CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Revolutia si contrarevoluţia din decembrie 1989 în România


Piaţa Operei, Timişoara, decembrie 1989

Contra-revoluţia din 22-25 decembrie 1989

Istoria politică post-comunistă a României, cu toate gravele şi numeroasele sale neajunsuri încă vizibile astăzi, nu poate fi înţeleasă şi evaluată fără o reexaminare radicală a mitului său fondator: aşa-numita Revoluţie anticomunistă din decembrie 1989.

Deşi prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est după venirea la putere a liderului sovietic reformist Mihail Gorbaciov în 1985 nu urmează un tipar unic, cazul României este unul singular, neputând fi încadrat nici în formula schimbărilor de regim negociate între reprezentanţii Partidului Comunist şi reprezentanţii Opoziţiei civice care a caracterizat schimbarea de regim în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania de Est şi, într-o măsură mai mică, Bulgaria şi chiar Albania, nici în formula resurecţiei naţionalismelor care a dus la decomunizarea şi totodată la disoluţia Iugoslaviei şi Uniunii Sovietice.

Căderea comunismului în România a fot caracterizată printr-o violenţă neobişnuită, aparent ilogică şi – tocmai tocmai de aceea – învăluită în mod extravagant şi premeditat în retorica şi simbolistica revoluţionară specifică anului 1789, dar mai ales specifică miturilor Revoluţiei franceze reeditate de revoluţionarii ruşi în 1917, o mitologie transformată ulterior de protagoniştii acestor evenimente în politică de stat şi instrument de legitimare a noului regim.

 

Aşa-numita Revoluţie Română din decembrie 1989 – a doua din istoria naţională, dacă ar fi să  credem istoriografia oficială curentă – cuprinde trei etape cronologic şi genetic distincte: 

 

1) o mişcare de protest spontană care a evoluat într-o revoluţie împotriva regimului începută la Timişoara în data de 16 decembrie, înăbuşită de autorităţile comuniste, dar care totuşi se extinde în data de 21 decembrie în Bucureşti şi alte câteva oraşe importante din ţară;

2) un vid de putere în data de 22 decembrie, care durează de la celebra fugă a soţilor Ceauşescu în jurul orei 12:40 cu un elicopter de pe acoperişul fostei clădiri a Comitetul Central al PCR şi până în jurul orei 23:00, când Ion Iliescu anunţă după ce se asigură de loialitatea generalului Victor Atanasie Stănculescu, ministrul apărării lăsat de Ceauşescu lider de facto în Bucureşti, crearea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, un autodesemnat guvern revoluţionar provizoiriu;

3) faza contra-revoluţionară propriu-zisă, începând chiar cu constituirea CFSN în seara din 22 decembrie şi până în data de 25 decembrie, când soţii Ceauşescu sunt executaţi în jurul orei 15:00 la Târgovişte după o punere în scenă de prost-gust a unui proces revoluţionar, act menit să legitimeze – împreună cu aşa-numitele atacuri teroriste, acte-fantomă, despre care nu se ştie încă absolut nimic decât că au murit aproape o mie de oameni, atacuri teroriste care au avut loc între 22-24 decembrie în Bucureşti şi alte oraşe şi care de altfel au încetat în mod miraculos chiar înainte de executarea soţilor Ceauşescu – act menit să legitimeze, aşadar, după cel mai pur scenariu revoluţionar acapararea puterii de către Ion Iliescu şi grupul său de nomenclaturişi gorbaciovişti din eşalonul doi.

Scenografia revoluţionară derulată conform tuturor clişeelor bolşevice – căderea tiranului, reacţia duşmanilor poporului, uciderea tiranului, democidul, panica şi confuzia indusă, urmată de salvarea venită de la omul providenţial al momentului – a avut ca scop manipularea şi controlarea manifestaţiilor populare, ale căror consecinţe erau greu de anticipat; reinventarea eşalonului doi al nomenclaturii PCR şi reinventarea Securităţii ca elemente „revoluţionare”, adică pozitive;  deturnarea întregii responsabilităţi pentru crimele şi neajunsurile regimului comunist asupra soţilor Ceauşescu şi, într-o anumită măsură, asupra câtorva oficiali comunişti de rangul întâi din preajma acestora; în sfârşit, pavarea căii spre putere a lui Ion Iliescu şi a grupului din jurul său prin singurele mijloace posibile într-un regim comunist dinastic – puciul.

Numai astfel Ion Iliescu putea clădi legitimitatea internă şi externă necesară unui nou regim care, în multe privinţe, nu era decât o emanaţie a celui vechi.

 

 

 

 

 

Imagini pentru ion iliescu la revolutie photos

 

 

Foto: Iliescu si Petre Roman

 

 

 

 

Ideologia grupului condus de Ion Iliescu care a preluat puterea la sfârşitul lui decembrie 1989 şi care o va menţine prin cele mai barbare metode puse în practică de vreun guvern european din acea perioadă (propagandă, manipulare, represiune, Piaţa Universităţii, mineriadele I, II, III…) până în 1996 a fost, aşa cum Ion Iliescu însuşi a declarat la televiziune în 22 decembrie, „comunismul cu faţă umană”, o expresie prin care acesta a tradus în mod liber propria înţelegere a perestroikăi declanşate de Mihail Gorbaciov în URSS şi în ţările din jur cu lideri mai maleabili faţă de Moscova şi care în curând i-a scăpat de sub control.

Contra-revoluţia lui Ion Iliescu, în mod cert realizată cu asentimentul unor elemente din administraţia sovietică despre care nu avem deocamdată date, s-a vrut de fapt o realiniere a regimului comunist român la dorinţele Moscovei, o rocadă între stalinismul naţionalist al lui Ceauşescu, cam depăşit chiar şi la Kremlin, cu o versiune mai raţională, mai „umană”, mai adaptată la prezent de comunism, din prisma anului 1989, o versiune de comunism care nu ar fi pus cu nimic în pericol condiţia nomenclaturii comuniste şi a Securităţii din România, dimpotrivă, ea părea singura capabilă să îi asigure continuitatea în acel an de mari transformări, dar asta numai cu condiţia ca evenimentele să nu scape de sub control, ca nu cumva reconstituirea partidelor istorice să conducă la o evoluţie în care elitele comuniste să fie marginalizate sau, mai rău, trase la răspundere pentru acţiunile lor din trecut.

Din nefericire, contra-revoluţia mitologizată a lui Ion Iliescu a avut un succes deplin, ca urmare a erorilor şi slăbiciunii opoziţiei politice şi civice dintr-o ţară mult mai debilitată decât vecinele nord-vestice de peste 40 de ani de represiune comunistă.

Obiectivele contra-revoluţiei iliesciene – vizibile încă şi astăzi, în ciuda a două alternanţe şi jumătate la guvernare care au numărat printre ele şi partide cu un puternic discurs anti-iliescian – au constat în menţinerea poziţiei privilegiate a elitelor comuniste, fidelizarea caategoriilor sociale vulnerabile faţă de noul regim, înăbuşirea şi prevenirea oricăror tentative de a le trage la răspunde pentru crimele şi nedreptăţile practicate (Ceauşescu, cum ar veni, a fost făcut ţap-ispăşitor pentru toţi călăii în decembrie 1989) şi – pe măsură ce evoluţiile internaţionale au dovedit profundul irealism al viziunii gorbacioviste de a reinventa comunismul cu o faţă umană – privatizarea patrimoniului vechiului regim în folos propriu.

De aici corupţia, clientelismul, lipsa de imaginaţie, incompetenţa şi ineficienţa generală a clasei politice româneşti de astăzi care – indiferent de partid politic, dar mai cu seamă în cazul Partidului Social-Democrat – provine încă în bună măsură din cadre comuniste sau descinde din generaţii mai tinere marcate de aceleaşi valori şi educate în spiritul aceluiaşi tip de reţele informale patron-client care asigura succesul personal în vechiul regim, chiar dacă între timp au învăţat să se bucure şi de colecţii de artă occidentală, de vacanţe în Mediterana, de ultimele gadgeturi capitaliste sau de tricouri cu Che Guevara.

Tot de aici, în bună măsură, şi decalajul de dezvoltare economică, educaţională şi socială comparativ cu alte ţăr ex-comuniste, precum Cehia, Polonia, Estonia ş.a.m.d.

Deşi fostele elite comuniste au reuşit să îşi conserve un rol notabil pe scena publică şi în celelalte foste state comuniste din Europa centrală şi de est, contrar Revoluţiilor autentice din trecut, situaţia din România nu poate fi comparată decât cu spaţiul ex-sovietic şi ex-iugoslav în amploare.

Iar condiţiile politice şi sociale din Balcanii de Vest, Rusia şi din multe alte republicii ex-sovietice la douăzeci de ani de la căderea comunismului demonstrează cu prisosinţă ce consecinţe profunde şi neaşteptate poate avea pe termen mediu şi lung această altoire umană, culturală şi instituţională între fostul regim şi noile regimuri liberal-democratice în absenţa unui Nürnberg al comunismului.

 

 

Bogdan C. Enache

Contra-revoluţia din 22-25 decembrie 1989

10/10/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , ,

1 comentariu »

  1. Reblogged this on radupopescublog.

    Comentariu de Radu | 11/10/2016 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: