CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Din vremea când turcii își speriau copiii cu numele lui Mihai Viteazul

 

 

Turcii își speriau copiii cu numele lui Mihai Viteazul

 

 

Supranumit postum MALUS DACUS, adică Dacul cel Rău, teribilul bărbat de aproape doi metri, despre care izvoarele istorice spun că era „făcut pentru război”, a reușit să le bage turcilor frica în oase într-o asemenea manieră încât, după campania militară din 1594 si anii urmatori, potrivit istoricului Nicolae Iorga , cand  călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest, o parte a populației Constantinopolului (actualul Istanbul) dorea să fugă din capitala Imperiului Otoman, de frica lui…

Din cei 8 ani de domnie, Mihai Viteazul a trăit patru în cort, conducându-și excepționalele campanii militare, campanii care în anul 1600 au dus la Unirea celor trei țări românești, la Alba Iulia.

În acea vreme dificilă pentru întreaga Europă, ameninațată de dorința Imperiului Otoman de a cuceri întregul continent, Mihai Viteazul era văzut ca o speranță de eliberare de către greci și popoarele balcanice, folclorul balcanic dedicându-i multe cântece în care era prezentat ca salvator, cântece culese de specialiști, în decursul timpului.

Pentru noi, românii, ne este bine cunoscut „Cântecul lui Mihai Viteazul”, cântec popular cules de Vasile Alecsandri, care ne vorbește, peste secole, despre marele nostru domnitor:

„Auzit-aţi de-un oltean,
De-un oltean, de-un craiovean
Ce nu-i pasă de sultan?

Auzit-aţi de-un viteaz
Care veşnic şede treaz
Cât e ţara la necaz?

Auzit-aţi de un Mihai
Ce sare pe şapte cai
De strigă Stambulul vai?”

Chiar dacă versul „Ce sare pe șapte cai” pare o licență poetică populară în care Mihai este prezentat într-o manieră hiperbolizată, în realitate, după cum ne spune istoricul Marin Cristian, izvoarele vremii confirmă că acest vers are legătură cu realitatea; desigur, nu în sensul că Mihai încăleca mai mulți cai odată, ci că din cauza rănilor mortale, schimba mai mulți cai într-o singură bătălie, el, Teribilul Voievod, fiind adeseori pe câmpul de luptă, în confrunare directă cu dușmanul.

Imaginea de mare războinic, de mare strateg militar, ca și vitejia lui, l-au făcut chiar și pe Sultan să se teamă de Mihai Viteazul, mai mult decât de toți generalii și regii Europei Apusene.

Teama a pătruns adânc și în sufletul poporului turc datorită campaniilor sale devastatoare care au pus în pericol chiar și capitala imperiului.

Din acest motiv, mamele turcoaice obișnuiau să-și sperie copiii în acea vreme (și au făcut-o mult timp și după moartea lui Mihai) cu următoarele cuvinte: „Susa, susa, Mihai gheb belir!”, ceea ce în traducere înseamnă „Nu mai plânge, nu mai plânge, că vine domnul Mihai!”.

Acest lucru este unul remarcabil și fără precedent la otomani și merită să fie cunoscut de români.

Din păcate, trădarea a venit de la occidentalii europeni, cei pe care Mihai Viteazul și armatele lui i-au protejat de năvălirile otomane cu un preț uman extrem de mare!

Practic, dacă orgoliile și interesele Europei Occidentale nu ar fi fost altele, lucru care a dus la asasinarea lui Mihai și la dezmembrarea tânărului regat pe care l-a înființat, este posibil ca, sub conducerea lui Mihai Viteazul, armatele creștine să fi pus capăt Imperiului Otoman, încă de acum 400 de ani.

Așa, acesta a mai supraviețuit încă 300 de ani, a ajuns la porțile Vienei și a transformat Ungaria în Pașalâc.

Surse: cunoastelumea.ro prin www.worldwideromania.com

10/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Revolutia si contrarevoluţia din decembrie 1989 în România

Piaţa Operei, Timişoara, decembrie 1989

Contra-revoluţia din 22-25 decembrie 1989

Istoria politică post-comunistă a României, cu toate gravele şi numeroasele sale neajunsuri încă vizibile astăzi, nu poate fi înţeleasă şi evaluată fără o reexaminare radicală a mitului său fondator: aşa-numita Revoluţie anticomunistă din decembrie 1989.

Deşi prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est după venirea la putere a liderului sovietic reformist Mihail Gorbaciov în 1985 nu urmează un tipar unic, cazul României este unul singular, neputând fi încadrat nici în formula schimbărilor de regim negociate între reprezentanţii Partidului Comunist şi reprezentanţii Opoziţiei civice care a caracterizat schimbarea de regim în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania de Est şi, într-o măsură mai mică, Bulgaria şi chiar Albania, nici în formula resurecţiei naţionalismelor care a dus la decomunizarea şi totodată la disoluţia Iugoslaviei şi Uniunii Sovietice.

Căderea comunismului în România a fot caracterizată printr-o violenţă neobişnuită, aparent ilogică şi – tocmai tocmai de aceea – învăluită în mod extravagant şi premeditat în retorica şi simbolistica revoluţionară specifică anului 1789, dar mai ales specifică miturilor Revoluţiei franceze reeditate de revoluţionarii ruşi în 1917, o mitologie transformată ulterior de protagoniştii acestor evenimente în politică de stat şi instrument de legitimare a noului regim.

 

Aşa-numita Revoluţie Română din decembrie 1989 – a doua din istoria naţională, dacă ar fi să  credem istoriografia oficială curentă – cuprinde trei etape cronologic şi genetic distincte: 

 

1) o mişcare de protest spontană care a evoluat într-o revoluţie împotriva regimului începută la Timişoara în data de 16 decembrie, înăbuşită de autorităţile comuniste, dar care totuşi se extinde în data de 21 decembrie în Bucureşti şi alte câteva oraşe importante din ţară;

2) un vid de putere în data de 22 decembrie, care durează de la celebra fugă a soţilor Ceauşescu în jurul orei 12:40 cu un elicopter de pe acoperişul fostei clădiri a Comitetul Central al PCR şi până în jurul orei 23:00, când Ion Iliescu anunţă după ce se asigură de loialitatea generalului Victor Atanasie Stănculescu, ministrul apărării lăsat de Ceauşescu lider de facto în Bucureşti, crearea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, un autodesemnat guvern revoluţionar provizoiriu;

3) faza contra-revoluţionară propriu-zisă, începând chiar cu constituirea CFSN în seara din 22 decembrie şi până în data de 25 decembrie, când soţii Ceauşescu sunt executaţi în jurul orei 15:00 la Târgovişte după o punere în scenă de prost-gust a unui proces revoluţionar, act menit să legitimeze – împreună cu aşa-numitele atacuri teroriste, acte-fantomă, despre care nu se ştie încă absolut nimic decât că au murit aproape o mie de oameni, atacuri teroriste care au avut loc între 22-24 decembrie în Bucureşti şi alte oraşe şi care de altfel au încetat în mod miraculos chiar înainte de executarea soţilor Ceauşescu – act menit să legitimeze, aşadar, după cel mai pur scenariu revoluţionar acapararea puterii de către Ion Iliescu şi grupul său de nomenclaturişi gorbaciovişti din eşalonul doi.

Scenografia revoluţionară derulată conform tuturor clişeelor bolşevice – căderea tiranului, reacţia duşmanilor poporului, uciderea tiranului, democidul, panica şi confuzia indusă, urmată de salvarea venită de la omul providenţial al momentului – a avut ca scop manipularea şi controlarea manifestaţiilor populare, ale căror consecinţe erau greu de anticipat; reinventarea eşalonului doi al nomenclaturii PCR şi reinventarea Securităţii ca elemente „revoluţionare”, adică pozitive;  deturnarea întregii responsabilităţi pentru crimele şi neajunsurile regimului comunist asupra soţilor Ceauşescu şi, într-o anumită măsură, asupra câtorva oficiali comunişti de rangul întâi din preajma acestora; în sfârşit, pavarea căii spre putere a lui Ion Iliescu şi a grupului din jurul său prin singurele mijloace posibile într-un regim comunist dinastic – puciul.

Numai astfel Ion Iliescu putea clădi legitimitatea internă şi externă necesară unui nou regim care, în multe privinţe, nu era decât o emanaţie a celui vechi.

 

 

 

 

 

Imagini pentru ion iliescu la revolutie photos

 

 

Foto: Iliescu si Petre Roman

 

 

 

 

Ideologia grupului condus de Ion Iliescu care a preluat puterea la sfârşitul lui decembrie 1989 şi care o va menţine prin cele mai barbare metode puse în practică de vreun guvern european din acea perioadă (propagandă, manipulare, represiune, Piaţa Universităţii, mineriadele I, II, III…) până în 1996 a fost, aşa cum Ion Iliescu însuşi a declarat la televiziune în 22 decembrie, „comunismul cu faţă umană”, o expresie prin care acesta a tradus în mod liber propria înţelegere a perestroikăi declanşate de Mihail Gorbaciov în URSS şi în ţările din jur cu lideri mai maleabili faţă de Moscova şi care în curând i-a scăpat de sub control.

Contra-revoluţia lui Ion Iliescu, în mod cert realizată cu asentimentul unor elemente din administraţia sovietică despre care nu avem deocamdată date, s-a vrut de fapt o realiniere a regimului comunist român la dorinţele Moscovei, o rocadă între stalinismul naţionalist al lui Ceauşescu, cam depăşit chiar şi la Kremlin, cu o versiune mai raţională, mai „umană”, mai adaptată la prezent de comunism, din prisma anului 1989, o versiune de comunism care nu ar fi pus cu nimic în pericol condiţia nomenclaturii comuniste şi a Securităţii din România, dimpotrivă, ea părea singura capabilă să îi asigure continuitatea în acel an de mari transformări, dar asta numai cu condiţia ca evenimentele să nu scape de sub control, ca nu cumva reconstituirea partidelor istorice să conducă la o evoluţie în care elitele comuniste să fie marginalizate sau, mai rău, trase la răspundere pentru acţiunile lor din trecut.

Din nefericire, contra-revoluţia mitologizată a lui Ion Iliescu a avut un succes deplin, ca urmare a erorilor şi slăbiciunii opoziţiei politice şi civice dintr-o ţară mult mai debilitată decât vecinele nord-vestice de peste 40 de ani de represiune comunistă.

Obiectivele contra-revoluţiei iliesciene – vizibile încă şi astăzi, în ciuda a două alternanţe şi jumătate la guvernare care au numărat printre ele şi partide cu un puternic discurs anti-iliescian – au constat în menţinerea poziţiei privilegiate a elitelor comuniste, fidelizarea caategoriilor sociale vulnerabile faţă de noul regim, înăbuşirea şi prevenirea oricăror tentative de a le trage la răspunde pentru crimele şi nedreptăţile practicate (Ceauşescu, cum ar veni, a fost făcut ţap-ispăşitor pentru toţi călăii în decembrie 1989) şi – pe măsură ce evoluţiile internaţionale au dovedit profundul irealism al viziunii gorbacioviste de a reinventa comunismul cu o faţă umană – privatizarea patrimoniului vechiului regim în folos propriu.

De aici corupţia, clientelismul, lipsa de imaginaţie, incompetenţa şi ineficienţa generală a clasei politice româneşti de astăzi care – indiferent de partid politic, dar mai cu seamă în cazul Partidului Social-Democrat – provine încă în bună măsură din cadre comuniste sau descinde din generaţii mai tinere marcate de aceleaşi valori şi educate în spiritul aceluiaşi tip de reţele informale patron-client care asigura succesul personal în vechiul regim, chiar dacă între timp au învăţat să se bucure şi de colecţii de artă occidentală, de vacanţe în Mediterana, de ultimele gadgeturi capitaliste sau de tricouri cu Che Guevara.

Tot de aici, în bună măsură, şi decalajul de dezvoltare economică, educaţională şi socială comparativ cu alte ţăr ex-comuniste, precum Cehia, Polonia, Estonia ş.a.m.d.

Deşi fostele elite comuniste au reuşit să îşi conserve un rol notabil pe scena publică şi în celelalte foste state comuniste din Europa centrală şi de est, contrar Revoluţiilor autentice din trecut, situaţia din România nu poate fi comparată decât cu spaţiul ex-sovietic şi ex-iugoslav în amploare.

Iar condiţiile politice şi sociale din Balcanii de Vest, Rusia şi din multe alte republicii ex-sovietice la douăzeci de ani de la căderea comunismului demonstrează cu prisosinţă ce consecinţe profunde şi neaşteptate poate avea pe termen mediu şi lung această altoire umană, culturală şi instituţională între fostul regim şi noile regimuri liberal-democratice în absenţa unui Nürnberg al comunismului.

 

 

Bogdan C. Enache

Contra-revoluţia din 22-25 decembrie 1989

10/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Identitatea națiunii, protocronismul și alterarea istoriei

 

protocronism3

 

 

 

 

 

Somnul rațiunii naște monștri.

 

 

 

 

 

Prolog

 

 

 

 

Orice organism funcționează pe „see a need, fill a need basis”. Adică își procură ceea ce are nevoie pentru a trăi. La fel și comunitățile. Dacă au nevoie de o așezare, își construiesc, dacă au nevoie de hrană atunci vânează/cultivă, dacă au nevoie de identitate… și-o creează.

Nu intru în capitolul legat de religie. Nu își are rostul.

Identitatea comunitară se baza la început pe locuirea în comun/în apropiere, practicarea acelorași munci, acelorași obiceiuri, limbă, probleme și rezolvări, întâmplări care au implicat întreaga comunitate, etc.

De aceea este mai ușor de avut o identitate ca sat său oraș mic, chiar regiune decât ca popor. Identitatea unui popor se construiește greu și „întâmplările care implică întreaga comunitate” iau niște dimensiuni înfricoșătoare în acest caz.

Să nu uităm că Împăratul german (Kaiser) Wilhelm al II-lea (și ultimul) abia aștepta un război european pentru a consolida imaginea unui unic popor german, indivizibil, în mentalul colectiv al cetățenilor celui de-al II-lea Reich. Dacă Imperiul a intrat în război cu uniformele fiecărui regat german în parte, l-a terminat cu o identitate colectivă germană consolidată (și traumatizată).

Identitatea unei comunități intră sub semnul întrebării în momentul în care apar transformări pașnice, evoluție tehnologică, culturală, etc. Dar și în cazul unor războaie.

Practic orice ieșire din tipicul de zi cu zi generează o criză de identitate (mai mare sau mai mică) în funcție de cum se raportează comunitatea la factorii externi.

Dacă războaiele sunt evenimente rapide, unde întrebările existențiale sunt rezolvate rapid prin victorie sau înfrângere, transformările pașnice iau mult mai mult timp și pot zdruncina mult mai mult o societate.

De văzut aici recenta dezbatere din Franța pe tema identității poporului francez în secolul al XXI-lea, generată de schimbări culturale și etnice (ajunse acum la maturitate) provocate de „decolonizare” și retragerea în Franța a coloniștilor francezi precum și a unor populații metise și a oricui a cerut la momentul respectiv să devină cetățean francez.

Arabi, africani, vietnamezi, indieni și populații din Oceania au venit în metropolă și au modificat pentru totdeauna structura societății franceze.

Identitatea evoluează, se schimbă odată cu vremurile.

 

I. Începuturi

 

Invenția de stat național și granițe etnice a destabilizat întreaga Europă pană în zilele noastre. Întâmplător viața, economia și regiunile nu funcționează dacă în mijlocul lor sunt trântite granițe pe seama etniilor.

În cazul românilor școala ardeleană a supralicitat factorul roman în etnogeneza românească, pentru a contracara astfel pretențiile maghiare asupra Transilvaniei.

În tezele ardelenilor dacii fuseseră fie exterminați, fie deportați și Transilvania a fost colonizată de romani „puri” aduși fix de la Roma. Cu mult înainte de a veni maghiarii în Europa, evident.

La rândul lor maghiarii susțineau că romanii s-au retras cu tot cu populație în timpul Retragerii Aureliene și pământul Transilvaniei ar fi fost gol, numai bun de a primi niște popoare migratoare, mai ales pe al lor.

Românilor li s-a rezervat o etnogeneză sud-dunăreană bazată pe o listă de cuvinte comune cu albaneza.

Toată această nebunie avea finalitate politică: împăratul de la Viena trebuia convins să acorde drept de autonomie Transilvaniei și etniile conlocuitoare se băteau pe cine va fi la conducere, deci cine va mânui banii.

Românii pierduseră startul și licitau puritatea latină pentru a-și susține cauza mizând pe prestigiul latin și poate și pe susținerea altor state latine: Franța, poate Spania, statele italiene.

Ideile acestea au pătruns în mod natural și în Țara Românească și Moldova însuflețind o mișcare împotriva domnitorilor fanarioți. Ideile naționaliste au fost un bun pretext pentru boierimea băștinașă de a înlătura de la robinetul cu bani, pardon, conducerea țării, pe cei ce reprezentau competiția: grecii fanarioți bazați pe miliții de arnăuți (albanezi) cu care strângeau taxele.

Taxele de la țărani, că de boieri nu se luau, dar ce să mai taxeze și boierii dacă arnăuții luau totul?

Boierii noștri au țintit și mai sus: dacă țăranii au urmat pe Vladimirescu pentru a scăpa de taxe și impozite și pentru „domn pământean” de ce nu i-ar urma și pe ei, boierii, în încercarea de a scăpa de „jugul Otoman” adică și de mai multe taxe, tot acest deziderat fiind ambalat nobil după 1821 în folia orbitoare a naționalismului.

Astfel în secolul al XIX-lea se bun bazele istoriografiei românești, se înființează școlile de stat și pe lângă inventarea numelui de familie populația primește și primele noțiuni de istorie.

Și ce e mai măgulitor pentru un simplu țăran decât să i se spună cât de nobil, frumos, muncitor și deștept este, și câte drepturi are el, ca popor desigur (sub conducerea boierilor).

Se scriu cărți, atlase, hărți, apar povești, piese de teatru, romane cu tema națională. Setea de autocunoaștere este hrănită asiduu.

Țelul: unirea tuturor românilor.

În același timp se adoptă alfabetul latin, și limba se relatinizează pe filieră franceză (și, secundar, pe filieră italiană). Este epoca „formelor fără fond” în care românii adoptă imaginea și sunetul Europei. Vestimentație, bucătărie, muzică, cuvinte, literatură, organizare.

Se face trecerea de la conacul boieresc fortificat în care singurele mobile erau cuferele (gata întotdeauna de fugă din calea oricărui invadator) la „casă deschisă” de la oraș, grădini, teatru, concerte, saloane literare.

Odată cu 1919 când dezideratul unirii se săvârșește, boierimea își va fi epuizat elanul (și moșiile care au fost împărțite la țărani, precum și banii cheltuiți pe „pompă”) și acordă drept de vot universal punându-și astfel în pericol supremația, ceea ce s-a și întâmplat, marii boieri dispărând de pe scena politică după primul război mondial.

Perioada interbelică vede pe români nu foarte siguri ce trebuie să facă. După ce consolidează statul și integrează noile teritorii sistemul se prăbușește și începe odată cu Carol al II-lea o dictatură care, indiferent de culoare, a ținut pană în 1989-1990.

 

II. Protocronism

 

După venirea la putere a comuniștilor istoria trebuia rescrisă. Lupta de clasă trebuia să apară încă din epoca de piatră și boierii deveneau dușmanul intern, inamicul țărănimii și al domnitorului. Imaginea sacrosanctă a domnitorilor, cultivată din greu înainte de comuniști, a fost păstrată cam din aceleași motive pentru care creștinismul a păstrat conceptul de sfânt patron… erau prea populari.

Astfel marii domnitori au ajuns aliați ai țărănimii (!!!) și în conflict etern cu boierii.

Odată cu venirea „pe tron” a lui Ceaușescu lucrurile o iau și mai razna. România devenise un fel de adolescent rebel față de mama Rusia și începuse o eră de autosuficiență pe model (cum altfel) francez. În consecință istoria trebuia acordată (iar).

Dar cum să fii autosuficient, independent și unic când tu te tragi de la Roma? Rectificare, poate ca romanii se trăgeau din daci (speculând detaliul lipsă de pe Columna lui Traian: translatorii).

Astfel se naște curentul protocronist în care se speculează lipsa de informații despre daci și traci, creându-se astfel o istorie ascunsă, neoficială (dar atent regizată de putere) care să atragă poporul și să simuleze un act de rebeliune în fața istoriei oficiale.

Poporul se trezește și își asumă rădăcinile. Frumos, poetic, romantic.

Dacă înainte de ’89 toate acestea erau atent studiate, lucrate, observate, odată cu anii ’90 istoriografia oficială nu a mai creat nimic răsunător. Apatia aparentă sau reală a istoriei oficiale a făcut că setea de cunoaștere a românilor să își creeze propriile mituri în virtutea ideii „underground” a protocronismului.

Astfel, așa cum un șantier se poate relua după un timp, la fel s-a reluat și teza dacității care însă a suferit mutații grotești.

S-a ajuns la a se susține că limba dacă a fost PIE (proto-indo-european language). Că dacii/tracii au fost pelasgii găsiți de primii indo-europeni la venirea pe aceste pământuri.

Că noi suntem „poporul ales”, România este „grădina maicii Domnului”, de la noi va începe renașterea spirituală a lumii, noi suntem centrul universului plus alte miliarde de teorii.

Problema este că aceste teorii prin popularitate, frecvență și mai ales prin insistența cu care sunt preluate dar niciodată cercetate ajung să iasă din „underground” și să devină „mainstream”.

Cu ceva timp în urmă am găsit un în care din păcate nu am reușit să găsesc însuși „apelul”. Articolul făcea referire la un site care conținea o teorie halucinantă cum că limba română ar fi la origini o „limbă izolată”, care s-a dezvoltat din onomatopee și sunetele naturii (dar numai sunetele naturii de pe Dunăre, nu din altă parte) și care ar fi baza tuturor celorlalte limbi indo-europene.

De asemenea se susține că 240 de cuvinte „pur românești” se vorbesc și astăzi în India (în Rajasthan, Punjab, Kashmir, etc.) din care sunt traduse vreo 170. Se mai vorbește despre alte 420 de cuvinte (iar) „pur românești” în „indiana veche” (nu se precizează care – sanscrita sau și mai vechile limbi dravidiene).

Problema este că la o simplă folosire a serviciului Google Translate teoria nu mai stă în picioare. Gujarati, Hindi, Bengali,Punjabi și Sanscrita nu corespund decât cu vreo 7 cuvinte dar nu cu traducerile din articol. În felul acesta corespund și mai puține.

În concluzie întregul articol este o făcătură. Este imposibil a introduce pe lista cuvintelor „vechi, pure românești” neologisme precum „duș” și „dubă”.

Un alt articol susține asocierea populației Jat din Punjab cu românii și peste 2000 de cuvinte identice. Filiera ar fi jat = get. Exercițiul de căutare pe internet a cuvintelor nu a întors nici un rezultat.

Încep să cred că dr. Lucian Cueșdean se înșeală și cineva chiar îi pune sub semnul întrebării teoriile.

Toată această teorie se bazează pe numele unui trib indo-arian numit massageți, ceea ce a produs ideea unei continuități balcano-indiene a tracilor/dacilor/geților.

Să nu uităm că, de exemplu, triburi de celți au trăit și în Transilvania, Balcani și până și în Asia Mică unde dau numele Ankarei de astăzi (grupul celtic al Galaților).

Asta nu înseamnă că exista un continuum etnic care să lege Iberia, Gallia, insulele Britanice și tot teritoriul dintre ele cu Asia Mică.

E vorba de triburi izolate care au migrat de sine stătător: splinter groups.

La fel se speculează micul grup de români rămași în Kazahstan în urma deportărilor din anii ’40-’50 din Basarabia și Bucovina de Nord pentru a cimenta această teorie. Ironic cum deportările lui Stalin ajută la mândria națională.

Teoria cu „limba română cea mai veche limbă” nu stă în picioare oricum ar fi mai ales că ceea ce cunoaștem noi acum ca fiind limba română este rezultatul unui proces artificial de relatinizare început în secolul al XIX-lea.

În perioada aceea, pentru a susține teza latinității și europenității au fost înlăturate din limbă majoritatea cuvintelor de sorginte slavă, greacă și turcă și înlocuite cu neologisme importate în general din franceză (dar și italiană, germană, etc.).

Este deci imposibil de a compara limba română actuală (care suferă un proces agresiv de anglicizare pe filieră americană datorat unei ofensive culturale de peste ocean, și care are loc în toate limbile) cu alte limbi actuale împănate și ele de neologisme și să scoatem un numitor comun tocmai în antichitate, mai ales dacă nici unii din noi nu suntem lingviști. Iar a “crea” aceste legături se numește fals.

Țin să atrag atenția că încă nu s-a stabilit exact nici urheimat-ul (locul de formare) a popoarelor indo-europene, nici dacă dacii și tracii erau sau nu înrudiți și nici în ce măsură limbile dacă și tracă sunt de sine stătătoare sau fac parte din arealul de limbi iraniene (cum erau sciții).

La fel cum nu se poate ști exact în ce măsură ilirii se înrudeau cu popoarele din jur (știm că erau indo-europeni) și nici în ce măsură limba lor se asemăna cu limbile vecinilor.

În cazul atâtor necunoscute este greu, dacă nu imposibil, a stabili întâietatea limbii române asupra tuturor celorlalte limbi europene.

Protocronismul ceaușist a avut ecou și în vecini, în Albania lui Enver Hodja, care a adaptat conceptul și astfel albanezii au devenit iliri “puri”, primii oameni de pe Terra, făuritorii civilizației europene, etc.

Astăzi se poate observa aceeași mistificare a istoriei în felul în care Macedonia (FYROM) își caută identitatea: un popor slav își adjudecă descendența din Alexandru Macedon (macedonenii – trib de sorginte greacă) și acuză neoficial Grecia că în antichitate le-a furat civilizația (!!!). Alte paralele ar fi și „Povestea Veneta” și cum Saddam Hussein susținea o legătură directă între Irak-ul său și Sumer și/sau Babilon.

În fine, fiecare țară în curs de stabilizare, de dezvoltare sau care suferă transformări socio-economice ce distrug legăturile tradiționale se află în criză de identitate și își va crea singură teorii de superioritate.

Sârbii se cred primii oameni de pe Terra și niște studii au arătat chiar că ei au creierul mai mare decât restul oamenilor (!!!). Plus că în evul mediu regii lor mâncau cu furculița și cuțitul, nu ca sălbaticii ăia de regi apuseni.

Bulgarii își preaslăvesc imperiile de acum 1000 de ani și uită că au fost fondate de niște neamuri turcice și și le însușesc întru totul la fel ca și numele.

Grecii se mândresc cu civilizația lor de mii de ani și cu cât au contribuit ei la progresul lumii.

Englezii încă se cred imperiu. Francezii la fel. Ucrainenii sunt mai puri decât rușii.

Ungurii își tot caută și ei rădăcinile, poate-poate se trag dintr-o populație pură, nu dintr-un amalgam de populații cucerite de un trib maghiar.

Croații se mândresc că au dat lumii cuvântul “cravată”. Și lista poate continua.

Chinezii își caută și ei identitatea în istoria lor de mii de ani. L-au naturalizat pe Gingis Han, astfel încât a devenit un „mare împărat chinez” pentru că altfel ar fi trebuit să accepte că au fost cuceriți de un barbar.

Ei se consideră mult mai evoluați genetic decât restul lumii prin culoarea pielii (!!!) și prin lipsa părului facial și corporal. Sunt cei mai deștepți, cei mai familiști, cei mai frumoși și, bineînțeles, cei mai muncitori.

Protocronismul nu a fost inventat nici măcar în epoca modernă. În perioada Evului Mediu toate popoarele care începeau să cristalizeze regate și societăți „civilizate” căutau cu disperare să își aroge rădăcini antice.

Pe atunci mistificarea istoriei era doar o minciună a cancelariilor regale și nu influența cu nimic populația.

De exemplu gotul Jordanes scrie„Getica” în care îi asociază pe Geți ca strămoși ai Goților, transformându-l pe Zamolxis în rege got, tocmai pentru a justifica dominația lor asupra teritoriilor din interiorul și exteriorul arcului Carpatic.

La fel, Danemarca era cunoscută în Evul Mediu ca Dacia și vecinii bulgari preiau numele tribului turcic care a creat primul regat de durată în zonă.

În felul acesta diferitele cancelarii doreau să-și asume o identitate mai veche pentru a fi recunoscute de către regatele mai puternice sau mai vechi. Își căutau legitimitatea în confuziile numelor din traducerile de odinioară. Odată ce forța armelor și diplomația au asigurat recunoașterea regatelor, aceste practici au fost abandonate în favoarea naționalismului.

III. Probleme

Teoretic aceste teorii pot fi ignorate. Problema este însă ca foarte mulți se refugiază în această lume a fanteziei ignorând realitatea. De fapt, ca răspuns în fața unei realități nesatisfăcătoare oamenii își creează lumi fantastice.

Multă lume, din cauza depresiei naționale (la nivel mental) se refugiază în fantezii istorice pentru a-și condimenta viața. Nu ai bani, salariu mic, rate, etc.?

Ți se pare că străinii își bat joc de noi și ne privesc ca pe ultimii oameni? Nu-i nimic! Inventăm acum o istorie măreață a poporului român și o conspirație care vrea să ne-o ascundă. În felul ăsta ne hrănim mândria și putem merge cu capul sus. Știm cine suntem! Știm că le suntem superiori!

Teoriile de superioritate nu fac decât să accentueze frustrările. Oamenii își hrănesc visele cu drogul fanteziei și rămân de fiecare dată decepționați la impactul cu realitatea.

Apoi au nevoie de o doză și mai mare de fantezie. Astfel, în loc să ne concentrăm pe momentul actual în care există probleme, ignorăm realitatea, problemele de zi cu zi, pentru că ele la scara istorică nu contează, și ne abandonăm în vraja unor basme. Exact ca un drog.

Nu este nimic rău în faptul că am fi un popor normal, nici mai răi și nici mai buni decât alții. Nu am avut șansa istorică de a crea imperii din cauza locului în care ne aflăm, mereu înconjurați de alte imperii.

Am fost influențați și am influențat și noi la rândul nostru (mai puțin, ce este adevărat). Nu suntem cu nimic mai presus sau mai prejos decât nimeni.

Nu este nevoie să ne căutăm istorii fantastice, să ne considerăm aleșii lui Dumnezeu sau să descâlcim conspirații pentru a putea duce o viață frumoasă.

Trebuie doar să ne vedem de treabă și să avem (mult) simț critic. Din păcate simțul critic ne lipsește în acest moment și suntem pasibili a ingurgita pe nemestecate orice teorie ne gâdilă mândria. Este foarte periculos.

Asta s-a întâmplat și în Germania anilor ’30, când naziștii inventau o istorie glorificantă pentru a motiva dorința de supremație și nevoia de expansiune.

Istoria nu trebuie să servească politicul. Istoria trebuie să servească adevărul.

Nimeni nu este perfect, multe teorii vor fi infirmate de descoperiri ulterioare, este normal, dar simțul critic trebuie să aibă grijă să nu cădem în capcana propriilor fantasme.

Apropo, cine a inventat sarmaua?

 Sursa:

https://civitaspolitics.org/2013/02/27/protocronism-identitate-si-alterarea-istoriei/

David Stancu, arhitect în Hangzhou, China.

10/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: