CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un angrenaj destabilizator în Europa – neorevizionismul ungar


 

 

 

 

 

Imagini pentru Revizionismul ungar photos

 

 

 

 

Revizionismul ungar – un monstruos angrenaj destabilizator în Europa

 

 

 

 

Înainte de a vorbi despre revizionismul sau neorevizionismul ungar (care, între noi fie vorba, este tot cel vechi!), ar trebui să ştim ceva, mai întâi, despre „rădăcinile” din care s-a născut, fiindcă el nu a apărut deloc întâmplător la această naţie şi se manifestă atât de virulent la toate generaţiile de unguri.

Cred că aceste „rădăcini” se datorează structurii psihice a ungurilor, specifice unei naţiuni venite de aiurea în Europa, ţintind să domine, cu orice preţ, teritorii şi popoare pe care le-au supus prin forţa armelor.

O naţiune mică, dar fantastică în aspiraţiuni, cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală”, cum a caracterizat-o Eminescu.

Nu întâmplător deci, chiar de la apariţia lor în Europa,  ungurii s-au dovedit a fi un permanent factor destabilizator, dominaţi mereu de convingerea falsă că ei trebuie să stăpânească alte popoare.

Această convingere a emant de la o altă fantasmagorie pe care doar „o naţiune mică, cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală” şi-o putea închipui, anume că protopărinţii omenirii, „Adam şi Eva, au fost unguri, iar Dumnezeu vorbea cu ei în limba maghiară, când erau în rai”!

Cel ce a afirmat o astfel de absurditate nu a fost un novice, ci chiar un istoric ungur!

Cu alte cuvinte, ungurii se consideră un fel de „popor ales”, născut în Grădina Edenului!

Iar misiunea lor „sfântă” aici, pe pământ, este aceea de a fi stăpâni peste alţii. Iar aceşti „alţii” trebuie să devină musai unguri, ori să dispară.

Dintr-o asemenea ideologie primitivă nu se puteau naşte decât monstruozităţi primitive, precum, de exemplu, cele cuprinse în capitolul „Mărturisirea leventului”, din „Nincs Kegyelem” (Nu există iertare) a lui Ducso Csaba:

…voi suprima pe fiecare valah şi atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură naţionalitate, cea maghiară, naţiunea sângelui meu!”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru „Nincs Kegyelem”

 

 

Aplicarea în practică a unor astfel de „mărturisiri” a făcut ca „mândrul pământ al Transilvaniei să se transforme într-o amarnică Golgotă, unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închişi cu sutele, cu miile, sunt bătuţi, sunt torturaţi în mod cumplit. Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ, şi toate cestea doar pentru unica vină a nenoricitelor victime este aceea de a se fi născut român (…). Până aici se aude hohotul disperării  a multor sute de mii de oameni, ajunşi sub stăpânire străină ăe pământul Golgotei din Transilvania, unde vântul suflă leşurile celor spânzuraţi, unde adavrele martirilor asasinaţi cu o sălbatică cruzime vestesc  că instictul bestial s-a eliberat şi barbarismul – răzbunarea joacă dansul sălbatec al morţii” (Ferenczy Gyorgy, jurnalist).

Revenind la convingerea lor falsă de a stăpâni, ungurii nu au făcut altceva decât să promoveze permanent o plitică externă bazată pe expansiuni teritoriale, pe cotropirea şi asimilarea tuturor popoarelor cu care au venit în contact.

Apoi au făcut totul pentru a menţine, cu orice preţ, privilegiile impuse cu forţa. Acestei politici i-au căzut victime popoare precum: sârbii, croaţii, sloveni, cehii, slovacii, polonezii şi teritoriile acestora. Între ele şi Transilvania românească.

Aceasta, chiar cucerită fiind prin forţa armelor, nu a fost niciodată transformată într-o ţară ungurească. Regii unguri au trebuit să accepte o organizre politico-adminstrativă separată de cea a Ungariei, „menţinându-se vechile jupănii geto-dacice, pe care ungurii le-au rebotezat în limba lor” (Ion Nestor)

Situaţia românilor transilvăneni s-a înrăutăţit brusc începând din 1438, odată cu constituirea acelei monstruoase coaliţii „Unio Trium Naţionum”, dintre nobilii unguri, saşi şi secui, devenită o adevărată instituţie discriminatorie, de persecutare socială şi politică  a românilor din Transilvania, deveniţi ,,toleraţi” pe propriul lor pământ strămoşesc. Astfel, persecuţiile îndreptate împotriva românilor au devenit o tristă realitate tocmai prin acele „drăceşti născociri”, cu scopul de a-i  desfiinţa.

Loviţi crunt atât în fiinţa lor naţională, cât şi în credinţa străbună, românii trasilvăneni au rezistat tuturor nedreptăţilor la care au fost supuşi, pentru că nicio frontieră artificială, marcată prin silnice borne de hotar, nicio supraveghere menţinută prin săbiile duşmane nu au reuşit să-i rupă de firul moral ce-i lega de fraţii lor de peste munţi, nu au putut să-i depărteze de credinţa că sunt parte a unui singur popor, unit de veacuri printr-un singur cuget şi o singură simţire.

Primul Război Mondial, izbucnit ca urmare a unei profunde crize care a marcat Europa începutului de secol 20, a condus, în final, la dispariţia de pe harta politică europeană a monarhiei austro-ungare.

O construcţie statală multietnică, artificială a cărei dispariţie a costituit un factor generator de progres social, prin apariţia, pe mormântul acestui colos cu picioare de lut, a noilor state naţionale, aşezate pe temelii solide.

Prin voinţa unanimă a românilor transilvăneni, exprimată la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, Transilvania s-a unit cu patria-mamă, România.

A fost un proces legic la care poporul român, în totalitatea sa, a avut o contribuţie esenţială. Intrarea României în război alături de Antanta a fost impusă de de o nedreptate strigătoare la cer: asuprirea socială şi naţională de către un mic număr de  de feudali unguri a peste trei milioane de români ardeleni.

Noi, poporul românesc – scria Octavian Goga – suntem chemaţi să aruncăm  cel dintâi bulgăre de pământ pe acest sicriu vinovat (al Austro-Ungariei, n.n.) Fiindcă avem un război mai mare al suferinţelor şi ne înfăţişăm la această îngropare cu cea mai mare ură şi cea mai mare durere în suflet… Poporul român din Transilvania a slujit cu aur, a slujit cu sânge o ingratitudine milenară”.

Dezintegrarea monarhiei austro-ungare a condus desigur şi la sfârşitul dominaţiei Ungariei asupra popoarelor supuse, fără voia lor, între graniţele regatului maghiar, denumit „stat naţional”!

Fiindcă şi Ungaria, la rândul ei, „nu a fost decât un conglomerat artifial de neamuri diferite şi, în unele cazuri ostile”. Procesul de descompunere  al Ungariei, ca şi cel al Imperiului Habsburgic, a început înainte de debutul lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris, prin voinţa popoarelor.

Acest proces nu a putut fi acceptat cu niciun preţ de grofii şi baronii unguri. Ei s-au opus cu toate puterile şi prin toate mijloacele pierderii privilegiilor, motiv pentru care au pus la cale cele mai oribile crime şi progromuri asupra românilor, sârbilor, croaţilor, slovenilor, slovacilor şi polonezilor.

De aceea, imediat după semnarea Tratatului de pace cu Ungaria, la Trianon, în 4 iunie 1920, s-a pus în mişcare agrenajul uriaş al reacţiunii ungureşti, prin „martirajul revanşard”, pentru anularea „nedreptăţii istorice” făcută Ungariei.

Întreaga aristocraţie ungară şi-a exprimat voinţa de a lupta „până la ultima suflare” pentru ca prevederile trataului să nu devină niciodată o realiate. Deviza lansată de Parlamentul din Budapesta:

Nem, nem, soha”! (nu, nu, niciodată) a devenit deviza simbolică a revizionismului unguresc, un fel de catehism revizionist. Era astfel spulberată dorinţa exprimată la Conferinţa de Pace de la Paris, anume că „Ungaria viitoare va fi în Europa un element de stabilitate şi pace”.

Nici nu putea fi vorba de stabilitate şi pace din moment ce revizioniştii unguri au început o aprigă campanie pentru reînvierea Ungariei milenare:

Pretindem hotarele noastre milenare, pretindem munţii ce au încojurat patria ungară! Vom muri dacă va trebui, dar nu vom avea linişte până când nu vom recâştiga ţara”!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aristocraţia ungară, generaţiile de politiceni ce s-au perindat pe la Budapesta, din 1920 şi până astăzi, au reuşit, cu dibăcie, să infiltreze în sufletul poporului ungar ideea că Ungaria nu poate exista fără redobândirea vechilor hotare, instigând astfel la ură împotriva popoarelor vecine, care le-au furat ţara.

Aceasta nu a încetat nicio clipă din 1920  şi până în prezent.

Însă acum, când s-au organizat manifestări prilejuite de împlinirea unui secol de la intrarea României în Primul Război Mondial, care a fost războiul nostru pentru întregirea neamului, revizionismul unguresc s-a lansat într-o amplă campanie pentru revizuirea Tratatului de la Trianon, în care sunt antrenate toate societăţile aşa-zise „culturale”, partidele politice mai mult sau mai puţin extremiste, din Ungaria dar şi din România, organizaţiile extremiste, de esenţă paramilitară, unele „interzise” la Budapesta, dar cu largă libertate de acţiune în România, „pentru ca ceasul reînvierii Ungariei să ne afle înmulţiţi şi întăriţi”!

Aplicând cu tenacitate şi perseverenţă politica paşilor mărunţi, folosindu-se cu iscusinţă de toate drepturile şi privilegiile acorate de toate guvernele ce s-au perindat  la conducerea României după decembrie 1989; plasându-şi oamenii în cele mai înalte funcţii politice, economice şi administrative, extremismul şi revizionismul unguresc din România s-a transformat într-o adevărată „coloană a cincea”, care lucrează, încet şi cu grijă, dar şi cu destul spor la dezmembrarea teritorială a ţării.

Ei sunt convinşi  că „fraţii noştri din Ungaria şi amicii noştri din străinătate subminează statul român – aceia pe dinafară, iar noi pe dinăuntru”.

Fiindcă ,,o înţelegere paşnică cu tâlharii – adică cu românii! – este esclusă. Trebuie să vindecăm rana Trianonului prin unirea celor 15 milioane de unguri şi să eliberăm pământul secular al maghiarimii”!

Acesta a fost şi a rămas visul dintotdeauna al revizionismului ungar: „dreptul indicutabil de a-şi recăpăta patria jefuită”. Iar din această „patrie jefuită” face parte în primul rând Transilvania.

Într-o astfel de situaţie, nu-mi rămâne altceva decât să mă rog: Doamne ocroteşte-i pe români! Nu faţă de duşmanii ştiuţi, ci de cei neştiuţi.

Nu faţă de revizioniştii şi extremiştii unguri, răi şi ticăloşi – cum bine ştim cu toţii! – ci împotriva miopiei şi prostiei politice a  de care dau dovadă cei ce au guvernat şi guvernează România.

Nu e vorba de greşeli, ce se mai pot îndrepta, ci de prostia în care se persistă. Blestemata sete de putere a politrucior de după 1989 i-a orbit pe toţi, încât au fost şi sunt incapabil să priceapă jocul perfid al revizioismului unguresc, al cărui slogan a rămas acelaşi:

România este un stat artificial, creat de Trianon, stăpânind teritorii ungureşti ocupate”.

 

  Ilie Șandru, ziarulnatiunea.ro

24/09/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , ,

1 comentariu »

  1. Reblogged this on radupopescublog.

    Comentariu de Radu | 25/09/2016 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: