cineva acolo că independenţa va întârzia unirea Basarabiei cu Ţara.

Ştiu cu siguranţa, însă, că „Bucureştiul domnului Iliescu” nu a dorit aşa ceva, echipa sa considerând că e de ajuns ca România să fie primul stat care a recunoscut Republica Moldova.

În acei ani am fost contactat de către doi deputaţi de la Chişinău cu sugestii privind o posibilă Reunire. Informaţia a părut contradictorie, totuşi. Confirm aceste contacte.

Dar conducerea din acea vreme a României nu a reacţionat pozitiv.

A fost însă dispusă, chiar în anul 1991, să semneze cu U.R.S.S. un Tratat de prietenie şi colaborare, prin care să se recunoască vechile graniţe.

Halal români !

Noroc că U.R.S.S. s-a demantelat şi, în consecinţă, Tratatul nu a mai putut fi ratificat.

La elaborarea acestui document istoric a contribuit un număr de cinci-şase personalităţi politice

Sunt mulţi pretendenţi la coautoratul Declaraţiei de independenţă. Înseamnă că documentul a fost bine conceput şi după două decenii, înfruntând vicisitudinea istoriei, este în continuare atractiv şi viabil… Privitor la coautoratul Declaraţiei de Independenţă, subliniez: domnul Nedelciuc m-a convocat la 25 august 1991 la Chişinău, dându-mi un telefon acasă.

În cadrul discuţiei cu domnul preşedinte Snegur, din seara zilei de 25 august 1991, am înţeles importanţa acţiunii politice şi a documentului ce urma să fie elaborat şi supus spre aprobare Parlamentului Republicii Moldova. Am cerut un răgaz de două zile şi m-am ţinut de cuvânt.

La elaborarea acestui document istoric a contribuit un număr de cinci-şase personalităţi politice, între care domnii Nedelciuc şi Matei.

Modus operandi era că, în mod democratic, participanţii să intervină la discutarea punct cu punct a conţinutului documentului, de la titlu până la ultimul paragraf.

Cuvântul final mi-a aparţinut întotdeauna mie, în calitate de jurist şi diplomat cu experienţă, dar şi colegului meu, cu care am venit de la Bucureşti, domnul Valentin Stan, în acel timp – şef de cabinet în M.A.E. al domnului Marcel Dinu.

Actul independenţei are loc „în spaţiul devenirii sale istorice şi etnice” – de la Nistru până la Tisa

Este bine de reţinut că am „măsurat” personal, cum se spune, cu „şublerul”, diferitele propuneri de text, care veneau de la participanţii la acest efort istoric.

Am evitat astfel să folosesc cuvântul „popor”, pe care l-am înlocuit pe tot parcursul Declaraţiei cu cuvântul „populaţie”, pentru că, spre deosebire de ideologii Moscovei şi prozeliţii ei de la Chişinău, cred că este vorba despre unul şi acelaşi popor – poporul român.

În final, am folosit o singură dată cuvântul „popor” în contextul Declaraţiei de Independenţă, dar am adăugat exigent, în strânsă şi corectă legătură cu realitatea, că actul independenţei are loc „în spaţiul devenirii sale istorice şi etnice”.

Nu e prea greu, mai ales pentru Moscova, să deducă despre ce spaţiu e vorba – România şi poporul român de la Nistru până la Tisa, cum ne-a lăsat ca testament marele nostru poet Mihai Eminescu.

Documentul astfel elaborat a fost gata la 26 august 1991, la ora 18.15, şi a fost prezentat de mine, personal, după dactilografiere, preşedintelui Parlamentului, domnului Alexandru Mosanu, care l-a aprobat fără comentarii.

Am propus – şi domnului preşedinte Mircea Snegur a fost de acord – ca documentul să fie supus aprobării unei Mari Adunări Populare.

Care s-a şi produs la 27 august 1991…

„Moldoveniştilor” de la Chişinău, care dau dovadă de un păgubos „patriotism local”, le-aş spune, invocând învăţămintele istoriei, că înclinaţia lor nu duce nicăieri şi, mai ales, produce necazuri propriilor susţinători.

Istoria a demonstrat acest lucru… Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991 nu a fost opera unor străini, ci tot a unor români.

Şi nu contează dacă ei au fost de la Chişinăul de pe Bâc sau de la Chişinăul de pe Criş. Important e ca documentul să reflecte interesul şi instinctul naţional al Basarabiei.

Prin Tratatul cu Ucraina, România a capitulat necondiţionat, în timp de pace

Am refuzat, orice implicare în pregătirea Tratatului de bază cu Ucraina, soldat cu concesii grave în detrimentul României şi al românilor din Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa.

Ţinând seama de cursul negocierilor, am refuzat să particip la încheierea acestui ruşinos Tratat, prin care România a capitulat necondiţionat, în timp de pace, în faţa Ucrainei.

S-au adus prejudicii şi Republicii Moldova prin recunoaşterea vechilor graniţe dintre U.R.S.S. şi România (pe porţiunea Ucrainei), pentru că i-a răpit acesteia, fără a o consulta, calitatea de riveran la Marea Neagră, ca urmare a înglobării unei părţi a Basarabiei de Sud în R.S.S. Ucraineană în 1940 (linia Kalinin) şi recunoaşterea acestei graniţe de România independentă, prin semnarea la staţiunea Neptun, în anul 1997, a Tratatului mai sus menţionat. De cine? De un semi-basarabean, fostul preşedinte Emil Constantinescu.

Un dar neaşteptat pentru Ucraina: Adrian Severin a recunoscut că Insula Şerpilor aparţine Ucrainei

În faza discuţiilor privind Insula Şerpilor, în calitate de director al Direcţiei juridice şi a Tratatelor din M.A.E. de la Bucureşti, am contribuit decisiv la elaborarea mandatului delegaţiei române în anii 1994-1995. Din păcate, ca de obicei, în ultimii ani, lovitura a venit de la cine nu te aşteptai, şi anume – de la ex-ministrul de Externe, Adrian Severin care, în cadrul negocierilor cu ucrainenii pentru încheierea Tratatului politic de bază, a recunoscut, brusc, că Insula Şerpilor aparţine Ucrainei, cerând ca această precizare să fie inclusă în textul Acordului conex. Ucrainenii au chefuit, după aceea, toată noaptea la Ambasada de la Bucureşti.

Şi aveau motiv – era un dar neaşteptat… Astfel, pe parcursul celor 24 runde de negocieri care au urmat şi care au premers procesului de la Haga (şi chiar la proces), nu s-a mai pus problema posesiei acestei insule, de vreme ce Severin o dăruise Kievului, ci doar împărţirea echitabilă a platoului continental din jurul ei.

Cred, totuşi, că rezultatul procesului de la Haga nu a fost modest, ci mulţumitor, iar membrii delegaţiei române, care mi-au fost „învăţăcei”, s-au achitat de misiunea încredinţată.

Referitor la contribuţia mea la elaborarea, acum 20 de ani, a Declaraţiei de Independenţă, consider că mi-am făcut datoria de român şi de diplomat. Accept cu mare plăcere, orice invitaţie care mi se va face de a reveni la Chişinău.

Revista Art-emis

Prof. univ. dr. Aurel Preda

20/10/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: